Leoaica tânără iubirea

Neomodernismul este orientarea literară din anii 60-70 ai sec XX ce

redescoperă sensibilitatea creatoare și emoția estetică din lirica românească
interbelică. De asemenea, înnoiește limbajul poetic și viziunea lirică după mai bine
de un deceniu în care literatura devenise o unealtă de propagandă politică
Literatura românească neomodernistă conservă practic spiritul literaturii
interbelice dar își impune propria identitate. Lupta cu inerția „obsedantului
deceniu” (N. Labiș) e inaugurată de Labiș, numit de Eugen Lovinescu „buzduganul
unei generații”.
Prin creațiile poetice ale neomodernismului, asistăm la o recuperare a
lirismului, la o recreere a limbajului poetic, limbaj ce ermetizează, devine ambiguu
și expresiv, renunțând la clișeele pseudopoetice.
Poezia neomodernistă creează un univers inedit, reinterpretând miturile (către
Galateea), realizând transferul de la concret la abstract , intelectualizând limbajul,
dezvoltând reflecția filosofică, contrazicând orizontul de așteptare al cititorului.
Nichita Stănescu este cea mai originală voce a generației șaizeciste, din care au
făcut parte Sorescu, Ana Blandiana, Ion Caraion, Ioana Mălăncioiu, Vladimir
Dimov, Mircea Dinescu.
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” de Nichita Stănescu face parte din volumul
„O viziune a sentimentelor”(1964), în care poetul surprinde iubirea ca sentiment, ca
stare extatică, fiind, în egală măsură, o confesiune lirică și o artă poetică.
Poezia aparține neomodernismului prin ineditul abordării temei, fiind
caracterizată de ambiguitatea limbajului poetic, de insolitul imaginilor artistice, de
noutatea metaforelor și de înnoirile prozodice.
Tema dezvăluie atitudinea ființei care întâlnește pentru prima dată iubirea sau
inspirația poetică. Aceasta năvălește brusc, violent în spațiul sensibilității ființei,
modificând dimensiunile universului ființei, relația eului poetic cu acesta,
transformând definitiv percepția bărbatului îndrăgostit asupra lumii și asupra sa.
Viziunea despre lume este una inedită asupra sentimentului de iubire,
concretizat în imaginea leoaicei. Situat în centrul lumii sale, eul trăiește plenar
iubirea , sub semnul certitudinilor. Iubirea reprezintă, prin urmare, în viziunea sa
lirică, o stare de vibrație continuă, o cale spre revelație.
Motivul central al textului, care prin repetare devin laitmotivul, este cel al
leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune, dar și ca o fascinație copleșitoare.
Titlul, reluat în incipit, este o metaforă, care sugerează imaginea iubirii văzute
ca un animal de pradp agresiv. Pin titlu, alcătuit dintr-o apoziție dezvoltată, se
definește sentimentul de iubire prin raportare la o „leoaică tânără”, sugerându-se
sensurile latente ale sentimentului :„forța, senzualitatea.
Structural, textul poetic prezintă 3 secvențe lirice, care corespund celor trei
strofe: nașterea sentimentului de iubire, transformarea lumii ca efect al întâlnirii
eului cu iubirea și conștientizarea transformărilor produse asupra propriei ființe ca
urmare a întâlnirii eului cu iubirea și conștientizarea transformărilor produse
asupra propriei ființe ca urmare a întâlnirii cu „leoaică tânără”.
Incipitul evidențiază imaginea „leoaicei-iubire”, caracterizată de agresivitate
și de forță, epitetul „tânără” sugerând și lipsa experienței trăirii acestui sentiment
până la momentul întâlnirii cu iubirea.
Prima secvență poetică dezvăluie imaginea metaforică a întâlnirii bruște a
ființei cu dragostea. Primele momente ale receptării sentimentului sunt asociate cu
șocul provocat de contact: „Mă pândise-n încordare/mai demult./Colții albi mi i-a
înfipt în față”. Pânda, din perspectiva leoaicei-iubiri, presupune intenție; în
așteptare se află și eul poetic, fiindcă este surprins de apariția iubirii. Prin urmare,
această pândă este urmată de seducție. Folosirea pronumelui la persoana I „mă”,
„mi”,”m-” potențează confesiunea lirică, în sensul că eul era conștient de
eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare/ mai
demult”, dar nu se aștepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atât de puternic,
să aibă atâta forță devastatoare ( „mi-a sărit în față”, „colții albi mi i-a înfipt în față”.
Ca element de recurență, reinterarea cuvântului „față” este un laitmotiv prin care se
reliefează pierderea integrității psihice, mutilarea evidentă a sufletului atacat de
agresivul sentiment.
Cea de-a doua secvență poetică surprinde o dublă transfigurare a ființei,
invadată de sentiment, și a lumii, receptată prin prisma noii identități a eului poetic.
Lumea se recreează, reiterând metaforic momentul genezei „în jurul meu natura/ se
făcu un cerc, de-a dura/când mai larg , când mai aproape/ ca o strângere de ape” .
Apare astfel motivul cercului ca imagine simbolică a perfecțiunii, dar și a eternei
reversibilități, anticipând imaginea finală a unei recuperări neîntrerupte a
sentimentului. Privirea, asemenea auzului, simbol al perspectivei sinelui, se înalță
„tocmai lângă ciocârlii”, sugerând faptul că apariția iubirii este o manifestare
superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simțurile ,
ciocârlia fiind pasărea cu un vers aparte, care zboară cel mai sus. Eul liric este
extaziat de noul sentiment neașteptat, care-l copleșește.
Metafora curcubeului „ tăiat în două” conferă ambiguitate prin pluritatea
deschiderii sale; simbol biblic al armoniei și al împăcării, curcubeul tăiat este și
imagine a unității în multiplicitate.
 Ultima secvență evidențiază imaginea eului liric metamorfozat după trăirea
iubirii, transformarea este ireversibilă: „Mi-am dus mâna la sprânceană/ la tâmplă
și la bărbie,/ dar mâna nu le mai știe„. Sinele poetic își pierde concretețea și
contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simțurile se estompează, eul nu se
mai recunoaște, simțindu-se confuz în fața „atacului” surprinzător al unui extrem
de puternic. El identifică sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără” oarecare, ci
„arămie”, știe că iubirea este perfidă, are „mișcările viclene”, dar fericirea trăită
acum vine după o perioadă ternă a vieții, „un deșert”, care capătă brusc „strălucire”.
Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, conferind energie și profunzime vieții
„înc-o vreme/ și-ncă-o vreme…”. Sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu poate
ști cât timp iubirea îl va face fericit.
Finalul surprinde imaginea iubirii ce proiectează omul în eternitate,
accentuată de epitetul metaforic „leoaică arămie” și de repetiția înc-o vreme/ și-ncă-
o vreme…”. Se evidențiază motivul trecerii timpului, iar precizia temporală inițială (
„azi”, „deodată”) este înlocuită de abolirea timpului, în starea de grație a iubirii.
La nivel prozodic, se evidențiază trăsătura neomodernismului prin folosirea
versului liber și tehnicii ingambamentului. Creația lirică este alcătuită din trei strofe,
cu versuri inegale, cu rimă și măsură variabile.
Prin urmare, poezia neomodernistă „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează
momentul în care omul trăiește sentimentul iubirii împlinite, sentimentul care poate
sta la temelia actului creator și care îl poate proiecta pe acesta în eternitate.