Alexandru Lăpușneanul

Alexandru Lăpușneanul
Alexandru Lăpușneanul, nuvela scrisă de Costache Negruzzi, este un text de factură

romantică, ce a fost publicat în primul număr al revistei Dacia literară, fiind astfel un bun
exemplu pentru a evidenția trăsăturile literaturii pașoptiste. Nuvela lui Negruzzi are o temă
istorică și prezintă a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul pe tronul Moldovei, respectând
astfel direcția impusă de reprezentanții pașoptismului, adică prezentarea istoriei poporului
român.
Comentariu
Introducere
„Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă istorică, de factură romantică, publicată de Costache
Negruzzi în perioada pașoptistă, adică în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta apare în
primul număr al revistei „Dacia literară” și are la bază, conform cerințelor pașoptiștilor, istoria
poporului român, mai exact, creionarea perioadei celei de-a doua domnii pe tronul Moldovei a
lui Alexandru Lăpușneanul (secolul al XVI-lea).
Semnificația titlului
Titlul, format dintr-un substantiv propriu, anticipă caracterul istoric al scrierii lui Negruzzi.
Astfel, titlul reprezintă numele unui domnitor al Moldovei, reperabil în cronici și documente
istorice, devenit personaj principal și eponim al nuvelei. De asemenea, titlul evidențiază încă de
la început faptul că Lăpușneanul este personajul care influențează destinele celorlalte personaje.
Tema nuvelei
Având drept piloni centrali principiile conturate în articolul „Introducție”, scris de Mihail
Kogălniceanu și publicat în „Dacia literară”, nuvela ilustrează viziunea scriitorului pașoptist,
fidel crezului formării unei literaturi naționale. Mai mult, recomandând ca surse de inspirație
trecutul, istoria națională, folclorul, pașoptismul orientează literatura înspre romantism. Prin
urmare, viziunea lui Negruzzi nu poate fi decât romantică, iar nuvela sa oglindește concepțiile
autorului prin temă, construcția personajelor, limbaj.
Conform cerințelor pașoptiste, tema nuvelei este istoria, prezentându-se a doua domnie a lui
Lăpușneanul în Moldova și acțiunile întreprinse de acesta împotriva boierilor care l-au trădat în
prima sa domnie. Observăm viziunea romantică a autorului în alegerea temei, sursele de
inspirație fiind „Letopisețele Țării Moldovei”, scrise de Grigore Ureche și Miron Costin. Deși
preia fapte istorice și chiar replici din operele cronicarilor – precum scena uciderii lui Moțoc din
cronica lui Costin sau scena uciderii boierilor și replica „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…” din
cea a lui Ureche – Negruzzi se distanțează pe alocuri de realitatea istorică, conferind textului
originalitate.
Context istoric
Costache Negruzzi și-a inspirat nuvela din fapte istorice reale petrecute în timpul domniei lui
Alexandru Lăpușneanul. Alexandru Lăpușneanul a fost nepotul nelegitim al lui Ștefan cel Mare
și a domnit în Moldova între anii 1552-1561 și 1564-1568. Negruzzi portretizează în nuvela sa
evenimente din a doua domnie a lui Lăpușneanul.
Pentru a obține a doua oară tronul Moldovei, Lăpușneanul cere ajutor din partea Imperiului
Otoman. Susținut de otomani, Lăpușneanul luptă împotriva lui Ștefan Tomșa și a boierilor
moldoveni care îl susțineau pe acesta la tron. Atât domnul moldovean Ștefan Tomșa, cât și unii
boieri (de exemplu, Moțoc) apar și ca personaje în paginile nuvelei.
Boierii moldoveni refuzau să îl susțină pe Lăpușneanul la tron deoarece se temeau că o să se

răzbune pe ei pentru că l-au trădat în prima sa domnie și au contribuit astfel la eliminarea sa de la
tron. După prima domnie, Lăpușneanul fusese nevoit să fugă din Moldova să să trăiască în exil
câțiva ani.
În ciuda opoziției boierilor, Lăpușneanul ajunge la tron pentru a doua oară. Odată ajuns la tron,
el le transmite boierilor că sunt iertați și organizează un ospăț la care îi invită. Însă, în timpul
ospățului, Lăpușneanul ordonă să fie uciși mai mulți boieri. Acest eveniment este prezentat și de
Negruzzi în nuvelă.
Un alt personaj istoric ce apare ca personaj în nuvelă este Doamna Ruxandra, soția lui Alexandru
Lăpușneanul. Aceasta a fost fiica lui Petru Rareș, un alt domn moldovean.
Rezumatul pe scurt
Primul capitol surprinde întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul pe tronul Moldovei cu intenția
de a redobândi puterea pierdută din cauza trădării boierilor. Deși este întâmpinat de patru boieri –
Moțoc, Veveriță, Spancioc și Stroici – care îi transmit faptul că poporul nu îl vrea,
Lăpușneanul nu renunță la demersul său. El le promite boierilor răzbunare, rostind replica
devenită motto: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”.
Cel de-al doilea capitol debutează cu instalarea la tron a lui Alexandru Lăpușneanul, urmată de
persecutarea boierilor. Îndurerată, soția unui boier decapitat de Lăpușneanul o acuză pe doamna
Ruxanda, nevasta domnitorului, de faptul că nu ia măsuri împotriva acțiunilor soțului său,
avertismentul fiind motto-ul capitolului: „Ai să dai samă, Doamnă!”. Doamna Ruxanda îl roagă
pe Lăpușneanul să pună capăt șirului de crime, iar el îi promite soției un „leac pentru frică”.
În cel de-al treilea capitol, deși le spune boierilor că îi pare rău pentru crimele comise,
Lăpușneanul îi invită la un ospăț de împăcare la palat și îi ucide mișelește. De asemenea, se
răzbună și pe Moțoc, aruncându-l mulțimii revoltate, motto-ul „Capul lui Moţoc vrem…”
ilustrând faptul că Moțoc devenise țap ispășitor pentru nedreptățile comise. Ulterior,
Lăpușneanul ordonă decapitarea celor patruzeci și șapte de boieri uciși, formând din capetele
acestora o piramidă. Chemată pentru a fi „lecuită de frică”, doamna Ruxanda leșină la vederea
piramidei.
În ultimul capitol, cel de-al patrulea, întâmplările au loc după patru ani de la măcelul boierilor.
Bolnav fiind, într-un moment în care își pierde luciditatea, domnitorul cere să fie călugărit.
Revenindu-și în fire, îi amenință pe cei prezenți, replica devenind motto-ul ultimului capitol: „De
mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…”. Speriată, doamna Ruxanda este convinsă de
boierii Spancioc și Stroici că otrăvirea domnitorului este singura soluție. Astfel, domnitorul,
chinuit de dureri, moare otrăvit, fapt care marchează sfârșitul nuvelei.
Caracterizare
Personajul cel mai complex al nuvelei este, fără îndoială, Alexandru Lăpușneanul.
Alexandru Lăpușneanul este personajul principal, masculin, individual, complex prin

problematica pe care o propune și romantic prin ilustrarea tipologiei conducătorului nemilos care
acționează în situații excepționale. Acest personaj își are rădăcinile în istoria Moldovei, fapt care
îi asigură credibilitatea.
Prin metoda caracterizării directe, naratorul conturează aspectul fizic al personajului, cu alte
cuvinte, vestimentația specifică unei personalități de rangul său: „era îmbrăcat cu toată pompa
domnească. Purta coroana Paleologilor și peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea
căbăniță turcească.”. Aflat în biserică, Lăpușneanul își afirmă superioritatea față de supușii săi
veniți la slujbă, prin măreția pe care o inspiră hainele domnești.
Prin caracterizare indirectă este evidențiată trăsătura dominantă de caracter, și anume cruzimea,
aceasta reieșind din faptele nemiloase ale protagonistului, cum ar fi măcelul boierilor. Relația
dintre domnitor și soția sa, doamna Ruxanda, este reprezentativă pentru conturarea trăsăturilor
acestuia și are la bază antiteza, procedeu specific romantismului. Domnitorul nu ascultă
rugămintea soției de a înceta crimele, deși, prefăcut fiind, îi promite acestuia un „leac pentru
frică”. Piramida formată din capetele boierilor provoacă leșinul soției sale și dovedește lipsa de
respect și ipocrizia domnitorului.
Trăsăturile domnitorului sunt evidențiate și prin autocaracterizare. Astfel, pentru a-i atrage pe
boieri în capcană, disimulează o confesiune: „m-am arătat cumplit și rău, vărsând sângele
multora”.
Perspectiva narativă
Perspectiva narativă are în vedere unghiul din care sunt povestite întâmplările. În „Alexandru
Lăpușneanul” evenimentele sunt povestite la persoana a III-a, însă naratorul nu este pe deplin
obiectiv, acest lucru putând fi observat de-a lungul nuvelei prin observațiile de natură personală.
Așadar, nuvela are o perspectivă narativă auctorială, naratorul fiind totuși, uneori, subiectiv în
exprimare.
Deși întâmplările sunt relatate la persoana a III-a de către un narator omniscient, iar perspectiva
narativă este auctorială, putem observa faptul că naratorul devine subiectiv în raport cu
protagonistul. Astfel, sunt subliniate în mod direct trăsăturile morale ale lui Lăpușneanul,
naratorul exprimându-și opinia în legătură cu faptele crude ale acestuia: „a-și dezvălui urâtul
caracter”, „tiran”, „nenorocitul domn”.
Nuvelă istorică
Fiind o nuvelă, în „Alexandru Lăpușneanul” intriga generează conflicte puternice. Aceasta este
reprezentată de momentul în care domnitorul decide să își recupereze tronul și rostește replica
devenită motto al acestui prim capitol: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”. De asemenea, el
promite boierilor că vor fi pedepsiți pentru cutezanța lor. Astfel, se prefigurează conflictul
central al nuvelei – de natură politică – dintre domn și boieri.
Caracterul istoric al nuvelei este pus în lumină la nivelul textului nu doar prin evenimente sau
personaje, ci și prin crearea unei atmosfere specifice secolului al XVI-lea. Astfel, limbajul
conține o serie de arhaisme care plasează acțiunea în trecutul îndepărtat: „vornicul”, „spătarul”,
„spahii”.
De asemenea, culoarea epocii este recreată și prin descrierea vestimentației lui Lăpușneanul,
aceasta fiind specifică domnitorilor din vremea respectivă: „era îmbrăcat cu toată pompa
căbăniță turcească.”. Mai mult, descrierea mesei domnești evidențiază fastul întâlnit „În
Moldova, pe vremea aceea […]” și contribuie la reconstituirea ambianței: „Pânza mesii și
șervețelele erau de filaliu țesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile și păharele
erau de argint.”.
Nuvelă romantică
„Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă de factură romantică, tema, sursele de inspirație,
construcția personajului principal, antiteza fiind principalele argumente care susțin această
orientare a autorului. Pașoptiștii, prin recomandările pe care le fac – operele literare să își fixeze
rădăcinile în istoria națională și folclor – direcționează literatura înspre romantism.
Un procedeu specific romantismului, care evidențiază trăsăturile negative ale domnitorului, este
antiteza. Aceasta conturează o poziția dintre însușirile protagonistului și cele ale doamnei
Ruxanda, soția sa. Astfel, spre deosebire de doamna Ruxanda care dă dovadă de altruism și
bunătate, cerându-i soțului său încetarea crimelor, Lăpușneanul este fals și nemilos, el
promițându-i soției înspăimântate un „leac pentru frică”. Domnitorul ordonă decapitarea celor
patruzeci și șapte de boieri uciși, formând din capetele acestora o piramidă, la vederea căreia
doamna Ruxanda leșină. Sarcastic, Lăpușneanul batjocorește sensibilitatea soției: „Femeia, tot
femeie, zice Lăpușneanul zâmbind”.
Prin urmare, putem spune că Lăpușneanul este un personaj complex, situațiile ieșite din comun
în care acționează dovedindu-i excepționalitatea. Cruzimea dusă la extrem și tirania oglindesc
figura unui personaj diabolic, de sorginte romantică, acesta ilustrând crezul artistic pașoptist
îmbrățișat de autor.
Concluzie
Concluzionând, nuvela lui Costache Negruzzi prezintă un episod din istoria Moldovei de la
mijlocul secolului al XVI-lea, conturând faptele crude ale unui conducător barbar. Având ca
punct de plecare istoria națională, nuvela impresionează prin autenticitate și credibilitatea
personajelor.
Rezumat pe capitole
Negruzzi în perioada pașoptistă, mai exact, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta
apare în primul număr al revistei „Dacia literară” și are la bază, conform cerințelor pașoptiștilor,
o temă inspirată din istoria poporului român – creionarea perioadei celei de-a doua domnii pe
tronul Moldovei a lui Alexandru Lăpușneanul (secolul al XVI-lea). Textul nuvelei este divizat în
patru capitole, fiecare capitol fiind însoțit de câte un motto relevant pentru dinamica
întâmplărilor din acel segment.
Capitolul I
Primul capitol al nuvelei surprinde întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul pe tronul
Moldovei cu intenția de a redobândi puterea pierdută din cauza trădării boierilor. Revenirea lui
Lăpușneanul însemna înlăturarea actualului conducător, Ștefan Tomșa. În plus, Lăpușneanul era
pregătit să se răzbune pe boierii care l-au trădat în timpul primei sale domnii și au provocat
pierderea tronului. Aflat la graniță, acesta este întâmpinat de patru boieri – Moțoc, Veveriță,
Spancioc și Stroici – care îi transmit faptul că poporul nu îl vrea și, prin urmare, ar fi bine să se
întoarcă din drum.
Auzind acestea, domnitorul nu se lasă descurajat de boieri, ci rostește replica devenită motto al
acestui prim capitol: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”. De asemenea, le promite boierilor
că vor fi pedepsiți pentru cutezanța lor. Speriat de atitudinea dușmănoasă și de ambiția lui
Lăpușneanul, vornicul Moțoc îi cere iertare domnitorului și, prefăcut fiind, îl sfătuiește să intre
pe teritoriul Moldovei fără armată și să conteze pe ajutorul boierilor, însă nu reușește să-l înșele
pe abilul conducător.
Capitolul II
Cel de-al doilea capitol debutează cu instalarea la tron a lui Alexandru Lăpușneanul, Ștefan
Tomșa renunțând la scaunul său fără a opune rezistență și fugind în Muntenia. Văzându-se în
fruntea Moldovei, Lăpușneanul pune în aplicare planul de răzbunare și omoară boierii la cea mai
mică nemulțumire, confiscă bunurile acestora, incendiază cetățile, lăsându-i astfel fără putere.
Îndurerată și mâhnită, soția unui boier decapitat de Lăpușneanul o acuză pe doamna Ruxanda,
nevasta domnitorului, de faptul că nu ia măsuri împotriva acțiunilor soțului său. Avertismentul
văduvei – „Ai să dai samă, Doamnă!” – este motto-ul capitolului și reprezintă un semnal de
alarmă pentru doamna Ruxanda. Aceasta din urmă îl roagă pe Lăpușneanul să pună capăt șirului
de crime, iar acesta îi promite soției un „leac pentru frică”.
Capitolul III
Al treilea capitol este format dintr-o serie de secvențe ilustrative pentru cruzimea
domnitorului. Mai întâi acesta participă la slujba religioasă, disimulând a fi un adevărat creștin.
Ba mai mult, ține un discurs în care presară diverse referințe biblice și le cere iertare boierilor
pentru comportamentul său și pentru crimele comise. De asemenea, în semn de împăcare, îi
invită pe aceștia la un ospăț organizat la palat. Intențiile ascunse ale domnitorului sunt dezvăluite
în cadrul acelui ospăț, întrucât Lăpușneanul ordonă uciderea boierilor prezenți. Singurul care
scapă este Moțoc, dar nu pentru că domnitorului i s-ar fi făcut milă, ci pentru că acestuia îi era
pregătit un alt sfârșit.
La poarta palatului se adunase mulțimea revoltată care, fără a avea un motiv temeinic, cerea
capul lui Moțoc, acesta din urmă fiind țapul ispășitor al nedreptăților comise. Motto-ul „Capul
lui Moțoc vrem…” ilustrează dorința mulțimii de a-și răzbuna suferința. Domnitorul nu ezită și,
în ciuda rugăminților lui Moțoc, boierul este aruncat ca pradă mulțimii. Ulterior, Lăpușneanul
ordonă decapitarea celor patruzeci și șapte de boieri uciși, formând din capetele acestora o
piramidă. Chemată pentru a fi „lecuită de frică”, doamna Ruxanda leșină la vederea piramidei.
Capitolul IV
În cel de-al patrulea capitol întâmplările au loc după patru ani de la măcelul boierilor. Aflat
în cetatea Hotinului, Lăpușneanul se îmbolnăvește și, într-un moment în care își pierde
luciditatea, cere să fie călugărit. Revenindu-și în fire, îi amenință pe cei prezenți, replica
devenind motto-ul capitolului: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…”. Ajunși în
cetatea Hotinului, boierii Spancioc și Stroici – care, precauți fiind, nu au participat la ospăț și au
scăpat de măcel – o conving pe doamna Ruxanda să accepte otrăvirea domnitorului.
Văzând că soțul său amenință cu moartea pe toată lumea, inclusiv pe propriul copil, doamna
Ruxanda ajunge la concluzia că otrăvirea lui Lăpușneanul e singura soluție. Astfel, domnitorul,
chinuit de dureri, moare otrăvit, fapt care marchează finalul nuvelei.
Așadar, nuvela lui Costache Negruzzi prezintă un episod din istoria Moldovei de la mijlocul
secolului al XVI-lea, conturând faptele crude ale unui conducător tiran. Având ca punct de
plecare istoria națională, lucrarea „Alexandru Lăpușneanul” impresionează prin autenticitate, dar
și prin originalitatea scriitorului, care îmbină armonios realitatea cu ficțiunea.
Eseu
Costache Negruzzi, om politic și scriitor român pașoptist, este autorul operei „Alexandru
Lăpușneanul”, cea dintâi nuvelă istorică din literatura română. Publicarea acesteia a avut loc
în data de 30 ianuarie 1840, în primul număr al revistei „Dacia literară”, publicație prin editarea
căreia Mihail Kogălniceanu a pus bazele criticii literare românești.
Titlul atrage atenția asupra personalității puternice a personajului principal, o proiecție romantică
a unei figuri istorice reale. Lăpușneanul, domnitor al Moldovei, este amintit îndeosebi datorită
celei de-a doua domnii, care s-a remarcat prin acte de cruzime și ucidere în masă. Articularea
numelui său îl izolează de alte personaje, accentuând caracterul său straniu, responsabil pentru
fapte sângeroase, comise cu sânge rece.
Tema principală a nuvelei este un episod ce aparține trecutului istoric al Moldovei, fiind o
tematică de factură romantică. Negruzzi evocă cea de-a doua domnie a lui Alexandru
Lăpușneanul în Moldova, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Domnitorul are o
personalitate tiranică și ucide atât din dorința de a se răzbuna, cât și din plăcere. Astfel, cititorul
realizează consecințele nefaste ale abuzului de putere.
Nuvela este structurată în patru capitole, iar fiecăruia dintre acestea îi corespunde câte un motto,
în funcție de ideea principală desprinsă din acțiunea capitolelor. Perspectiva narativă este
obiectivă, naratorul diferențiindu-se de personajul principal. Omniprezent și omniscient,
naratorul se exprimă la persoana a treia.
Primul capitol începe cu motto-ul: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu!”. Fraza face referire la
modul în care Lăpușneanul ajunsese să preia puterea: proaspăt revenit în țară, însoțit de un întreg
alai, acesta urmează să preia domnia de la Ștefan Tomșa. Cu ceva timp în urmă, el însuși fusese
înlăturat și înlocuit de către Iacob Eraclidul. Vornicul Moțoc, Postelnicul Veveriţă, Spătarul
Spancioc și Stroici cer o audiență cu Lăpușneanul. Moțoc transmite domnitorului aspirant că
„norodul nu te vrea, nici te iubește”, însă Lăpușneanul, neînduplecat, răspunde: „Dacă voi nu mă
vreți eu vă vreu, și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi, și voi merge ori cu voia, ori fără
voia voastră”.
Capitolul al doilea are ca motto fraza: „Ai să dai samă, doamnă!”. Odată reîntors la domnie,
Lăpușneanul arde toate cetățile Moldovei, cu excepția Hotinului (întrucât acestea reprezentau
locuri de complot ale boierilor împotriva lui). Pe boieri îi tratează cu asprime, reducându-le
semnificativ averile și atârnând capetele celor uciși de poarta curții domnești. Doamna Ruxanda,
soția lui Lăpușneanul, își imploră soțul să-i ierte pe boieri. Lăpușneanul îi promite că îi va
îndeplini dorința, dar mai întâi îi va da „un leac de frică”.
Cel de-al treilea capitol începe cu motto-ul: „Capul lui Moțoc vrem”. Domnitorul dă un ospăț
la care invită boierii, aparent, cu gând de pace. Înainte de încheierea ospățului, boierul Veveriță
închină în cinstea lui Lăpușneanul, dorindu-i gândul bun „de a nu mai strica pe boieri și a bântui
norodul...”. Sub pretextul că urarea fusese jignitoare, armașul ordonă uciderea boierilor. Atunci,
mulțimea revoltată se adună în fața palatului, cerând capul lui Moțoc și învinuindu-l pentru
nenorocirile suferite. Lăpușneanul îl sacrifică pe Moțoc pentru a liniști mulțimea. Apoi, acesta
ordonă tăierea capetelor boierilor uciși, după care le așază pe masă în formă de piramidă. Acesta
reprezenta „leacul de frică” promis soției sale, iar doamna Ruxanda leșină la vederea lui.
Oamenii armașului sunt trimiși să-i aducă pe Spancioc și pe Stroici, pe care îi prind fugind peste
granița de pe Nistru.
Acțiunea ultimului capitol („De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”) are loc la
patru ani de la episodul sângeros. Lăpușneanul se mută în cetatea Hotinului pentru a-i urmări pe
Spancioc și Stroici, care se refugiaseră în Polonia. El respectase promisiunea făcută soției sale,
nu mai omora pe nimeni, dar continua să tortureze fizic populația.
Când domnitorul cade bolnav la pat, el cere mitropolitului, episcopilor și boierilor să îl

călugărească dacă observă că se apropie de moarte. Doamna Ruxanda este numită regentă, iar
fiul său, Bogdan, noul domn. Lăpușneanul își amenință soția și fiul, iar Spancioc și Stroici o
conving pe Doamna Ruxanda să-și otrăvească soțul pentru a-și salva fiul. Astfel, Alexandru
Lăpușneanul este suferă o moarte chinuitoare.
În concluzie, fiind o operă ce aparține unui scriitor pașoptist, opera de față se remarcă prin
îmbinarea elementelor romantice cu cele clasice. „Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă
romantică de inspirație istorică ce evocă trecutul Moldovei prin prisma domniei unuia dintre cei
mai sângeroși lideri din istoria regiunii.
Tema și viziunea despre lume
Tema istorică și viziunea romantică a lui Costache Negruzzi sunt foarte bine evidențiate în
nuvela Alexandru Lăpușneanul. Citind acest eseu vei afla cum este evocată istoria Moldovei, dar
vei ști și să răspunzi la cerința de a redacta „un eseu de 2 – 3 pagini, în care să prezinți viziunea
despre lume reflectată într-una dintre nuvelele studiate”.

istoria poporului român, mai exact, creionarea perioadei celei de-a doua domnii pe tronul
Moldovei a lui Alexandru Lăpușneanul. Astfel, viziunea despre lume și creație este influențată
de orientarea romantică a autorului și de recomandările pașoptiștilor, nuvela „Alexandru
Lăpușneanul” fiind relevantă în acest sens.
Având drept piloni centrali principiile conturate în articolul „Introducție” scris de Mihai
Kogălniceanu și publicat în „Dacia literară”, nuvela ilustrează viziunea scriitorului pașoptist,
fidel crezului formării unei literaturi naționale. Mai mult, recomandând ca surse de inspirație
trecutul, istoria națională și folclorul, pașoptismul orientează literatura înspre romantism. Prin
urmare, viziunea lui Negruzzi nu poate fi decât romantică, iar nuvela sa oglindește concepțiile
autorului prin temă, construcția personajelor și limbaj.
Conform cerințelor pașoptiste, tema nuvelei este istoria, prezentându-se a doua domnie a lui
Lăpușneanul în Moldova și acțiunile întreprinse de acesta împotriva boierilor care l-au trădat în
prima sa domnie. Observăm viziunea romantică a autorului în alegerea temei, sursele de
inspirație fiind „Letopisețele Țării Moldovei”, scrise de Grigore Ureche și Miron Costin. Deși
preia fapte istorice și chiar replici din operele cronicarilor – precum scena uciderii lui Moțoc din
cronica lui Costin sau scena uciderii boierilor și replica „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…” din
cea a lui Ureche – Negruzzi se distanțează pe alocuri de realitatea istorică, conferind textului
originalitate. Oricum, faptul că subiectul este construit pornind de la istoria consemnată în
cronici, îi asigură textului autenticitate și îl plasează în rândul operelor romantice.
În plus, viziunea romantică a scriitorului este evidentă și în ceea ce privește construcția

personajului principal. Numele protagonistului ne este dezvăluit încă de la început, prin
intermediul titlului. Acesta din urmă este format dintr-un substantiv propriu care anticipă
caracterul istoric al scrierii prin faptul că se referă la un domnitor al Moldovei, reperabil în
cronici și documente istorice. Având drept corespondent în realitate o personalitate istorică,
personajul Lăpușneanul întruchipează tipul conducătorului crud și viclean, orientarea romantică
a autorului determinând construirea unui destin spectaculos.
Trăsătura dominantă a domnitorului este cruzimea, aceasta fiind observabilă într-o serie de
situații excepționale, specifice operelor romantice. Lăpușneanul participă la slujba religioasă,
disimulând a fi un adevărat creștin. Mai mult, ține un discurs în care presară diverse referințe
biblice și le cere iertare boierilor pentru comportamentul său. Ipocrizia și prefăcătoria sunt
completate de o cruzime ieșită din comun întrucât, după ce câștigă încrederea boierilor, îi invită
la un ospăț de împăcare și ordonă uciderea mișelească a acestora. Un alt episod relevant pentru
cruzimea protagonistului este cel al aruncării lui Moțoc în mâinile mulțimii revoltate. Abil și
inteligent, Lăpușneanul știe cum să manipuleze poporul nemulțumit, orientându-l înspre Moțoc.
Prin urmare, domnitorul scapă de revolta celor „Proști, dar mulți”, însă totodată se răzbună și pe
Moțoc, acesta din urmă fiind omorât de mulțime.
Un procedeu specific romantismului, care evidențiază trăsăturile negative ale domnitorului,

este antiteza. Aceasta conturează opoziția dintre însușirile protagonistului și cele ale doamnei
Ruxanda, soția sa. Astfel, spre deosebire de doamna Ruxanda care dă dovadă de altruism și
femeie, zice Lăpușneanul zâmbind”. Prin urmare, putem spune că domnitorul este un personaj
complex, situațiile ieșite din comun în care acționează dovedindu-i excepționalitatea. Cruzimea
dusă la extrem și tirania oglindesc figura unui personaj diabolic, de origine romantică, acesta
ilustrând crezul artistic pașoptist îmbrățișat de autor.
Spectaculos și impresionant este și finalul nuvelei, întrucât firea lui Lăpușneanul nu se

îmblânzește nici pe patul de moarte. După patru ani de la măcel, bolnav fiind, într-un moment în
care își pierde luciditatea, domnitorul cere să fie călugărit. Revenindu-și în fire, îi amenință pe
cei prezenți, replica devenind motto-ul ultimului capitol: „De mă voi scula, pre mulți am să
popesc și eu…”. Speriată, doamna Ruxanda este convinsă de boierii Spancioc și Stroici că
otrăvirea domnitorului este singura soluție. Astfel, domnitorul, chinuit de dureri, moare otrăvit,
fapt care marchează sfârșitul unui destin neobișnuit.
Viziunea romantică a scriitorului este pusă în lumină la nivelul textului nu doar prin
evenimente sau personaje, ci și prin crearea unei atmosfere specifice secolului al XVI-lea.
Astfel, limbajul conține o serie de arhaisme care plasează acțiunea în trecutul îndepărtat:
„vornicul”, „spătarul”, „spahii”. De asemenea, culoarea epocii este recreată și prin descrierea
vestimentației lui Lăpuşneanul, aceasta fiind specifică domnitorilor din vremea respectivă: „era
îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor și peste dulama poloneză de
catifea stacojie, avea căbăniță turcească.”. Mai mult, descrierea mesei domnești evidențiază
fastul întâlnit „În Moldova, pe vremea aceea […]” și contribuie la reconstituirea ambianței:
„Pânza mesii și șervețelele erau de filaliu țesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele,
talgerile și păharele erau de argint.”.
Consider că viziunea romantică și crezul pașoptist ale autorului se reflectă în construcția

nuvelei, aceasta din urmă respectând cu fidelitate observațiile vehiculate în „Dacia literară”.
Apelul la istoria românilor, personajul cu însușiri excepționale și faptele spectaculoase sunt
dovezi clare ale faptului că nuvela nu poate fi înțeleasă în afara contextului cultural în care a fost
creată.
În concluzie, putem afirma că viziunea despre lume a autorului este pusă în evidență de folosirea
elementelor compoziționale specifice romantismului, iar textul impresionează prin autenticitate,
originalitate și prin tema abordată.
Particularități de construcție a unui personaj

istoria poporului român, mai exact, creionarea perioadei celei de-a doua domnii pe tronul
Moldovei a lui Alexandru Lăpușneanul. Domnitorul Lăpușneanul este personajul central al
nuvelei, destinul lui influențând destinele celorlalte personaje.
Alexandru Lăpușneanul este personajul principal, masculin, individual, complex prin

problematica pe care o propune și romantic prin ilustrarea tipologiei conducătorului nemilos
care acționează în situații excepționale. Acest personaj își are rădăcinile în istoria Moldovei, fapt
care îi asigură credibilitatea. Trăsăturile îi sunt evidențiate prin intermediul caracterizării
directe și indirecte, dar și prin autocaracterizare.
Prin metoda caracterizării directe, naratorul conturează aspectul fizic al personajului, cu alte
cuvinte, vestimentația specifică unei personalități de rangul său: „era îmbrăcat cu toată pompa
căbăniță turcească.”. Aflat în biserică, Lăpușneanul își afirmă superioritatea față de supușii săi
veniți la slujbă, prin măreția pe care o inspiră hainele domnești.
Deși întâmplările sunt relatate la persoana a III-a de către un narator ominiscient, putem observa
faptul că naratorul devine subiectiv în raport cu protagonistul. Astfel, tot prin caracterizare
directă sunt subliniate de narator trăsăturile morale ale lui Lăpușneanul: „a-și dezvălui urâtul
caracter”, „tiran”, „nenorocitul domn”. Chiar și referirile la gestică sau ton surprind răutatea și
cruzimea: „ai cărui ochi sânteiară ca un fulger” sau „răspunse Lăpușneanul cu sânge rece”. Nu
doar naratorul îl caracterizează direct, ci și alte personaje, percepțiile contrastante ale acestora
depinzând de relația pe care o au cu domnitorul: „crud și cumplit” (mitropolitul Teofan) sau
„bunul meu domn” (doamna Ruxanda).
Prin caracterizare indirectă, pornind de la gesturi, comportament, relațiile cu celelalte personaje,

sunt reliefate și alte trăsături de personalitate. Modul în care este construit personajul este
influențat în mare măsură de viziunea despre lume și creație a autorului. Orientarea romantică a
lui Negruzzi determină conturarea unui personaj de factură romantică, definit printr-o serie
de însușiri excepționale. În plus, respectând recomandările pașoptiștilor, tema nuvelei este una
istorică, prezentându-se, într-un amestec original de realitate și ficțiune, perioada întoarcerii la
tron a lui Alexandru Lăpușneanul. Având drept corespondent în realitate o personalitate istorică,
personajul Lăpușneanul întruchipează tipul conducătorului crud și viclean, viziunea
romantică a autorului determinând construirea unui destin spectaculos.
Încă din primul capitol al nuvelei putem observa faptul că Lăpușneanul este un domnitor
ambițios și perseverent, el răspunzând ferm celor patru boieri care, pentru a-l descuraja și a-l
întoarce din drum, i-au spus că nu este dorit de popor: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”.
Neînfricat și răzbunător, Lăpușneanul le promite acestora că vor plăti pentru trădarea din prima
sa domnie, din cauza căreia și-a pierdut tronul. Urcat din nou pe scaunul de domnitor,
Lăpușneanul își pune în aplicare planul de răzbunare și, dând dovadă de violență și viclenie,
omoară boierii la cea mai mică nemulțumire și confiscă bunurile acestora, lăsându-i astfel fără
putere. Astfel, se prefigurează conflictul central al nuvelei – de natură politică – dintre domn și
boieri.
Trăsătura dominantă a domnitorului este cruzimea, aceasta fiind observabilă într-o serie de
situații excepționale. Lăpușneanul participă la slujba religioasă, disimulând a fi un adevărat
creștin. Mai mult, ține un discurs în care presară diverse referințe biblice și le cere iertare
boierilor pentru comportamentul său. Ipocrizia și prefăcătoria sunt completate de o cruzime
ieșită din comun întrucât, după ce câștigă încrederea boierilor, îi invită la un ospăț de împăcare și
ordonă uciderea mișelească a acestora. Un alt episod relevant pentru cruzimea protagonistului
este cel al aruncării lui Moțoc în mâinile mulțimii dornice de jertfă. Abil și inteligent,
Lăpușneanul știe cum să manipuleze poporul nemulțumit, orientându-l înspre Moțoc, devenit
astfel țap ispășitor. Prin urmare, domnitorul scapă de revolta celor „Proști, dar mulți”, dar se
răzbună și pe Moțoc totodată.
Un procedeu specific romantismului, care evidențiază trăsăturile negative ale domnitorului,

este antiteza. Aceasta conturează opoziția dintre însușirile protagonistului și cele ale doamnei
Ruxanda, soția sa. Astfel, spre deosebire de doamna Ruxanda, care dă dovadă de altruism și
femeie, zice Lăpușneanul zâmbind”.
Prin urmare, putem observa că nu doar faptele sau comportamentul, ci și relațiile cu celelalte
personaje demonstrează răutatea și tirania personajului. Nici după patru ani de la măcel,
bolnav fiind, Lăpușneanul nu își schimbă atitudinea dușmănoasă față de cei din jur. Revenindu-și
în fire, acesta află că a fost călugărit și amenință cu moartea chiar și pe propriul său copil: „De
mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”. Speriată, doamna Ruxanda este convinsă de boierii
Spancioc și Stroici că otrăvirea domnitorului este singura soluție. Astfel, domnitorul, chinuit de
dureri, moare otrăvit, fapt care marchează finalul nuvelei.
Trăsăturile domnitorului sunt evidențiate și prin autocaracterizare. Astfel, pentru a-i atrage pe
boieri în capcană, disimulează o confesiune: „m-am arătat cumplit și rău, vărsând sângele
multora”.
Consider că Lăpușneanul este un personaj complex, situațiile ieșite din comun în care
acționează dovedindu-i excepționalitatea. Cruzimea dusă la extrem și tirania oglindesc figura
unui personaj diabolic, acesta ilustrând crezul artistic pașoptist îmbrățișat de autor.
Concluzionând, nuvela lui Costache Negruzzi prezintă un episod din istoria Moldovei de la
mijlocul secolului al XVI-lea, conturând faptele crude ale unui conducător barbar. Având ca
punct de plecare istoria națională, nuvela impresionează prin autenticitate și credibilitatea
personajelor.

o temă inspirată din istoria poporului român – creionarea perioadei celei de-a doua domnii pe
tronul Moldovei a lui Alexandru Lăpușneanul (secolul al XVI-lea).
Titlul, format dintr-un substantiv propriu, anticipă caracterul istoric al scrierii lui Negruzzi.
Astfel, titlul reprezintă numele unui domnitor al Moldovei, reperabil în cronici și documente
istorice, devenit personaj principal și eponim al nuvelei. De asemenea, titlul evidențiază încă
de la început faptul că Lăpușneanul este personajul care influențează destinele celorlalte
personaje. Având drept corespondent în realitate o personalitate istorică, personajul
Lăpușneanul întruchipează tipul conducătorului crud și viclean, viziunea romantică a autorului
determinând construirea unui destin spectaculos.
Tema istoriei stă la baza construcției subiectului, acesta din urmă fiind inspirat din
„Letopisețele Țării Moldovei”, scrise de Grigore Ureche și Miron Costin. Deși preia fapte
istorice și chiar replici din operele cronicarilor – precum scena uciderii lui Moțoc din cronica lui
Costin sau scena uciderii boierilor și replica „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…” din cea a lui
Ureche – Negruzzi se distanțează pe alocuri de realitatea istorică, conferind textului originalitate.
Oricum, faptul că subiectul este construit pornind de la istoria consemnată în cronici îi asigură
textului autenticitate, iar personajelor, credibilitate.
Din punct de vedere compozițional, textul nuvelei este divizat în patru capitole, fiecare capitol
fiind însoțit de câte un motto relevant pentru dinamica întâmplărilor din acel segment.
Succesiunea de evenimente preluate din cronici și transfigurate artistic dovedește caracterul
istoric al nuvelei și ilustrează modul în care autorul valorifică tema acesteia.
Primul capitol al nuvelei surprinde întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul pe tronul

Moldovei cu intenția de a redobândi puterea pierdută din cauza trădării boierilor. Aflat la graniță,
acesta este întâmpinat de patru boieri – Moțoc, Veveriță, Spancioc și Stroici – care îi transmit
faptul că poporul nu îl vrea și, prin urmare, ar fi bine să se întoarcă din drum. Auzind acestea,
domnitorul nu se lasă descurajat de boieri, ci rostește replica devenită motto al acestui prim
capitol: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”. Astfel, se prefigurează conflictul central al
nuvelei – de natură politică – dintre domn și boieri.
Cel de-al doilea capitol debutează cu instalarea la tron a lui Alexandru Lăpușneanul, urmată
de persecutarea boierilor, ca răzbunare pentru trădarea lor din prima sa domnie. Îndurerată, soția
unui boier decapitat de Lăpușneanul o acuză pe doamna Ruxanda, nevasta domnitorului, de
faptul că nu ia măsuri împotriva acțiunilor soțului său. Avertismentul văduvei – „Ai să dai
samă, Doamnă!” – este motto-ul capitolului și reprezintă un semnal de alarmă pentru doamna
Ruxanda. Aceasta din urmă îl roagă pe Lăpușneanul să pună capăt șirului de crime, iar el îi
promite soției un „leac pentru frică”.
În cel de-al treilea capitol Lăpușneanul participă la slujba religioasă, disimulând a fi un adevărat
creștin. El ține un discurs în care presară diverse referințe biblice și le cere iertare boierilor
pentru comportamentul său. În semn de împăcare, îi invită la un ospăț organizat la palat, apoi
ordonă uciderea mișelească a acestora. Singurul care scapă este Moțoc, dar nu pentru că
domnitorului i s-ar fi făcut milă, ci pentru că acestuia îi era pregătit un alt sfârșit. La poarta
palatului se adunase mulțimea revoltată care, fără a avea un motiv temeinic, cerea capul lui
Moțoc, acesta din urmă fiind țapul ispășitor al nedreptăților comise. Motto-ul „Capul lui Moțoc
vrem…” ilustrează dorința mulțimii de a-și răzbuna suferința. Domnitorul nu ezită și, în ciuda
rugăminților lui Moțoc, boierul este aruncat ca pradă mulțimii. Ulterior, Lăpușneanul ordonă
decapitarea celor patruzeci și șapte de boieri uciși, formând din capetele acestora o piramidă.
Chemată pentru a fi „lecuită de frică”, doamna Ruxanda leșină la vederea piramidei.
În cel de-al patrulea capitol întâmplările au loc după patru ani de la măcelul boierilor. Aflat în
cetatea Hotinului, Lăpușneanul se îmbolnăvește și, într-un moment în care își pierde luciditatea,
cere să fie călugărit. Revenindu-și în fire, îi amenință pe cei prezenți, replica devenind motto-ul
capitolului: „De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…”. Speriată, doamna Ruxanda
este convinsă de boierii Spancioc și Stroici că otrăvirea domnitorului este singura soluție. Astfel,
domnitorul, chinuit de dureri, moare otrăvit, fapt care marchează finalul nuvelei.
Tema istoriei este pusă în lumină la nivelul textului nu doar prin evenimente sau personaje, ci și
prin crearea unei atmosfere specifice secolului al XVI-lea. Astfel, limbajul conține o serie de
arhaisme care plasează acțiunea în trecutul îndepărtat: „vornicul”, „spătarul”, „spahii”. De
asemenea, culoarea epocii este recreată și prin descrierea vestimentației lui Lăpușneanul, aceasta
fiind specifică domnitorilor din vremea respectivă: „era îmbrăcat cu toată pompa domnească.
Purta coroana Paleologilor și peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea căbăniță
turcească.”. Mai mult, descrierea mesei domnești evidențiază fastul întâlnit „În Moldova, pe
vremea aceea […]” și contribuie la reconstituirea ambianței: „Pânza mesii și șervețelele erau de
filaliu țesute în casă. Tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerile și păharele erau de argint.”.
Consider că elementele compoziționale ale nuvelei, prezentate anterior, surprind modul în

care se reflectă tema istoriei în nuvela „Alexandru Lăpușneanul”. Viziunea romantică a
scriitorului și respectarea recomandărilor pașoptiste conform cărora sursa de inspirație a unei
opere poate fi chiar istoria națională determină crearea unei nuvele istorice, caracterizate prin
verosimilitate.
Concluzionând, tema nuvelei este valorificată în mod original, realitatea istorică trecând prin
filtrul imaginației scriitorului. Având ca punct de plecare istoria națională, lucrarea „Alexandru
Lăpușneanul” impresionează prin autenticitate, dar și prin originalitatea scriitorului, care îmbină
armonios realitatea cu ficțiunea.
Particularitățile nuvelei
Nuvela este o specie a genului epic în proză, de dimensiuni cuprinse între cele ale schiței și
cele ale romanului. Acțiunea nuvelei se concentrează în jurul unui singur fir narativ, iar accentul
cade nu pe desfășurarea întâmplărilor, ci pe evoluția personajului principal. O astfel de specie
literară este „Alexandru Lăpușneanul”, lucrare publicată de Costache Negruzzi în perioada
pașoptistă, mai exact, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Nuvela apare în primul număr al
revistei „Dacia literară” și urmează cu fidelitate recomandările de factură romantică ale
pașoptiștilor.
O primă trăsătură a nuvelei observabilă și în „Alexandru Lăpușneanul” este reprezentată de

faptul că acțiunea are la bază un fir narativ unic, putând fi structurată pe momentele
subiectului. De asemenea, episoadele sunt prezentate prin înlănțuire, construcția nuvelei
fiind unitară, echilibrată. Astfel, textul nuvelei este divizat în patru capitole, fiecare capitol
fiind însoțit de câte un motto relevant pentru dinamica întâmplărilor din acel segment.
Expozițiunea fixează cu exactitate, ca în orice nuvelă, timpul și spațiul desfășurării

întâmplărilor. Prin urmare, aflăm că evenimentele se petrec în timpul celei de-a doua domnii a
lui Alexandru Lăpușneanul în Moldova, adică în secolul al XVI-lea. Această primă parte a
capitolului surprinde întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul pe tronul Moldovei cu intenția de a
redobândi puterea pierdută din cauza trădării boierilor. Aflat la graniță, acesta este întâmpinat de
patru boieri – Moțoc, Veveriță, Spancioc și Stroici – care îi transmit faptul că poporul nu îl vrea
și că ar fi bine să se întoarcă din drum.
Fiind o nuvelă, în „Alexandru Lăpușneanul” intriga generează conflicte puternice. Aceasta este
reprezentată de momentul în care domnitorul decide să își recupereze tronul și rostește replica
devenită motto al acestui prim capitol: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”. De asemenea, el
promite boierilor că vor fi pedepsiți pentru cutezanța lor. Astfel, se prefigurează conflictul
central al nuvelei – de natură politică – dintre domn și boieri.
Desfășurarea acțiunii debutează cu instalarea la tron a lui Alexandru Lăpușneanul, urmată de

persecutarea boierilor ca răzbunare pentru trădarea lor din prima sa domnie. Îndurerată, soția
unui boier decapitat de Lăpușneanul o acuză pe doamna Ruxanda, nevasta domnitorului, de
faptul că nu ia măsuri împotriva acțiunilor soțului său. Avertismentul văduvei – „Ai să dai samă,
Doamnă!” – este motto-ul celui de-al doilea capitol și reprezintă un semnal de alarmă pentru
doamna Ruxanda. Aceasta din urmă îl roagă pe Lăpușneanu să pună capăt șirului de crime, iar el
îi promite soției un „leac pentru frică”.
Punctul culminant corespunde celui de-al treilea capitol. Lăpușneanul participă la slujba
religioasă și le cere iertare boierilor pentru comportamentul său. În semn de împăcare, îi invită la
un ospăț organizat la palat, apoi ordonă uciderea mișelească a acestora. Singurul care scapă este
Moțoc, dar nu pentru că domnitorului i s-ar fi făcut milă, ci pentru că acestuia îi era pregătit un
alt sfârșit.
Altă secvență narativă surprinde sfârșitul lui Moțoc. La poarta palatului se adunase mulțimea
revoltată care, fără a avea un motiv temeinic, cerea capul lui Moțoc, acesta din urmă fiind țapul
ispășitor al nedreptăților comise. Motto-ul „Capul lui Moțoc vrem…” ilustrează dorința mulțimii
de a-și răzbuna suferința. Domnitorul nu ezită și, în ciuda rugăminților lui Moțoc, boierul este
aruncat ca pradă mulțimii. Ulterior, Lăpușneanul ordonă decapitarea celor patruzeci și șapte de
boieri uciși, formând din capetele acestora o piramidă. Chemată pentru a fi „lecuită de frică”,
doamna Ruxanda leșină atunci când vede piramida formată.
Deznodământul coincide cu cel de-al patrulea capitol al nuvelei. După patru ani de la măcel,
bolnav fiind, într-un moment în care își pierde luciditatea, domnitorul cere să fie călugărit.
Revenindu-și în fire, îi amenință pe cei prezenți, replica devenind motto-ul ultimului capitol: „De
mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…”. Speriată, doamna Ruxanda este convinsă de
boierii Spancioc și Stroici că otrăvirea domnitorului este singura soluție. Astfel, domnitorul,
chinuit de dureri, moare otrăvit, fapt care marchează sfârșitul nuvelei.
O altă trăsătură specifică nuvelei pe care o putem identifica în „Alexandru Lăpușneanul” este
reprezentată de faptul că accentul nu cade asupra acțiunii, ci asupra caracterizării
personajelor. Astfel, de-a lungul celor patru capitole, se conturează cu minuțiozitate trăsăturile
fizice și morale ale protagonistului. Lăpușneanul ilustrează tipologia conducătorului nemilos
care acționează în situații excepționale. Acest personaj își are rădăcinile în istoria Moldovei, fapt
care îi asigură credibilitatea. Prin metoda caracterizării directe, naratorul conturează aspectul
fizic al personajului, cu alte cuvinte, vestimentația specifică unei personalități de rangul său: „era
îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor și peste dulama poloneză de
catifea stacojie, avea căbăniţă turcească.”. Prin caracterizare indirectă este evidențiată trăsătura
dominantă de caracter, și anume cruzimea, aceasta reieșind din faptele nemiloase ale
protagonistului, cum ar fi măcelul boierilor.
Relația dintre domnitor și soția sa, doamna Ruxanda, este reprezentativă pentru conturarea
trăsăturilor acestora și are la bază antiteza. Domnitorul nu ascultă rugămintea soției de a înceta
crimele, deși, prefăcut fiind, îi promite acestuia un „leac pentru frică”. Piramida formată din
capetele boierilor provoacă leșinul soției sale și dovedește lipsa de respect și ipocrizia
domnitorului. Sarcastic, Lăpușneanul batjocorește sensibilitatea soției: „Femeia, tot femeie, zice
Lăpușneanul zâmbind”. În final, amenințările soțului o determină pe doamna Ruxanda să accepte
otrăvirea acestuia, actul ucigaș fiind considerat singura opțiune.
Textul lui Negruzzi poate fi considerat o nuvelă ce conține elemente realiste dacă este să luăm în
calcul plasarea exactă în timp și spațiu a evenimentelor și toponimele. Este necesar să precizăm
că elementele reale sunt modificate cu ajutorul imaginației artistice, deoarece intenția scriitorului
este de a crea un personaj complex și de a scoate în evidență personalitatea acestuia.
Consider că la baza nuvelei stă tema istoriei, prezentându-se, într-un amestec original de
realitate și ficțiune, evenimente menționate în cronici și documente istorice. Viziunea romantică
a scriitorului și respectarea recomandărilor pașoptiste, conform cărora sursa de inspirație a unei
opere poate fi chiar istoria națională, determină crearea unei nuvele istorice caracterizate prin
verosimilitate.
Concluzionând, putem spune că „Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă a cărei acțiune
oglindește un episod din istoria Moldovei de la mijlocul secolului al XVI-lea, conturându-se
faptele crude ale unui conducător barbar. Având ca punct de plecare istoria națională, nuvela
impresionează prin autenticitate și credibilitatea personajelor.
Secvențe reprezentative
Nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul” este una dintre cele mai valoroase nuvele din literatura
română și a fost publicată în primul număr al revistei „Dacia literară” în anul 1840. Autorul s-a
inspirat din cronica lui Grigore Ureche și, în general, respectă adevărul istoric, dar sunt și
momente în care se abate, spre exemplu, atunci când pomenește de Moțoc, Spancioc și Stroici,
care nu mai trăiau în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanul. Costache Negruzzi scoate în
evidență figura impresionantă a domnitorului Moldovei, o personalitate complexă și
controversată.
Tema nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei. Subiectul
urmărește cei patru ani de domnie a lui Alexandru Lăpușneanul și este structurat pe patru
capitole, fiecare cu un motto reprezentativ. Compoziția narativă unește mai multe curente
literare, cum ar fi: clasicismul, romantismul reprezentat prin psihologia și tragismul personajului,
dar și realismul ilustrat de adevărul istoric al celei de-a doua domnii a domnitorului Moldovei.
Printre elementele realiste se numără naratorul obiectiv, extradiegetic, dar și încadrarea exactă în
timp și spațiu. Timpul narativ este cronologic, bazat pe relatarea în ordinea derulării
evenimentelor situate într-un trecut istoric, iar spațiul narativ este real.
Întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul pe tronul Moldovei

Prima parte a textului, având ca motto fraza „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau” constituie
expozițiunea nuvelei și prezintă momentul în care Alexandru Lăpușneanul sosește în țară venind
cu ajutor turcesc, pentru a-l înlătura pe Tomșa și pentru a ocupa din nou tronul Moldovei. În
secvențele următoare se descrie momentul în care câțiva boieri îi cer lui Lăpușneanul să renunțe
la planul său, căci poporul nu-l iubește. Hotărât să pună ordine în țară, și, mai ales, să-i
pedepsească pe boierii lacomi și trădători, domnitorul respinge pretențiile boierilor. Această
primă parte a nuvelei conține și intriga acțiunii, deoarece, pe lângă conflictul deschis dintre
domnitor și boieri, este prezentată hotărârea lui Lăpușneanul de a izbăvi țara de toate relele.
Lupta împotriva boierilor

În momentul în care Tomșa fuge în Muntenia, poporul îl întâmpină pe Alexandru Lăpușneanul
cu bucurie și speranțe, iar acesta începe lupta împotriva boierilor care l-au trădat. Secvențele în
care el îi ucide fără milă la cea mai mică plângere sau bănuială, îi deposedează de averi,
anticipează scena decapitării boierilor din capitolul al treilea. Soția domnitorului, doamna
Ruxanda, înduioșată de lacrimile văduvelor și ale orfanilor, încearcă să-i îmbuneze inima soțului
și-i cere să termine cu vărsarea de sânge: „— De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. Ieri,
cînd voiam să intru, o jupîneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meu și m-au oprit
arătîndu-mi un cap țintuit în poartea curții; «Ai să dai seamă, doamnă! îmi zise, că lași pre
bărbatul tău să ne taie părinții, bărbații și frații…»”. Lăpușneanul îi promite că în curând nu va
mai vedea capete tăiate și chiar a doua zi îi va da „un leac de frică”.
Decapitarea boierilor
Secvența cea mai expresivă este cuprinsă în capitolul al treilea, ce începe cu motto „Capul lui
Moțoc vrem...”, moment în care acțiunea atinge punctul culminant. După slujba de la Mitropolie,
voievodul se adresează mulțimii și recunoaște crimele săvârșite, motivându-și acțiunile ca fiind
necesare pentru binele și liniștea țării. El își exprimă dorința de a trăi cu toții în pace și cere
iertare mulțimii adunate, invitându-i pe boieri la un ospăț. Aici, Lăpușneanul poruncește să fie
omorâți 47 de boieri, iar capetele lor așezate într-o uriașă piramidă: „După aceea, luînd capetele,
le așăză în mijlocul mesii pe încet și cu
rînduială, puind pe ale celor mai mici boieri dedesubt și pe a celor mai mari deasupra, după neam
și după ranguri, pînă ce făcu o piramidă de patruzeci și șepte căpățîne, vîrful căria se închia prin
capul unui logofăt mare.”. Acesta era „leacul de frică” promis doamnei Ruxanda, care leșină
când vede scena. În tot acest timp, o mare mulțime de oameni se adună la palatul domnesc,
cerând capul vornicului Moțoc. Cruțat inițial, Moțoc, este dat de domnitor pe mâinile mulțimii
dezlănțuite, în ciuda rugăminților disperate: „Haide! luați-l de-l dați norodului și-i spuneți că
acest fel plătește Alexandru-vodă celor ce pradă țara. (...) În sfîrșit puterile îi slăbiră, și sateliții
tiranului, ducîndu-l pe poarta curții mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulțime. Ticălosul
boier căzu în brațele idrei acestei cu multe capete, care întru o clipală îl făcu bucăți.”.
Otrăvirea și moartea lui Lăpușneanul

Ultima parte a nuvelei constituie deznodământul acțiunii, având ca motto „De mă voi scula, pre
mulți am să popesc și eu” și aflăm că timp de 4 ani, Lăpușneanul nu mai omorâse niciun boier,
dar îngrijorat de fuga lui Spancioc și Stroici se mută la Cetatea Hotinului, pentru a-i supraveghea
mai bine. Momentul în care se îmbolnăvește grav, înfățișează un moment de slăbiciune în care
domnitorul cere să fie călugărit. În timpul unei crize, mitropolitul, crezând că voievodul se
stinge, îl călugărește cu numele de Paisie, și îl proclamă pe fiului lui Lăpușneanul, Bogdan,
domnitor. Revenindu-și, văzându-se călugărit, Lăpușneanul se înfurie și rostește celebra replică
„de mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”, amenințându-i pe Ruxanda și pe fiul său.
Îngrozită de ce se va putea întâmpla și îndemnată de boierii Spancioc și Stroici, doamna Ruxanda
pune otravă în paharul din care trebuia să bea domnitorul: „Ruxanda luă un pahar de argint plin
de apă, pre care-l aducea sluga; și apoi, mahinalicește și silită mai mult de boieri, lăsă să cadă
otrava în el. Boierii o împinseră în camera bolnavului.”. Acesta moarte în chinuri, în mâinile
călăilor săi. Scena otrăvirii este cutremurătoare, ilustrând în antiteză cele două perioade ale
domnitorului: dacă la început era puternic și autoritar, la sfârșit este umil, cu spume la gură și
neputincios în fața morții: „Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la
gură; dinții îi scrîșneau și ochii săi sîngerați se holbaseră; o sudoare înghețată, tristă a morții
prevestitoare, ieșea ca niște nasturi pe obrazul lui. După un chin de jumătate ceas, în sfîrșit, își
dete duhul în mînile călăilor săi.
Acest fel fu sfîrșitul lui Alexandru Lăpușneanul, care lăsă o pată de sînge în istoria Moldaviei.”.
În concluzie, datorită complexității personajului principal, a conflictului puternic și tensionat, a

unității compoziționale, nuvela „Alexandru Lăpușneanul” poate fi alăturată și comparată cu
marile opere din literatura universală. Valoarea ei incontestabilă este dovedită și de faptul că
nuvela a fost sursă de inspirație pentru scriitori precum Ion Pillat, Mihai Eminescu, George
Mihail Zamfirescu.
Alexandru Lăpușneanul
„Alexandru Lăpușneanul” este prima nuvelă istorică din literatura noastră. Scrisă de Costache
Negruzzi, ea a apărut inițial în anul 1840, în revista „Dacia literară” (chiar în primul număr al
publicației). Apoi, ea a fost publicată în volumul intitulat „Păcatele tinerețelor”, în anul 1857.
În contextul unei teme de factură politico-istorică (lupta pentru obținerea și menținerea puterii),
protagonistul operei este Alexandru Lăpușneanul, domnitor în Moldova în secolul al XVI-lea. El
este, așadar, un personaj real, atestat istoric, și provine din dinastia Mușatinilor.
Caracterizare directă
Personajul este caracterizat în mod direct: de către narator, de către alte personaje, precum și prin
autocaracterizare. Naratorul îl numește „tiran” („vorbele tiranului”), însușire susținută și de
secvența: „Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva”. Stroici
întărește și el această idee prin afirmația: „— Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel
pîngărit a unui tiran ca tine.”.
Lăpușneanul este impunător și inspiră teamă celor care i se împotrivesc: „Boierii, [...] cum vor
vedea că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa.”. Din acest motiv, boierii apelează
la tertipuri pentru a-l înlătura, sperând că-l vor putea manipula: „Pentru aceea obștia ne-au trimis
pre noi să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește și măria ta să te întorci înapoi”.
Naratorul face o remarcă și asupra personalității domnitorului. Astfel, înainte ca poporul să-l
cunoască, îl întâmpină „cu bucurie și nădejde, aducându-și aminte de întâia lui domnie, în care el
nu avusese vreme a-și dezvălui urâtul caracter.”.
Caracterizare indirectă
În mod indirect, trăsăturile protagonistului reies din: mimică, vorbe și fapte. Gesturile și
expresiile faciale ale domnitorului trădează caracterul acestuia: Astfel, fragmente precum „zise
acesta silindu-se a zâmbi” sau „a cărui ochi scântieră ca un fulger”, „râdea; mușchii i se suceau
în râsul acesta și ochii lui hojma clipeau” trădează impulsivitatea și profilul diabolic al
personajului.
Lăpușneanul ține să se impună în fața supușilor săi, atât prin fapte, cât și prin ținută. Intrarea lui
în Moldova susține această afirmație: „Intrase în Moldova, întovărășit de șepte mii spahii și de
vreo trei mii oaste de strânsură.”, „Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi
călări pe armăsari turcești și înarmați din cap până în picioare.”.
Protagonistul este viclean și avid de putere, caracteristici care se desprind din răspunsul acestuia
la încercările boierilor de a-l determina să renunțe la tron: „— Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau,
[...] și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră.”.
Lăpușneanul este independent și refuză să fie influențat de vorbele altora. Perseverent și
ambițios, nu permite nimănui să-l întoarcă din drum: „Să mă-ntorc? Mai degrabă-și va întoarce
Dunărea cursul îndărăpt.”.
Nu toate intențiile domnitorului sunt malefice, așa cum reiese din replica dată boierilor: „— Cu
averile voastre, nu cu banii țăranilor pre care-i jupiți voi. Voi mulgeți laptele țării, dar au venit
vremea să vă mulg și eu pre voi. Destul, boieri!”. Deși metodele lui sunt crude, Lăpușneanu
dorește să înlăture corupția care bântuia țara.
Relația cu doamna Ruxanda
Relația domnitorului cu soția lui, doamna Ruxanda, este relevantă în construcția portretului
acestuia. Aflăm că doamna Ruxanda „fusese silită [...] a da mîna lui Alexandru-vodă”, ceea ce
înseamnă că nu fusese îndrăgostită de el. Chiar și așa, după căsătorie, ea are cele mai bune
intenții și dorește să simtă afecțiune pentru bărbatul ei, dar nu reușește, din cauză că acesta se
prezintă ca un personaj inuman: „pre care cinstindu-l și supuindu-i-se ca unui bărbat, ar fi voit
să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cît de puțină simțire omenească”.
Speriată de masacrul al cărui autor este propriul ei soț, doamna Ruxanda face apel la umanitatea
și mila lui, chiar dacă nu este convinsă de existența acestora. Disperată, discută cu el în urma
plângerilor aduse de femeile din popor, ai căror bărbați fuseseră uciși de Lăpușneanul. Ea își
roagă soțul să înceteze carnagiul („— O, bunul meu domn! viteazul meu soț! urmă ea, destul!
Ajungă atîta sînge vărsat, atîte văduvii, atîța sărimani”).
Drept răspuns, domnitorul o pune față în față cu piramida construită din capetele boierilor uciși,
numind-o un „leac de frică”. Văzând priveliștea sângeroasă, doamna Ruxanda leșină, iar
Lăpușneanul se amuză: „— Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind; în loc să se bucure, ea
se sparie. Și luînd-o în brațe, o duse în apartamenturile ei.”.
Finalul nuvelei surprinde moartea lui Lăpușneanul, grăbită chiar de soția acestuia. Împinsă de
boieri, dar și de dragostea de mamă, ea îl otrăvește pe domnitor, deși este oripilată de propriile
fapte. Doamna Ruxanda are parte, în acțiunile ei, de încurajarea și acordul mitropolitului, și
astfel, își otrăvește soțul.
Relația cu Moțoc
Lăpușneanul știe foarte bine că Moțoc nu este onest și nu-i va fi niciodată loial, întrucât îl
interesa doar propriul profit: „— Doamne! Doamne! zise Moțoc, căzînd în genunchi, [...]
Încredi-te în noi! — Să mă-ncred în voi? zise Lăpușneanul [...] Pesemne nu vă cunosc eu și pre
tine mai vîrtos? [...] deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vîndut pre Despot, m-ai vîndut și pre
mine [...] spune-mi, n-aș fi nătărău de frunte, cănd m-aș încrede în tine?”. Cu toate acestea, îl
lasă în viață, știind că, la un moment dat, capul lui îi va fi util: „te voi cruța, căci îmi ești
trebuitor, ca să mă ușurezi de blăstemurile norodului. Sînt alți trântori de care trebuie curățit
stupul.”. Astfel, protagonistul dă dovadă de viclenie și spirit practic.
La rândul lui, Moțoc se prezintă servil, cu umilință, știind că, dacă ținea la viața lui, trebuia să
intre în grațiile domnitorului: „Moțoc îi sărută mîna, asemenea cânelui care, în loc să mușce,
linge mâna care-l bate. [...] știa că Alexandru-vodă a să aibă nevoie de un intrigant precum el.”.
Îi este frică de Lăpușneanul, a cărui personalitate intimidează cu ușurință: „El râdea; iar Moțoc,
silindu-se a râde ca să placă stăpînului, simțea părul zburlindu-i-se pe cap și dinții săi
clănțănind.”.
În final, Moțoc se dovedește a fi deosebit de util, când furia poporului se îndreaptă asupra lui, iar
Lăpușneanul îl sacrifică bucuros pentru a potoli setea de sânge a oamenilor. Când Moțoc îl
roagă, îngrozit, să țintească asupra mulțimii („Pune să deie cu tunurile într-înșii… Să moară toți!
Eu sînt boier mare; ei sînt niște proști!”), Lăpușneanul refuză și, amuzat, lasă viața lui în mâinile
oamenilor furioși („— Proști, dar mulți, răspunse Lăpușneanul cu sînge rece; să omor o mulțime
de oameni pentru un om, nu ar fi păcat? [...] Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale”).
Portret fizic
Portretul fizic al protagonistului oferă indicii privind trăsăturile de caracter ale acestuia. Astfel,
înfățișarea lui este impunătoare, asemenea personalității personajului. Corespondența între cele
două este evidentă în timpul scenei din biserică, întrucât naratorul realizează o descriere detaliată
a înfățișării și a vestimentației domnitorului: „Lăpușneanul [...] era îmbrăcat cu toată pompa
domnească. Purta corona Paleologilor și peste dulama poloneză de catifea roșie, avea cabanița
turcească. Nicio armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăselele de aur; iar printre bumbii
dulămii se zărea o zea de sârmă.”.
Sadismul personajului este trădat de mimica și reacțiile acestuia: „Spun că în minutul acela el era
foarte galben la față și că racla sfântului ar fi tresărit”. Plănuind masacrul boierilor, mascat de un
ospăț fastuos, protagonistul simte nerăbdare la gândul evenimentelor care urmează a se
desfășura.
Portret moral
Cea mai evidentă trăsătură de caracter a lui Lăpușneanul este cruzimea acestuia. Radical,
impulsiv și neiertător, protagonistul nu iartă pe nimeni și nu uită greșelile altora: „La cea mai
mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plângere ce i s-arăta, capul vinovatului se spânzura
în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșalei lui, adevărate sau plăsmuite și el nu apuca să
putrezească, cînd alt cap îi lua locul.”. Faptul că nu depune eforturi pentru a se asigura de
validitatea acuzelor aduse celor uciși reflectă setea de sânge și sadismul domnitorului.
Chiar dacă, după uciderea boierilor veniți la ospăț, încearcă să respecte promisiunea făcută
doamnei Ruxanda, Lăpușneanul tânjește după actele de cruzime pe care era obișnuit să le comită
fără a clipi: „pentru ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omenești, născoci feluri
de schingiuiri.”, „Scotea ochi, tăia mîni, ciuntea și seca pe care avea prepus; însă presupusurile
lui erau părelnice, căci nime nu mai cuteza a cîrti cît de puțin.”.
Piramida de capete
Lovitura finală dată de Lăpușneanul boierilor corupți este piramida de capete construită în urma
decapitării celor veniți la ospăț. Viclean, Lăpușneanul îi înșală, pretinzând că-i iertase și dorea să
trăiască în pace alături de ei. Cei mai mulți dintre boieri, naivi, se înfățișează la ospăț, fără să știe
că aveau să aibă parte de ultima lor masă.
După masacrul boierilor, Lăpușneanul construiește o piramidă din capetele acestora și o invită pe
doamna Ruxanda să privească scena morbidă. O momește la scena crimei, făgăduindu-i că-i
găsise un „leac de frică”. Când aceasta leșină, domnitorul se amuză, remarcând că, „în loc să se
bucure, ea se sparie”.
Relația incipit-final
În structura unei opere epice, incipitul și finalul au un rol foarte important, dat fiind faptul că
sunt elementele compoziționale care asigură relația dintre lumea cititorului și lumea imaginară.
Incipitul este o formulă de început al unui roman (al unei nuvele) care se ține minte și are
consecințe în desfășurarea ulterioară a operei. Se poate realiza în mai multe moduri – prin
descrierea mediului (oraș, stradă, casă), fixarea timpului și a locului acțiunii, referirea la un
eveniment anterior sau la unul în desfășurare. Finalul reprezintă formula de încheiere a unei
opere literare, care ilustrează viziunea autorului asupra evenimentelor prezentate. Finalul nu
coincide întotdeauna cu deznodământul și folosește diverse strategii: descriere care reia datele
din incipit; dialog sau replică prin care se rezumă lumea ficțiunii; prefigurare a unor evenimente
care nu mai sunt relatate în operă. Finalul poate fi deschis - opera poate continua - sau închis –
totul este lămurit – Alexandru Lăpușneanul (de Costache Negruzzi).
Tema nuvelei „Alexandru Lăpușneanul” de Costache Negruzzi este istorică; autorul evocă un
episod din istoria Moldovei – ultimii ani de domnie ai personajului eponim. Incipitul nuvelei
susține intențiile autorului de a ilustra o anumită perioadă istorică, prin menționarea unor fapte și
persoane reale – Despot – Vodă, Alexandru Lăpușneanul, întoarcerea lui Lăpușneanul cu ajutor
străin pentru a redobândi tronul Moldovei.
Incipitul nuvelei se construiește ex abrupto, introducându-l pe cititor în atmosfera de epocă.

Autorul comprimă, într-o frază, informațiile referitoare la circumstanțele în care Alexandru
Lăpușneanul se întoarce în țară pentru a-și relua tronul. Cronologia din incipit nu este lineară,
evocând evenimentul cel mai apropiat - „Iacov Eraclid, poreclit Despotul”, este ucis de Tomșa,
care ajunge domn al Moldovei – și continuând cu evenimente anterioare - Lăpușneanul fusese
învins de două ori de „oștile Despotului”, dar obține ajutor turcesc și se întoarce „să izgonească
pre răpitorul Tomșa”, pentru a-și recăpăta tronul. În incipit se creează premisele conflictului
exterior al nuvelei – dintre domnitor și boieri – , prin precizarea circumstanțelor în care
Lăpușneanul pierde tronul Moldovei – „pre care nu l-ar fi perdut, de n-ar fi fost vândut de
boieri”. Așadar, trădarea boierilor, unul dintre factorii principali declanșatori ai conflictului care
susține acțiunea acestei opere epice, este un element prin care se creează tensiunea relatării încă
din incipit. Imaginea care se impune în această parte a nuvelei este aceea a personajului
principal, eponim. De altfel, un fragment din replica pe care le-o adresează domnitorilor veniți
să-l întâmpine la hotar devine moto-ul primei părți a nuvelei: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă
vreu…”
Ca structură compozițională, nuvela este alcătuită din patru părți, fiecare precedată de câte un
moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănțuire de episoade, care urmăresc un
conflict concentrat în jurul personajului principal. Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru
Lăpușneanul este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriță și Moțoc –,
care îl informează că „norodul” nu îl vrea și îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-și
hotărârea de a-și recăpăta tronul, Lăpușneanul dă dovadă de fermitate și de tărie de caracter.
Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea și
prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la fixarea
caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv și omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă
supraordonată, intervențiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în
memoria cititorului. Detaliile umplu de substanță relatarea: „a căruia ochi scânteiară ca un
fulger”, „se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”.
Conflictul, factor determinant în desfășurarea acțiunii unei opere epice sau dramatice, se
prefigurează de la început: boierii nu sărută poala voievodului, Lăpușneanul îi privește cu
dispreț. Personajele implicate în acest conflict exterior au interese și concepții diferite. Întâlnirea
lui Lăpușneanul cu boierii constituie, de fapt, intriga nuvelei. Fiecare dintre cele patru motouri
are funcție rezumativă, anticipând acțiunea prezentată în partea nuvelei pe care o precede. Întors
la domnie, Lăpușneanul ia măsuri energice împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie arse
cetățile, ca să elimine posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le atârnă în fața palatului
ca exemplu , confiscă averile. Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie
orgoliul rănit. Una dintre jupânesele boierilor uciși o așteaptă pe doamna Ruxanda în fața
palatului și o roagă să intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile, amenințând-o că
va fi responsabilă în fața lui Dumnezeu pentru crimele soțului ei: „Ai să dai sama, doamnă!”
Intervenția domniței, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, procedeul romantic având

rolul de a sublinia caracterul tiranic al lui Lăpușneanul, este timidă și determină o reacție violentă
a soțului, care „duce mâna la hamger”. Stăpânindu-se, domnitorul îi promite un „leac de frică”.
Sărbătoarea Sf. Ioan este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunați la biserică
la un ospăț de reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea caracterului personajului
principal. Îmbrăcat în ținută de gală, voievodul ține o cuvântare impresionantă, dar cu totul
nesinceră. Disimulându-și intențiile, Lăpușneanul face efortul de a-și domina trăirile interioare,
iar acest efort transpare în aspecte fizionomice: „era foarte galben la față”. Discursul este un
„model” de ipocrizie. Gesturile dau veridicitate cuvintelor: „își făcu cruce”.
La palat, cei 47 de boieri sunt masacrați de slujitorii pregătiți pentru acest eveniment. Moțoc
asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a ști care îi este soarta. Câțiva fugari dau de
știre în afara zidurilor palatului despre măcel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulțimi
dezlănțuite în fața porților ferecate. Oamenii, la început dezorientați de întrebarea solului trimis
de Lăpușneanul pentru a afla ce vor, formulează revendicări importante, dar neunitare – „Să ne
micșureze dăjdiile!”, „Să nu ne mai zapciască!”, „Să nu mai plătim biruri!” . O voce din mulțime
se impune ca voință, determinând cristalizarea cererilor într-o singură revendicare: „Capul lui
Moțoc vrem!” . Narațiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigătul mulțimii
devenind motoul părții a treia a nuvelei. Moțoc este sacrificat, domnitorul îndeplinindu-și
promisiunea inițială. Bun cunoscător al reacțiilor umane, Lăpușneanul îl sacrifică pe Moțoc
pentru a potoli furia „norodului” adunat în fața palatului. Domnitorul pozează în ipostaza de
apărător al intereselor „prostimii”, disprețuită, în realitate, ca și boierii trădători. „Leacul de
frică” îi este administrat doamnei Ruxanda fără menajamente: Lăpușneanul însuși construiește
piramida celor 47 de capete. Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea
făcută doamnei Ruxanda este respectată: celor rămași în viață nu li se mai taie capetele.
Lăpușneanul se retrage în cetatea Hotin, pentru a fi mai aproape de hotare, neliniștit de fuga lui
Spancioc și Stroici, care au reușit să scape de urmărirea oamenilor domniei. Îmbolnăvindu-se de
friguri, el cere să fie călugărit, dar, când își revine din leșin, îi amenință cu moartea pe toți cei
prezenți, printre care se află chiar fiul său. Spancioc și Stroici se întorc în Moldova, și îi propun
doamnei Ruxanda să-l otrăvească pe domnitor pentru a-și salva viața. Doamna ezită și cere sfatul
mitropolitului Teofan. Intervenția acestui personaj episodic este hotărâtoare pentru fixarea
destinului domnitorului. Ipocrit și disimulat, mitropolitul o sfătuiește indirect pe doamna
Ruxanda să-și ucidă soțul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină. Imoralitatea mitropolitului
este însă evidentă. El folosește, referindu-se la domnitor, o formulă pentru iertarea morților, deși
acesta este încă în viață: „Cumplit și crud este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te
povățuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; și pre
cel vechi, Dumnezeu să-l ierte și să te ierte și pre tine.”
Ultima amenințare a domnitorului – „De mă voi scula pre mulți am să popesc și eu” – rămâne
fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a dominat totul. Deznodământul
acțiunii, prezentând moartea domnitorului, nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează
artificial întregul și îi aparține naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii și
timpul cititorului (timpul diegezei și timpul relatării): „Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru
Lăpușneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei.”
Intervenția naratorului în finalul nuvelei subliniază caracterul moralizator al acestei opere, care
ilustrează prăbușirea unui domnitor tiranic și autoritar. În raport cu incipitul , finalul propune
o imagine antitetică a personajului principal. Domnitorul care, în incipit, își afirma voința
neclintită de a-și relua tronul și de a-și impune autoritatea, devine, în finalul nuvelei,
neputincios și supus dușmanilor săi. Prezentat din perspectiva naratorului omniscient și
obiectiv, Lăpușneanul se construiește ca un personaj complex, văzut în ipostaze multiple:
puternic și hotărât - „Lăpușneanul mergea alături cu vornicul Bogdan, amândoi călări pe
armăsari turcești și înarmați din cap până în picioare” – în incipit –, neputincios și slab în final:
„Nenorocitul domn se zvârcolea în spasmele agoniei”. Obiectivitatea finalului – „La monastirea
Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede și astăzi portretul lui și al familiei sale” – creează
impresia relatării în stil cronicăresc, deși Negruzzi nu e autor de cronică, ci de literatură.
Readucând trecutul în atenția cititorului, Costache Negruzzi nu face muncă de cronicar. El
reconstituie o epocă și imaginea unui personaj din perspectiva celui care interpretează trecutul,
pentru a-i sublinia valoarea de lecție de viață.
Elemente clasice
„Alexandru Lăpușneanul” este prima nuvelă istorică din literatura română. Publicată inițial în
anul 1840, în revista „Dacia literară”, ea este catalogată de către George Călinescu (important
critic literar român) ca având o valoare literară comparabilă cu piesa „Hamlet”, a lui William
Shakespeare.
Tot Călinescu a făcut o observație asupra îmbinării de elemente aparținând mai multor curente
literare, trăsătură prezentă în opera de față. Considerată a fi, mai întâi de toate, o operă
romantică, nuvela „Alexandru Lăpușneanul” prezintă, fără îndoială, o serie de elemente clasice.
Criticul literar a precizat faptul că o scriere pur clasică sau romantică nu se poate găsi în realitate,
întrucât cele două sunt „tipuri ideale”, inseparabile datorită caracterului lor utopic: „În realitate
sunt numai compromisuri, mixturi la indivizi, momente istorice, popoare...”.
Acest amestec între elemente clasice și romantice se regăsește și în opera de față. În timp ce
tema, antiteza ca mijloc de construcție a personajelor, precum și natura excepțională a
protagonistului țin de romantism, nuvela prezintă multe trăsături clasice. În primul rând, este
vorba despre structura riguroasă a textului. Acesta cuprinde patru părți, precedate de un motto,
menit să sintetizeze ideea centrală a secvenței de care aparține.
Tot de modul riguros și rațional de construcție a textului ține și simetria acestuia. Astfel,
remarcăm o relație de simetrie între primul și al patrulea capitol, respectiv între cel de-al doilea și
cel de-al treilea. Capitolele cu numerele doi și trei cuprind carnagiul dezlănțuit de Lăpușneanul
asupra celor vinovați sau chiar și numai bănuiți de trădare sau corupție. În primul și ultimul
capitol au loc episoade de o importanță decisivă în existența protagonistului: sosirea în Moldova
cu intenția de a recupera tronul, precum și moartea lui Lăpușneanul în final. Aceasta reprezintă
consecința cruzimii de care domnitorul a dat dovadă în timpul vieții, iar la sfârșit, el trebuie să
„învețe a muri”, întrucât condamnase multe vieți omenești de-a lungul existenței sale.
Alte câteva elemente clasice țin de construcția personajelor operei, care prezintă unitate. Astfel,
avem de-a face cu personaje-caracter (Lăpușneanul, Moțoc, doamna Ruxanda), care nu
evoluează pe parcursul desfășurării acțiunii. Fiindcă nuvela înfățișează confruntarea între aceste
tipologii, alături de consecințele acesteia, personajele nu evoluează, rămânând dominate de
trăsăturile lor definitorii până la final.
Fiind statice, personajele întruchipează tipologii specifice, precum: cea a tiranului

(protagonistul), a parvenitului și a ipocritului (Moțoc). Moțoc reprezintă ipocritul parvenit,
oportunist, dispus să treacă de partea oricui i-ar asigura câștiguri de orice fel. Lăpușneanul îi
reproșează mereu lipsa de loialitate și nu uită că același Moțoc care-l trădase nu cu mult timp în
urmă dorea acum să-i fie aliat. La rândul lui, Alexandru Lăpușneanul corespunde tipologiei
conducătorului tiranic, sadic, care se impune prin teamă și opresiune.
Personajele dominate de o singură trăsătură de caracter țin și ele de modelul literar clasicist. Un
bun exemplu este reprezentat chiar de către protagonist, domnitor al Moldovei, a cărui trăsătură
dominantă este cruzimea. Ea este evidențiată în fiecare episod al nuvelei, în fiecare faptă a lui
Lăpușneanul, de la măcelul de după ospăț și pedepsirea în masă a celor vinovați (sau doar
bănuiți) de trădare, și până la bucuria de a-și îngrozi soția, speriată de faptele bărbatului ei.
În concluzie, „Alexandru Lăpușneanul”, de Costache Negruzzi, este o nuvelă preponderent

romantică, dar prezintă numeroase elemente clasice. Dintre acestea, este important să reținem:
rigurozitatea structurii, trăsătura dominantă a protagonistului, precum și personajele statice care
nu evoluează de-a lungul desfășurării acțiunii operei.
Perspectiva narativă
Perspectiva narativă reprezintă unghiul din care sunt relatate evenimentele cuprinse într-o operă
literară. Întrucât perspectiva narativă obligă la prezența unui narator, ea apare doar în textele
epice. Identificarea perspectivei narative într-o operă epică este importantă, întrucât ea determină
gradul de obiectivitate (și subiectivitate) al faptelor prezentate.
Publicată pentru prima dată în anul 1840, în cel dintâi număr al publicației „Dacia literară”,
nuvela „Alexandru Lăpușneanul” a fost scrisă de Costache Negruzzi. Ea aparține curentului
literar romantic și este prima nuvelă istorică din literatura noastră. Personajele sunt, așadar,
inspirate din realitate, iar opera de față prezintă evenimente petrecute în timpul domniei lui
Lăpușneanul, așa cum și le-a imaginat autorul.
În opera de față, perspectiva narativă este obiectivă. Astfel, evenimentele sunt relatate la
persoana a treia, naratorul nefiind implicat în desfășurarea lor. El se situează în exteriorul
narațiunii, fără a participa deloc la acțiune și fără a interacționa cu personajele. Cu toate acestea,
fiind vorba despre o personalitate istorică, naratorul cunoaște câte ceva despre protagonist, ceea
ce-l determină să facă niște remarci subiective la adresa acestuia. Așadar, naratorul are câteva
intervenții directe, în care face referire la Alexandru Lăpușneanul, pe care-l numește „tiran”. De
aici deducem atitudinea lui față de protagonist, cu ale cărui metode nu este de acord, și pe care
nu-l simpatizează.
Tipic prozei literare realiste a secolului al XIX-lea, naratorul din nuvela „Alexandru
Lăpușneanul” este omniscient și cunoaște mai multe decât știu personajele. El este conștient de
personalitatea tiranică a domnitorului și se așteaptă în mod evident ca metodele neortodoxe ale
acestuia să cauzeze haos și suferință, atât lui, cât și celor care-l înconjoară. Lăpușneanu are
porniri tiranice, fiind descris în consecință, iar în virtutea lor, îi supune atât pe cei apropiați, cât și
pe ceilalți, la experiențe traumatizante. Un bun exemplu este reprezentat de „leacul de frică”
oferit doamnei Ruxanda, personaj construit în antiteză cu protagonistul. Împotriva voinței sale,
este nevoită să fie martoră la piramida de capete tăiate (în număr de patruzeci și șapte) construită
în urma „ospățului” organizat de Lăpușneanul pentru boieri. Viziunea naratorului este, deci, „din
spate”, cu focalizare zero. Acesta este omniprezent, omniscient și extradiegetic.
În concluzie, perspectiva narativă din nuvela „Alexandru Lăpușneanul” este specifică operelor
literare realiste ale secolului al XIX-lea. Viziunea „din spate”, cu focalizare zero, este prezentă în
multe dintre scrierile vremurilor respective, regăsindu-se și în textul de față, cu numai câteva
excepții, când naratorul își exprimă în mod direct atitudinea față de protagonistul operei.
Trăsături ale ideologiei literare promovate în
Dacia literară
Secolul al XIX-lea se definește în Europa ca „Secol al națiunilor”, datorită procesului de formare
a statelor naționale. Națiunile moderne sunt o construcție ideologică și culturală care implică
diferite componente materiale și simbolice: o limbă acceptată, cunoscută și vorbită de toți, o
istorie legitimată de continuitatea cu înaintașii, eroi exemplari pentru calitățile unei națiuni,
folclor intrat din circulația orală în cea scrisă, peisaje definitorii pentru natura ținuturilor,
elemente pitorești etc. Pașoptismul românesc, având ca nucleu revoluția de la 1848, implică o
perioadă mai îndelungată de pregătiri și una de consecințe, delimitată între 1830 și 1860.
Ca mișcare politică și culturală, pașoptismul are un rol decisiv în procesul de modernizare a

societății române. Pașoptiștii din țările române aveau origini sociale, formare și studii diferite,
însă îi unea conștiința misiunii lor istorice. Prima generație are meritul de a crea climatul
cultural, publicând primele ziare în limba română, cu suplimente culturale. Primele publicații în
limba română – Curierul românesc (condus de Ion Heliade Rădulescu), Albina românească
(editat de Gheorghe Asachi), Gazeta de Transilvania (editată de George Barițiu) – au o dublă
funcție: educativă, prin completarea instrucției oferite de un învățământ în faza începuturilor;
culturală, prin promovarea literaturii, fie traduceri, fie creații originale. Miza pe termen lung este
formarea unei literaturi și a unei limbi comune pentru toți românii. A doua generație se compune
din personalități provenite din familii boierești sau burgheze, cu studii în Franța, unde dobândesc
idei noi, progresiste, pe care le aplică în diverse domenii, după întoarcerea în țară.
Pașoptismul nu a fost un curent literar în sens strict estetic, ci unul cultural-literar, exprimând o
aspirație colectivă spre creație și cultură, grefată pe un program ce urmărea dezvoltarea
națională. Pașoptismul literar coincide cu începutul romantismului românesc.
Programul pașoptismului este cuprins în articolul Introducție, apărut în revista Dacia

literară, condusă de Mihail Kogălniceanu, în 1840, la Iași. Programul nu a funcționat ca
instrument al unei anumite autorități, ci ca un mod de a gândi al tuturor pașoptiștilor care credeau
în aceleași idei: realizarea unei literaturi originale, pentru că „traducțiile nu fac o literatură și
sunt o manie ucigătoare a gustului original, însușirea cea mai prețioasă a unei literaturi” și pentru
că „dorul imitației s-a făcut la noi o manie primejdioasă care omoară în noi duhul național”;
pentru împlinirea acestui deziderat, Mihail Kogălniceanu recomandă scriitorilor să se inspire din
realitățile naționale: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre țări sunt destul
de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitorești pentru ca să putem găsi și la noi sujeturi de
scris, fără să avem pentru aceasta trebuință să ne împrumutăm de la alte nații” (altfel spus, temele
de inspirație recomandate sunt istoria, folclorul și frumusețile patriei); critica va fi obiectivă, nu
părtinitoare: „Vom critica cartea, iar nu persoana”; țelul suprem proclamat este acela că toți
românii trebuie „să aibă o limbă și o literatură comună pentru toți”.
Literatura romantică pașoptistă va avea trăsături specifice, care, particularizând-o în Europa,
îi vor asigura originalitatea. Acestea vor fi exemplificate prin operele scriitorilor acestei
perioade.
Interesul pentru istorie este deosebit în epocă, trecutul fascinându-i pe scriitori; în acest sens, pot
fi amintiți Dimitrie Bolintineanu, cu Legendele istorice, Grigore Alexandrescu (Anul 1840,
Mormintele. La Drăgășani), Vasile Alecsandri (Dumbrava Roșie, Dan, căpitan de plai). Istoria
este văzută în legătură cu motivul ruinelor, al mormintelor, al nopții, integrate în specificul
românesc.
Costache Negruzzi publică nuvela Alexandru Lăpușneanul în 1840, în primul număr al revistei
Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspirație istorică în literatura română. Sub
influența programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducție, al lui Mihail
Kogălniceanu, C. Negruzzi valorifică informațiile cuprinse în cronicile moldovene într-o
creație clasică prin sobrietatea construcției, pregnanța caracterelor și vigoarea conflictelor.
Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche
a consemnat, în Letopisețul Țării Moldovei, fapte din cele două domnii ale lui Alexandru
Lăpușneanul (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informațiile despre a
doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul: intrarea domnitorului în țară, cu ajutor turcesc;
respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă și internă (distrugerea cetăților
cerută de turci, înțelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului,
suspectată ca ucidere prin înșelătorie. Fidelitatea față de cronică în ceea ce privește
evenimentele majore este necesară pentru obținerea veridicității atmosferei. În privința celorlalte
personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomșa
fuge în Polonia, la Liov, însoțit de Moțoc vornicul, Veveriță postelnicul și Spancioc spătarul.
Aici sunt decapitați, din ordinul „craiului” leșilor, în urma intervenției lui Lăpușneanul prin
intermediul turcilor. Sfârșitul atribuit în nuvelă lui Moțoc este, de fapt, acela al boierului
moldovean Batiște Veveli, ucis de o mulțime de țărani, din cauza lașității domnitorului
Alexandru Iliaș, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron
Costin).
Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii
urmăresc consemnarea faptelor și evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator
de literatură, iar aceasta presupune metamorfozarea personalităților reale, atestate de cronică, în
personaje literare, în conformitate cu obiectivele programului Daciei literare (crearea unei
literaturi originale). În nuvelă, există scene și episoade care aparțin în totalitate ficțiunii
(uciderea lui Lăpușneanul prin intervenția Ruxandei, a lui Spancioc și Stroici, invitația la ospăț
printr-o „deșănțată cuvântare”, amenințarea cu moartea adresată tuturor celor prezenți în scena
călugăririi, decapitarea boierilor uciși și așezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate cu
rangul deținut etc.).
Ca structură compozițională, nuvela este alcătuită din patru părți, fiecare precedată de câte un
moto semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănțuire de episoade, care urmăresc un
conflict concentrat în jurul personajului principal. Toate evenimentele care alcătuiesc subiectul
operei urmăresc crearea unei atmosfere de epocă. Expozițiunea prezintă reîntoarcerea lui
Lăpușneanul în Moldova, cu ajutor străin. Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru
Lăpușneanul este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriță și Moțoc -,
care îl informează că „norodul” nu îl vrea și îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-și
hotărârea de a-și recăpăta tronul, Lăpușneanul dă dovadă de fermitate și de tărie de caracter. Un
fragment al acestei replici devine motoul primei părți a nuvelei: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă
vreu…”.
Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea și
prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la fixarea
caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv și omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă
supraordonată, intervențiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în
memoria cititorului.
Întâlnirea lui Lăpușneanul cu boierii constituie, de fapt, intriga nuvelei. Întors la domnie,
Lăpușneanul ia măsuri energice împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie arse cetățile, ca
să elimine posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le atârnă în fața palatului ca exemplu ,
confiscă averile. Setea de răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit.
Una dintre jupânesele boierilor uciși o așteaptă pe doamna Ruxanda în fața palatului și o roagă să
intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile, amenințând-o că va fi responsabilă în
fața lui Dumnezeu pentru crimele soțului ei: „Ai să dai sama, doamnă!”
Intervenția domniței, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, procedeul romantic având

rolul de a sublinia caracterul tiranic al lui Lăpușneanul, este timidă și determină o reacție violentă
a soțului. Domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan este prilejul folosit de
voievod pentru a-i invita pe boierii adunați la biserică la un ospăț de reconciliere. Îmbrăcat în
ținută de gală, voievodul ține o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră. La palat, cei 47
de boieri sunt masacrați de slujitorii pregătiți pentru acest eveniment. Moțoc asistă, obligat de
domnitor, la scena masacrului, fără a ști care îi este soarta. Câțiva fugari dau de știre în afara
zidurilor palatului despre măcel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulțimi dezlănțuite în fața
porților ferecate. Narațiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigătul mulțimii
devenind motoul părții a treia a nuvelei. Moțoc este sacrificat, domnitorul îndeplinindu-și
promisiunea inițială. Bun cunoscător al reacțiilor umane, Lăpușneanul îl sacrifică pe Moțoc
pentru a potoli furia „norodului” adunat în fața palatului. „Leacul de frică” îi este administrat
doamnei Ruxanda fără menajamente: Lăpușneanul însuși construiește piramida celor 47 de
capete. Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda
este respectată: celor rămași în viață nu li se mai taie capetele.
Ruxanda să-și ucidă soțul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină.
fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a dominat totul.
Deznodământul acțiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul și
îi aparține naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii și timpul cititorului
(timpul diegezei și timpul relatării ): „ Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul, care lăsă
o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede
și astăzi portretul lui și al familiei sale”.
Perspectiva asupra evenimentelor relatate este aceea a naratorului obiectiv și omniscient.

Culoarea de epocă se obține prin reconstituirea fidelă a obiceiurilor, a vestimentației și a
relațiilor dintre personaje. Verosimilitatea relatării este susținută de îmbinarea dintre elementul
real, preluat din cronică și elementul fictiv, rod al imaginației scriitorului care nu este cronicar, ci
creator de literatură. Cronologia este liniară, succesiunea faptelor este previzibilă, întrucât între
evenimente se stabilesc relații de cauzalitate și consecutivitate.
Toate firele narative sunt susținute de evoluția personajului principal, al cărui caracter se
construiește pe parcursul acțiunii. Limbajul, atitudinile care îi sunt atribuite îl particularizează ca
personaj literar, realizând trecerea de la cronică la literatură, prin ficțiune.
Nuvela lui Costache Negruzzi ilustrează ideile despre literatură promovate de Mihail
Kogălniceanu și include elemente specifice romantismului, recreând, din perspectivă literară,
imaginea unei epoci istorice, pentru a demonstra că „istoria noastră” poate furniza „sujeturi de
scris”. Se poate afirma, așadar, că romantismul patruzecioptist este punctul de plecare al
literaturii române moderne; nuvela lui Costache Negruzzi este un prim pas făcut în această
direcție.
Raportul realitate-ficțiune
În general, o operă literară își propune să ilustreze o anumită viziune a scriitorului asupra
realității, pentru că, așa cum o sublinia Mario Vargas Llosa, „Ficțiunea nu este viața trăită, ci altă
viață, inventată cu materialele oferite de prima și fără de care viața adevărată ar fi mai sordidă și
mai sărăcăcioasă decât este.”. Realitatea este punctul de plecare al oricărui demers creator,
felul în care este ilustrată în textele narative fiind influențat de estetica literară, de modalitățile
narative adoptate și de intențiile autorului cu privire la finalitatea actului creator. În acest sens,
operele memorialistice reflectă fidel realitatea unei epoci, în timp ce operele așa-zis de
ficțiune se raportează mai mult sau mai puțin fidel la realitatea cotidiană. În operele narative
realiste, convenția veridicității este respectată, întrucât intenția autorului este să creeze iluzia
unui univers cât se poate de realist. Ficțiunea literară implică modificarea datelor din realitatea
imediată sau cel puțin selectarea lor, astfel încât să nu fie reținute decât detaliile care creează un
univers coerent, dar nu neapărat realist.
Nuvela „Alexandru Lăpușneanul”, a lui Costache Negruzzi, apare la Iași, în 1840, în primul
număr al revistei Dacia literară, inaugurând seria operelor de inspirație istorică în literatura
română. Sub influența programului romantismului românesc, sintetizat în articolul Introducție, al
lui Mihail Kogălniceanu (articolul-program al revistei), C. Negruzzi valorifică informațiile
cuprinse în cronicile moldovene într-o creație clasică prin sobrietatea construcției, pregnanța
caracterelor și vigoarea conflictelor.
Autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica lui Miron Costin. În realitate, Grigore
Ureche este cel care a consemnat, în Letopisețul Țării Moldovei, fapte din cele două domnii ale
lui Alexandru Lăpușneanul (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate
informațiile despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanul: intrarea domnitorului în
țară, cu ajutor turcesc; respingerea lui de către solia marilor boieri; politica externă și internă
(distrugerea cetăților cerută de turci, înțelegerea cu craiul polonez, fuga boierilor în Polonia);
moartea domnitorului, suspectată ca ucidere prin înșelătorie. Fidelitatea față de cronică în ceea
ce privește evenimentele majore este necesară pentru obținerea veridicității atmosferei. În
privința celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate,
domnitorul Tomșa fuge în Polonia, la Liov, însoțit de Moțoc vornicul, Veveriță postelnicul și
Spancioc spătarul. Aici sunt decapitați, din ordinul „craiului” leșilor, în urma intervenției lui
Lăpușneanul prin intermediul turcilor. Sfârșitul atribuit în nuvelă lui Moțoc este, de fapt, acela al
boierului moldovean Batiște Veveli, ucis de o mulțime de țărani, din cauza lașității domnitorului
Alexandru Iliaș, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui Miron
Costin).
Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii
urmăresc consemnarea faptelor și evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator
de literatură, iar aceasta presupune metamorfozarea personalităților reale, atestate de cronică,
în personaje literare. În nuvelă, există scene și episoade care aparțin în totalitate ficțiunii
(uciderea lui Lăpușneanul prin intervenția Ruxandei, a lui Spancioc și Stroici, invitația la
ospăț printr-o „deșănțată cuvântare”, amenințarea cu moartea adresată tuturor celor prezenți în
scena călugăririi, decapitarea boierilor uciși și așezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate
cu rangul deținut etc.).
Nuvela este alcătuită din patru părți, fiecare precedată de câte un moto semnificativ. Fiecare
parte este structurată printr-o înlănțuire de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în jurul
personajului principal. Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpușneanul este
întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc, Stroici, Veveriță și Moțoc – , care îl informează
că „norodul” nu îl vrea și îi cer să se întoarcă de unde a venit. Afirmându-și hotărârea de a-și
recăpăta tronul, Lăpușneanul dă dovadă de fermitate și de tărie de caracter. Un fragment al
acestei replici devine motoul primei părți a nuvelei: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…”.
Episodul este consemnat de Grigore Ureche: „Înțelegându-se aceasta, Ștefan Tomșa vodă se
sfătui cu boierii săi cei ce vor face și aflară ca să trimită să margă la Alixandru vodă oameni
jurați de la țară, să-i spuie că țara nu-l va, nici-l iubescu și de acolo să să treacă la împărăție și
până nu le va veni răspunsul, să nu-l lase pe Alixandru vodă să între în țară. Deaca au mersu solii
Tomșei și i-au spus, zic să le fi zis Alixandru vodă: «De nu mă vor, eu îi voiu pre ei, și de nu mă
iubescu, eu îi iubescu pre dânșii și tot voiu merge, ori cu voie, ori fără voie»”. În nuvelă, scena
este un prilej pentru evidențierea caracterului personajului principal, inclus de la început
într-un conflict exterior, cu boierii.
Caracterizarea personajului principal, indirect, prin gesturi și atitudini consemnate de naratorul

obiectiv, este semnificativă pentru prefigurarea evoluției conflictului: „Dacă voi nu mă vreți, eu
vă vreau, răspunse Lăpușneanul, a căruia ochi scântieră ca un fulger, și dacă voi nu mă iubiți, eu
vă iubesc pre voi și voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră. Să mă-ntorc? Mai degrabă își va
întoarce Dunărea cursul îndărăpt. A! Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțăleg.”.
Transferul în ficțiune se realizează firesc. Personajele sunt particularizate prin atitudini,

gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea și prezentarea sunt făcute în stil indirect, în nuvelă stilul
direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv și omniscient
prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervențiile directe ale personajelor sunt cele
care contribuie la fixarea scenei în memoria cititorului. Detaliile umplu de substanță relatarea: „a
căruia ochi scânteiară ca un fulger”, „se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după
obicei”. Fiecare dintre cele patru motouri are funcție rezumativă, anticipând acțiunea
prezentată în partea nuvelei pe care o precedă. Întors la domnie, Lăpușneanul ia măsuri energice
împotriva boierilor care l-au trădat: pune să fie arse cetățile, ca să elimine posibilitatea de a
complota, taie capete, pe care le atârnă în fața palatului ca exemplu, confiscă averile. Setea de
răzbunare îl domină, iar vărsarea de sânge îi mângâie orgoliul rănit. Una dintre jupânesele
boierilor uciși o așteaptă pe doamna Ruxanda în fața palatului și o roagă să intervină pe lângă
domnitor pentru a înceta cu omorurile, amenințând-o că va fi responsabilă în fața lui Dumnezeu
pentru crimele soțului ei: „Ai să dai sama, doamnă!”.
Intervenția domniței este timidă și determină o reacție violentă a soțului, care „duce mâna la
hamger”. Stăpânindu-se, domnitorul îi promite un „leac de frică”. Sărbătoarea Sf. Ioan este
prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunați la biserică la un ospăț de
reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea caracterului personajului principal.
Îmbrăcat în ținută de gală, voievodul ține o cuvântare impresionantă, dar cu totul nesinceră.
Discursul este un „model” de ipocrizie La palat, cei 47 de boieri sunt masacrați de slujitorii
pregătiți pentru acest eveniment. Moțoc asistă, obligat de domnitor, la scena masacrului, fără a
ști care îi este soarta. Câțiva fugari dau de știre în afara zidurilor palatului despre măcel, ceea ce
contribuie la adunarea unei mulțimi dezlănțuite în fața porților ferecate. Oamenii, la început
dezorientați de întrebarea solului trimis de Lăpușneanul pentru a afla ce vor, formulează
revendicări importante, dar neunitare – „Să ne micșureze dăjdiile!”, „Să nu ne mai zapciască!”,
„Să nu mai plătim biruri!”. O voce din mulțime se impune ca voință, determinând cristalizarea
cererilor într-o singură revendicare: „Capul lui Moțoc vrem!”. Narațiunea atinge climaxul în
acest punct, strigătul mulțimii devenind motoul părții a treia a nuvelei. Moțoc este sacrificat,
domnitorul îndeplinindu-și promisiunea inițială: „Îți făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji de
sângele tău, te voi cruța, căci îmi ești trebuitor, ca să mă mai ușurezi de blăstemurile norodului”.
Bun cunoscător al reacțiilor umane, Lăpușneanul îl sacrifică pe Moțoc pentru a potoli furia
„norodului” adunat în fața palatului. Domnitorul pozează în ipostaza de apărător al intereselor
„prostimii, disprețuită, în realitate, ca și boierii trădători. „Leacul de frică” îi este administrat
doamnei Ruxanda fără menajamente: Lăpușneanul însuși construiește piramida celor 47 de
capete. Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea făcută doamnei Ruxanda
este respectată: celor rămași în viață nu li se mai taie capetele.
Ruxanda să-și ucidă soțul, lăsându-i impresia că a absolvit-o de vină. Imoralitatea mitropolitului
este însă evidentă. El folosește, referindu-se la domnitor, o formulă pentru iertarea morților, deși
acesta este încă în viață: „Cumplit și crud este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu să te
povățuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; și pre
cel vechi, Dumnezeu să-l ierte şi să te ierte și pre tine.”
fără finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui personaj care a dominat totul.
Deznodământul acțiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta concentrează artificial întregul
și îi aparține naratorului omniscient, care face legătura dintre timpul cronicii și timpul cititorului
(timpul diegezei și timpul relatării): „ Acest fel fu sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul, care lăsă
o pată de sânge în istoria Moldovei. La mănăstirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se vede
și astăzi portretul lui și al familiei sale”. Intențiile autorului se realizează integral. Atmosfera
creată în nuvela lui C. Negruzzi concurează realitatea cronicilor.
Conflicte
Nuvela istorică „Alexandru Lăpușneanul” este una dintre cele mai valoroase nuvele din literatura
română, publicată în primul număr al revistei „Dacia Literară” în anul 1840. Autorul s-a inspirat
din cronica lui Grigore Ureche și, în general, respectă adevărul istoric, dar sunt și momente în
care se abate, spre exemplu, atunci când pomenește de Moțoc, Spancioc și Stroici, care nu mai
trăiau în timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanul. Costache Negruzzi scoate în evidență figura
impresionantă a domnitorului Moldovei, o personalitate complexă și controversată.
Tema nuvelei ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Moldovei. Subiectul
urmărește cei patru ani de domnie a lui Alexandru Lăpușneanul și este structurat pe patru
capitole, fiecare cu un motto reprezentativ. Titlul, format dintr-un substantiv propriu, anticipă
caracterul istoric al scrierii lui Negruzzi. Astfel, titlul reprezintă numele unui domnitor al
Moldovei, reperabil în cronici și documente istorice, devenit personaj principal și eponim al
nuvelei. De asemenea, titlul evidențiază încă de la început faptul că Lăpușneanul este personajul
care influențează destinele celorlalte personaje, stârnind o serie de conflicte.
Principalul conflict, exterior, este unul de ordin politic, și anume lupta dintre boieri și
domnitor. Se cunoaște faptul că lupta de impunere a domnitorului Lăpușneanul a fost una
sângeroasă și dură, cruzimea devenind o expresie a dorinței de răzbunarea pentru trădarea
boierilor săvârșită în prima domnie. Prima parte a textului, având ca motto fraza „Dacă voi nu
mă vreți, eu vă vreau” constituie expozițiunea nuvelei și prezintă momentul în care Alexandru
Lăpușneanul sosește în țară venind cu ajutor turcesc, pentru a-l înlătura pe Tomșa și pentru a
ocupa din nou tronul Moldovei. Hotărât să pună ordine în țară, și, mai ales, să-i pedepsească pe
boierii lacomi și trădători, domnitorul respinge pretențiile boierilor. Această primă parte a
nuvelei conține și intriga acțiunii, deoarece, pe lângă conflictul deschis dintre domnitor și boieri,
este prezentată hotărârea lui Lăpușneanul de a izbăvi țara de toate relele. Secvența cea mai
expresivă este cuprinsă în capitolul al treilea, ce începe cu motto „Capul lui Moțoc vrem...”,
moment în care acțiunea atinge punctul culminant. După slujba de la Mitropolie, voievodul se
adresează mulțimii și recunoaște crimele săvârșite, motivându-și acțiunile ca fiind necesare
pentru binele și liniștea țării. El își exprimă dorința de a trăi cu toții în pace și cere iertare
mulțimii adunate, invitându-i pe boieri la un ospăț. Aici, Lăpușneanul poruncește să fie omorâți
47 de boieri, iar capetele lor să fie așezate într-o uriașă piramidă. În tot acest timp, o mare
mulțime de oameni se adună la palatul domnesc, cerând capul vornicului Moțoc, acesta fiind un
conflict secundar. Cruțat inițial, Moțoc, este dat de domnitor pe mâinile mulțimii dezlănțuite, în
ciuda rugăminților disperate. Scena omorârii lui Moțoc aduce în prim-plan un conflict vechi, cel
între popor și boierul jefuitor, căci Moțoc înșelase mulți oameni și îl trădase pe Alexandru
Lăpușneanul în prima domnie. Un alt conflict exterior, de ordin politic, este cel dintre boierii
Spancioc și Stroici împotriva domnitorului. Fiind mai tineri, cei doi nu cad în capcana ospățului,
refuzând invitația. Îngrijorat de fuga lui Spancioc și Stroici, Lăpușneanul se mută la Cetatea
Hotinului, pentru a-i supraveghea mai bine, fără a ști că aceștia vor fi părtași la sfârșitul său.
Aceste conflicte exterioare plasează personajele într-o relație de opoziție, dând naștere unor noi
situații de natură conflictuală, căci doamna Ruxanda este îngrozită de faptele soțului său, mai
ales după scena cu omorul celor 47 de boieri. Relația dintre cei doi, dar și trăsăturile acestora
sunt reliefate și prin intermediul apelativelor: doamna Ruxanda îi spune „bunul meu domn”, fapt
care sugerează iubirea și respectul acesteia față de soț, pe când Lăpușneanul, enervat de
cutezanța soției i se adresează jignitor, numind-o „muiere nesocotită”. Raportul se schimbă în
ultima parte a nuvelei, căci apar o serie de conflicte noi. Unul dintre ele este chiar între doamna
Ruxanda și soțul ei. Chiar dacă Lăpușneanul este la fel de agresiv și dur ca la început, boala îi
diminuează puterea pe care o avea înainte. În timpul unei crize, mitropolitul, crezând că
voievodul se stinge, îl călugărește cu numele de Paisie, și îl proclamă pe fiului lui Lăpușneanul,
Bogdan, domnitor. Revenindu-și, văzându-se călugărit, Lăpușneanul se înfurie și rostește celebra
replică „de mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu”, amenințându-i pe Ruxanda și pe fiul său.
Îngrozită de ce se va putea întâmpla și îndemnată de boierii Spancioc și Stroici, doamna Ruxanda
pune otravă în paharul din care trebuia să bea domnitorul. Acesta moare în chinuri, în mâinile
călăilor săi. Scena otrăvirii este cutremurătoare, ilustrând în antiteză cele două perioade ale
domnitorului: dacă la început era puternic și autoritar, la sfârșit este umil, cu spume la gură și
neputincios în fața morții. Acest conflict dintre cei doi soți derivă dintr-un altul, căci în
momentul în care Lăpușneanul s-a văzut fără putere, a amenințat că își va ucide propriul fiu, fapt
ce a determinat-o pe doamna Ruxanda ia această decizie grea.
În concluzie, nuvela „Alexandru Lăpușneanul” este construită pe o serie de conflicte, atât

exterioare, cât și interioare. Poate una dintre cele mai reprezentative opere ale epocii respective,
textul lui Negruzzi ajunge să fie comparat cu mari opere din literatura universală.

Alexandru Lăpușneanul

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexandru Lăpușneanul

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexandru Lăpușneanul

Alexandru Lăpușneanul, nuvela scrisă de Costache Negruzzi, este un text de factură

Boierii moldoveni refuzau să îl susțină pe Lăpușneanul la tron deoarece se temeau că o să se

Alexandru Lăpușneanul este personajul principal, masculin, individual, complex prin

Când domnitorul cade bolnav la pat, el cere mitropolitului, episcopilor și boierilor să îl

„Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă istorică, de factură romantică, publicată de Costache

În plus, viziunea romantică a scriitorului este evidentă și în ceea ce privește construcția

Un procedeu specific romantismului, care evidențiază trăsăturile negative ale domnitorului,

Spectaculos și impresionant este și finalul nuvelei, întrucât firea lui Lăpușneanul nu se

Consider că viziunea romantică și crezul pașoptist ale autorului se reflectă în construcția

Particularități de construcție a unui personaj

Alexandru Lăpușneanul este personajul principal, masculin, individual, complex prin

Prin caracterizare indirectă, pornind de la gesturi, comportament, relațiile cu celelalte personaje,

Un procedeu specific romantismului, care evidențiază trăsăturile negative ale domnitorului,

„Alexandru Lăpușneanul” este o nuvelă istorică, de factură romantică, publicată de Costache

Primul capitol al nuvelei surprinde întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul pe tronul

Consider că elementele compoziționale ale nuvelei, prezentate anterior, surprind modul în

O primă trăsătură a nuvelei observabilă și în „Alexandru Lăpușneanul” este reprezentată de

Expozițiunea fixează cu exactitate, ca în orice nuvelă, timpul și spațiul desfășurării

Desfășurarea acțiunii debutează cu instalarea la tron a lui Alexandru Lăpușneanul, urmată de

Întoarcerea lui Alexandru Lăpușneanul pe tronul Moldovei

Lupta împotriva boierilor

Otrăvirea și moartea lui Lăpușneanul

În concluzie, datorită complexității personajului principal, a conflictului puternic și tensionat, a

Relația cu doamna Ruxanda

Incipitul nuvelei se construiește ex abrupto, introducându-l pe cititor în atmosfera de epocă.

Intervenția domniței, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, procedeul romantic având

Fiind statice, personajele întruchipează tipologii specifice, precum: cea a tiranului

În concluzie, „Alexandru Lăpușneanul”, de Costache Negruzzi, este o nuvelă preponderent

Ca mișcare politică și culturală, pașoptismul are un rol decisiv în procesul de modernizare a

Programul pașoptismului este cuprins în articolul Introducție, apărut în revista Dacia

Intervenția domniței, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, procedeul romantic având

Perspectiva asupra evenimentelor relatate este aceea a naratorului obiectiv și omniscient.

Caracterizarea personajului principal, indirect, prin gesturi și atitudini consemnate de naratorul

Transferul în ficțiune se realizează firesc. Personajele sunt particularizate prin atitudini,

În concluzie, nuvela „Alexandru Lăpușneanul” este construită pe o serie de conflicte, atât

S-ar putea să vă placă și