Particularități a unui text poetic studiat

Leoaică tânără, iubirea, Nichita Stănescu

-poezie neomodernistă-

CONTEXT

Nichita Stănescu aparține literaturii române postbelice, lirica sa încadrându-se în curentul literar
neomodernist. El debutează în 1960, cu volumul de versuri „Sensul iubirii”, urmat de „O viziune a
sentimentelor”, în 1964.

Poezia „Leoiacă tânărặ, iubirea” face parte din acest al doilea volum în care Nichita Stănescu,
prin cuvântul poetic esențial, vizualizează iubirea ca sentiment, ca stare extaticặ a eului poetic. Este
considerată o capodoperă a liricii erotice românești, individualizandu-se prin transparența imaginilor
și proiecția cosmică, prin originalitatea metaforelor și simetria compoziției.

Neomodernismul este o orientare din anii 60’-70’ care ilustrează redescoperirea sensibilității
creatoare, a emoției estetice și a înnoirilor la nivelul limbajului poetic, după un deceniu în care literatura
romana a fost ideologizata politic. Poetii neomoderniști precum Nichita Stănescu, Cezar Baltag sau Ana
Blandiana au încercat sa refacă legăturile cu literatura modernistă din perioada interbelică.

I.Încadrare într-un curent/ specie

Poezia „Leoaicặ tậnară, iubirea” poate fi considerată, ca specie o artă poetică erotică în care eul
liric e puternic marcat de intensitatea și forța celui mai uman sentiment, iubirea. Acesta este un
curent ideologic, literar, definit de spiritul creator postbelic, caracterizat prin: respingerea formelor grave,
redarea temelor într-o manieră ludică, de joc, ce ascunde însă tragicul; revenirea la lirismul poeziei
moderniste din perioada interbelică, intelectualismul, cultivarea marilor teme existențiale, lirismul
abstract, ambiguitatea limbajului, puternic metaforism și imagism.

Această confesiune lirică a lui Nichita Stănescu este una modernă prin intensitatea metaforei
centrale a textului (iubirea văzută ca o leoaică tânără), prin ambiguitatea mesajului poetic, prin noutăți
prozodice precum versul liber sau ingambamentul: „Leoaica tânără, iubirea/ mi-ai sărit în faţă.” Ține de
neomodernism prin concretizarea abstractului (iubirea-sentiment abstract- asociată cu leoaica- element
concret) și prin amplificarea simțurilor: atingere, auz, văz.

În primul rând, poezia lui Nichita Stănescu se revendică de la estetica neomodernistă tocmai
datorită faptului că discursul liric reflecta conceptul de poezie intelectualizată, poezia devenind un
act artistic asumat. Artistul preia ideile și principiile de creație ale predecesorilor săi, pe care le
reconfigurează dintr-o perspectiva inedită, ce poartă vizibil amprenta neomodernismului. Astfel, de la
Arghezi preia tehnica utilizării în poem a unor cuvinte dure, de la Lucian Blaga, proiecția filosofică, iar de
la lon Barbu preia modelul incifrării discursului, ermeticul, geometrizarea lirică.

În al doilea rând, ambiguitatea limbajului, conferită de utilizarea frecventã a metaforei,

reprezintă o altă trăsătură ce face posibilă încadrarea textului stănescian în estetica neomodernistă. În
acest sens, organizarea ideilor poetice se face în jurul unei imagini realizate prin comparatia amplă a
elementului abstract, de ordin spiritual - iubirea- cu un aspect al lumii materiale-leoaica. Or, tocmai
această ambiguizare a discursului permite interpretarea textului dintr-o dublă perspectivă: poezie a
întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi citit și ca inspirația acaparatoare a ființei. Aceasta are ca efect
transformarea lumii reale într-un univers propriu și a omului obișnuit într-un creator, ale cărui însușiri sunt
contemplația, reflecția, rostirea poetică( sugerate de metaforele ,,sprânceană”, ,,tâmpă”, ,,bărbie”).
Creația izvorăște din iubire și îl proiectează pe creator în eternitate.

II.Tema ilustrată prin 2 secvențe

Tema poeziei este întâlnirea neașteptată cu iubirea, că „întâmplare a ființei”. Apariția bruscă,
surprinzătoare a iubirii, intruziunea ei violentă, agresivă în existența umană transformă definitiv perceptia
barbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa. Iubirea este o stare de vibrație continuă, o cale spre
revelatie și o modalitate de integrare în armoniile universale.

Consecințele pe care iubirea le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară și cu sinele
totodată, năvălind ca un animal de prada în spațiul sensibilității poetice. Legătura cu sinele se reflectă în
imaginile din prima secvență, când vitalitatea sentimentului („leoaică tânără”) copleșește ființa poetului:
(„mi-a sărit în față”) și îl năucește surprinzător, ca un atac neașteptat. Pe lângă apariția bruscă, iubirea
poate aduce cu ea și durerea, dramatismul neîmplinirii ei, așa cum reiese din imaginea vizuală: „colții
albi mi i-a înfipt în față”.

Viziunea despre lume a autorului este una neomodernistă prin emoția, trăirea profundă a
sentimentelor și sensibilitate profundă, asemănătoare cu cea romantică. Inovatoare este însă viziunea
exuberantă a eului îndrăgostit asupra lumii.

O primă secvență

Prima secvenţă (prima strofă) a textului prezintă în manieră metaforică momentul îndrăgostirii
propriu-zise, ca o întâlnire neaşteptată a fiinţei umane cu iubirea, cu toate că sentimentul exista deja în
starea latentă în sufletul omului: ,,Leoaică tânără, iubirea/ mi-a sărit în faţă. / Mă pândise-n încordare/
mai demult.’’

Primul vers al primei strofe situează iubirea pasiune în sfera de semnificații a simbolisticii leului
(leaoicei), conferindu-i atribute precum putere, forță, agresivitate, dar și eleganță, noblețe, regalitate.
Dinamismul celui de-al doilea vers, „mi-a sărit în faţă.” trebuie pus în relație cu agresivitatea leoaicei,
sugerându-se surpriza năucitoare pe care aceasta o produce. Primele momente ale receptării iubirii sunt
asociate cu alte imagini ale agresivității, respectiv ale șocului provocat de contact: „colții albi mi i-a înfipt
în față/ M-a mușcat leoaica, azi, de față.”

Mărcile subiectivității lirice, pronumele la persoana I „mi”, „mặ” sau „m” sugerează luciditatea eului
liric, acesta fiind conștient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise”. Elementul
de surpriză este dat de intensitatea acestuia care l-a copleșit prin forța-i devastatoare: „m-a mușcat
leoaica, azi, de față”. Repetarea substantivului „față” exprimă o mutilare evidentă a sufletului atacat de
agresivitatea sentimentelor.

A doua secvență

Cea de-a doua secvenţă poetică (strofa a doua), accentuează efectul psihologic al acestui
neașteptat sentiment. Eul liric întâlnește o emoție nouă, necunoscută și de aceea ajunge să recepteze
lumea sub imperiul noii identități. Privește la un tablou cosmogonic ce sugerează trecerea într-o altă stare
a existenţei (transformarea lumii ca efect al iubirii). ,,Şi deodată-n jurul meu, natura/ se făcu un cerc, de-
a dura,/ când mai larg, când mai aproape,/ ca o strângere de ape’’.

Asistăm, deci, la o rearanjare a lumii, la o reconstrucție a universului într-un joc al cercurilor

concentrice, simboluri ale perfecțiunii. Situat în centrul lumii sale, eul trăiește plenar iubirea, sub semnul
certitudinilor. El se simte un „centrum mundi” într-un univers vibrant şi în expansiune, perceput prin simţuri
(privirea şi auzul) ca fiind perfect. Ființa sedusă își abandonează total simțurile distincte pentru a le unifica
,,Şi privirea-n sus ţâşni/ curcubeu tăiat în două,/ şi auzul o-ntâlni/ tocmai lângă ciocârlii’’ Înălțarea lângă
ciocârlii sugerează că iubirea e o bucurie supremă, pe când „curcubeul tăiat în două” e un simbol al unei
fericiri nesperate, un arc de triumf ceresc reflectat în sufletul eului liric.

Ultima secvenţă (strofa a treia), completează această întâlnire prin ilustrarea metamorfozării
totale: fiinţa umană nu se mai recunoaşte după întâlnirea cu iubirea. Această transformare care urmează
după trăirea iubirii, este ireversibilă. Simțurile se estompează, modificările sufleteşti se reflectă în plan
fizic: ,,Mi-am dus mâna la sprânceană/ la tâmplă şi la bărbie, /dar mâna nu le mai ştie.’’ Cele patru detalii
fizice sunt metafore ale cunoaşterii poetice: ,,sprânceana’’, ,,tâmpla’’, ,,bărbie’’ (contemplaţie, reflecţie,
rostire), iar ,,mâna’’, metaforă a creaţiei sau a cunoaşterii concrete, palpabile. Deși conștientizează că
iubirea pasiune este perfidă, având „mișcările viclene”, fericirea trăită îi aduce mulțumire, căci vine după
o perioadă nefastă, „un deșert” care brusc capătă strălucire.
Finalul poeziei evidenţiază ideea potrivit căreia iubirea proiectează omul în eternitate, accentuată
de epitetul cu valoare metaforică ,,leoaică arămie’’ şi de repetiţia ,,încă-o vreme/ şi-ncă-o vreme...’’
Precizia temporală din strofele anterioare (,,azi’’, ,,deodată’’) este înlocuită cu abolirea timpului, în starea
de graţie a iubirii.

III.Elemente de structură
a. Titlul
Un prim element de structură îl constituie titlul, reluat în incipit, care defineşte iubirea prin
intermediul unei metafore surprinzătoare, care sugerează extazul la apariția neașteptată a iubirii.
Metafora explicită a sentimentului pasiune, văzut ca o ,,leoaică tânără’’ propune o perspectivă
atipică pentru cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate.
Analogia dintre iubire şi o ,,leoaică tânără’’ sugerează sensuri latente (ascunse, nemanifestate
încă) ale sentimentului: cruzime, forţă, senzualitate, dar şi o stare hipnotică, neputinţa prăzii de a i se
sustrage.
Metafora din titlu este explicată chiar de poet prin apoziția „iubirea”, ca forță transformatoare.

b. Inovația lingvistica

Un alt element de structură, specific acestui text neomodernist, îl reprezintă inovația lingvistică.
În poezie predomină echivocul lexical, semantic prin cultivarea simbolurilor „sprânceană”, „tâmplă”,
„bărbie”, dar și prin utilizarea metaforei simbol „leoaică”.

Expresivitatea neomodernistă este oferită de utilizarea unor figurile de stil, precum epitete
cromatice, „colții albi”, „leoaică arămie” , epitete metaforice „mișcări viclene”, „leoaică tânără” și repetiția
„înc-o vreme/ și-nc-o vreme” care potențează forța devoratoare a sentimentului.

Încheiere
Astfel, prin inovația lingvistică și semnatică, prin caracterul de text deschis, poezia neomodernistă
,,Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într-o manieră inedită întâlnirea omului cu sentimentul suprem.