COMENTARIU – CĂLIN ANCA

“Leoaică tânără, iubirea”

De Nichita Stănescu

Neomodernismul este curentul literar postbelic, apărut ca reacție la realismul socialist, fiind
caracterizat prin accentuarea lirismului pur, redescoperirea metaforei și un limbaj poetic ambiguu,
inedit.

CONTEXT ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Nichita Stănescu este un reprezentant de seamă al generației ’60, el contribuind la mutarea
accentului dinspre literatura angajată politic impusă de dictatura comunistă înspre o literatură a
cărei singure mize este transmiterea unei emoții estetice. Publicată în anul 1964 în volumul intitulat
„O viziune a sentimentelor”, volum ce surprinde iubirea ca sentiment extatic, o forță cosmică ce
guvernează întreg universul poetic, poezia „Leoaică tânără, iubirea” evidențiază o viziune inedită și
inovatoare asupra sentimentului de dragoste.

1. EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE ÎNCADREAZĂ OPERA ÎNTR-O SPECIE/CURENT

LITERAR ANUME ---------------------------------------------------------------------------------------------------------
*Opera se deschide cu un titlu analitic, care surprinde cititorul într-o manieră specifică
neomodernismului. Acesta este o ilustrare a viziunii poetice și a sentimentului suprem. Oximoronul
rezultat din asocierea surprinzătoare a animalului de pradă cu iubirea evidențiază agresivitatea
sentimentului care îl copleșește pe eul liric. Iubirea-leoaică îl ademenește cu farmecul său pentru ca
apoi, prin puterea seducției, să îl supună pe deplin. Transformarea unui element abstract – iubirea −
într-un element concret – leoaica – este un procedeu inovator, iar analogia dintre acești doi termeni
evocă sensuri latente ale sentimentului: cruzime, forță, senzualitate, dar și stare hipnotică,
neputința prăzii de a se retrage.
Această confesiune lirică a lui Nichita Stănescu este una modernă prin intensitatea
metaforei centrale a textului, dar și prin noutăți prozodice precum versul liber sau ingambamentul:
„Leoaica tânără, iubirea/ mi-ai sărit în faţă.” Se observă structura specifică neomodernismului
deoarece cele trei strofe însumează douăzeci și patru de de versuri libere, de lungimi inegale. Rima
este aleatorie, iar ritmul și măsura sunt variabile. Textul se remarcă prin spontaneitate și
muzicalitate, iar faptul că fiecare strofă este cu câte două versuri mai lungă decât cea anterioară
semnifică amplificarea senzațiilor eului liric.

*2. PREZENTAREA A PATRU ELEMENTE DE LIMBAJ ȘI COMPOZIȚIE SEMNIFICATIVE PENTRU

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME A OPEREI ----------------------------------------------------------------------
Lectorul înțelege, așadar, că ideea centrală a operei este constituită de consecințele pe care
iubirea, care năvălește ca un animal sălbatic în spațiul sensibilității poetice. Apariția bruscă,
neașteptată a iubirii, pătrunderea ei agresivă în existența eului poetic transformă percepția
îndrăgostitului asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o stare de vibrație continuă, o cale spre
revelație.
Analizând elementele de compoziție ale poeziei observăm faptul că textul poetic are la bază
trei secvențe lirice inegale ca dimensiune, fiecare secvență fiind o ilustrare a temei poeziei într-o
manieră diferită. Incipitul reia asocierea inedită din titlu și subliniază puterea sentimentului care
năvălește asupra eului, supunându-l într-un mod agresiv, sălbatic. Seria de imagini motorii
constituite din verbe care sugerează tocmai rapiditatea înfiripării sentimentului, dar și forța lui,
domină această primă parte a poeziei: „mi-a sărit în față”, „Mă pândise”, „[colții] mi i-a înfipt”, „m-a
mușcat”. Simetria compozițională este asigurată de metafora leoaicei care, în incipitul poeziei, este
însoțită de epitetul "tânără" ce sugerează un sentiment juvenil, neexperimentat, iar, în finalul
poeziei, leoaica este însoțită de epitetul "arămie" ca sugestie a evoluției în timp a sentimentului.
Limbajul artistic stănescian în poezia „Leoaică tânără, iubirea” se caracterizează mai ales
prin două trăsături: expresivitatea și ambiguitatea (tipice creațiilor neomoderniste). Sursele
expresivității și cele ale sugestiei se regăsesc la toate nivelurile limbajului poetic. Astfel, la nivel
morfo-sintactic remarcăm mărcile lirismului subiectiv (pronume și forme pronominale la persoana
I, singular: „m”, „mă”, „mi”), care susțin caracterul de confesiune lirică și punctează ideea de uimire
a eului liric, aflat față în față cu un sentiment care pare a fi cu totul nou de fiecare dată când apare în
viața lui.
Leoaica, motivul central al operei, simbolizează atât dragostea, cât și poezia. Ambele
constituie forțe impresionante, pe care eul liric nu le poate opri atunci când acestea decid să se
apropie de el cu o atitudine feroce. Asemeni artistului, care nu poate stopa forța creatoare și pe cea
a inspirației, nici îndrăgostitul nu reușește să oprească sau să evite dragostea apărută în viața lui.
Alte motive literare întâlnite în opera de față sunt constituite de cerc și mâna creatorului. Simbol al
genezei, al ciclicității universale, cercul este însuși simbolul universului, aflându-se mereu la aceeași
distanță față de toate punctele periferice. Din această cauză, cercul simbolizează și echilibrul
universal, fără de care viața ar fi imposibilă. Ciclicitatea reprezentată de forma geometrică a
cercului se regăsește în natură sub forma anotimpurilor, a zilelor, a fazelor lunii și chiar la nivel
celular. Mâna, regăsită în text sub forma mâinii artistului cu rol de creator în universul uman,
simbolizează puterea spirituală. Această forță este indispensabilă creației artistice, asemeni
comunicării, reprezentată și ea adesea prin intermediul imaginii mâinii.

3. ILUSTRAREA TEMEI PRIN SECVENȚE/IDEI POETICE COMENTATE --------------------------------------

Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire care ia forma unei tinere leoaice
agresive care îi sare „în față” poetului având efecte devoratoare asupra identității sinelui. Aceasta
reia, în primul său vers, metafora prezentă în titlu "leoaica tânără"căreia îi este asociat sentimentul
de iubire, abstractizarea concretului fiind un procedeu întâlnit în opera lui Nichita Stănescu. Astfel
strofa surprinde momentul instalării și concretizării existenței sentimentului de iubire, tabloul
creat reliefând o vânătoare ritualică întrucât leoaica pândește "mă privise-n încordare/ mai
demult" și atacă prada "mi-a sărit în față" și "m-a mușcat leoaica azi de față". Întâlnirea se petrece
spontan, însă, în ciuda spontaneității cu care apare, sentimentul există în sufletul eului poetic în
stare latentă, iar totodată se remarcă caracterul viclean al iubirii și imposibilitatea sustragerii.
Structura "colți albi" creează o imagine oximoronică ce sugerează pe de o parte brutalitatea și
agresivitatea ("colții") iubirii, cât și puritatea acesteia prin sugestia albului și surprinde instalarea
iubirii ca certitudine. Reiterarea cuvântului "față" în ultimul vers reliefează efectele devastatoare
ale iubirii ce vor ajunge să producă schimbări la nivelul percepției eului poetic în raport cu natura
cât și cu sinele.
În cea de-a doua secvență putem observa faptul că iubirea-leoaică nu subordonează doar
ființa îndrăgostită, ci întregul univers. De fapt, nu universul se modifică, ci iubirea modifică modul
de percepere a universului de către eul îndrăgostit. Brusca transformare este evidențiată cu
ajutorul unor figuri de stil surprinzătoare specifice neomodernismului stănescian: „Și deodată-n
jurul meu, natura/ se făcu un cerc de-a-dura/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de
ape.” Cercul, simbol al perfecțiunii, este dovada că transformarea care a avut loc sub bagheta iubirii
este una extrem de benefică, fiind o sugestie a unei noi geneze. Astfel, iubirea este o forță cosmică
capabilă de a transforma percepția omului asupra naturii și a lumii, noul univers creat fiind
subordonat legilor iubirii. Cosmosul se naște din nou pentru eul îndrăgostit, procesul fiind provocat
de mușcătura leoaicei. Privirea care „în sus țâșni” simbolizează înălțarea spre absolut prin
intermediul sentimentului erotic, iar asocierea acesteia cu un curcubeu sugerează speranța pe care
această lume aflată sub tutela iubirii o inspiră. Privirea si auzul, simboluri ale perspectivei
subiective, ale sinelui, înălțate ,,tocmai lângă ciocârlii” reflectă bucuria supremă, superioritate unui
sentiment perceput cu toate simțurile.
A treia secvență surprinde conștientizarea schimbării definitive a ființei guvernată de
sentimentul iubirii, schimbarea ireversibilă fiind conturată de prezența verbelor la perfect compus,
iar eul liric pierzând orice legătură cu rațiunea. Enumerația din versurile „Mi-am dus mâna la
sprânceană, la tâmplă și la bărbie, dar mâna nu le mai știe” surprinde ideea că îndrăgostitul s-a lăsat
pradă sentimentelor, simțurilor, iar simbolurile rațiunii (sprânceană, tâmplă, bărbie) i-au devenit
străine. Metafora "deșert în strălucire" subliniază noua lume creată sub influența iubirii și
imposibilitatea evadării din această lume, strălucirea sugerând perspectiva mitică. În finalul poeziei
este surprinsă evoluția în timp a sentimentului de iubire și capacitatea acestuia de a subordona
ființa prin epitetul metaforic "leoaică arămie", sentimentul fiind eternizat "încă o vreme/ și-ncă o
vreme". Imaginile poetice se individualizează prin transparenţă, dinamism şi sugestie semnificativă
pentru „obiectul" iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o unică metaforă. Punctele de
suspensie din final întăresc ideea continuității iubirii.

4. OPINIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În opinia mea, poezia „Leoaică tânără, iubirea” este ea însăși o metaforă a iubirii, sentiment
care guvernează lumea stănesciană. Entuziasmul, energia, starea de încântare, profunzimea
sentimentelor sunt cuvinte-cheie.

5. CONCLUZIE -------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În concluzie, poezia modernista ilustrează într-o manieră inedită întâlnirea omului cu
iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice, animal feroce, a cărei pradă este
întreaga ființă a celui îndrăgostit.