Luceafarul

De Mihai Eminescu

Epoca marilor clasici, careia ii apartine Mihai Eminescu alaturi de Ioan Slavici, Ion Creanga si I.L. Caragiale, este una foarte
importanta in evolutia literaturii romane, prin modelele literare propuse generatiilor urmatoare. In aceasta perioada, lirica este reprezentata
magistral, de romantismul eminescian.

Considerat o sinteza superioara, clasica, a intregii opere eminesciene, “Luceafarul” este un poem liric in care meditatia filosofica este
completata de satira, de idila si de pastel, specii care fuzioneaza si capata relevanta prin medierea alegoriei, gratie careia lectura textului
presupune strabaterea mai multor straturi de semnificatie. Poemul a aparut prima data in ALMANAHUL SOCIETATII ACADEMICE SOCIAL-
LITERARE “Romania Juna” din Viena in 1883, apoi in revista “Convorbiri literare”.

Sursele de inspiratie sunt numeroase: se indentifica cele de legatura folclorica, schema narativa de baza fiind preluata din basmul
popular “Fata in gradina de aur”, cules de Richard Kunisch. De asemenea, Mitul Zburătorului, considerat de George Călinescu unul dintre cele
patru mituri fundamentale ale culturii române, se regăseşte în prima parte a poemului. O alta sursa de inspiratie este cea filosofica, teoria
schopenhaueriana a geniului (Arthur Schopenhauer), care asaza fiinta superioara in opozitie cu omul comun.

Viziunea romantica este data de tema, de relatia geniu-societate, de interferenta genurilor (epic, liric, dramatic) de structura, de
alternanta planului terestru cu cel cosmic, de antiteze, de metamorfoze. Elementele de factura clasica sunt echilibrul compozitional, simetria,
armonia si caracterul gnomic.

Complexul de teme si motive asigura caracterul plurivoc al poemului, care rezuma toate directiile lirismului eminescian: problematica
geniului in relatie cu dragostea, timpul, cunoasterea si societatea.

Titlul, element paratextual cu rol anticipator, face referire, in plan denotativ, la steaua cea mai stralucitoare de pe cer. In plan alegoric,
Luceafarul devine pentru poet simbol al omului de geniu, dotat cu o inteligenta superioara, insetat de absolut.

Poemul ilustreaza lirismul obiectiv: Tudor Vianu a considerat “personajele” drept “voci” ale poetului, mastile lui, eul poetic
proiectandu-se in diverse ipostaze lirice.

Compozitional, “Luceafarul” este alcatuit din 98 de strofe si este structurat in patru tablouri, constituite pe alternanta cosmic-terestru.

Incipitul se afla sub semnul basmului si Timpul este mitic: “A fost odata ca-n povesti/ A fost ca niciodata”. Portretul fetei de imparat,
realizat la superlativul absolut (“o prea frumaosa fata”), sugereaza unicitatea si frumusetea iesita din comun. In primul tabloul, Fata de imparat
este surprinsa intr-o ipostaza contemplativa, indragostindu-se de Luceafar, care, la randul sau, o indrageste pe tanara. Cadrul este nocturn,
favorabil visului, sustinut de motivul serii si al castelului (“Si cat de viu s-aprinde el/ In orisicare seara.”). Intalnirea dintre cei doi are loc in plan
oniric, imaginarul poetic fiind de factura romantica. Luceafarul este surprins in doua ipostaze: prima, angelica, de o frumusete construita dupa
modelul romantic (“par de aur moale”, “umbra fetei stravezii”), iar a doua, demonica (“O, esti frumos cum numa-n vis/ Un demon se arata.”).
Doritor sa cunoasca experienta iubirii, Luceafarul este dispus la sacrificiu, fapt care sugereaza, la nivel alegoric, conditia geniului, capabil sa
coboare la conditia de muritor. Diferentele dintre valorile sintetizate de cei doi sunt exprimate de luceafar prin antiteza “nemuritor-muritoare”,in
timp ce fata vorbeste despre opozitia viu-mort :”caci eu sunt vie/tu esti mort”.

Al doilea tablou este terestru si prezinta idilia dintre fata de imparat, Catalina, si pajul Catalin. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei
ideale. Asemanarea numelor celor doi sugereaza apartenenta la aceeasi categorie, a omului comun. Chiar daca accepta iubirea pamanteana,
Catalina aspira inca la iubirea ideala pentru Luceafar, fapt care ilustreaza dualitatea fiintei umane, prinse intre fizic si metafizic.

Al treilea tablou iulstreaza planul cosmic si poate fi divizat in trei secvente poetice:zborul intergalactic, rugaciunea Luceafrului,
raspunsul Demiurgului. Spatiul Parcurs de Luceafar este o calatorie regresiva temporal, ajungand pana la momentul cosmogenezei (“Vedea, ca-n
ziua cea de-ntai/ Cum izvorau lumine.”). Luceafarul, numit de poet Hyperion – “cel care merge pe deasupra” – ii cere Demiurgului sa-l dezlege
de nemurirea pe care o percepe ca o limita pentru a descifra tainele iubirii absolute. Stapanul il refuza si ii ofera, in mod simbolic, mai multe
ipostaze ale genialitatii: a Inteleptului, a Artistului, a Imparatului justitiar si a Cuceritorului, spunandu-i ca moartea ar echivala cu reinstaurarea
haosului. Indemnat sa priveasca spre “pamantul ratacitor”, Hyperon vede scena de dragoste a celor doi pamanteni.,

Al patrulea tablou este construit simetric fata de primul, prin interferanta planului terestru cu cel cosmic. Cuplul Catalin-Catalina este
surprins intr-un cadru romantic, sub crengile de tei inflorite, in codru, sub lumina blanda a lunii. Imbatata de amor, Catalina are inca nostalgia
iubirii astrului si ii adreseaza, pentru a treia oara chemarea:”Cobori in jos, Lucearfar bland,/Alunecand pe-o raza,/Patrunde-n codru si in
gand,/Norocu-mi lumineaza.”. In final, Luceafarul accepta cu durere ca relatia om-geniu este incompatibila: “Ci eu in lumea mea ma simt/
Nemuritor si rece”, pentru ca omul comun este incapabil sa-si depaseasca limitele.
 La nivel stilistic, textul este o sinteza a limbajului popular (colo, dara , vecinic) cu limbajul cult, neologic, (haos, nimb, idealuri),
creandu-se imagini poetice insolite, rezultate in urma acelui proces de “scuturare a podoabelor” (Tudor Vianu) care ii asigura operei limpezimea
clasica si armonia. Antiteza dintre cele doua planuri – terestru si cosmic – este sugerata la nivel fonetic de alternarea tonului minor cu cel major,
realizata prin distributia consoanelor si a vocalelor.

Poemul “Luceafarul”, prin substanta lirica profunda, apare ca o meditatie filozifoica de ttp romantic asupra conditiei genului, dar si
asupra dramei omului ca fiinta prinsa puternic intre viata si moarte, intre fapta si constiinta, intre soarta si nemurire.