Tipuri de roman în perioada interbelică

Romanul este o operă literară complexă, un univers viu şi greu clasificabil. Totuşi, există
câteva criterii, care pot oferi o imagine globală asupra romanului. Enumerarea acestora
poate servi la organizarea lecturilor noastre şi la stabilirea de apropieri şi diferenţieri între
romanele citite.
Printre criterile după care sunt clasificate romanele (inclusiv cele postbelice) sunt:
A. După locul acţiunii: citadine, rurale, exotice, de provincie etc’.
B. După timpul acţiunii: istorice, ale contemporaneităţii, de anticipaţie etc’.
C. După substanţa epică: romane ale formării, ale unei crize, ale unui destin, romane
de moravuri, romane frescă etc’.
D. După procedeul dominant: psihologice, comportamentiste, eseistice etc’.
E. După forma de organizare a discursului: romanul-jurnal, romanul-cronică,
romanul epistolar, romanul memorialistic, romanul-document etc’.
F. După curentul estetic în care pot fi încadrate: romane clasice, baroce, romantice,
realiste, naturaliste, suprarealiste, postmoderniste etc’.
Criticul Nicolae Manolescu propune o altă clasificare în cartea sa intitulată „Arca lui
Noe”.
Combinând criterii diferite (de ordin structural, cum ar fi tehnicile narative sau de
ordin cognitiv), raportul cu realitatea de ordin tematic (societate, individ, valori), de
ordin stilistic (prezenţa sau absenţa coerenţei, alegoria), Nicolae Manolescu
construieşte o tipologie dinamică menită să evidenţieze etape sucesive în evoluţia
romanului românesc. Astfel, toate romanele autohtone din secolul al XIX-lea,
analizate de Nicolae Manolescu, se înscriu din cea întâi categorie „Doricul”, între
aceste romane numărându-se: „Ciocoi vechi şi noi” de Nicolae Filimon, „Viaţa la
ţară” şi „Tănase Scatiu” de Duiliu Zamfirescu, „Mara” de Ioan Slavici, la care se
adaugă romancierii interbelici situaţi în prelungirea realismului: Liviu Rebreanu,
Mihail Sadoveanu, Gib Mihăiescu, George Călinescu şi un singur romancier
postbelic, Marin Preda.
Cea de-a doua categorie, ionicul, este clar dominat de prozatorii interbelici: Hortensia
Papadat Bengescu, Camil Petrescu, Garabet Ibrăileanu, Ioan Holban, Mircea Eliade
şi autorul postbelic Alexandru Ivasiuc, cu romanul „Vestibul” (1971).
Cel de-al treilea tip identificat de Nicolae Manolescu este „corinticul”, care cuprinde
romancieri postbelici: Ştefan Bănulescu, Dumitru Radu Popescu, George Bălăiţă,
Nicolae Breban, Mircea Ciobanu, costache Olăreanu, Paul Georgescu, dar şi câţiva
interbelici ca: Urmuz, Tudor Arghezi, Max Blecher, Mateiu Caragiale şi Mihail
Sadoveanu („Creanga de aur).
Prin aplicarea grilei lui Nicolae Manolescu sunt puse în lumină momentele de evoluţie
ale romanului românesc în care începuturile dorice cedează treptat locul formelor ionice
recunoscute drept moderniste, perioada postbelică fiind dominată de un alt tip de roman,
„Corintic” care îşi găseşte afinitaăţi cu perioada antecedenta doar cu scrieri antipice.
Alte clasificări ale romanelor postbelice au adus în plim-plan după căderea comunismului
factorul politic având în vedere amprenta pe care a pus-o regimul totalitar asupra
mersului literaturii.
Criticul şi istoricul literar Ion Simuţ în „Incursiuni în literatura actuală” propune o
clasificare a operelor scrise în perioada comunistă în patru categorii:
A. Literatura oportunistă a scriitorilor care şi-au pus creaţia în slujba propagandei
comuniste.
A. Literatura evazionistă, a celor care au ales teritorii ale ficţiunii, îndepărtate
derealitatea din jur, evitând astfel intervenţiile cenzurii în creaţia lor.
B. Literatura subversivă, a celor care în forme mascate, aluzive au abordat realitatea
contemporană dintr-un punct de vedere critic.
C. Literatura disidenţei şi a exilului, a celor care, fie s-au opus pe faţă regimului
comunist, fie s-au expatriat.
Se scriu, potrivit lui Ion Simuţ, în cea de-a doua categorie romancieri precum: Ştefan
Bănulescu, Mircea Horea Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Paul
Georgescu, George Bălăiţă, Mircea Ciobanu, Gellu Naum etcetera, iar din cea de-a
treia categorie, cea din atitudinea critică, romancieri ca Marin Preda, Augustin
Guzura, Dumitru Radu Popescu, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu, Octavian Paler,
Gabriela Adameşteanu etcetera.
Cu criterii similare operează şi Eugen Negrici în volumul „Literatura română sub
comunism”: „Literatură aservită”, pe de o parte şi „Literatură tolerată”, pe de altă
parte. Aceasta din urmă, este modelată, fie de „aspiraţia către adevăr” (Marin Preda,
Augustin Buzura, Alexandru Ivasiuc, Mircea Ciobanu), fie de „aspiraţia spre
literaritate”, care desemnează o direcţie estetizantă (Ştefan Bănulescu, Sorin Titel,
Nicolae Breban, Constantin Ţoiu, Dumitru Radu Popescu, George Bălăiţă, Ştefan
Agopian, Mircea Horea Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Paul
Georgescu, Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun etcetera).
Alţi comentatori ai ai literaturii române postbelice descriu domeniul prozei cu
ajutorul unei categorii intuitive, tematice şi stilistice, aşa cum procedează Eugen
Simion în lucrarea „Scriitori de azi”. Proza poetică (Geo Bogza, Zaharia Stancu);
Realismul Psihologic (Marin Preda); proza de analiză (Nicolae Breban, Augustin
Buzura); eseul romAanesc (Alexandru Ivasiuc, Paul Georgescu); romanul pitoresc şi
baroc (Eugen Barbu); Realismul artistic şi romanul mitic (Fănuş Neagu, Ştefan
Bănulescu, Dumitru Radu Popescu); proza fantastică (Emil Bota, Romulus
Vulpescu); comedia limbajului (Nicolae Velea); proza autoreferenţială, metaromanul,
jurnalul de creaţie (Radu Petrescu, Mircea Horea Simionescu, Costache Olăreanu,
Tudor Ţopa).