Lucian Blaga

Creația poetică a lui Lucian Blaga a evoluat atât în raportul dintre eu și lume, cât și în modalitatea de
expresie. Etapele de creație sunt determinate de specificitatea lirică a volumelor de poezii, în care evoluția filozofică
este evidență.

Teme literare fundamentale

1. Panteismul - expresie a elanului frenetic dionisiac - a integrat opera blagiană în cadrul poeziei
conceptuale. Însușirile ei majore sunt “idealismul filosofic”, valențele expresioniste, “imagismul
violent” al primelor volume, metaforismul excesiv, panteismul asociat unui tradiționalism de factură
estetică, versificația liberă și aritmica. Poezia lui Blaga dezvoltă o perspectiva mistică (inițiatică) asupra
lumii (“Poemele luminii”-1919), o mistică a pământului roditor și a vegetației în expansiunea ei terestră
(“Pașîi profetului”), unde panteismul realităților concrete fuzionează cu avântul dionisiac care
descătușează forță umană de a trăi și de a crea. În volumele maturitățîi artistice a scriitorului (“În marea
trecere”, “Laudă somnului”) influenței modernisme (prin lirismul conceptualizant și verslibrism), celei
expresioniste (prin relaționarea permanentă a eului cu spațiul cosmic, sentimentul metafizic,
esențializarea imaginilor lumii, regresiunea spre vegetal și spre elementaritate, trăirea în acord cu
impulsurile primordiale ale ființei) i se adaugă profetismul și viziunea apocaliptică, contopirea cu
natură pe un fir descendent al regăsirii “obarsiilor”- tipare ancestrale ale vieții. Elementelor
expresioniste dominante în creația blagiană li se asociază și câteva elemente tradiționaliste: raportarea
la formele originare ale lumii, cultivarea miturilor universale (îndeosebi al zeului Pan și al miticei
vârste de aur, care și-au pierdut forță modelatoare și agonizează), dar și al celor autohtone, bazate pe un
simbolism folcloric capabil să fixeze un stil cultural anistoric, dovedind permanentele sufletești ale
poporului român.

2. Poezia că formă de revelare și amplificare a misterelor lumii. Volumul inaugural al creației poetului
se deschide cu artă literară intitulată programatic “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, prin
intermediul căreia autorul dezvoltă liric ideea că tainele –veritabile “minuni”- nu pot fi revelate printr-
un demers cognitiv rațional, ci numai prin modalități intuitive de cunoaștere, așa cum este și
sensibilitatea de tip artistic. Procesul creator este apropiat spiritual de extazul mistic, fiind și el tot o
formă de inițiere care tinde să perceapă și să dezvăluie –în plăsmuiri estetice sensibile- esențele
numenale (structurile ascunse) ale fenomenelor și ordinea lor secretă în devenirea cosmosului. Rațiunea
umană nu numai că este insuficientă și limitativă, ci devine chiar capabilă să distrugă misterul
cunoașterii decelabil în aceeași măsură “în flori, în ochi, pe buze ori morminte”, adică în principalele
sfere de manifestare a interesului omenesc pentru rosturile lumii înconjurătoare, spiritul natural,
universul spiritual, cel al rostirii semnificative, experiență viețîi și revelația morțîi. În calitate de adept
al filosofiei panteiste, care postulează ideea că existența materiei este o curgere perpetuă, că formele
universului decurg unele dintr-altele, că moartea nu este contrară vieții, ci doar un stadiu necesar al
duratei umane și al regenerării individuale și cosmice, creativitatea poetică ajunge o formă de
prelungire a misterului însuși, care, în viziunea artistului, depășește logică strictă bazată pe suma
experiențelor descrise (“cunoașterea paradisiacă”) și reclamă saltul calitativ la pătrunderea pe o cale
intuitiv-senzitivă în miezul cognitiv al lucrurilor (“cunoașterea luciferică”), al cărei obiect rămâne
misterul impalpabil.

3. Iubirea că stare de ispita, că taină etern nedezvăluita este și ea o revelație pe care poetul o veghează
fără s-o divulge, în calitatea să de inițiat. În evoluția poeziei erotice blagiene se remarcă trecerea de la
faza conceptualizării emoției lirice (din creația de tinerețe) la etapă regăsirii trăirii plenare a
sentimentului în cadența exprimării direct-senzoriale (a versurilor scrise la vârstă senectuțîi).
Energetismului debordant din primele două volume de versuri, îi corespunde erosul revelat că un mister
pagan. Iubita fără nume, identificată prin apelative cu valoare noțională și afectivă segereaza o imagine
prototipică a feminității.
 4. Contemplarea estetică a formelor naturii. Blaga are un simt metafizic al naturii, îi transcende
realitatea pur vizuală și o percepe mai degrabă în ritmurile ei sonore, într-o congestionare a formelor
concrete: pământul plin de seve și semințe, vegetația în explozie germinativa, o fauna variată în
continuă mișcare sunt tot atâtea semne ale puterii universale creatoare, la care eul liric se raliaza prin
chiotul dionisiac al trăirilor sale. Poezia surprinde perfectă îngemănare dintre formele naturale și
substanță unică a divinului, din care iau naștere și în care se reîntorc toate, inclusiv ipostazele
omenescului, principiu ce stă la baza concepției panteiste în esență ei. Cultul estetic al naturii respinge
reprezentarea descriptiv-exterioară și încearcă să pătrundă intuitiv în misterul cosmic, în interiorul
desfășurării mecanismelor firii.

Concepte operaționale aplicate

1. În cele mai importante volume de versuri blagiene, se regăsesc –că un liant tematic și stilistic-
elementele numeroase ce determina influență statornică a expresionismului: relaționarea permanentă
a eului liric cu dimensiunea cosmică, frenezia dionisiacă datorată unui energetism debordant,
sentimentul metafizic al agoniei întregii firi, profetismul și viziunile apocaliptice, panteismul și
panismul beției extatice a înfrățirii spiritului adormit cu natură elementară, cultivarea miturilor,
raportarea la formele primordiale (arhaice) ale lumii, întoarcerea către “obarsii” (tiparele primare) fie pe
o direcție spațială, fie pe una descendent-temporală, esențializarea imaginilor universale.

2. În sistemul filosofiei sale culturale (“Geneza culturii și sensul metaforei”), Blaga integrează noțiunea
de metaforă, disociată în două categorii: metaforă “plasticizantă” (care doar numește obiectul, fără să-
i îmbogățească câmpul de iradiere semantică) și cea “revelatorie” (capabilă să reveleze un mister
esențial, pe care-l sugerează prin termenul poetic cel mai adecvat, dar fără să-l divulge).

3. Nivelurile textului poetic. Orice text literar (inclusiv cel poetic) este susceptibil de a fi modulat și
analizat la nivelul diferitelor paliere: fonetic, gramatical, lexical, interpretativ (având în vedere că
poezia se citește și se recită, artă declamatorie impunând atribuirea de noi semnificații textului rostit cu
voce tare). Chiar și figurile poetice se diferențiază la nivelul limbajului artistic: fonetic (figuri de
sunet), morfologic (figuri de semnificație), sintactic (figuri de construcție) și lexical (figurile stilurilor
deja specializate: argoul, jargonul, expresiiloe colocviale cu funcție literară).