„ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL” – nuvelă istorică de factură romantică

Numele lui Costache Negruzzi este legat de nuvela istorică „Alexandru Lăpuşneanul”, „care ar
fi devenit o scriere celebră ca şi Hamlet dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi
universale.”(G. Călinescu)
Nuvela a apărut în 1840, în primul număr al revistei “Dacia literară”, cu titlul “Scene istorice
din cronicele Moldovei”, confirmând dezideratul exprimat de Mihail Kogălniceanu în articolul-
program “Introducţie”, apărând “duhul naţional” şi indicând direcţiile de realizare a unei literaturi
naţionale originale. Prin valorificarea unor fapte din istoria naţională şi prin creionarea unor tipuri
umane vii, puternice, erodate interior de manifestări opuse, textul lui Negruzzi se înscrie în programul
romantic al revistei. Punctul de plecare al nuvelei îl constituie cronica lui Grigore Ureche, “Letopiseţul
Ţării Moldovei”, capitolul “Când au omorât Alixandru-Vodă 47 de boieri”, în care cronicarul descrie
una dintre cele mai sângeroase pagini din istoria naţională. Concentrând la maxim cei cinci ani ai celei
de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanul (1564 – 1569), Negruzzi păstrează liniile generale ale
cronicii, dar, cu o intuiţie sigură a raportului dintre ficţiune şi document istoric, el operează unele
modificări, amplificând acţiunea, creând personaje, inventând scene care se îmbină armonios în operă.
„Alexandru Lăpuşnenul” reprezintă o fericită îmbinare a unor elemente de factură romantică,
realistă şi clasică, sinteză specifică pentru programul “Daciei literare”. Dacă tema, eroii, conflictul,
subiectul sunt luate din realitatea social-istorică, iar echilibrul celor patru capitole, fiecare precedat de
un motto, naraţiunea concentrată, tensiunea puternică trimit la compoziţia clasică, culoarea de epocă,
dimensiunea afectivă a eroilor, contrastul dintre caracterele lor antitetice (Lăpuşneanul – tipul tiranului,
Ruxanda – tipul angelic), atmosfera arhaică şi misterioasă sunt elemente subordonate romantismului.
Autorul construieşte riguros textul, cele patru capitole ale nuvelei, prin motourile semnificative,
rezumând subiectul propus. Părţile nuvelei au fost asemănate cu patru acte ale unei drame, deoarece
fiecare dintre ele marchează clar câte unul din momentele subiectului. Nuvela urmăreşte ultimii ani de
viaţă ai personajului al cărui nume îl poartă, concentrându-se asupra schiţării caracterului său
machiavelic.
Primul capitol, cu motoul “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”, înfăţişează întoarcerea lui
Alexandru Lăpuşneanul pentru a recuceri tronul Moldovei, după ce fusese trădat de boieri. înfrânt de
două ori de Iacov Eraclit, poreclit Despotul, fugise la Constantinopol şi “se înturna acum să izgonească
pe răpitorul Tomşa şi să-şi ia scaunul”, întovărăşit “de şapte mii de spahii şi de vreo trei mii oaste de
strânsură”. Conflictul puternic dintre domn şi boieri este conturat de scena dialogată a întâlnirii dintre
Alexandru Lăpuşneanul şi solia alcătuită din vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc,
şi boierul Stroici, veniţi să-i transmită din partea lui Ştefan Tomşa că “norodul nici nu te vrea, nici te
iubeşte”. Replica este memorabilă şi sunt surprinse aici şi trăsăturile fundamentale ale eroilor: “Dacă
voi nu mă vreţi, eu vă vreu şi, dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori
fără voia voastră.” Cuvintele subliniază cinismul şi voinţa neclintită date de sprijinul turcilor. În
antiteză cu acesta apar mai tinerii Stroici şi Spancioc, boieri cu dragoste de ţară, neliniştiţi de prezenţa
străinilor pe teritoriul Moldovei. Vicleanul Moţoc încearcă să-l determine pe Lăpuşneanul să renunţe
la oştile străine, însă nu reuşeşte, de aceea cere voie să-l întovărăşească pe noul domn la Suceava. Bun
psiholog, Lăpuşneanul îl menţine lângă el, pentru a-l folosi în diabolicul plan de răzbunare.
Negruzzi continuă firul epic, prin prezentarea concisă a acţiunii nuvelei, urmărind evoluţia
evenimentelor din Moldova secolului al XV-lea. Tomşa va fugi în Valahia, iar norodul se bucură de
schimbările survenite. însă caracterul violent al domnului iese repede la iveală, Lăpuşneanul arzând
cetăţile, în afară de Hotin, şi tăind capetele boierilor sub diverse pretexte. În acest capitol, având motoul
“Ai să dai samă, doamnă!…”, se conturează acţiunile energice ale domnului, care se dovedeşte crunt şi
răzbunător. Personajul feminin introdus în scenă, deşi remarcabil portretizat după toate regulile clasice
ale compoziţiei, nu este decât un satelit al protagonistului al cărui caracter demonic reiese şi mai mult
în evidenţă prin alăturare cu acela angelic al domniţei Ruxanda. Personaj cu un destin tragic, ea şi
Lăpuşneanul alcătuiesc un cuplu romantic bazat pe contrast. Nobleţea caracterului său şi mila reies din
înfruntarea cu domnul căruia îi cere să oprească vărsarea de sânge: “Ajungă atâta sânge vărsat. Atâtea
văduvi, atâţia sărimani (…). Judecă că după viaţă este şi moarte, şi că, măria-ta, eşti muritor şi ai să dai
samă!” Lăpuşneanul îi promite astfel “un leac de frică”. Şi în tabloul al doilea, caracterele se definesc
prin conflict şi dialog. Motoul “Ai să dai samă, doamnă!” prezintă ameninţarea adresată doamnei
Ruxanda de către o văduvă.
Punctul culminant al nuvelei îl constituie uciderea celor 47 de boieri surprinsă de autor în
capitolul al treilea care are ca moto “Capul lui Moţoc vrem…”.Scriitorul redă capacitatea de disimulare
a protagonistului, evidentă mai ales în scena din biserică, moment prielnic pentru ca autorul să-i
analizeze discursul. Monologul reeditează formula clasică de manifestare a ipocriziei şi necinstei. Sunt
subliniate gesturile, modificarea fizionomiei domnului, rostirea poruncilor din Scriptură spuse într-un
anume fel, surprinzându-se astfel complexitatea personajului. Ospăţul la care îi invită pe boieri
reprezintă un aparent semn al împăcării, singurii care nu cred în acesta fiind Stroici şi Spancioc.
Descrierea ospăţului se remarcă prin culoarea locală a amănuntelor, prin precizie, la care se adaugă
scena memorabilă a nemulţumirii colective, unde scriitorul surprinde psihologia mulţimii.
Arta gradării tensiunii este sugerată de scena măcelului şi aşezarea capetelor celor 47 de boieri
în formă de piramidă – leacul de frică promis soţiei - reprezintă un alt procedeu romantic folosit de
Negruzzi pentru a scoate încă o dată în evidenţă caracterul malefic al acestui personaj abominabil.
Scena uciderii boierilor, a dialogului dintre Lăpuşnenul şi Moţoc retraşi “lângă o fereastră” capătă viaţă
într-un tablou plin de mişcare ce se derulează aievea. Cinismul domnului – “el râdea” – şi groaza
slujitorului care “se silea a râde ca să placă stăpânului”, simţind “părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi
clănţănind” – sporesc dramatismul.
Judecata finală nu-l ocoleşte nici pe acest personaj viclean, intrigant, ilustrând tipul trădătorului,
al slugarnicului fără scrupule. Mulţimea, surprinsă obiectiv, constituie un alt merit remarcabil al lui
Negruzzi. Înaintea lui Rebreanu, autorul sesizează psihologia colectivă, caracterul şovăielnic al
mulţimii care, iniţial, nu ştie ce vrea, dar apoi îl identifică pe Moţoc cu toate problemele ei. Înţelegând
că poporul îi cere capul, zvârcolirile lui Moţoc sunt omeneşti, dar arată lipsa demnităţii care degradează
fiinţa umană. Lăpuşneanul, care asistă cu răceală la tânguirile boierului ce care era bucuros să scape,
sintetizează esenţa caracterului în totalitate negativ al acestui boier.
Delirul puterii nu îl părăseşte nici un moment pe Lăpuşnenul, nici măcar atunci când se apropie
de moarte. Ultima parte, stând sub semnul mottoului “De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu”,
prezintă moartea protagonistului, la care participă cei doi boieri, Stroici şi Spancioc, mitropolitul
Teofan şi doamna Ruxanda, care, înarmată cu un curaj pe care numai dragostea de mamă îl poate
imprima, îi întinde soţului o cupă cu otravă. Despotul îşi încheie astfel viaţa, proferând injurii la adresa
clerului. Strivirea eroului, victimă a intrigilor boierilor, bisericii şi soţiei, pare a semnifica în concepţia
autorului o meritată pedeapsă pentru victimele săvârşite în rândul boierilor. Finalul, înfăţişând moartea
voievodului, întruneşte cadrul şi condiţiile unui sfârşit de tragedie. Acum Lăpuşneanul învaţă să moară,
el care “ştia numai a omorî”. Grotescul situaţiei domnului călugărit fără voie aruncă o lumină de farsă
tragică asupra acestui final, în care, în cele din urmă, doar un biet trup omenesc se luptă cu moartea.
Aşadar, Negruzzi realizează un personaj memorabil, reprezentând tipul despotului, al tiranului,
caracterizat de o cruzime nemăsurată, de o inteligenţă diabolică şi de un umor macabru. Tot ce se
întâmplă în nuvelă poartă pecetea durităţii lui Lăpuşneanul. Autorul se detaşează de eroul său şi îi
cercetează caracterul, privindu-l ca pe un produs al împrejurărilor istorice, predestinat parcă.
Reflecţie asupra destinului uman, având ca motiv central fortuna labilis, nuvela “Alexandru
Lăpuşneanul” evocă în ultimele pagini pe eroul romantic înfrânt de duşmanii săi, un tiran medieval
aflat sub vraja de nedesfăcut a mirajului puterii.
Nuvelă istorică prin tematică şi prin sursa de inspiraţie, textul lui Negruzzi îmbină în mod
armonios elementele romantice – caracterele, culoarea de epocă, scenele neobişnuite, antiteza în
reliefarea caracterului personajelor - cu acelea clasice şi realiste, autorul creând, cu un simţ al limbii
artistice deosebit, o operă de artă unică şi perenă.