FRUMOSUL ÎN CREAȚIA DIVINĂ

Drama lumii contemporane o constituie atitudinea iresponsabilă a omului

modern, care, preocupat de propriile interese, de satisfacerea poftelor și dorințelor sale
individuale și egoiste, exploatează nemilos și irațional creația, ceea ce a provocat o
profundă criză ecologică, având consecințe catastrofale pentru întreaga omenire.
Datorită acestei atitudini, astăzi putem desluși un adevărat „suspin al creației“.
Dionisie Areopagitul, scriitor creștin din perioada primară a Bisericii, vorbind despre
atributele lui Dumnezeu, situa în centrul acestora frumusețea, considerând că Dumnezeu este
Frumosul prin excelență sau prin ființă. El arăta că, între calitățile Sale, Dumnezeu are în Sine
„mai înainte de tot frumosul în mod superior, frumusețea izvorâtoare“. El este „atotfrumosul
și suprafrumosul și pururea existent și același frumos“.
Frumosul acesta divin a fost împărtășit operei Sale, fiind „începutul tuturor sau cauza
făcătoare a tuturor“. Susținându-le și mișcându-le pe toate prin dragostea de frumusețe,
desăvârșirea în frumos devine „capătul tuturor“, „cauza iubită și finală (căci toate se fac
pentru frumos) și exemplară, căci toate se definesc conform lui“. Concluzia sa este că „nu
există ceva din cele ce sunt, care să nu se împărtășească de frumos și de bine“. Toate operele
Sale poartă acest caracter de frumos și calitatea de a fi frumoase.Și avea perfectă dreptate,
căci toate celelalte numiri sau atribute ale Lui conduc spre desăvârșire sau sfințenie și
frumusețe absolută.
Lumea și omul au fost create pentru a se împărtăși de acest frumos divin, iar urcușul ei
spre desăvârșire este un progres în frumos și în bine. Creația este operă a iubirii supraființiale
a lui Dumnezeu, de o frumusețe inefabilă. Încă de la crearea ei, Dumnezeu, precum notează
aghiograful, a văzut că toate erau „bune foarte“, că purtau caracterul de desăvârșire inițială
sau prin actul creării lor.
Zidită cu o înțelepciune înaltă și pe rațiuni puternice Cosmosul, care în limba greacă definește
perfect modul în care a fost creat de Dumnezeu, ca o podoabă sau o armonie desăvârșită, dă
mărturie despre atotputernicia și atotînțelepciunea Creatorului, despre bunătatea și frumusețea
Lui. El este asemenea unei grandioase lucrări, unui minunat album în care omul poate
descoperi calitățile lui Dumnezeu și, în același timp, o cale prin care el Îl poate cunoaște pe
Ziditorul ei. Prin bogăția de forme și manifestări, prin varietatea de nuanțe și aspecte, ea este
un tratat viu de estetică perfectă. Nu există creație mai frumoasă în posibilități și potențialități,
mai bogată în forme, decât lumea prezentă.
 Ea a fost zidită cu o înțelepciune atât de înaltă și poartă în sine rațiuni atât de puternice
încât nici măcar egoismul și rapacitatea sistematică de care dă dovadă omul, exploatându-o
nemilos și spre a sa satisfacție, nu le pot distruge.
Însuși episodul biblic în care Adam dă nume tuturor celor create demonstrează
legătura care exista între lume și om - regele și preotul acesteia. Dându-le tuturor „nume
potrivite“, primul om a arătat că avea o cunoaștere interioară a lor, numindu-le pe fiecare în
conformitate cu specificul și particularul lor. A demonstrat că le cunoștea în acele rațiuni
interioare pe care Dumnezeu le-a zidit în ființa fiecăreia dintre ele, atunci când a adus-o la
existență.
Simpla observare a naturii, a lumii create, descoperă frumusețea și dă mărturie despre
Creatorul ei iubitor de frumos și desăvârșire. Câtă bogăție întâlnim în paleta de culori aproape
infinită a naturii! Câtă frumusețe se ascunde în atât de bogatele nuanțe ale plantelor și câtă
raționalitate într-un fagur de miere; câtă liniște în seninul cerului și câtă profunzime în
adâncul stelelor!Nu poate fi opera hazardului.
Orice artist, lucrând cu numeroasele categorii ale esteticului, are prilejul să constate,
contemplând lumea, că aceasta oferă cel mai bogat și frumos tratat de estetică. Pe acestea
contemplându-le, psalmistul a constatat că: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea
mâinilor Lui o vestește tăria“ și a ajuns să exclame: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne,
toate cu înțelepciune le-ai zidit“. La această constatare din vechime au ajuns și marii
cercetători, oamenii de știință, care, astăzi, confirmă deplin adevărurile scripturistice privind
creația lumii. Comunitatea științifică mondială constată că modul elaborat al alcătuirii lumii,
raționalitatea pe care aceasta o exprimă demonstrează că nu poate fi opera hazardului, ci este
opera atotînțeleaptă a unui Creator bun și iubitor, atotînțelept și desăvârșit. Lumea prezentă
trădează existența, dincolo de ea, a unui Creator și Proniator atotînțelept.
Sfinții Părinți, vorbind despre lume, așa cum a fost ea creată, o socotesc a fi fost un rai
în potență și o biserică în extensie. Dacă omul ar fi păstrat-o în această stare de potențială
desăvârșire și frumusețe originară, ea s-ar fi dezvoltat într-un rai real.

Atitudinea iresponsabilă a omului - drama lumii contemporane

După căderea în păcat a primilor oameni, lumea însăși s-a îndepărtat de aceștia,
devenind dintr-un potențial rai un loc de exersare spirituală. Prin atitudinea sa, omul poate
face din lumea prezentă o cale spre rai sau, dimpotrivă, un drum spre iad. Atunci când îi
descoperă bogatele rațiuni duhovnicești, zidite de Creator în mod intrinsec în toate formele ei
de manifestare, ea devine o scară a paradisului. Când, dimpotrivă, se împiedică în formele și
lucrurile care o alcătuiesc, ea se transformă într-o piedică în calea mântuirii și devine un drum
spre iadul veșnic.
Ori, drama lumii contemporane o constituie atitudinea iresponsabilă a omului modern,
care, preocupat de propriile interese, de satisfacerea poftelor și dorințelor sale individuale și
egoiste, exploatează nemilos și irațional creația, ceea ce a provocat o profundă criză
ecologică, având consecințe catastrofale pentru întreaga omenire. Datorită acestei atitudini,
astăzi putem desluși un adevărat „suspin al creației“, la care făcea referire Sfântul Apostol
Pavel în scrierile sale.
De atitudinea viitoare a omului față de această operă a frumuseții și iubirii divine, care
este lumea, depinde fericirea și siguranța vieții. Dacă omul Îl va descoperi pe Dumnezeu în
lucrarea Sa, dacă va arăta discernământ în raport cu lumea, contemplându-i frumusețea și
sporindu-o, ea va fi un rai potențial, anticipând frumusețile viitoare și veșnice. Dacă,
dimpotrivă, va continua să își satisfacă prin intermediul ei poftele sale egocentrice și egoiste,
exploatându-o fără cumpătare și doar în interesul său, ea va deveni un trist loc de surgiun
pentru ființa umană tot mai apăsată de povara lumii și de grijile vieții prezente.
În prima situație va descoperi Frumosul din lucrurile Sale și va participa la frumusețea lumii,
înduhovnicindu-o și transfigurându-o; în cea de-a doua o va perverti și desfigura, ascunzându-
i și distrugându-i frumusețea creaturală.
În primul caz se vor adeveri încă o dată cuvintele lui Dostoievski: „Frumusețea va
mântui lumea“. În cel de-al doilea vom observa că iadul nu este doar o stare viitoare, ci el se
instaurează încet, încă din lumea și din viața prezentă.

,,Frumuseţea este darul lui Dumnezeu,, – Aristotel

Ce semnifică cu adevărat termenul frumuseţe? – o întrebare care a călătorit de-a lungul

timpului pe buzele fiecărui om, chiar dacă acesta poseda o putere de percepţie exterioară sau
interioară mai puternică sau deopotrivă mai scăzută. Frumuseţea a reuşit din cele mai vechi
timpuri să cucerească în primul rând privirea, iar mai apoi spiritul şi să dicteze adevărate
canoane, care s-au conturat şi au devenit piloni ai percepţiei umane privind frumuseţea;
frumosul a devenit artă, iar penelul destinat a suprinde contururile unice ale acestei creaţii
parcă desprinse din divin a devenit instrumentul prin care omul a avut acces la înţelegerea
deplină a conceptului de frumos. Termenul τò καλόν desemna în sensul cel mai comun
frumuseţea formei exterioare; în literatură şi filosofie însă, termenul era adesea folosit nu
numai în sens hedonist, ci şi pentru a caracteriza forma interioară a omului; el desemna aşadar
şi frumuseţea morală, respectabilitatea, onestitatea, virtutea. De la Homer până la Aristotel,
acest cuvânt era folosit pentru a exprima valoarea ideală a personalităţii umane, un ideal în
sine al omului şi nu o calitate cu finalitate practică, cum ar fi plăcerea sau stilul.

Călătoria pe care termenul de frumos a parcurs-o de-a lungul scurgerii timpului a fost
cât se poate de anevoioasă, conceptul fiind supus adoptării unor canoane artistice ce au
influenţat însăşi esenţa creaţiei şi a condus la reprezentări individualiste ale conceptului de
frumos. Ideea frumosului este însoţită de cele mai multe ori de conceptul infinitului, iar
infitului este în primul rând un pilon al religiosului – Divinul a semnificat de-a lungul
timpului sursa primară a infinitului, a tuturor posibilităţilor şi a frumuseţii eterne care
izvorăşte din tenebrele teluricului, dar care se plămădeşte cu ajutorul spiritului. Frumuseţea nu
este un concept realmente fizic, ci se transformă şi capătă valenţe odată cu transpunerea sa pe
un şevalet exterior precum un trup, un chip, o persoană sau un obiect tangibil sau intangibil.
Spiritul naşte frumosul şi nu invers; filosofia s-a concentrat pe definirea acestui concept, iar
mai târziu teologia şi arta l-au preluat şi l-au transpus într-o manieră accesibilă fiecărui individ
în parte.

Portretizarea frumuseţii în concepţia platoniană este reprezentantă de însăşi balanţa

dintre frumosul ca absolut şi frumos ca realitate obiectivă, aceste aproximări fiind cele două
coordonate care definesc cel mai bine conceptul de frumos aflat în realitatea accesibilă fiinţei
umane. Frumuseţea, la Platon, este un concept care se află în strânsă legătură cu raportul
dintre om şi Dumnezeu (Fiinţa); Dumnezeu este astfel văzut ca fiinţa absolută care reprezintă
un ideal spre care omul ca fiinţă de lut sau trecătoare trebuie să acceadă spre a cunoaşte
frumosul absolut. Acest frumos absolut trebuie să fie în primul rând înţeles prin puterea
lăuntrică a omului, iar mai apoi exprimat în spaţiul exterior, cumva ca o închinarea frumosului
de natură spirituală şi superioară pe care omul îl percepe la nivelul sufletului. Omul vede
Fiinţa înfinită prin prisma sufletului, iar după ce îşi aruncă privirea spre aceasta, este
transportat dincolo de graniţele sinelui şi observă infinitatea pe care conturul frumuseţii o
poate lua. Frumosul derivă din contemplarea frumuseţii divine şi de altfel ajută individul ca
fiinţă telurică să contempleze asupra Fiinţei şi să traverse acest pod al frumuseţii imateriale
către însăşi esenţa spiritului.
Frumosul este acela care ne ridică, în acelaşi timp, deasupra sensibilului, purtându-ne
către ce este adevărat, către ceea ce contează cu adevărat pentru oameni ca ansamblu, dar şi ca
entităţi individuale. Atât adevărul, cât şi frumuseţea, se raportează la Fiinţă, ţinând-o revelată
şi revelând-o, în acelaşi timp şi făurind posibilitatea de a deveni tangibilă doar prin dominaţa
spiritului. Frumosul platonian este şi un aspect al Binelui, cel prin care Binele este măsură şi
proporţie în privinţa construcţiei umane. Platon considera ideile ca fiind veşnice şi
nestricăcioase, fiind entităţi independente necreate de zei şi surse primare ale existenţei umane
ca proces individual. Binele se află dincolo de fiinţe, aşa cum se află şi Frumos, iar faptul că
în filosofia platoniană cele două nu erau delimitate, ci mai degrabă folosite una în locul
celeilalte indică o apropiere a filosofiei antice de teologia creştină. Ideea de Bine nu poate
exista fără alte trei concepte cheie, Frumosul, Simetria şi Adevărul, iar frumuseţea izvorăşte
tocmai din încercarea sufletului uman de a se apropia de acest concept desăvârşit şi demn de
dorit. Chiar în Banchetul, gradarea frumuseţii este definită ca o scară pe care sufletul trebuie
să o urce până la vederea Frumosului absolut. Această vedere a Frumosului deiform este
singura care dă sens vieţii, iar fericirea constă tocmai în vederea acestui Frumos veşnic. Prin
urmare, atunci când aflăm ce este cu adevărat Frumosul, aflăm şi ceea ce semnifică Binele;
raportarea Frumosului şi Binelui la Dumnezeu constituie însăşi adoptarea unei funcţii speciale
a Frumosului. Cosmologia frumosului străbate lumea materială şi se adresează în primul rând
perceperii spirituale, air strălucirea acestuia se arată limpede privirii şi stârneşte erosul în
sufletul văzătorului.

Din perspectiva teologiei ortodoxe, Frumosul poate fi privit ca numele farmecului lui
Dumnezeu, deci însăşi Frumosul dumnezeu, absolut şi inteligibil – această linie de gândire cu
rădăcini adânci în tradiţia filosofică a Greciei antice se asimilează şi tradiţiei teologice a
Bisericii. Astfel, pe aceeaşi linie promovată de filosofia platoniană, Frumosul nu se va
diferenţia de Bine, ci ,,Dumnezeu este plinătatea frumosului şi binelui, primul şi unicul
frumos şi bun […] acest bine este slăvit ca frumos şi frumuseţe, ca iubire şi iubit’’[1]
Frumosul continuă să fie sursă primară pentru esenţa spirituală, iar Frumosul supra-fiinţal pe
care Sfântul Dionisie îl consideră în primul rând sursa cea mai importantă a spiritului este cel
care devine centrul spre care fiinţa umană trebuie să tindă pentru a ajunge la cunoaşterea
absolută. Acest moment este şi cel în care Frumosul poate redat prin creaţie, deci prin artă –
creaţia divină se transformă în obiect teluric, dar îşi păstrează sacralitatea şi se contopeşte cu
conştiinţa umană pentru a conduce pe calea spiritualităţii.

Icoana ca logos al frumuseţii infinite

 Dacă până acum a fost menţionat Frumosul la nivel teoretic atât din punct de vedere al
filosofiei greceşti antice, dar şi din perspectiva teologiei ortodoxe, analiza următoare are în
centrul său imaginea icoanei ca sursă a exprimării Frumosului prin intermediul artei. Arta, ca
instrument primordial prin care Frumosul capătă un sens palpabil pentru spectatorul uman,
este şi cea care intermediază relaţia dintre omul ca fiinţă şi divinitatea reprezentată ca Fiinţa
superioară, care dictează cumva apropierea fiinţei umane de frumuseţe şi de asemenea de
bine. O icoană este o invitație publică sensibilă de a participa la frumusețea unei spiritualități
divine, pe care omul o poate cunoaşte prin contemplare şi conform dictonului antic, cât şi din
perspectiva teologică, doar prin ascensiunea spre centrul spiritual lăuntric. ,,Icoana este un
obiect de închinare care încorporează harul divin și face parte integrantă din liturghie. Adesea
și cu un motiv bun, icoana se numește ,,teologie în imagini’’’’[2], deci practic este locul în
care imaginarul divin se contopeşte cu simbolul de care omul are nevoie pentru a înţelege în
întregime arta şi prezenţa divinului în aceasta. Icoanele pot fi înțelese ca un simbol al
identității Bisericii Ortodoxe, fiind reprezentative prin modul în care prezintă la nivel simbolic
învăţătura biblică prin anumite canoane ale picturii alese; de exemplu, folosirea culorilor
preponderent calde pentru a reda veştmintele, auriul care simbolizează deopotrivă regalul şi
superiorul, chiar şi iconoastasul ca element de sine stătător. Există o interdependență între
spiritualitatea ortodoxă, iconografia și închinarea liturgică[3], dovedind că fără icoana traseul
ortodox nu poate fi parcurs în totalitate. Fiecare icoană face parte din liturghia Bisericii și ca o
fereastră deschisă spre prezența eshatologică a lui Dumnezeu în istorie, iar icoanele permit
individului să participe la frumusețea veșnică şi divină a lui Dumnezeu. Acestea aparțin
spațiului specific unei Liturghii ortodoxe, iar dictonul conform căreia nu există Liturghie
ortodoxă fără icoane și nici o biserică ortodoxă fără iconostas este cumva şi baza direcţiei în
care atât arta, cât şi individul trebuie să se îndrepte.

Ortodoxia nu înseamnă în totalitate dogme și canoane rigide, ci mai întâi descrie o

experiență vie și făureşte o bucurie doxologică față de frumusețea pe care Divinitatea o
creionează în viaţa telurică. Ca simboluri sensibile, icoanele ne conduc spre Dumnezeu și la
viziunea divină – visio Dei, fiind totodată şi poduri pentru Împărăția lui Dumnezeu și pentru
Frumusețe. Ființele umane sunt capabile să devină un tufiș arzător al frumuseții divine,
întocmai ca în învăţăturile biblice, dar totuşi să devină conştienti de filosofia Frumuseţii pe
care trebuie să o adopte în arealul individual. Graţiei acestei comuniuni dintre Frumos şi Bine,
omul poate comunica cu acea ,,lumină divină’’ amintită în teologia ortodoxă şi se poate
transforma pe sine într-o sursă istorică și originală a acestei frumuseți vii și transformatoare.
Misterul unei icoane este misterul încarnării divine și a locuinței în lumea creată din stratul
teluric; astfel se subliniază şi ideea conform căreia ființele umane sunt icoane ale lui
Dumnezeu. Dorința interioară pentru frumusețe este dorința de comuniune cu Dumnezeu, cu
Divinul şi cumva redarea acesteia prin artă la nivelul sacrului. Icoanele sunt o invitație de a
deveni ,,lumina lumii”, o sursă de frumusețe spirituală și eshatologică în lume, dar şi de da
individului posibilitatea de a explora spaţiul sacru prin creaţiile proprii. Icoana este în sine un
obiect încărcat de spiritualitate, însă nu numai aceasta, ci și omul poate deveni o doxologie
vie, o fereastră a harului minunat al lui Dumnezeu, o transparență față de sfințenia divină.
Oamenii sunt chemați să întrupeze frumusețea divină în viețile lor ,,pentru a transfera
frumusețea originalului în asemănarea Sa” [4], iar ei pot face acest lucru prin descoperirea
Frumuseţii şi Binelui şi prin adoptarea lor şi redarea în arta proprie, fie că este vorba despre
obiecte sau pur şi simplu transformarea vieţii. Icoana este o expresie a ființei umane ca homo
religiosus, omul fiind creat de Dumnezeu și având o dimensiune sacră, transcendentală.
Cumva parcurgând filosofia platoniană, prin cunoaşterea Frumosului absolut omul poate
cunoaşte şi frumosul său propriu, având posibilitatea să îl redea prin creaţie. Pictograma este
ceva dinamic și nu statică, iar oamenii fiind o icoană vie a lui Dumnezeu, pot să crească în
comuniune cu Creatorul său. Icoanele sunt o teologie a gloriei și a glorificării, a bunătății
divine, a dragostei și a frumuseții, dar şi o marcă a speranţei umane de ascensiune pe scara
spirituală prin intermediul rugăciunii adresate puterii divine. Icoanele reprezintă un semn al
viitorului în măsura în care acestea transmit și fac ca acest viitor să fie accesibil lumii actuale,
oferind de altfel şi speranţă şi ghidând individul spre cunoaşterea frumuseţii proprii prin
descoperirea Frumosului divin.
iata este o realitate comuna. Diferenta dintre noi este felul in care o privim, dar nu parerea este
cea care va „lumina” calea ei, ci acceptul darului vietii ca incercare de implinire a asteptarilor
avute de la noi de catre Dumnezeu.

Am fost creati dupa chipul si spre asemanarea Lui, nu spre plinirea unor porunci – aici
as folosi mai degraba cuvantul „conditii”! –, ci spre plinirea unei dorinte: sa iubim! Daca vom
incerca sa definim acest termen, aceasta traire, nu pot decat sa ma gandesc la puterea
creatoare pe care o aduce in viata omului.

Asa ca, in afara de bogatia sentimentului si trairea profunda care ne insotesc in clipa
cand iubim, devenim si co-creatori in viata aceasta. Este una din dovezile incontestabile ca
suntem cu totii copiii aceluiasi Dumnezeu, ca exista acelasi inceput pentru fiecare din noi, dar
cu carari diferite.

„Creativitatea este cea mai frumoasa modalitate de a te bucura de viata”, spunea I.

Kant. Iar oamenii mari intotdeauna s-au bucurat cand au avut ceva de impartit cu ceilalti!
Ganditi-va ce ar fi fost daca Rameau, Bach, Beethoven, Chopin etc. ar fi pastrat secret toate
compozitiile lor pentru a fi numai ale lor!!!… Deci una din caracteristicile acestor oameni de
duh este bucuria de a impartasi! Poate ca sunt unii care spun ca le era profesie muzica, traiau
din asta… Da, dar o iubeau si o respectau! Si din cate stiu din biografiile citite traiau pentru
muzica, se bucurau cand concertul sau sonata au avut acelasi rasunet si in sufletele celorlalti,
nu daca s-au facut incasari. Se bucurau prin ceea ce creau, de darul muzicii avut…

Daca ni s-a dat aceasta putere de creatie, daca suntem inzestrati cu Har ce izvoraste din
puterea Dumnezeiasca, de ce sa nu ne bucuram de viata?… De ce sa nu cream?…
Diversitatea este cea care da valoare frumusetii. Daca totul ar fi fost alb, ne-am fi plictisit, nu?
… Daca totul ar fi fost un do, ne-ar fi durut urechile, nu?… Iubirea creeaza, libertatea ii da
timp si spatiu sa se desfasoare, iar noi suntem asteptati sa fim partasi frumusetii. Si „frumosul
are o singura infatisare, uratul are o mie…” (V. Hugo).