„ALEXANDRU

LĂPUȘNEANUL” De Costache Negruzzi

LUCAN ANAMARIA
XI B
 Curent ideologic manifestat in perioada 1830-
1860 pașoptismul promovează ideea conștiinței
naționale. Ca fenomen literar, pașoptismul se
subordonează ”direcției naționale” impuse de
Mihail Kogălniceanu prin revista ”Dacia
literară” înființată in anul 1840, la Iași.
 Publicată in primul număr al revistei ”Dacia
literară”, nuvela Alexandru Lăpușneanul pune
piatra de temelie a prozei romantice de
inspirație istorică.
 Valorificând un episod din istoria Moldovei, nuvela se inspiră din cronicile lui
Grigore Ureche și Miron Costin, scriitorul modificând pe alături adevărul istoric
conform esteticii romantice.
 Împletind realitatea cu ficțiunea, nuvela se configurează ca o construcție epică,
solidă, de un echilibru clasic.
 Tema istorică e anunțată chiar din titlul cu valențe paratextuale, ce focalizează
atenția asupra luptei pentru putere, in contextul Moldovei medievale.
 Astfel, subiectul urmărește într-o gradare subtil orchestrată cea de-a doua domnie
a lui Alexandru Lăpușneanul renumit in Moldova după ce fusese trădat de boieri.
 Structurată în patru capitole, ce poartă motto-uri semnificative, nuvela e un model
de concizie clasică.
 Mottourile au valoare simbolică, fiind folosite pentru a exprima fapte esențiale din conținutul narativ al întregii opere, redând
dominanța epică a fiecărui capitol și starea de spirit a personajelor. De asemnea, mottourile reprezintă replici ale personajelor, care
au fost rostite în momentele cheie ale acțiunii, constituind de fapt nucleele epice ale fiecărui capitol.
1. „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...” exprimă condiția tiranului care se impune în pofida oricărei opreliști. Replica îi aparține lui
Alexandru Lăpușneanul , ca răspuns la îndemnul de a renunța la tronul Moldovei adresat lui, („Norodul nu te vrea, nici te iubește”),
de către boierii veniți să-l întâmpine la întoarcerea în țară, pentru a doua domnie.
Costache Negruzzi se slujește de textul lui Grigore Ureche: „Dacă au mers solii acei de la Tomșa, și au spus lui Alexandru-vodă.
Atunci să fi zis Alexandru-vodă: <<De nu mă iubesc ei, cum ii iubesc pre dansii, si de nu mă va țara, eu voiu pre dânsa; și tot voi
merge, ori cu voie, ori fară voie…>>”. Opoziția dintre cele două pronume „eu” și „voi” anunță conflictul nuvelei. Aceste cuvinte
ilustrează hotărârea lui Lăpușneanu de a ocupa tronul împotriva voinței marilor boieri.
2. 2. „Ai să dai samă, Doamnă!…” – constituie amenințarea soției îndurerate a unui boier ucis, de
Lăpușneanul, adresată doamnei Ruxanda, soția domnitorului, pentru crimele infăptuite de el.
Prezentându-i întâmplarea lui Vodă , doamna Ruxanda îl roagă, plină de spaimă, să pună capăt
vărsărilor de sânge. Este momentul în care tiranul îi promite „leacul de frică”. Reprezintă un tablou ce
pare a fi mai mult rezultatul fanteziei si inventivității scriitorului, creat cu scopul de a pătrunde în
adâncimea personajului principal. Afirmația văduvei o face și pe Doamna Ruxanda complice la faptele
sângeroase ale domnitorului și stârnește intervenția acesteia în temperarea conflictului generator de ură
și răzbunare.
 3. „Capul lui Moțoc vrem...” din capitolul al treilea, este sloganul primei scene de masă descrise
în literatura română, aceea a pedepsirii boierului Moțoc, urmată de scene similare în „Ciocoii
vechi și noi”, de Nicolae Filimon, „Tănase Scatiu”, de Duiliu Zamfirescu și în „Răscoala”, de
Liviu Rebreanu. Mulțimea acționează ca un tot, are nevoie de spectacol, putând fi manipulată
întru-un mod subtil, și acest lucru îl realizează chiar Lăpușneanul, când îi oferă capul lui Moțoc.
Mottoul anunță cea mai dramatică parte a nuvelei, episodul antologic din punct de vedere al
structurii intime, al gradării și echilibrului situațiilor, precum și al ingeniozității artistice cu care,
Negruzzi a știut să așeze față-n făță domnul, boierii si poporul.
4. „De mă voi scula, pre multi am să popesc și eu…” – sunt cuvintele lui Alexandru Lăpușneanul,
voievodul tiran, care trezindu-se pe patul de suferință în straie de călugăr, îi amenință fără echivoc
pe cei din jurul său, amenințarea relevând pornirea demonică, pe care numai moartea o poate opri,
el nutrind și în ultimele clipe ale vieții, o dorință secretă de a se însănătoși, nu pentru a deveni mai
blând, ci, dimpotrivă, pentru a-și relua și amplifica faptele abominabile.
 Expozițiunea și intriga sunt prezentate în capitolul I, prin câteva secvențe relevante. După uciderea lui Despot
de către Ștefan Tomșa, Lăpușneanul se întoarce de la Constantinopol cu o armată turcească și este întâmpinat
de patru boieri: vornicul Moțoc, spătarii Spancioc și Stroici, care-i sugerează că nu este dorit de către popor.
Domnitorul nu renunță însă la planurile sale. Hotărârea domnitorului de a rămâne în țară constituie intriga.
Desfășurarea acțiunii este evocată în capitolele II și III: domnitorul îi promite lui Moțoc că nu-l va ucide ,
dar hotărăște să-i pedepsească pe boierii intriganți, luându-le averile și omorându-i. Singurii care ghicesc
intenția lui Lăpușneanul și reușesc să părăsească țara sunt Spancioc și Stroici. La rugămintea unei jupânese
văduve, Ruxanda, soția domnitorului, îi cere acestuia să înceteze cu omorurile, el promițându-i un leac de
frică. Cu prilejul slujbei religioase, domnitorul le ține boierilor un discurs, făgăduindu-le că-i iartă și invitându-
i la un ospăț. Cei patruzeci și șapte de boieri sunt măcelăriți, iar capetele lor sunt așezate în formă de piramidă,
în funcție de rangul fiecăruia, acesta reprezentând punctul culminant al acțiunii. La vederea acestui „leac de
frică”, doamna Ruxanda leșină. Mulțimea, alertată de slugile boierești, se strânge la palat, cerând capul lui
Moțoc. Acesta va fi linșat.
În capitolul al IV-lea, asistăm la deznodământ: retras la cetatea Hotinului, domnitorul continua represaliile
asupra boierilor. Bolnav de friguri, Lăpușneanul cere să fie călugărit și, revenindu-și din boală, nu-și mai
amintește de cererea sa, promițând că se va răzbuna. După îndelungi ezitări, Ruxanda, sfătuită de cei doi boieri
întorși din pribegie, înțelege că trebuie să-și ucidă soțul, întinzându-i o cupă cu otravă. Spancioc și Stroici duc
la capăt fapta soției domnitorului.
 Pe scena nuvelei evoluează un număr restrâns de personaje
puternic individualizate din rândul cărora se desprinde figura
impresionantă a lui Alexandru Lăpușneanu. Conturat în linii
romantice, Alexandru Lăpușneanu este personaj excepțional ce
acționează în împrejurări excepționale. Configurat din calități și
defecte extreme, Alexandru Lăpușneanul este un personaj
contradictoriu alcătuit din lumini și umbre pe principiul
antitezei romantice.
       Încarnând tipologia tiranului, al despotului, Alexandru
Lăpușneanul e caracterizat prin cruzime și cinism dublate de o
voință de neînfrânt.
 Caracterizarea directă dezvăluie hotărârea domnitorului de a-și impune propria voință. Replica ce deschide
primul capitol al nuvelei “Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu...” ilustrează pregnant voința domnitorului,
trăsătură ce caracter dominantă.
 Dorința de a domni constituie mobilul tuturor acțiunilor domnitorului care confiscă averile boierilor
răspândind teamă și teroare. Pedepsele aplicate cu precizie și cu cinism, culminând cu citirea celor patruzeci și
șapte de boieri ilustrează pregnant  firea răzbunătoare a domnitorului.
 Pedepsele aplicate cu precizie și cu cinism culminând uciderea celor 47 de boieri, ilustrează pregnant firea
răzbunătoare a domnitorului.
 De altfel, planul de răzbunare e rezultatul unei strategii elaborate cu inteligență și determinare. Personajul e
înzestrat cu o inteligență ascuțită dublată de o bună cunoaștere a firii umane ceea ce-i permite să anticipeze
reacțiile celor cu care vine în contact. Relevantă este scena primei întâlniri cu Moțoc căreia domnitorul ii
promite ca nu-ș va mânji sabia de sângele lui. Alexandru își respectă promisiunea, însă Moțoc v-a fi ucis de
mulțimea furioasă pe care domnitorul o manipulează cu multă abilitate.
 Naratorul realizează, in mod direct, portretul domnitorului prin descrierea vestimentară specifică epocii ”purta
coroana paleologilor și peste dulama poloneză de catifea stacoșie, avea cabanița turcească”. De asemenea,
înregistrează gesturile și mimica personajului, prin observații scurte, asemenea notațiilor scenice ”spun că in
minutul acela, el era foarte galben la față și căracla sfântului ar fi trăsărit”. Prin utilizarea substantivelor, se
precizează ipostazele personajului rotund: ”odă”, ”domnul”, ”tiranul.
 Cracterizarea făcută de către alte personaje sugerează faptul că este perceput de un tiran însetat de sânge
”crud si cumplit este omul acesta”(mitropolitul Teofan), ”Sângele cel pângărit al unui tiran ca
tine”(Spancioc).
 Autocaracterizarea este prezentată in enunțuri care atestă lipsa de menajamente față de ceilalți ”n-aș fi
un nătărău de frunte, când m-aș încrede în tine?”.
 Caracterizarea indirectă se realizează prin acțiunile care evidențiază, într-un registru stilistic romantic,
cruzimea personajului și dorința lui de a distruge influența boierilor: uciderea acestora, arderea cetăților,
readucerea oștilor moldovene. Limbajul, replicile personajului sunt memorabile, ca, de exemplu,
amenințarea ”De ma voi scula, pre mulți am sa popesc și eu”.
 Forța excepțională a personajului domină relațiile cu celelalte personaje. Personaj complex, domnitorul
este portretizat în antieză cu doamna Ruxanda. Costache Negruzzi sugerează falsitatea atitudini
domnitorului, care se căsătorise cu fiica lui Petru Rareș ”ca să tragă inimile norodului”. În fond,
Lăpușneanul ignoră statutul de fiică, soră și soție de domnitor al Ruxandei, deși frumusețea, bunătatea,
sinceritatea sunt atribute care sugerează firea angelică a acesteia.
 Caracterizat direct, indirect si indirect liber, Alexandru Lăpușneanul este un personaj ”rotund” ce are
”sufletul unui bolnav ce-și află alinarea unei suferințe tainice numai la vederea și auzul suferinței
altora”(Nicolae Iorga).
Doamna Ruxanda apare ca personaj secundar fiind fiică, soră și soție de
domn, simbolizand frumusețea , bunătatea, iertarea și întelegerea și gingășia.
Prin caracterizarea directă, autorul îi evidențiază mai întai vestimentația
aleasă și frumusețea ei vestită, realizându-i portretul fizic : „Peste zobonul de
stofă aurită, purta un benișel de felendraș albastru , blănit cu samur , a cărei
mânece atârnau dinapoi ; era închisă cu un colan de aur, ce se încheia cu mari
paftalme de matostat , împregiurate cu petre scumpe , iar pe gurmanjii ei
atârna o salbă cu multe șiruri de margăritar . Silicul de samur, pus cam într-o
parte, era împdobit cu un surguci alb și sprijinit cu o floare mare de
smaragde. Părul ei , după moda de atuncea se împarțea despletit pe umerii și
pe spatele sau . Figura ei avea acea frumusețe , care le făcea odinioara vestite
pe femeile din România .”
 Îmbrăcămintea și ținuta ei degajă somptuozitate, fiind la înălțimea rangului sau domnesc. Iubitoare
și supusă își apreciază soțul căruia îi adresează cuvinte pline de afecțiune și respect : „ bunul meu
domn ”, „viteazul meu soț ”, „măria ta este puternic ”.
Fire sensibilă , nu suporta violențele și este hotărâtă să îl împiedice pe Lăpușneanul de la noi
crime , aducându-i diverse argumente : „Ce-ți lipsește măriei tale? N-ai cu nime război ; țara e
liniștită și supusă. Judecă că după viață este și moarte, și că măria-ta ești muritor și ai să dai sama! ”.
Îndârjită în hotărârea ei, nu cedează nici atunci când voievodul se mânie și devine impulsiv, și
insistă cu orice risc, exprimandu-și energic dorința.
Principalul procedeu de caracterizare al Ruxandei este antiteza cu Lăpușneanul. Dacă acesta este
dur, titanic , crud , ipocrit , impulsiv , doamna Ruxanda este o fire angelică, suavă, delicată ,
sensibilă , sinceră și supusă.
Antitezei i se adaugă caracterizarea directă prin descriere, cu ajutorul căreia autorul îi realizează
portretul fizic, insistând asupra vestimentației și frumuseții. Doamna Ruxanda este raportată,
totodată, și la celelalte personaje. Ea reacționează, astfel, în funcție de amenințarea jupânesei cu
cinci copii și a indemnurilor lui Spancioc și Stroici. Tot indirect sunt evidențiate însușirile sale prin
intermediul dialogului, care-i relevă stările sufletești și atitudinea în funcție de împrejurări și de
interlocutor.
 MOȚOC

Moțoc este un personaj secundar fiind folosit de Lăpușneanul pentru a-și pune în practică planurile diabolice. El este o personalitate istorică atestată
documentar de cronica lui Grigore Ureche, transfigurat ăn personaj literar prin fantezia autorului, pentru a deveni o întruchipare romantică a
boierului slugarnic, ipocrit și laș, fiind foarte bine conturat. În cronica lui Grigore Ureche, Moțoc este omorât în Polonia la porunca lui „Alexandru
Lăpușneanul”. Acest detin tragic a vornicului a existat în istorie, dar boierul se numea Batista Veleli.
Naratorul nu își exprimă atitudinea față de personaj dar se referă la gesturile acestuia prin care vrea sa fie remarcat de domnitor: „silindu-se a
râde”, dar în realitate el își „simțea părul zburlindu-i-se din cap” și „dinții săi clănind”.
Moțoc este caracterizat în mod direct de către dommnitor: „învechit de zile rele” și „deprins a te ciocoi la toți domnii”. El îl consideră pe Moțoc
un intrigant, un trădător de profesie care uneltește împotriva tuturor domnilor pentru a-și atinge propriile interese și „pentru a trage foloase” : „..ai
vândut pre Despot, m-ai vândut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa”.
Însușirile lui Moțoc sunt evidențiate și indirect prin fapte, care vor ajunge până la disperare, el nemaiștiind ce să facă pentru a scăpa de moarte:
„plângea, țipa, suspina” , „boci ca o muiere” , „își smulgea barba”.
Fiind iertat de domnitor, devine slugarnic și în aparență, dorește să intre în grațiile stăpânului care-l flatează și-l lingușește, aprobându-i toate
vorbele, chiar dacă are o altă convingere intimă iar lingușeala ajunge până cănd simulează o stare sufletească asemenea celei a domnitorului „ai
urmat cu mare înțelepciune”.
Toate acestea relevă și o viclenie nativă, prin cate scapă de numeroase încurcături. Când constată că nu mai e nici o scăpare, lașitatea lui devine
nemărginită, ridicolă și „da o prezentație cimică de lașitate, invocând ajutorul divin”(A.D.Piru) și încercând să obțină bunăvoința domnitorului: „O
păcătosul de mine”, „Oh! Nenorocitul de mine”, „Maică, preacurată fecioară”, „Milostive doamne”.
El rămâne pentru „Alexandru Lăpușneanul” „un tâlhar și un vânzător”, pe care-l dă mulțimi, aceștia sfâșiindu-l.
Din punct de vedere a mijloacelor de expresivitate artistică, antiteza romantică domină textul, pusă mai ales în evidență prin relațiile dintre
personaje: Lăpușneanul-Moțoc(călaul și victima). Vornicul Moțoc rămîne întruchiparea acelei boierimi însetate de avere și se înscrie, fiind un
important personaj în literatura română.
În antiteză cu boierul trădător, sunt personajele episodice Spancioc şi Stroici, cu rol justițiar, reprezentând
boierimea tânără, „prea buni patrioți", capabili să anticipeze mişcările adversarului.Spancioc și Stroici
încarnează tipul boierilor iubitori de țară. Ei rostesc replica premonitorie: ,,Spuneți celui ce v-au trimis,
strigă către ei Spancioc, că ne vom vedea păn-a nu muri!" O sfătuiesc pe doamna Ruxanda să-l otrăvească
pe tiran şi asistă cu cruzime la ultimele clipe ale acestuia, adresându-i o altă replică sugestivă: „Învață a
muri, tu care ştiai numai a omori.“
Stroici si Spancioc sunt doua personaje episodice, doi boieri înțelepți, care sunt stăpâniți de spiritul
dreptății, care văd clar realitatea:„Cu voia mării tale, zise Stroici, vedem că moșia noastră o să cadă de
iznoavă în calea păgânilor. Când astă negură de turci va prăda și va pustii țara, pe ce vei domni maria-ta ?

-Și cu ce vei sătura lăcomia acestor cete de păgânice aduci cu maria-ta ? adaogi Spancioc.”

Buni cunoscători ale intențiilor lui Lăpușneanul, ei rămân limpezi la minte și nu sunt inșelați de
prefacatoria lui Lăpușneanul, astfel reușind să scape din cursa întinsă de acesta:”-Cum îți pare ? zise unul
din boierii care i-am văzut că nu iertase pe Alexandru-Vodă.

-Te sfătuiesc să nu te duci astăzi la dânsul la masă, răspunse celălalt. Și se amestecă în norod. Aceștia erau
Spancioc și Stroici”.
     Personajul colectiv, mulțimea revoltată de târgoveți, 

apare pentru prima dată în literatura  noastra. Psihologia 

 mulțimii este  surprinsă cu finețe, în mod realist: strângerea

 norodului la porțile curții domneşti din cauza unor vesti nelămurite, 

descumpănirea gloatei care ,,venise fără să știe pentru ce au venit

 și ce vrea" în fața întrebării armaşului, glasurile izolate care exprimă 

nemulțumirile, în sfârşit, rostirea numelui Moțoc, în care toți văd un vinovat pentru  toate suferințele: „Moțoc să moară! Capul
lui Moțoc vrem!". Se observă capacitatea lui Lăpuşneanul de manipulare şi de dominare a gloatei. El orientează mişcarea
haotică a mulțimii spre exprimarea unei singure dorințe, în acelaşi timp răzbunându-se pentru trădarea de odinioară a
vornicului Moțoc şi împlinind ameninţarea/ planul inițial. Odată cererea satisfăcută, mulțimea ,,mulțămindu-se de astă jertfă, se
imprăştii", ca şi când ar fi venit anume pentru acest lucru. Arta naratorului este de a surprinde gradat stările psihologice ale
mulțimii prin notații scurte, care separă replicile personajelor asemenea indicațiilor scenice dintr-o dramă:

„Prostimea rămasă cu gura căscată."

„Acest din urmă cuvânt găsând un eho în toate inimile, fu ca o schinteie electrică. Toate glasurile se făcură un glas, şi acest glas
striga: «Capul lui Moțoc vrem!»"

 „Ticălosul boier căzu în brațele idrei acestei cu multe capete, care într-o clipală îl făcu bucăți."
 ARTA NARATIVĂ
Operă epică de concizie clasică, nuvela se distinge prin armonia compozițională , prin acțiunea concentrată și prin
personajele remarcabil construite prin mijloace romantice. Împletind acțiunea cu descrierea și cu dialogul, nuvela
prezintă în linii veridice și verosimile un episod sângeros din istoria Moldovei secolului al 16-lea, construind o
veritabilă frescă a epocii medievale.
Acumularea de detalii vestimentare, arhitecturale sau culinare conferă imaginilor claritatea unui clișeu fotografic.
De altfel, perspectiva narativă obiectivă aparținând unui narator omniscient, omniprezent, neimplicat, detașat, care
relatează evenimentele la persoana a III-a, permite observarea atentă a obiceiurilor și moravurilor de la curtea
domnească, uneori naratorul renunță la obiectivitate exprimându-și atitudinea față de personaje, ca de exemplu
sintagma „această deșanțată cuvântare”.
Limbajul arhaic susține perfect atmosfera operei care evidențiază un mod de viață specific. Existența elementelor
romantice și clasice reprezintă o trăsătură a literaturii pașoptiste, iar nuvela „Alexandru Lăpușneanul” are în plus
motivul de a deschide drum observației realiste prin cultivarea detaliului semnificativ.
Operă epică de mare concizie și centrare, „Alexandru Lăpușneanul” e o nuvelă istorică „ce ar fi putut deveni la fel
de celebră ca Hamlet, dacă ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale” (George Călinescu).