CAIUS VALERIUS CATULUS

Caius Valerius Catullus (n. c. 87- d. c. 54 î.e.n.) a fost un poet latin, reprezentant principal al
poeziei neoterice.

Date biografice:
-cca 84 a.C., se naste la Verona intr-o familie importanta, care avea legaturi politice cu Cezar,
Caius (se citeşte Gaius) Valerius Catullus.
-66 a.C., la 18 ani vine la Roma, unde erau si alti tineri talentati din aceeasi provincie cu el, Galia
Cisalpina, cu care se imprieteneste.
-62 a.C., la 22 de ani incepe marea sa dragoste, iubirea pentru Lesbia, asa cum o denumeste - in
amintirea marii poete din Lesbos, Safo - pe cea care a fost identificata drept Clodia, sora tribunului P.
Clodius Pulcher si sotia consulului Q. Metellus Celer, asadar provenind din vechea familie patriciana a
Claudiilor.
-58 a.C., se pare ca ii moare un frate in Troada.
-57 a.C., pleaca impreuna cu prietenul sau, poetul C. Helvius Cinna, in cohorta propretorului C.
Memmius Gemellus in Bitinia, dar nu reuseste sa se imbogateasca.
-56 a.C. Catullus se intoarce la Roma, unde constata ca iubita lui ducea o viata de desfrau si
porneste o serie de atacuri foarte crude impotriva ei si a celor care o inconjoara, adevarate mostre de spirit
rustic roman in mijlocul unei poezii care pornise sub egida rafinamentului alexandrin si a lui Calimah.
-55-54 a.C. Catullus isi traieste ultima perioada a vietii atacand, pe langa Lesbia, si pe partizanii
lui Cezar si Pompei.
-54 a.C. se pare ca Lesbia a incercat o impacare, dar a fost refuzata; in acelasi an poetul moare,
lasand in urma sa o opera de mici dimensiuni, in care coexista rafinamentul alexandrin cu ecouri din poezia
arhaica elina, dintr-un Alceu sau din Safo si poate si de la Arhiloh in accentele crude ale poeziilor din
ultimii ani, asta pe langa, poate, un acetum italicum, foarte posibil.

Cert este ca el a fost un deschizător de drumuri în poezie, cel care a creat primul un vocabular
adecvat pentru poezie in limba latina, cel care a turnat cel mai bine pana la el in cuvinte latine metrii elini:
hexametrul si pentametrul, dar si metri lirici ca hendecasilabul lui Alceu si Safo. In ciuda laudei de sine a
lui Horatiu (Carmina III, 30), Catullus a fost acela care a adaptat limba latina versului grecesc, caci
incercari se vor mai fi facut si inainte de el.

Semnificativ, în contextul creatiei lirice catulliene, este Poemul 51, care deschide ciclul cu
tematicã eroticã, aducând în prim-planul creatiei iubirea pentru frumoasa patricianã Clodia, cãreia poporul
îi atribuie numele de Lesbia, cu trimiteri directe cãtre un topos al poeziei eline, dupã numele insulei unde a
trãit poeta Sappho.
Poeziile de dragoste ale lui Catul, numerotate dupã tipul de vers aplicat, descriu evolutia unui
sentiment, marcând momentele importante din viata cuplului. Ele au prefigurat drumul poeziei din epocile
urmãtoare; continuatorii directi ai lui Catul sunt Petrarca, Dante si Michelangelo în Italia, W. Shakespeare
în Anglia, Eminescu. Reflexe ale liricii catulliene transpar în mod evident în poezia eminescianã; existã
afinitãti de ordin structural între cei doi poeti, în ciuda timpului care-i desparte.
Este si cazul Poemului 51 care poate fi considerat o sursã de inspiratie pentru poetul român în
scrierea poeziei Odã (în metru antic). Similitudini de ordin formal (utilizarea strofei safice în ambele
poeme), dar mai cu seamã încorporarea unei tematici erotice în cadrul unei poezii în care meditatia
filosoficã devine principala modalitate de exprimare a eului liric, este indiciul care reclamã un astfel de
model literar pentru poezia eminescianã.
În plan tematic, Poemul 51 surprinde momentul îndrãgostirii fulgerãtoare, deschizând ciclul de
poezii dedicate Lesbiei; în plan liric, textul postuleazã o nouã artã poeticã, fixând tiparele poeziei latine din
epoca de apogeu pe care o cunoaste prin ,,poetii perfecti ai epocii augustiene”. Vergiliu si Horatiu au
învãtat mult din rafinamentul simtirii lui Catul, din excelenta sa metricã.
Ca modalitate literarã, Catul foloseste o tehnicã ineditã: intertextualitatea. Poezia catullianã ia nastere prin
încorporarea, în textura creatiei sale, a unei ode eline scrise de Sappho, poeta din insula Lesbos.
 Traducerea temei erotice si a motivelor conventionale din poezia greacã va cãpãta în poemul lui
Catul o nouã semnificatie, sub semnul dominant al lirismului pur.
Din punct de vedere compozitional, poezia este alcãtuitã din patru strofe: primele trei traduc oda elinã, iar
ultima îi apartine poetului latin. Întreaga poezie capãtã o configuratie proprie, purtând amprenta liricii
catulliene, prin nota de personalizare a sentimentului descris.
Strofa întâi aduce în prim-plan motivul contemplatiei: ,,ille mi par esse deo videtur/ Ille, si fas est, superare
divos/ Qui sedens adversus identidem te/ Spectat et audit”.
Ille, indicat în poem ca subiect al trãirii erotice, induce în text o notã de generalizare, prin
raportarea lui la doi determinanti textuali: ,,mi par esse deo videtur”, ,,...superare divos”. Remarcãm aici o
sublimare a sentimentului erotic; utilizarea, cu intentie de generalizare, a demonstrativului de
depãrtare ille subliniazã puritatea sentimentului erotic trãit de eul liric, care se distanteazã, prin
contemplatie. Iubirea, vãzutã din aceastã perspectivã, este o stare de elevatie care-l scoate pe omul
îndrãgostit din realitate si temporalitate, înãltându-l în sferele celeste, în zonele contemplatiei pure – idee
subliniatã prin verbul spectat (spectare = a privi, a admira).
Prezenta comparatiei ,,mi par esse deo videtur” indicã propensiunea metafizicã, transcederea
realitãtii prin intermediul iubirii care purificã sufletul, asemenea sentimentului de pietate religioasã. Ea face
posibilã ascensiunea pe plan moral a fiintei umane care trãieste starea de beatitudine, de extaz mistic.
Apare încã din prima strofã alteritatea eului, dedublarea fiintei lirice, prin opozitia dintre
demonstrativul ille si pronumele personal mihi, un dativus indicantis.
Ille aduce în text o notã de generalizare, de abstractizare; poate desemna chiar, prin extrapolare,
fiinta superior înzestratã, omul de geniu care accede la absolut prin intermediul iubirii.Mihi face trimitere
directã la eul pasional, îl indicã pe omul îndrãgostit, ajuns victima iubirii, cãzut în robia simturilor.
Similitudinea cu poezia eminescianã este semnificativã. Odã (în metru antic) descrie, la nivelul
strofei întâi, starea de tinerete vesnicã a bardului investit cu puterea cunoasterii prin contemplatie. În strofa
a doua, prin utilizarea perfectului simplu (la Catul: timpul perfect), se trece la invocatie. Versurile
eminesciene induc o lume secundã, lumea suferintei, iar folosirea oximoronului ,,suferintã, tu, dureros de
dulce”; ,,voluptatea mortii neîndurãtoare”, sugereazã complexitatea acestei lumi la care s-a ajuns prin
parcurgerea experientei initiatice a iubirii. Mihai Eminescu defineste aceleasi douã ipostaze antagonice ale
iubirii, douã planuri diferite de exprimare a eului liric. Primul este cel al echilibrului, al unei stãri
apollinice, generatoare de seninãtate: ,,Pururi tânãr, înfãsurat în manta-mi/ Ochii mei-nãltam visãtori la
Steaua/ Singurãtãtii”. Celãlalt plan apartine trãirii pasionale, care distruge energia vitalã: ,,de-al meu
propriu vis, mistuit mã vaiet/ Pe-al meu propriu rug, mã topesc în flãcãri...”

Senzualitatea frustă e compensată la Catul doar de entuziasmul şi inocenţa copilărească pe care le

comunică poeziile iubirii fericite. Frapează absenţa oricărui sentiment de culpă sau de păcat. Jocul erotic e
unul evazionist, utopia sentimentală e o enclavă, un spaţiu inaccesibil privirilor profane, ale „bătrânilor”
grăbiţi să judece şi să condamne. Efectul de ludic inocent provine din nevoia imperioasă a poetului de a
proteja în mod magic iubirea pentru Lesbia, dar şi din telescoparea cosmică a iubirii. (Cf. poemul 5,
„Vivamus, mea Lesbia, atque amemus”). Pe fondul sentimentelor pure, tandre (niciodată edulcorat sau
dulceag exprimate, din fericire, atunci când sunt sincere, şi nu exerciţii de afectare manieristă, ca în
threnos-ul pentru vrăbiuţa Lesbiei), violenţa maladivă a demonizării fiinţei care fusese obiectul pasiunii
apare cu atât mai şocantă şi are valenţele unei palinodii, unei retractatio. Catul e poetul trăirilor extreme, şi
nu al melancoliei blânde care îl va caracteriza pe elegiacul Tibul. Iar dacă ar fi să-l comparăm cu Properţiu,
observăm o similitudine în privinţa intensităţii sentimentelor (şi chiar a contrapunctului ironic şi autoironic
al mitologiei erotice). Totuşi Catul nu e atât de sumbru sau funest în pasiunea lui precum va fi Properţiu (la
acesta dihotomia Eros-Thanatos, amor-mors îşi va găsi ilustrarea cea mai pregnantă).