„Iona” de Marin Sorescu

INTRODUCERE: Marin Sorescu este un scriitor reprezentativ al

literaturii postbelice, autor al unei opere vaste, care cuprinde toate cele trei genuri
literare. Scriitorul a debutat ca poet în 1964 cu volumul „Singur printre poeți”, iar
ca prozator a semnat romanele „Trei dinți din față” (1978) și „Viziunea viziunii”
(1982). Debutul ca dramaturg are loc în 1968 cu piesa „Iona”. Ulterior, această
piesă va fi integrată alături de „Paraclisierul” și „Matca” într-o trilogie dramatică
intitulată „Setea de sare”. Titlul trilogiei semnifică faptul că setea de adevăr, de
cunoaștere și de comunicare sunt căile de care omul are nevoie pentru a ieși din
absurdul vieții, din automatismul existenței.

ÎNCADRAREA OPEREI: Piesa a fost reprezentată scenic în stagiunea

1968-1969, fiind cenzurată ulterior în perioada comunistă. Anul 1968 a fost
deosebit pentru istoria contemporană, prin tulburările sociale din Europa
(„Primăvara de la Praga”), respectiv prin faptul că reprezintă vârful dezastrului
postmodernist în țara noastră.
Subintitulată „Tragedie în patru acte”, piesa „Iona” depășește clasificările
clasice, fiind o parabolă dramatică alcătuită sub forma unui monolog. În critica
literară, această piesă a fost considerată „poem dramatic” sau chiar „dramă”,
ilustrând astfel forme ale teatrului modern. Termenul „tragedie” din titlu nu are
sensul conferit de antici, din contră, înțelesul este de luptă a individului cu
destinul în încercarea de a se găsi pe sine, de a-și defini ființa.
„Iona” aparține teatrului modern, deoarece nu se mai păstrează distincțiile
dintre speciile tradiționale ale dramaturgiei: tragedie, comedie, dramă. Se
remarcă în piesă ca elemente moderne: alăturarea comicului și a tragicului,
preferința pentru teatrul absurdului, inserția liricului, reinterpretarea unor mituri,
încălcarea succesiunii temporale și valoarea simbolică a timpului și a spațiului.
Teatrul absurdului creat de Eugen Ionescu este direct legat de existențialism,
curent filozofic din sec. al XX-lea, care pune în centrul preocupărilor sale
existența umană în dimensiunea sa concretă. Conceptul de bază este condiția
umană absurdă, omul nu găsește un sens rațional pentru ceea ce i se întâmplă și
ajunge individul unei vaste închisori confortabile. Temele unei asemenea
literaturi sunt: alienarea omului, imposibilitatea comunicării, pierderea identității,
condamnarea la singurătate. În textul dramatic, aceste teme au determinat
schimbări majore la nivelul personajelor și al construcției subiectului prin absența
intrigii, decorul simbolic și mesajul ambiguu.
Ca parabolă dramatică, piesa reinterpretează mitul biblic, prin intermediul
ideilor existențialiste, prezentând condiția omului contemporan, care trăiește
singur pe lume într-o perpetuă situație-limită.

TITLUL: Titlul piesei face trimitere la cunoscutul personaj biblic, Iona,

care fusese însărcinat să propovăduiască credința în cetatea Ninive. Iona însă se
răzgândește și se ascunde pe o corabie. Dumnezeu îl pedepsește, provocând o
furtună pe mare. Corăbierii, bănuind că Iona a atras mânia divină, îl aruncă în
valuri, unde el este înghițit de un monstru marin. După trei zile și trei nopți
petrecute în burta peștelui, cu pocăință, Iona este eliberat. Spre deosebire de
personajul biblic, Iona a lui Sorescu nu a săvârșit încă niciun păcat și se află, de
la început, prizonier în burta peștelui, fără posibilitatea evadării. De altfel, Marin
Sorescu nu-și propune să transforme piesa într-o dramă creștină, din contră, mitul
este desacralizat. În abdomenul peștelui, Iona își amintește destul de vag despre
profetul biblic, fiind mai degrabă interesat de partea a doua a poveștii, dacă Iona
a fost eliberat sau nu.

TEMA: Ca și titlul, temele susțin caracterul parabolic al piesei. Nu sensul

literar al temei îl interesează pe scriitor (pescarul înghițit de peștele uriaș), ci
sensul figurat, simbolic, al omului confruntat cu absurdul existenței în căutarea
propriei identități și a sensului vieții. De aceea, într-un interviu privind
semnificația dramei, autorul a declarat: „Iona este omul în condiția lui umană în
fața vieții și a morții”. O altă temă este singurătatea: piesa are un singur personaj
care își pierde ecoul. Declarația autorului este sugestivă: „am vrut să scriu despre
un om singur, nemaipomenit de singur”. Problematica piesei vizează raportul
dintre individ și societate, dintre sens și nonsens, dintre libertate și necesitate.
Criticul Eugen Simion observă că „temele dezvoltate merg până la un punct în
direcția existențialiștilor… însă Marin Sorescu nu face din moarte o problemă
fundamentală și nu caută în absurd o eternă soluție de salvare” („Scriitori români
de azi”).

STRUCTURĂ: Piesa este alcătuită din 4 tabloruri, alternându-se spațiile

de manifestare ale individului între „afară” (tablourile I și II) și înăuntru
(tablourile II și III). Oricum, spațiile sunt metaforice, asociindu-se unui singur
„spațiu” interior, subiectiv, al conștiinței. Spațiul captivității are numeroase
interpretări: „reprezemtare a vieții umane guvernate de limite; trupul în care
sufletul este captiv sau limita impusă de regimul totalitar. Reflecțiile asupra
timpului sunt făcute într-o notă ironică, iar timpul cronologic este anulat de cel
interior: „Începe să fie târziu în mine”.

CONFLICT CENTRAL + REZUMAT: Din tragedia lui Sorescu lipsește

confruntarea dintre personaje, specifică teatrului clasic. Imagine a omului
modern, Iona trăiește plenar un conflict interior între discrepanța dintre ideea de
libertate și limitarea de a trăi într-un univers închis.
În tabloul I, scena este conturată simbolic între cercurile concentrice de
cretă, între „razele timpului”. Omul trebuie să-și ducă existența într-o lume
închisă. Didascaliile exprimă absurdul: „Scena e împărțită în două. Jumătate
reprezintă o gură imensă de pește. Cealaltă jumătate - apa, niște cercuri făcute cu
cretă. În așteptarea peștelui fabulos, Iona încearcă ca prin joc să păcălească soarta
potrivnică și își aduce de acasă un acvariu în care „pescuiește peștii care au mai
fost prinși o dată”. Iona se consideră un pescar ghinionist care nu prinde peștele
cel mare. Fascinat de imensitatea mării (infinitul cunoașterii), Iona observă
similitudinea dintre lucruri și pești, incluzându-se în universul piscicol.
Personajul experimentează conflictul la nivelul conștiinței,între ideal și realitate,
între vis și realitate. Iona uită cine este, își pierde ecoul și până la sfârșitul piesei
trăiește un proces de anamneză, de recuperare a propriei identități. Dispariția
propriului ecou îi anulează existența. Spaima personajului constă în faptul că
omul constată sursa nefericirii sale, iar lumea este „un șir de burți”. Finalul
tabloului îl prezintă pe Iona înghițit de balenă, strigând după ajutor.
În tabloul al II-lea, Iona se află în interiorul peștelui, surprins cu „mâinile
dibuind, năucit”. Personajul este surprins în stare meditativă, gandindu-se la
lucrurile familiare („salcâmul”, papucii) și la faptul că universul este derizoriu și
devine obiect de pomenire: „Și-am lăsat vorbă (...) Universul să fie dat lumii de
pomană”. Personajul vorbește mult, ca expresie a supraviețuirii sau a mijlocului
prin care omul se opune absurdului existenței. El filozofează asupra morții („De
ce trebuie să se culce toți oamenii la sfârșitul vieții?”), trecerii timpului („Cum
mai trece timpul”) și a protejării de rău.
Personajul cunoaște un conflict psihologic între trăire și gândire. Burta
peștelui este un spațiu labirintic nașterii și renașterii în altă existență.
 Tabloul al treilea îl găsește pe Iona în burta celui de-al doilea pește, după ce
îl spintecase cu un cuțit pe primul. Personajul constată cu stupoare că se află tot
într-un spațiu închis. El nu se lasă prins în capcana iluziilor simbolizată în
didascalie de „moara de vânt”. Conflictul este de ordin existențial, între viață și
moarte. Apropierea morții se insinuează lent, chiar și prin faptul că personajul se
gândește la mama sa: „Soția se întunecă și mama se luminează”. Se gândește să-i
scrie mamei un bilet prin care să-i spună să-l mai nască o dată. El scrie biletul cu
propriul sânge, tăindu-și o bucată de piele din podul palmei stângi. Autorul
precizează că această scenă trebuie jucată cu multă stăpânire de sine. Iona așază
scrisoarea într-o bășică de pește pe care o calcă din greșeală și astfel tot el
regăsește biletul, accentuând singurătatea. Momentul cel mai important din acest
tablou este atunci când Iona se folosește de cuțit ca simbol al acțiunii. Personajul
se întâlnește cu doi pescari care duc în spate niște bârne, simbolizând omul care
își acceptă destinul cu pasivitate, spre deosebire de Iona, care se revoltă.
În ultimul tablou, Iona este prezentat în spărtura ultimului „pește spintecat”.
Iona vede în depărtare „un șir nesfârșit de burți” - simbol al libertății iluzorii.
Iona constată că „toate lucrurile sunt pești. Trăim și noi cum putem înăuntru”.
Existența umană este limitată, iar ieșirea din limite vechi înseamnă intrarea în
limite noi. Cu barbă, asemenea pustnicilor, Iona apare în ipostaza de „iluminat”,
regăsindu-și trecutul: „Cum mă numeam eu? Eu sunt Iona”. Conflictul psihologic
se rezolvă prin regăsirea sinelui, dar conflictul existențial rămâne. Chiar dacă
eliberarea nu este posibilă, Iona nu renunță la căutare. Sensul drumului nu era
spre exterior, ci spre înăuntrul său. În manieră existențialistă, sinuciderea este
singura modalitate de a evada din limitele existenței. Gestul sinuciderii și
simbolul luminii din final sunt o încercare de împăcare între omul singur și
omenirea întreagă. Pentru Nicolae Manolescu, „gestul final nu este o sinucidere,
ci o salvare. De aici înainte, el va putea fi ucis, dar nu înfrânt” („Triumful lui
Iona”). Prin gestul final, personajul alege să se revolte împotriva absurdului
existenței. El conștientizează că tot ce a făcut nu a avut niciun sens, că drumul a
fost greșit, că a trebuit să aleagă drumul invers. Deoarece libertatea este iluzorie,
în loc să taie burta peștelui următor, Iona preferă să spintece propriul abdomen.

CARACTERIZAREA LUI IONA: Iona este personajul principal și

eponim al piesei, conturat prin tehnica solilocviului. În didascalii, autorul îi
schițează în mod direct portretul moral: „Iona se comportă ca și cum în scenă ar
fi două personaje”. Motivul dublului sugerează posibilitatea de a-și înfrunta
destinul prin comunicare. Didascaliile surprind mișcările sufletești ale
personajului, care de la „curaj” ajunge la „frică”, la descurajare. Personajul
ilustrează tipul individului însingurat, idealist, într-o perpetuă căutare a sinelui.
Statutul social este irrelevant, profesia de pescar având valoare simbolică.
Ipostazele personajului sunt conturate prin monologul corelat cu stările sufletești.
În ipostaza de pescar are o existență redusă la automatisme, pescuitul fiind
simbolic. În tabloul al II-lea, este evocată existența sa anterioară, când Iona își
amintește, printre altele, de „casa comodă de la țară”, fără să precizeze ce s-a
întâmplat cu ea.
În ipostaza de poet/filozof, Iona este un individ în criză existențialistă, aflat
în căutarea unui sens al lumii. Impresia că se află în burta mamei reprezintă o
sugestie a spațiului originar în care trăiește omul lipsit de conștiință, care nu știe
că este o ființă liberă. Iona realizează că este predestinat libertății și revoltei, nu
resemnării: „Sunt o unghie neîmblânzită”.
Dimensiunile morale și psihologice sunt mult mai importante. În burțile
peștilor, Iona dobândește conștiința de sine și crede că se va elibera. Moral, eroul
abandonează lupta cu absurdul existenței, realizând că nu poate depăși, de unul
singur și fără credință, această confruntare.
Principala trăsătură a personajului este singurătatea, evidențiată la începutul
piesei în scena pierderii ecoului. Dispariția propriului ecou pare a-i anula
existența. În ultimul tablou, Iona realizează „orizontul nesfârșit de burți”, ca
simbol al tragismului existenței. El suferă de pe urma absenței semnelor
divinității din lume.

CONCLUZIE: Originalitatea piesei constă în faptul că discursul are

aparența unui dialog, dar de fapt este un monolog continuu al personajului, un
monolog dialogat în care acesta „își pune întrebări și răspunde”, ca și cum în
scenă ar fi două personaje. Se creează impresia că nu se întâmplă nimic sau că
totul se întâmplă în mintea personajului. Marin Sorescu aduce o înnoire radicală
prin această piesă: teatrul-parabolă, în care gesturile fac parte din alegorie, iar
limbajul este metaforic. „Teatrul cu un singur personaj este invenția lui Marin
Sorescu” (N. Manolescu), care transferă întâmplările în plan simbolic, admițând
mai multe interpretări.