Bizu Tudor Costin, Liceul Național „Calistrat Hogaș”

Clasa a X a E, filologie bilingv

PLUMB

DE GEORGE BACOVIA

Tema și viziunea

George Bacovia este un poet simbolist, interbelic, un poet dificil şi fascinant, greu de încadrat într-un
singur curent literar, remarcându-se prin noutatea tematică şi stilistică şi limbajul poetic folosit. Numele
scriitorului este legat atât de oraşul natal, Bacău, cât şi de numele zeului care patronează vinul şi
petrecerile. ,,Eu l-am din dicționarul lui Hasdeu, cum cred că va fi făcut și Arghezi, în legătură cu râul
Argeș. «Bacovia» mai înseamnă şi altceva. Prescurtând pe «Bacchus» în «Baco» şi adăugându-i apoi
cuvântul latinesc „via” – cale adică, ajungi să vezi că «Bacovia» înfăţişează pur și simplu «calea lui
Bachhus». Pe calea aceasta am mers eu într-adevăr de multe ori.”
Deşi, iniţial, Bacovia a fost considerat un poet minor, ulterior numele său a fost legat de cea de-a 4
etapă a simbolismului românesc, ,,simbolismul autentic bacovian”, însă unii critici consideră că Bacovia
depăşeşte acest curent literar, anticipând poezia modernă. George Bacovia îl anticipează pe Tudor Arghezi şi
Ion Barbu prin elemente expresioniste şi existenţialiste.
Printre principalele volume de versuri se numără Plumb (1916), Scântei galbene (1926), Comedii în
fond (1936), Stanţe burgheze (1946). Eugen Lovinescu consideră că maniera specifică a lui Bacovia se
numeşte ,,bacovianism”: ,,Există într-adevăr o atmosferă bacoviană, o atmosferă copleşitoare, de dezolare,
de toamnă cu ploi putrede, cu arbori cangrenaţi, limitată într-un peisagiu de mahala, de oraş provincial,
între cimitir şi abator, cu căsuţe scufundate în noroaie eterne, cu grădina publică răvăşită.”
Aidoma lui Eminescu, poet care „a supt toate sevele romantismului” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga),
depășind acest curent și prefigurând „curentul emblematic european: simbolismul” (Tudor Vianu) și Bacovia
a valorificat toate procedeele specifice simbolismului reușind să depășească tiparul ideologic și să anticipeze
poezia modernă.
Nicolae Manolescu vorbeşte de un veritabil antisimbolism: „Bacovia este întâiul nostru antipoet în
sensul modern: expresivitatea lui excesivă, disonanţele, primitivismul, coloristica intensă, amestecul de
patetic şi humor, şicanarea continuă îl fac să traverseze dinspre simbolism spre epoca modernă, cu iuțeala
unei comete, câmpurile de atracție planetară ale expresionismului, dadaismului, suprarealismului, ale
literaturii absurde.”
1
 Bizu Tudor Costin, Liceul Național „Calistrat Hogaș”

Clasa a X a E, filologie bilingv

Prin urmare, așa cum afirmă și Gh. Crăciun în eseul Bacovia, simbolistul eretic, „poeziile din Plumb
promovează un simbolism programatic, excesiv, ce aglomerează într-un singur poem aproape toate
caracteristicile orientării, devenind de la un punct încolo antisimbolism. ”
Poezie emblematică a universului liric bacovian, Plumb a fost scrisă în anul 1900, la vârsta de 19 ani
şi a citită la Cenaclul Literatorul în prezenţa lui Macedonski, Minulescu, A. Maniu, T. Arghezi etc. Poezia
deschide volumul omonim publicat în 1916 şi se constituie în mod indirect într-o artă poetică. Elegie
existențială și pastel simbolist, Plumb este deci, una dintre capodoperele de tinerețe ale lui Bacovia.
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o
reacție împotriva retorismului romantic și a formalismului parnasian, promovând emoția și muzicalitatea
interioară a ideii.
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin tehnica repetiţiilor, cromatica, muzicalitatea şi
dramatismul trăirilor eului liric. Dramatismul este sugerat prin corespondența ce se stabilește între materie și
spirit. Textul nu cuprinde niciun termen explicit al angoasei, totul putând fi dedus din descrierea cadrului. Se
observă şi o preferinţă pentru stările vagi, nedefinite, contradictorii şi totodată motivul simbolistic evidenţiat
prin drama omului modern apăsat de spleen.
Titlul Plumb este realizat pe baza unui lexem care denumește un metal saturnian, care impune un
simbol referențial, prin excelență antimetafizic, un simbol plurisemnificativ pe care se întemeiază viziunea
poetică, ilustrând astfel o caracteristică a liricii simboliste. Toposul construit pe simbolul imaginat de
Bacovia este plasat în regnul mineral, al cărui atribut este încremenirea, inerția dezolantă a materiei.
Acesta a fost considerat o metaforă-simbol raportat la melancolie, tristeţe deprimantă, sfâşietoare,
lumea fără perspective, prăbuşirea în vid, interiorizare în sine şi apăsare sufletească. Este un element de
recurenţă – laitmotiv, simbol central, repetat de şase ori în poziţii simetrice în primul şi ultimul vers al
catrenului şi la mijlocul celui de-al doilea vers.
Lexemul Plumb este alcătuit din două consoane explozive „p” şi „b” aşezate în poziţie simetrică,
sugerând greutatea şi apăsarea sufletească; vocala „u” sugerează un spaţiu închis, iar consoana „m” da tonul
unui cântec premergător somnului şi morţii. Denumeşte un metal greu (trimite la o materialitate apăsătoare),
aparţinând anorganicului (traduce lipsa de viață), de culoare gri-albăstruie, ternă, deprimată, rău conducător
de căldură (ce arată monotonia, platitudinea vieții), un metal tare (sugerând duritatea, tristeţea), un metal
rece (rigiditatea ființei umane), un metal saturnian (sugerând melancolia grea), un metal toxic (sugerând
moartea), un metal folosit la sigilarea sicrielor, închiderea în anumite circumstanţe pentru a nu permite

2
 Bizu Tudor Costin, Liceul Național „Calistrat Hogaș”

Clasa a X a E, filologie bilingv

deschiderea (limitarea, izolarea totală și definitivă), un metal maleabil (sugerând labilitatea psihică), un
metal rezidual care nu mai poate fi descompus (în reacție de fisiune nucleară), metalul alchimiștilor.
O mărturisire a lui George Bacovia dezvălui semnificaţiile pe care poetul le dă cuvântului plumb: „În
plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această
culoare... Sufletul ars este galben. Galben este culoarea sufletului meu.” „În poemele de «Plumb» acolo sunt
neîntrecut. Ce singur mă simțeam în lume! 1916! Bacovia, poetul de «plumb»”.
Tema poeziei o constituie condiţia damnată a poetului într-o societate artificială, lipsită de aspiraţii.
Aceasta este configurată cu ajutorul unor motive literare preluate din recuzita simbolistă: angoasa existenței,
obsesia morții, golul metafizic, absurditatea vieții, absența oricărei salvări, stingerea sentimentului iubirii.
Dezgustul pentru lumesc conduce la retragere din mediul social animat. Lumea ostilă şi stranie, conturată de
câteva pete de culoare este proiecţia universului interior marcat de un tragism asumat cu luciditate.
Lirismul subiectiv al operei este redat la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii: persoana întâi
a verbelor „stam”, „am început”, persoana întâi a adjectivului posesiv „(amorul) meu” etc.
Imaginarul poetic se configurează pe două planuri, fiecare fiind o secvenţă poetică, într-o
compoziție savant orchestrată. Primul catren este specific planului exterior, care înfăţişează realitatea
obiectivă, simbolizată de cimitir şi de cavou, iar cel de-al doilea, planului interior, subiectiv.
Cele două planuri se află într-o relaţie de opoziţie. Strofa întâi schițează reperele realității
exterioare. Într-o imagine stilizată, de tablou impresionist, se figurează un spațiu thanatic simbolic, închis,
sufocant, apăsător, în care eul poetic se simte claustrat.
Verbul la timpul imperfect „dormeau”, care marchează o temporalitate durativă, nedeterminată,
sugerând moartea. Adverbul „adânc” evidenţiază un somn profund, iar „cavou” scoate în evidenţă faptul că
eul liric se simte claustrat, iar trupul îi este închisoare, barieră (odaia-cavou, târgul – vast cavou, propriul trup
– cavou).
Simbolurile din câmpul semantic al elementelor funerare, „sicrie de plumb”, „cavou”, „funerar
vesmânt”, „coroanele de plumb” trimit, ca stare, către iminenţa morţii. Elementele decorului funerar sunt
artificii funerare de duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie. Starea poetului de solitudine este
sugerată de sintagma „stam singur”, care creează sentimentul de pustietate sufletească.
Vântul, simbol obsesiv în poetica bacoviană, este o entitate enigmatică, semnificând efemerul și
inconsistența existenței sau neliniștea spiritului captiv în trupul-cavou. Ca suflu cosmic, el poate simboliza o
precară manifestare a transcendentului care face să rezoneze, strident și ironic, golul existenței umane.

3
 Bizu Tudor Costin, Liceul Național „Calistrat Hogaș”

Clasa a X a E, filologie bilingv

Repetarea simetrică a simbolului „plumb”, plasat ca rimă la ultimul şi primul vers al strofei sugerează
apăsarea sufletească, neputinţa poetului de a evada din această lume apăsătoare, obositoare şi sufocantă.
Cuvintele „scârţâiau”, „vânt” oferă strofei o muzicalitate disforică, disonantă. Cadrul temporal nu este
precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa a doua este construită aproape identic ca prima cu ajutorul paralelismului sintactic și
ilustrează mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care ,,Dormea întors”, sugerând
disperarea poetului. Debutează sub semnul tragicului existențial, generat de dispariția, moartea afectivității.
Despre adverbul „întors” care constituie misterul poeziei, Lucian Blaga mărturiseşte că este vorba despre
întoarcerea mortului cu faţa spre apus. Eul liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator.
Sentimentul singurătății devine atât de copleșitor, încât ființa umană își exprimă spaima de neant prin
strigăt. „Strigătul” este un element expresionist, iar metafora „aripile de plumb” sugerează căderea, moartea
afectivităţii. Încercarea de salvare este iluzorie: „Si-am început să-l strig”. Sintagma „stam singur lângă
mort” sugerează că dragostea nu era înălţătoare, ci dimpotrivă, rece şi fără niciun fel de perspective de
împlinire: ,,Stam singur lângă mort... şi era frig.../ Şi-i atârnau aripile de plumb.” Înstrăinarea, împietrirea,
izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un străin, se circumscriu esteticii simboliste. Metafora „aripi de
plumb” transmite iniţial idea unei posibile înălţări, a unui zbor, dar prezenţa plumbului face zborul imposibil.
Sursele expresivității se pot identifica la toate nivelurile textului poetic. La nivel fonetic, în poezie
există o varietate artistică de sugerare a muzicalităţii, prin sunete diverse. Se observă faptul că vocala închisă
u din cuvântul „plumb” aminteşte de un cântec de moarte, iar aglomerarea consoanelor b, m, n, s, ș, r, t, ț, v
din cuvintele „scârţâiau”, „vânt”, marchează duritate, stridenţă, sonorități lugubre.
Muzicalitatea interioară a versurilor, realizată prin alternarea vocalelor cu consoanele (plumb), prin
repetarea simetrică a simbolului central al poeziei plumb, plasat ca rimă la primul şi ultimul vers, sugerează
apăsarea sufletească, neputinţa eului liric de a evada din acest spaţiu obositor, stresant, sufocant.
La nivel morfologic se remarcă prezenţa numeroasă a substantivelor, dar şi a verbelor, în marea lor
majoritate statice. În poezie predomină verbele la timpul imperfect („dormeau”, „stam”, „atârnau”), ceea ce
sugerează neîmplinirea şi aspiraţia permanentă spre un final eliberator. Cele două verbe la perfect compus -
„am început” şi respectiv, la conjunctiv - „să strig”, sugerează disperarea poetului când conştientizează că
universul înconjurător este cuprins de atmosfera sumbră a nopţii. Verbul a fi, impersonal, apare în două
versuri simetrice.
La nivel sintactic, textul este structurat pe o serie de propoziţii principale, independente, coordonate
prin juxtapunere sau copulativ. De asemenea, se remarcă topica inversă, cu subiectul postpus: Dormeau

4
 Bizu Tudor Costin, Liceul Național „Calistrat Hogaș”

Clasa a X a E, filologie bilingv

adânc sicriele de plumb. La nivel lexico-semantic se remarcă prezenţa cuvintelor din câmpul lexico-
semantic al morţii: „sicriu”, „cavou”, „funerar”, „coroană”, „mort”. Repetarea aceloraşi cuvinte are ca efect
monotonia.
La nivel stilistico-textual se observă prezenţa metaforei „amor de plumb”, sugerând tragicul
existenţial, epitetul „singur” şi personificări: „dormeau adânc sicriele de plumb”, „dormea întors amorul
meu de plumb.” Starea de neîmplinire este agravată de transferul dintre simţuri, poetul apelând la sinestezie.
Din punct de vedere al prozodiei, rima îmbrăţişată, masculină, măsura de zece silabe şi ritmul iambic şi cel
amfibrahic sporesc muzicalitatea versurilor.
Lirica poetului simbolist se bazează pe sugestie şi muzicalitate. Cuvintele bacoviene par note emise
de un instrument dezacordat. El nu exprimă stări şi trăiri comune, ci ridică probleme existenţiale precum
moartea şi conştientizarea ei, izolarea de social, zbuciumul interior al celui neînţeles. Trăirile sugerate sunt
puternic individualizate, fiind desprinse din propria concepţie asupra vieţii şi din experienţele spirituale
personale.
În acest sens, poeziile lui Bacovia capătă, uneori, forma unei impresionante confesiuni a
sentimentelor, o reflectare asupra universului interior ce intră deseori în conflict cu realitatea exterioară. Eul
liric este desprins de realitatea celorlalţi, de aici şi viziunea distinctă despre lume. „Filozofia bacoviană are
ca obiect nu fiinţa, ci nefiinţa, nu existenţa, ci neantul […]. Universul bacovian nu-şi sporeşte blagian
misterul, ci se goleşte de orice sens pe care l-ar avea, până la absurd şi derizoriu.” (Ion Simuţ, Revizuiri)
Din lumea bacoviană nu se poate fugi, este o lume închisă, fără iluzia unei transcendenţe salvatoare, sensul
existenţei fiind vidul, nimicul.
În concluzie, atât prin atmosferă, muzicalitate, cromatică, cât şi prin folosirea sugestiei, a simbolului
şi a corespondenţelor, zugrăvirea stărilor sufleteşti de angoasă, poezia Plumb se încadrează în estetica
simbolistă. Lidia Bote în Simbolismul românesc apreciază că: „În opera sa, decorul, oamenii, lucrurile au
culoarea cenuşie a plumbului, fiindcă peste tot domină tristeţea, apăsarea, dezgustul refulat, fie pentru o
lume stăpânită de forţe obscure, implacabile, covârşitoare, fie pentru un mediu fizic care transmite în suflet
oboseală, descompunere, conştiinţa mizeriei iremediabile sau nostalgia dureroasă a evadării.”
Furat de mirajul noii orientări, dar și depășind prin anvergură stilistică și vizionară o ideologie literară
osificată, G. Bacovia se impune în literatură ca un ultim poet simbolist. Prin antisimbolismul său a pătruns în
categoria poeților moderniști.