VASILE VOICULESCU( 1884-1963)
Dezlegare
Când oare vei trimite Îngerul cel Mare,
Ce spintecând eternitatea ca un vânt,
Străluminând să se coboare
Şi să-mi ridice lespedea de pe mormânt !
Sub crugul veşnic, care nu mă lasă,
Mă zbat, un îngropat de viu,
Mi-e plumb văzduhul, cerul larg m-apasă
Mai greu decât o pleoapă de sicriu.
Cătuşă mi-este biata cugetare,
Obloane pune mintea, şi Tu vezi
Cum mă sugrumă simţurile-n fiare
Ca cinci năprasnice obezi !...
În fundul existenţei zac ca-ntr-o groapă,
Pereţi de lut mă strâng şi mă strivesc;
Mă roade patima pe-ncetul, ca o apă,
În pânzele durerii putrezesc,
Şi-n albia din care nici un val nu scapă
De-a lungul ciclurilor mă rostogolesc.
Ca şarpele mă încovoi în aspra luptă,
Mă-ntorc şi tot din mine muşc, nevrând
O nemurire, pururi întreruptă
De moarte şi viaţă, rând pe rând.
Dar cum ai dat să înflorească spinii,
Un duh mi-ai pus în sâmburul fiinţei
Mai larg decât domniile luminii,
Mai vast decât hotarele voinţei:
Desfă-l, că stă sub lespede pecetluit,
De-ntindere şi vreme strejuit.
...Puterile-mi de-a lungul risipite
De-ar fi să le înmănunchez,
Ţi-e teamă că la treptele-ţi slăvite
M-aş înălţa pe aripi răzvrătite?
Dar aş veni ca să îngenunchez!
L-am lăsat de-a trecut
L-am cunoscut de cum l-am zărit:
Trimis înadins de soartă,
Mi-a trecut pe la poartă
Şi nu s-a oprit.
Era cu părul ca aurora,
Aripile, cu pene de lumină,
Lânced le târa la picioarele tuturora,
Prin pulbere şi tină.
Suia din prăpăstii? Cobora din stânci?
Acoperit de mister,
Cădeau peste el umbre mari şi-adânci,
Ca peste toţi cei ce vin din cer.
Nu purta sabie, n-avea-n mâna crinul,
Rătăcind pe stradă,
Şi-a aruncat doar ochii la mine-n ogradă,
Unde năpădise cucuta şi pelinul.
Stam pe prispă, halucinat:
M-a văzut ... nu m-a văzut?
Că nu mi-a luat aminte...
Era aşa de abătut,
Că n-am mişcat, n-am strigat,
L-am lăsat de-a trecut înainte.
Poezie
M-am băgat surugiu la cuvinte:
Le momesc cu văpăi, le hrănesc cu jăratec,
Le strunesc în ham de gînd, cînd lin, cînd sălbatec,
Le-ncing cu harapnicul dorului şi mînă-nainte!
Ca să nu zboare la cer ca puricii din basm, pripite,
Mă aplec la fiecare, migălos faur,
Şi-ncalţ agerile versuri la copite
Cu potcoavele rimelor de aur.
Oprim în nori, la palatul de cleştaruri
Să furăm umbra frumoasei din vis fără trup, nici
sînge,
Dar scorpia-i după noi. Arunc în urmă zaruri,
Coif şi buzdugan, toate grelele-mi daruri:
Inima, sufletul, minţile nătînge.
Loc, loc! Rădvanul coboară pe pămînt,
Dar aci se destramă crăiasa de imagini,
Amuţesc, speriaţi, zurgălăii de rime-n vînt,
Chingile se rup, caii răzvrătiţi, cuvînt de cuvînt,
 VASILE VOICULESCU( 1884-1963)
Strîng aripile şi fug înapoi prin paragini.
Rămîn, negre, dîrele roţilor pe albele pagini.
Fructul oprit
Cum ţii şi Tu din veac la amănunte,
Te legi de forme strâmte şi alegi!...
De ce Te-arăţi arar şi doar pe munte
Şi vii învestmântat numai în legi?
Eu sunt pe fund de văi o biată nalbă,
Mă poartă lumea-n piept la sărbători,
Iar Tu mă vrei să fiu o stâncă albă
Ca-n trăznete pe mine să cobori…
Mi-eşti ploaie caldă, ştiu, mi-eşti vânt de vară,
Dar Tu întreg, Tu pur când vei sosi?
Cel dincolo de nori, de fum şi pară,
Nu cum grăiai din rug lui Moisi,
Satana vezi cât de duios se-mbracă!
Tu alte chipuri lesnicioase n-ai?
Și nu te pleci pe creștetul meu dacă
Nu pot fi piscul asprului Sinai?
Pe-o ramură ce-azurul lin străpunge
De ce nu eşti un măr înrumenit?...
Cum te-aş muşca de te-aş putea ajunge,
Tu, Doamne,-n lume singur fruct oprit.
Tudor Arghezi
Rămâne-un mag al lumii, un alchimist acel
Ce-a înjugat c-un zâmbet azurul la injurii.
Cu subţiimi de înger el puse-n gura urii
Măscara grea de aur cu nimbul pur la fel.
A făurit sudalma aşijderi unei steme,
Cu paralei şi zgripţori în smalţuri de inel,
Să dea cu ea bineţe şi fără a se teme
Şi-a împroşcat stăpânii de-a pururea rebel.
A dezmăţat cuvântul, uşor, ca pe-o muiere,
Îmborţoşat, prin vârful condeiului de miere,
Să-i fete după voie serafi ori vârcolaci,
Râvnind lihnit, să muşce din soare şi din lună,
Si-n sombra-i semeţie infernul i-e arvună,
S-ajuncă paradisul pe schele şui de draci.
Contemporan
Nu mă-nspăimântă cerul, nici pământul;
Pe unul calc, pe cellalt îl străpung;
Sunt slab - sămânţă care-o suflă vântul
Pe stepele vieţii îndelung,
Dar el mă suflă unde vreau s-ajung!
Chiar dacă eşti la infinit de mine,
Dar ştiu că eşti şi-ţi cat împărăţia,
Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.
O, Doamne, sunt contemporan cu tine
Şi sunt contemporan cu veşnicia.
Vorbesc si eu în dodii
O, Doamne sfânt, vorbesc şi eu în dodii...:
Când te cobori să priveghezi pe zodii
La rânduiala turmelor de stele,
Ia seama şi spre laudule mele,
Primeşte-mi fumul jertfei de mirodii...
Pitic, pe cea mai scundă din planete,
N-am spart vreun veac cu tunuri şi bătăi...
Poate mă ştii..., sunt faur de sonete,
Şi-mi aţipesc, pe ritmuri, îndelete
Urechea inimii la paşii Tăi...
CCXXCVIII
Cu nobila Virtute nu ne culcăm… fugim:
Cum poți să strângi în brațe un stâlp de diamante?
Ca pe-o soție,-n lume o scoatem și-o cinstim
- În taină cu nădejdea cândva s-o moștenim –
Ci-n pat urcăm păcatul, amanți mlădii și-amante,
Transfigurați de-un fulger de viții, dăm lumină,
Și dintr-o curtezană croim ușor o sfântă:
Iubirea-i scurta noapte în care totul cântă.
Dar demonul e-alături și râde în surdină –
Mocirla cărnii noastre răsfrânge cer și stele,
Plecați să le culegem, în ea ne scufundăm.
Împerecheați pornirăm s-ajungem pân-la ele,
Și-n loc să fim scafandri pentru nomoluri grele,
Ne-am prins aripi…Iubite, dă-mi gura…ne-necăm!
Necontenit viața are nevoie-n noi
De negre-ngrășăminte, ca planta, de gunoi.