UTILITARISMUL

–devianţă a moralei contemporane–

Coordonator: Pr.

Cluj-Napoca
2013
Introducere

La creaţia lumii, Dumnezeu a avut în plan împărtăşirea iubirii şi a fericirii Sale

cu omul, fiinţă pe care a numit-o coroana creaţiei şi pe care a înzestrat-o cu chipul Său
(raţiune să Îl poată percepe, sentiment să Îl poată simţi şi voinţă să Îl dorească şi să
voiască a ajunge la părtăşia cu Acesta), dar de asemenea l-a înzestrat cu libertate de
alegere şi cu putere de stăpânire pentru a-şi alege drumul pe care să ajungă la fericire.
Cu toate acestea, Dumnezeu a urmărit prin darurile date omului să îl facă pe
acesta responsabil de toată creaţia, astfel încercând să îi dezvolte dorinţa de
comuniune şi de altruism.
Omul a primit cei mai mulţi talanţi în momentul în care a luat fiinţă şi de
asemenea i se va cere mult. El şi-a primit misiunea încă din primele cuvinte pe care
Dumnezeu i le-a vorbit: “creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul şi-l supuneţi; şi
stăpâniţi peste peştii mării, peste toate păsările cerului, peste toate animalele, peste
toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”(Fc. 1, 28).
Corelând darul (dar şi porunca) stăpânirii cu libertatea ajungem la concluzia că
iubirea lui Dumnezeu este aşa de mare, încât omul poate alege calea fericirii sale, o
fericire cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, poate merge pe un drum spre comuniune
sau spre autonomizare, spre fericire colectivă aducătoare de mântuire sau
autosatisfacere egoistă care duce spre pieire în singurătate.
În cadrul cosmogoniei, Dumnezeu a văzut că nu este bine ca omul să fie
singur şi a creat-o pe Eva, femeia sa, aici având primul semn pământesc cum că
singurătatea nu se identifică cu Dumnezeu care este Treime, adică Tată, Fiu şi Duh
Sfânt. De asemenea, omul a primit prin stăpânire nu doar porunca de a se folosi de
toată creaţia, ci şi de a o îndumnezei împreună cu el, lucru omis din cauza adoptării
unei înţelegeri pervertite a libertăţii.
Libertatea omului este privită în lumea cotidiană sub aspectul libertinajului,
deviind mult de la expresia „fă-mă Doamne rob al Tău ca să fiu liber”. Dacă la
începutul lumii omul privea mult la Dumnezeu şi la creaţia Lui, făcându-l să remarce
asemenea psalmistului David: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu
înţelepciune le-ai făcut! Umplutu-s-a pământul de zidirea Ta.” (Ps. 103, 25), în zilele
noastre există o criză în materie de bioetică. Această criză s-a simţit din vremea
apostolilor, întrucât omul a devenit egoist şi egocentric, fapt pentru care Sf. Ap. Pavel

2
observă pervertirea naturii, după modelul stăpânului ei: “Pentru că făptura aşteaptă cu
nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deşertăciunii –
nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde, Pentru că şi făptura
însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui
Dumnezeu” (Rm. 8, 19-21).
Lumea a fost darul lui Dumnezeu pentru om, acesta din urmă având
posibilitatea să îşi facă viaţa mai uşoară prin folosirea puterilor creaţiei iraţionale şi de
asemenea a-şi dezvolta chipul lui Dumnezeu pentru a ajunge la asemănarea cu El.
Stăpânirea umană s-a manifestat prin punerea numelor animalelor, precum şi
prin armonia care era menţinută pe pământ prin om, însă după căderea în păcat haosul
din om, răzvrătirea trupului împotriva duhului, concupiscenţa şi răutatea s-a extins la
întreaga creaţie, omul ajungând să nu mai păstreze armonia interioară şi nici cea
exterioară, iar cu trecerea timpului omul a ajuns să exploateze creaţia (iar aici mă
refer atât la semenul lui, cât şi la creaţia supusă lui) în aşa măsură încât s-au ajuns la
dispariţii de specii, la pervertirea lumii manifestată prin cataclisme ale naturii sau
trafic de carne vie şi la o evoluţie a tehnicii moderne care începe să facă mai mult rău
decât bine omului, situaţie care va duce la distrugerea lumii, fapt pentru care este
nevoie de misiune creştină în societate în toate domeniile pentru a trezi sentimentul
religios şi pentru a-şi aminti faptul că el a primit misiunea de a stăpâni pământul şi de
a-l îndumnezei odată cu urcarea sa pe scara virtuţilor spre Dumnezeu. De asemenea,
omul nu trebuie să uite că nu se poate mântui singur, iar în împărăţia lui Dumnezeu
intră ţinând de mână pe un semen.

Teoria utilitaristă

Concepţia creştină despre stăpânirea lumii având în vedere armonia cu aceasta

a trecut-o cu vederea şi John Stuart Mill, fondatorul utilitarismului născut în 1806 şi
care în 1822 înfiinţează Societatea Utilitaristă.
Avându-şi astfel originile în sec. al XIX- lea în Anglia, utilitarismul a primit în
cadrul istoriei o definiţie concretă prin cuvintele: „Concepţie care reflectă interesele şi
stările de spirit ale burgheziei liberale engleze din epoca înfloririi capitalismului în
Anglia (sec. XIX); Teorie etico-filosofică care consideră utilitatea, folosul personal

3
drept criteriu al moralităţii comportării oamenilor” 1 sau „Concepţie filosofică, care
consideră utilul drept criteriu fundamental al acţiunilor oamenilor; tendinţă de a
obţine avantaje materiale din orice activitate; practicism îngust”2, din aceste descrieri
accentuându-se caracterul personal de autosatisfacere a nevoilor, ajungerea la
bunăstare prin orice mijloc sub pretextul: „orice acţiune care aduce fericirea omului
este un act moral”.
Cu toate că este perceput în acest fel, J.S. Mill acuză pe cei care reduc
utilitarismul la simpla plăcere a omului, plăcere care este identificată de multe ori cu
cea carnală, explicând doctrina lui care se bazează pe fericirea omului însoţită de lipsa
durerii: „Concepţia care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul
Celei Mai Mari Fericiri (The Greatest Happiness Principle), susţine că acţiunile sunt
corecte (right) în măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte
(wrong) în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege
plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere. (Teoria
vietii): plăcerea şi absenţa durerii sunt singurele lucruri dezirabile ca scopuri şi că
toate lucrurile dezirabile (care sunt, în schema utilitaristă, la fel de numeroase ca în
orice altă schemă) sunt dezirabile fie pentru plăcerea inerentă lor, fie ca mijloc de
promovare a plăcerii şi de evitare a durerii.”3
Această plăcere pe care utilitarismul o consideră principiul celei mai mari
fericiri se va dezvolta în secolul XIX-XX astfel încât omul ajunge să trăiască clipa
(Carpe Diem), să se bucure de ce are pe moment şi să neglijeze partea spirituală şi
implicaţiile acţiunilor sale asupra celorlalţi.
Din această cauză, sociologul Gilles Lipovetsky, profesor la Grenoble, ajunge
la concluzia că: „Ameţit de consum, înecat într-un torent de solicitări, avid de
„călătorii” şi de insolit, de transgresiuni şi de muzici îmbătătoare, omul dionisiac n-
are altă aspiraţie mai fierbinte decât de a sparge limitele Eului, eliberându-se de orice
centru coordonator şi de orice subiectivitate într-un paroxism de senzaţii şi de pulsiuni
ale dorinţei. Marele deziderat al lui Dionysos este să evadeze din sine, să-şi repudieze
Egoul, plonjând în infern şi în haos, scufundându-se în oceanul nesfârşit al senzaţiilor.
A se elibera din închisoarea principium indivituationis: aceasta este aspiraţia profundă
a omului dionisiac de ieri şi de azi. Această interpretare nu-i lipsită de profunzime. Ea

1
Dicţionar de Neologisme, 1986.
2
Noul Dicţionar Explicativ al Limbii Române, 2002.
3
John Stuart Mill, Utilitarismul, trad. De Valentin Mureşan, col. Filosofie & Societate, ed. Alternative,
Bucureşti, 1994, p. 18-19.

4
arată de ce anume logica utilitară sau instrumentală n-ar putea epuiza relaţia noastră
cu universul tehnologic, care-şi are rădăcinile într-un demers existenţial şi „erotic”
destinat să surmonteze condiţia tragică a omului”4.
Prin această descătuşare de norme şi trăirea într-o stare de fericire şi plăcere
utilitarismul urmărea împărtăşirea fericirii din exterior, prin intermediul celui care o
trăieşte: „acest standard nu vizează cea mai mare fericire a însuşi agentului, ci cea mai
mare cantitate totală de fericire; şi dacă se poate pune sub semnul îndoielii faptul dacă
un caracter nobil e întotdeauna fericit graţie nobleţii sale, nu poate exista nici o
îndoială că el face fericiţi alţi oameni şi că lumea în genere se află într-un câştig imens
datorită lui.”5
Dominat de o libertate a plăcerii şi o ideologie prin care suferinţa trebuie
eliminată şi prevenită prin cultură intelectuală, precum şi sărăcia să fie înlocuită de
bunăstare prin înlăturarea efectelor de imprudenţă şi instituţiile imperfecte,
utilitarismul îl scoate pe Dumnezeu din viaţa omului, Îl înlocuieşte cu „sinele care
trebuie satisfăcut în permanenţă” şi dă naştere vieţii secularizate în care omul nu mai
are demnitate împărătească de coroană a creaţiei, ci se pierde în multitudinea de
indivizi sau chiar unităţi. În concluzie, dispare sociabilitatea: „Sociabilitatea omului se
manifestă prin depăşirea individualităţii lui. Limitarea la individualitate împiedică
dezvoltarea sociabilităţii, ca şi a religiozităţii.”6
Într-o încercare de dezvoltare a concepţiei utilitariste, J.R. Lucas, profesor la
Oxford, critică faptul că Mill trata oamenii ca unităţi, nu ca indivizi, a susţinut că
criticii au interpretat greşit teoria utilitară, insistând asupra perfecţiunii teoriei lui, iar
excluderea durerii din viaţa omului a fost o mare greşeală a doctrinei sale: „Fiecare
individ nu numai că are experienţa durerii şi plăcerii ca efect a ceea ce i se întâmplă,
dar este de asemenea iniţiatorul unor acţiuni conforme cu politicile pe care le-a creat
în lumina viziunii sale despre sine şi despre lumea din jur. Fiecare dintre noi foloseşte
persoana întâi singular nu doar pentru a spune „asta mă doare” sau „asta îmi place”,
dar şi pentru a-şi formula intenţiile şi pentru a le duce la îndeplinire prin acţiune. Noi
suntem în esenţă agenţi, nu doar fiinţe simţitoare – într-adevăr, nu am putea fi fiinţe
simţitoare dacă nu am fi capabili să reacţionăm adecvat la plăceri şi dureri.”7
4
Prof. Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală, trad. Mihai Ungurean, ed. Polirom, 2007, Bucureşti,
p.180-181.
5
J.S. Mill, op.cit., p. 25.
6
Pr. Prof. Dr. Georgios Mantzaridis, , Morala creştină II, ed. Bizantină, Bucureşti, p. 265.
7
Prof. J.R. Lucas, Poate fi salvat utilitarismul lui Mill de teoria jocurilor, în „Revista de Filosofie
Analitică”, vol. II, ianuarie-iunie 2008, p. 40.

5
 Din cele prezentate mai sus putem concluziona faptul că utilitarismul
presupune în mare măsură plăcerea individului şi înfiinţarea unui sistem moral în care
omul este sursa binelui şi răului din viaţa, motiv pentru care tot ce există se raportează
la el şi este judecat de către el, fiind liber să transforme lumea după bunul plac, astfel
încât să-i asigure bunăstarea şi împlinirea dorinţelor lui prin eliminarea totală a durerii
şi regulilor opresive sau interdicţiilor. Utilitarismul acceptă sacrificiul doar dacă este
făcut pentru fericirea şi binele altora. În rest, refuză să admită că sacrificiul în sine e
bun.8
Despre această morală individualistă, părintele profesor Ştefan Iloaie afirmă:
„Astăzi, însă, ca şi cum fenomenul relativismului moral nu ar fi suficient de grav,
morala individualistă nu doar că se identifică cu egocentrismul, dar cauzează şi
egolatrizarea: omul pleacă de la sine şi se întoarce mulţumit în sine de faptul că el îşi
este propriul stăpân şi că nimeni nu-i determină existenţa din exterior. Aplicare
firească a individualismului raţionalist în planul făptuirii, morala individualistă susţine
efortul uman de valorificare a faptelor numai prin sine şi pentru sine. Specific acestui
tip de gândire întâlnim: urmărirea de către individ a interesului moral şi material
propriu, în detrimentul semenilor.”9
Această gândire utilitaristă a dus societatea de la „comunitate” la „mulţime de
indivizi”, de la „comuniune” la „individualism”, de la iubire la bunăstare plină de
lăcomie şi invidie, motiv pentru care este nevoie de o reîntoarcere la Dumnezeu care
înseamnă armonie şi libertate mântuitoare.
Gilles Lipovetsky exclamă despre bunăstarea fără Dumnezeu: „ Stimulând în
permanenţă valorile bunăstării individuale, era consumului a descalificat masiv
formele rigoriste şi disciplinare ale obligaţiei morale, liturghia datoriei a devenit
nepotrivită pentru o cultură materialistă şi hedonistă întemeiată pe exaltarea eului şi
pe trăirea voluptăţilor efemere.10
Întrucât am observat atitudinea utilitarismului în relaţia omului cu semenul, cu
Dumnezeu şi cu întreaga creaţie, consider necesară o abordare morală ortodoxă a
relaţiei omului cu Dumnezeu personal în căutarea fericirii prin stăpânire, nevoia de
armonie între om şi semenul său precum şi implicaţiile acesteia asupra întregii creaţii,
ca mai apoi să arat legătura dintre libertate şi stăpânire în cadrul moralei creştine

8
J.S. Mill, op.cit. p. 32
9
Pr. Conf. Univ. Dr. Ştefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009,
p. 71.
10
Gilles Lipovetsky, Amurgul Datoriei, ed. Babel, 1996, Bucureşti, p. 62.

6
pentru a demonta ideea utilitaristă conform căreia: „Marea majoritate a acţiunilor
bune nu sunt intenţionate pentru folosul lumii, ci pentru acela al indivizilor, din care
se compune şi binele lumii”11

Omul moral – stăpân al creaţiei

Utilitatea lumii de către om se vede prin stăpânirea acestuia de către om, însă
stăpânire în care se îmbină bunăstarea morală a omului cu ecologia creaţiei în aşa fel
încât să nu se distrugă nici una dintre acestea. A utiliza înseamnă a folosi, iar a folosi
moral resursele pământului înseamnă a stăpâni cu înţelepciune darul primit.
Importanţa creaţiei reiese în primul rând din faptul că Îl are pe Dumnezeu
Creator, deci este de origine divină, fapt pentru care mărturisim la Sfânta Liturghie
„ale Tale, dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”. Din aceste cuvinte
liturgice putem observa mărturisirea credincioşilor prin gura preotului a faptului că
Dumnezeu ne-a dăruit toată creaţia nouă, oamenilor, ca dar, iar noi suntem datori să Îi
întoarcem această creaţie îndumnezeită: „omul nu are ce să dea lui Dumnezeu de la
sine. Dumnezeu se bucură ca omul să renunţe la unele din darurile primite,
întorcându-le”12.
Această întoarcere a darului lui Dumnezeu S-a practicat din vechime sub
forma jertfelor, însă Hristos ne-a dat modelul de aducere a darurilor noastre lui
Dumnezeu în momentul în care a fost pe pământ şi a binecuvântat creaţia. Ne amintim
de minunea din Cana unde Hristos a prefăcut apa în vin, de înmulţirea pâinilor, de
frângerea pâinii la Cina cea de Taină, de rugăciunea domnească unde am fost învăţaţi
să ne rugăm pentru pâinea cea de toate zilele, de untdelemnul care a fost binecuvântat
de Sfântul Ilie în Vechiul Testament etc.
Olivier Clement remarcă: „În rânduiala şi ritmurile lui, pământul este semnul
şi sacramentul lui Dumnezeu. Fiecare lucru îşi are locul său unic în imensa simfonie a
creaţiei. Când devenim mai sensibili la lumea lui Dumnezeu din jurul nostru, devenim
mai conştienţi şi de lumea lui Dumnezeu din noi. A vedea cu adevărat un lucru
înseamnă a descoperi neobişnuitul din obişnuit.”13

11
J.S. Mill, op.cit., p. 35.
12
Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), Bucureşti, 2003, p. 355.
13
Olivier Clement, Adevăr şi libertate, ed. Deisis, 1997, Sibiu, p.89.

7
 Din episoadele biblice învăţăm să aducem jertfă de mulţumire la Altar, prin
aceste jertfe nefăcând altceva decât implicând şi creaţia în procesul de mântuire şi
împlinind porunca divină de a ajunge la măsura bărbatului desăvârşit sub forma
microcosmosului, adică prin persoana noastră transformând macrocosmosul,
îndreptându-l spre împlinirea lui eshatologică: „Fiecare credincios care merge la
Liturghie duce cu sine – înţelegem aceasta în modul cel mai realist – lumea. (...) Duce
cu el întreaga sa relaţie cu lumea naturală, cu creaţia .(...) Credincioşii nu merg în
Biserică singuri, ci însoţiţi de darurile creaţiei: pâinea, vinul şi untdelemnul. Darurile
acestea – şi cât de semnificativ este acest lucru! – în procesiune liturgică, sunt duse
spre a fi depuse în mâinile episcopului care le va oferi la tronul lui Dumnezeu, ca
Euharistie.”14
Observăm din relatarea episcopului Ioannis Zizioulas faptul că omul, deşi a
căzut în păcat şi astfel s-a alterat relaţia lui cu Dumnezeu, a învăţat din greşeala sa şi a
conştientizat faptul că trebuie să refacă această legătură, acel dialog edenic cu
Creatorul, legătură care se manifestă în zilele noastre prin Sfânta Liturghie, esenţa
cultului creştin în care este implicată întreaga creaţie ca urmare a restaurării lumii prin
venirea lui Hristos în lume şi instaurarea Împărăţiei veşnice a iubirii pe pământ sub
forma Bisericii luptătoare: „Dar intensitatea iubirii cu care se dăruieşte Hristos în
Euharistie, în prelungirea tainică a jertfei de pe cruce adusă Tatălui şi celor ce cred în
El, sau se deschid Lui, şi care preface pâinea şi vinul în trupul Lui, nu rămâne fără un
efect asupra credincioşilor, ci îi face să se dăruiască şi ei cu iubire unul altuia şi în
acelaşi timp lui Dumnezeu prin părticica de pâine, prin paharul de vin şi prin orice
lucru ce şi-l dau. Uniţi cu Hristos prin Euharistie se vor dărui şi ei cu intensitate. Ei
redescoperă, actualizează şi împlinesc cu altă intensitate pornirea naturală sădită în ei
de Dumnezeu de a fi daruri unii altora şi de a folosi lucrurile ca daruri între ei”15.
Părintele Stăniloae demonstrează prin cuvintele de mai sus caracterul
hristocentric al creaţiei, faptul că toate au fost create pentru El, pentru ca El să
desăvârşească prin venirea Sa creaţia şi a-i da o nouă semnificaţie, astfel încât chiar şi
prin rodul mâinilor omului să fie reprezentat El şi să Îşi facă simţită prezenţa între cei
cărora le-a spus că va fi cu ei până la sfârşitul veacului, prezenţă care nu apare
oricum, ci schimbă fiinţial omul prin unirea cu Hristos în Sfânta Euharistie,
hristoforul revenind la starea edenică dinainte de păcat.

14
Ioannis Zizioulas, Creaţia ca Euharistie, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999, p. 14.
15
Pr. Dumitru Stăniloae, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1976, p.17.

8
 În contradicţie cu omul hristofor stă ateul care e cuprins de mirajul libertăţii
relative prin care el înţelege că nu are nevoie de nimeni pentru a fi fericit sau pentru a
avansa într-o stare superioară de vieţuire. Ştiinţa şi tehnologia care încearcă să îl
descoasă pe Dumnezeu a făcut ca omul să nu mai înţeleagă nimic şi în final, să nu mai
creadă în nimic, inclusiv în aproapele lui. În acest sens apare boala socială şi
psihologică a individualismului: „Libertatea excesivă a insului, puterea sa de decizie
în domenii tot mai variate şi cu rezultate tot mai strălucite, independenţa faţă de
societate reprezintă cauzele manifestării individualismului care detronează conceptul
şi specificul comunitar şi limitează dezvoltarea morală.16
Utilitarismul, în doctrina sa, ignoră partea spirituală a omului întrucât pentru
fondatorul său nu există Dumnezeu, nici nevoie de a contempla cele create, motiv
pentru care punerea întregii creaţii sub cruce nu există. Mai mult decât atât, îi jigneşte
pe cei care aleg să sufere în lume: „ Din cauza unor slăbiciuni de caracter, oamenii
aleg binele cel mai la îndemână deşi ştiu că el e de mai mică valoare; şi aceasta nu
numai atunci când e vorba de a alege între două plăceri ale corpului, ci şi atunci când
e vorba de a alege între plăcerile trupeşti şi cele spirituale (mental). Ei caută răsfăţul
simţurilor cu preţul afectării sănătăţii deşi sunt perfect conştienţi că sănătatea e binele
cel mai mare”17.
Christos Yannaras cofirmă folosirea euharistică a lumii prin cuvintele: „În
primele pagini ale Sfintei Scripturi citim că Dumnezeu a binecuvântat bunurile
materiale ale pământului şi i le-a dat omului „spre hrană”. Hrana, care ne face să
introducem în noi direct lumea, care face din om şi din realitatea lumii un singur trup,
care transformă roadele pământului în carnea şi viaţa noastră, este totuna cu
binecuvântarea de către Dumnezeu a omului”18

Omul – îndumnezeitor sau nihilist. Efectele pervertirii creaţiei asupra

relaţiilor interpersonale

Încă de la crearea lui Adam, Dumnezeu a hotărât că nu este bine ca omul să fie
singur, din primele clipe ale omului pe pământ făcându-se simţită nevoia de
16
Pr. Conf. Dr. Ştefan Iloaie, Morala creştină şi etica postmodernă, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2009, p. 103.
17
J.S. Mill, op.cit., p. 23.
18
Christos Yannaras, Libertatea moralei, ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, p.88-89.

9
comunitate, Însuşi Sfânta Treime însemnând comuniune de iubire. Dumnezeu i-a dat
lui Adam pe Eva atât pentru înmulţirea şi perpetuarea neamului omenesc, cât mai ales
pentru trăirea în comuniune şi dezvoltarea iubirii faţă de semen: „Dumnezeu ne-a dat
lucrurile ca daruri nu numai pentru a ne deprinde în tăria de a le depăşi spre El, ci şi
pentru a le depăşi pentru semenii noştri, dăruindu-le lor” 19. Aşadar e nevoie de
comuniune de iubire între oameni, iubirea fiind însuşirea principală a lui Dumnezeu,
iubire pe care a transmis-o omului prin chipul Său şi care trebuie împărtăşită după
modelul Creatorului fără de care nu avem nimic şi de la care avem totul.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre Eva: „Şi a zis [Eva]: “Am dobândit om
prin Dumnezeu”. Vezi că pedeapsa ce s-a dat a făcut-o mai înţeleaptă pe femeie? Căci
atribuie pruncul născut nu firii ci lui Dumnezeu, şi îşi arată recunoştinţa. Ai văzut cum
i s-a făcut osânda temei de povăţuire? Căci zice “am dobândit om prin Dumnezeu”.
Nu firea, zice, mi-a dăruit pruncul, ci harul cel de sus”20.
Observăm din acest citat faptul că protopărinţii noştri, prin pedeapsa primită,
şi-au pus toată nădejdea în Dumnezeu, astfel că orice primeau sau li se întâmpla îl
atribuiau lui Dumnezeu. Această legătură permanentă cu Dumnezeu este necesară
pentru a ne vedea neputinţa şi pentru a ne prosterna mereu în faţa Creatorului, căci
doar prin smerenie şi iubire de Dumnezeu putem să scăpăm de orgoliu şi de
egocentrismul care ne împiedică a urca împreună cu întreaga creaţie spre Dumnezeu:
„ superioritatea omului în comparaţie cu restul creaţiei nu stă în raţiunea pe care o
posedă, ci în posibilitatea lui de a comunica, adică de a crea relaţii de aşa natură încât
fiecare fiinţă în parte să fie eliberată de egocentrismul şi de limitele ei, şi să se
raporteze la ceva dincolo de sinele propriu, la cineva „de dincolo” – la Dumnezeu”. 21
Observăm aşadar puterea exemplului prin care orice om ar putea ajuta un semen, chiar
dacă nu fizic, ci psihic sau mai ales etic.
Utilitarismul are rădăcini sănătoase în ceea ce priveşte renunţarea la fericirea
ta pentru ceilalţi. John Stuart Mill admiră omul care poate face acest lucru, dar nu
recomandă: „Tot respectul pentru cei ce pot să-şi refuze plăcerile vieţii atunci când
prin aceasta contribuie din plin la sporirea cantităţii de fericire din lume; dar cel ce
face acest lucru sau propovăduieşte facerea lui în orice alt scop nu e mai demn de
admiraţie decât ascetul urcat pe stâlpul său. El poate fi o pildă pentru ceea ce poate să
facă omul, dar cu siguranţă nu un exemplu de ceea ce trebuie să facă.(...) a fi gata să
19
Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, p. 359.
20
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, col. PSB, nr. 21,EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pag. 214.
21
Ioannis Zizioulas, op.cit., p. 33.

10
faci un asemenea sacrificiu reprezintă virtutea cea mai înaltă ce poate fi găsită la
om.”22, dar problema care transformă utilitarismul dintr-o ideologie cu bază morală
creştină în una necreştină este scoaterea lui Dumnezeu din „principiul celei mai mari
fericiri”, Mill susţinând că omul poate să ajungă la aceasta fără Dumnezeu dar cu
condiţia ca învăţătura către principiul fericirii să fie ca un înlocuitor al religiei,
considerând că totul se întâmplă doar între indivizi, restul fiinţelor vii sau conceptul
de divinitate fiind lăsate la o parte, drept irelevante: „Dacă am presupune acum că
acest sentiment de unitate e propovăduit ca religie şi că întreaga forţă a educaţiei, a
instituţiilor şi a opiniei publice ar fi îndreptată spre a face ca fiecare persoană să
crească din fragedă pruncie înconjurată din toate părţile de predicarea şi de practicarea
lui – aşa cum a fost odinioară cazul cu religia – cred că nici unul dintre aceia care vor
înţelege această concepţie nu vor avea nici o îndoială în legătură cu caracterul adecvat
al sancţiunii ultime a moralei fericirii.”23
Încă din cele mai vechi timpuri a existat o relaţie strânsă între om şi creaţie. În
Evul Mediu exista gândirea platonică ce subestima creaţia şi vedea trupul ca o
închisoare a sufletului, problemă lămurită de Sfinţii Părinţi între care îl amintim pe Sf.
Vasile cel Mare : „Acesta este omul: intelect legat într-un trup folositor şi potrivit.
Acesta este plăsmuit în sânurile materne de către Prea Înţeleptul Meşter al tuturor.
Acesta în vremea durerilor naşterii merge spre lumina din acele cămări de nuntă
întunecoase”24. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful apără platonismul pentru că
atribuie creaţia unui Creator numit „Tată”. Totuşi exagerarea constă în faptul că el
vede creaţia bună foarte până la panteism, în timp ce gnosticii vedeau opus: lumea e
atât de îmbibată în rău, încât nu trebuie să ne interesăm de ea, ci de mântuirea prin
gnoză, prin mediul inteligibilului, iar nu prin a materialului.25
Prin apariţia darwinismului şi a ideilor evoluţioniste lumea a început să uite de
caracterul misionar al omului şi de rolul său de îndumnezeitor al creaţiei, făcându-şi
apariţia dorinţa egoistă de câştig de pe urma creaţiei, dorinţă manifestată într-un mod
exacerbat din partea omului care capătă tendinţe nihiliste involuntare din ignoranţă şi
lăcomie: „Trebuie găsită o verigă de legătură între cele două, între Dumnezeu şi lume,
care ar putea să asigure comunicarea de viaţă între ei fără a distruge alteritatea de
natură a lui Dumnezeu şi a creaţiei. (...) Învăţătura creştină ne oferă drept soluţie la

22
J.S. Mill, op.cit., p. 31.
23
Ibidem, p. 54.
24
Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, col. PSB 17, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 557.
25
Ioannis Zizioulas, op.cit., p. 56.

11
această problemă poziţia omului în creaţie. Omul este acela în care trebuie să căutăm
veriga de legătură dintre Dumnezeu şi lume, şi tocmai acest fapt îl face pe om
responsabil, chiar singurul responsabil, înăuntrul lumii zidite, pentru soarta creaţiei”26.
În încercarea găsirii unei etici asupra vieţii prin care să existe un echilibru în
lume, însă aceasta nu a avut efectul scontat, cel puţin nu din punct de vedere religios.
Revoluţia franceză şi iluminismul, cu toată dorinţa de evoluţie şi emancipare a avut un
impact negativ asupra bioeticii, întrucât sloganul „liberte, egalite, fraternite” îl scotea
pe Dumnezeu din calculele vieţii individului.
Lipsa lui Dumnezeu îl face pe profesorul Herman Tristram Engelhardt jr. Să
afirme: „atunci când etica nu este întemeiată într-un Dumnezeu personal, iubitor,
atotştiutor şi atotputernic, există o tensiune între dreptate şi bine. A face ceea ce este
drept nu pare să sporească neapărat binele.”27
Fenomenul secularizării şi globalizării au avut un mare impact în schimbarea
de mentalitate a oamenilor atât în privinţa utilizării resurselor, cât şi în privinţa
relaţiilor dintre ei. Oamenii au început prin tehnica modernă să exploateze orice regn,
ajungându-se în oricare dintre ele la exagerări primejdioase: în regnul animal prin
vânătoare în exces şi ignoranţa faţă de animale, în regnul vegetal prin poluare şi în cel
mineral prin mineritul excesiv. Cu toate că se observă repercursiunile, alunecări de
teren, boli, epidemii, surpări de pământ, ignoranţa oamenilor face ca fenomenul să nu
se oprească, problema devenind de ordin moral atât în mediul social, politic, dar şi
familial: „puţin câte puţin, apar alte consecinţe redutabile: ele se numesc pierderea
sensului şi a curajului de a trăi, distrugerea simbolisticii tradiţionale privitoare la
relaţia dintre bărbat şi femeie, dintre tată, mamă şi copil.”28
Omul a devenit autonom, individualist, ignorant, dornic de câştig personal:
„Datorită dezvoltării economice, sociale, dar chiar şi evoluţiei culturale din ultimele
decenii – care au promovat o individualizare a vieţii umane -, a apărut şi tendinţa unei
morale non-comunitare, definită de apariţia prioritară a manifestărilor care urmăresc
îndeplinirea dorinţelor individului. De cele mai multe ori, finalitatea acestora nu
urmăreşte însă cucerirea cerului, ci condiţiile prin care omul poate trăi cât mai bine,
mai comod şi mai liber de orice constrângere aici, pe pământ.29

26
Ibidem, p. 67.
27
Herman Tristram Engelhardt jr., Fundamentele bioeticii creştine, ed. Deisis, Sibiu, 2005, p. 136.
28
Olivier Clement, op.cit., p. 135.
29
Pr. Ştefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale, p. 67.

12
 Din cauza schimbării conştiinţei morale omul ajunge să dorească a fi cât mai
sus, însă pe plan financiar, individual, fiind copleşit de valul secularizant cu care se
identifică non-conformistul şi ateul din zilele noastre. Individul a uitat de creaţia ca
dar al lui Dumnezeu şi vrea să fie el dumnezeu, modelând creaţia după bunul plac şi
ignorând urmările dintre care cea mai mare este distrugerea semenului. Această
dorinţă devine o patimă pe care nu o va putea stăvili niciodată deoarece „niciun
creator nu este satisfăcut de ceea ce i s-a dat. Dacă se supune „dat”-ului, simte
indispoziţie şi stânjeneală, ceea ce se întâmplă cu toţi creatorii din toate timpurile.
Dacă nu se supune acestuia va trebui să-l distrugă pentru a crea din nimic. Dar fiindcă
creaţia din nimic este un privilegiu al Creatorului celui nezidit, toate încercările
omului de a-şi crea lumea sa (...) îl duc la dezamăgire şi impas”30.
De ce dezamăgire? Pentru că omul secularizat (sau mai bine spus omul fără
Dumnezeu) a uitat de „theosis”, de dorul după ceva mai presus de lume. Părintele
John Breck remarcă: „Dorul (eros) ce motivează pelerinajul spre îndumnezeire este în
cele din urmă dorul după participarea la viaţa Sfintei Treimi. Acest dor, mai intens
decât oricare altul, ne ajută să acceptăm calea anevoioasă a efortului ascetic ce duce la
purificare, apoi la sfinţire şi, mai departe, la iluminarea transfiguratoare. El este, de
asemenea, motivaţia ce stă la baza vieţii morale creştine. Comportamentul etic nu este
niciodată un scop în sine. Singura sa justificare reală şi finală o găsim în anevoiosul,
dar binecuvântatul pelerinaj care duce la comuniunea veşnică cu Dumnezeul iubirii.”31
Bioetica contemporană, ajunsă la un nivel ridicat de secularizare în care
libertatea este privită într-o formă pervertită punându-se accent pe hiperconsum şi
bunăstare materială („Cosmopolitismul liberal e un etos deplin şi complet, care afirmă
libertatea permisivă, egalitatea şanselor, împlinirea de sine, autosatisfacerea şi
prosperitatea.”32), are nevoie de revenirea la fundamentele ei, la originile ei teonome
prin care Dumnezeu este Calea, Adevărul şi Viaţa (In. 14, 6), pentru a nu cădea rob
propriilor sale cuceriri şi pentru ca omul să nu fie târât de mania consumului în starea
de nefericire şi angoasă.33

Omul liber, omul fericit

30
Ioannis Zizioulas, op.cit., p. 76.
31
Pr. John Breck, Darul sacru al vieţii, ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2003 p. 56
32
H.T. Engelhardt jr., op.cit., p. 211.
33
Georgios Mantzaridis, op.cit., p. 429.

13
 Vechiul Testament ne prezintă pe tot parcursul lui evenimente reale care la
prima vede par mai puţin etice, întrucât libertatea pe care Dumnezeu a dat-o omului şi
puterea de stăpânire devine uneori imorală. Mai mult, Dumnezeu intervine în istoria
omului şi astfel libertatea dispare, cel puţin în aparenţă.
Chiar dacă poporul evreu a fost mereu ajutat de Dumnezeu, tot Proniatorul i-a
dus în robia egipteană, în robia babilonică şi tot El a dat legi pe Sinai precum legea
răzbunării sau referitoare la robi şi roabe. Din acest lucru deducem la prima vedere
faptul că Dumnezeu are tendinţe tiranice, întrucât omul este o marionetă, iar
Dumnezeu este păpuşarul, însă nu este aşa, deoarece prin Hristos omul devine con-
creator al libertăţii sale. Participarea creatoare constă în lupta lui de-a se lepăda de
păcat şi de a trăi ca om înviat întru înnoirea vieţii34. Dacă în utilitarism există
libertatea omului de a-şi alege calea spre plăcere, spre fericire, în morala creştină
există o altă perspectivă asupra adevăratei libertăţii.
Libertatea de stăpânire a omului are un statut paradoxal, deoarece omul are
două căi ale libertăţii.
1. Libertatea de sine (atee) prin care înţelegem libera alegere a drumului în
viaţă a unei persoane, fără Dumnezeu, considerându-se pe sine centre de preocupare
morală şi agenţi morali liberi şi responsabili. O concluzie a acestui tip de persoană
liberală ne-o oferă profesorul Engelhardt: „Odată ce înţelegerea de sine a omului e
desprinsă de Dumnezeu transcendent, autoritatea umană asupra naturii nu este
neapărat recunoscută. Oamenii nu mai au cu natura legătura specială care vine de la
un Dumnezeu Creator transcendent care-i poate oferi dreptul nu doar de a stăpâni
asupra tuturor vieţuitoarelor (Fc. 1, 28-29), ci şi de a le avea ca pradă pe toate (Fc. 9,
2-3). Oamenii încetează să mai fie animalul privilegiat căruia i-a fost dată porunca de
a se uni cu Dumnezeu prin Întruparea lui Hristos”35
2. Libertatea cu Dumnezeu, aici încadrându-se persoana care este conştientă
de originile sale şi încearcă să depăşească starea de trecător prin lume, făcând din
spaţiul acesta doar un mediu în care el trebuie să îşi câştige mântuirea. Cum?
Împlinind prima poruncă primită de la Dumnezeu: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi
pământul”, dar în acelaşi timp rămânând în relaţie cu Sursa vieţii şi cu Adevărul care
„vă va face liberi” (In. 8, 32).

34
Georgios Mantzaridis, op.cit., p.211.
35
H.T. Engelhardt jr., op.cit., p. 208.

14
 În acest sens etica creştină presupune o serie de legi prin care omul ajunge la
libertatea absolută, la Dumnezeu, prin respectarea unor reguli de conduită şi de viaţă
prin care omul să fie în armonie atât cu creaţia, cât şi cu aproapele: „ Biserica are în
vedere libertatea moralei. Ea tinde s-o elibereze pe aceasta de stadiile formale şi de
determinismele utilitare. Ea urmăreşte morala alterităţii şi libertăţii personale: nu
pentru a fi pur şi simplu „ameliorate” caracterele şi „manierele” de comportament
social, ci pentru ca omul să fie restabilit în plinătatea vieţii şi a existenţei, depăşind
stricăciunea şi moartea naturii sale create. Dar ca să ajungă la această restabilire, omul
trebuie să treacă printr-o transformare existenţială – a modului său de existenţă – or,
tocmai la o asemenea preschimbare se referă Etica Bisericii”36
Observăm din cele de mai sus că omul, dacă iese din libertatea sa dependentă
de Dumnezeu, se pierde şi se autodistruge, dând veridicitate sintagmei “nihil sin Deo”
care poate să se transforme şi în “sin Deo, nihil est!”.

Concluzii

Din cele prezentate în lucrarea „Utilitarismul – devianţă a moralei

contemporane” am încercat să explic faptul că deşi în aparenţă este o etică morală
având la bază fundamente creştine, adică binele persoanei, fericirea singulară sau
sacrificiul personal pentru binele comunitar, adevărata faţa a utilitarismului se loveşte
de nişte contradicţii intrinseci, dar şi raportate la morala creştină.
Această concepţie filosofică apărută în Anglia în secolul al XIX-lea are la bază
principiul celei mai mari fericiri, aceasta însemnând bunăstarea individului şi lipsa
durerii. Întrucât Biserica creştină nu înţelege fericirea decât prin răstignirea lumii pe
cruce după modelul lui Hristos, punerea sub cruce a întregii creaţii de care vorbeşte

36
Christos Yannaras, op.cit., p. 32.

15
Maxim Mărturisitorul e în contradicţie cu utilitarismul, transformându-l pe acesta într-
un concept quasi-creştin care deşi se bazează pe idei creştine sau biblice referitoare la
binele propriu şi binele altora, în esenţă se doreşte a fi o etică atee în care omul să
trăiască viaţa doar în fericire, bunăstare, plăcere (intelectuală, nu carnală).
Acestui utilitarism care se opreşte la individ, văzut în anonimitatea lui şi fără
nicio legătură cu proprietatea sa teiformă, fără scopul de a se îndumnezei, am arătat în
prezenta lucrare morala creştină care este la bază hristologică, teonomă şi în care
antropologia îşi găseşte drumul spre fericirea veşnică, adică părtăşia la iubirea Sfintei
Treimi împlinind cerinţa Sfântului Apostol Pavel: „Pentru că şi făptura însăşi se va
izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”
(Rm. 8, 19-21) din care înţelegem nevoia de participare a creaţiei la lucrarea
Euharistică a umanităţii.
Ultimul punct al lucrării şi-a propus să combată ideea de libertate din cadrul
utilitarismului deoarece aceasta se referea strict la individ, creaţia iraţională fiind doar
materie de consum şi de ajungere la bunăstarea proprie, morala creştină dovedind că
adevărata libertate este cea cu Dumnezeu, singurul care are ca proprietate Aseitatea,
independenţa totală şi în concluzie Libertatea absolută, motiv pentru care în cadrul
creaţiei Dumnezeu intervine pentru a crea armonie în toate.
Derapajul eticii din perspectiva teologică spre ateism a făcut din utilitarism o
concepţie egocentrică şi care se opreşte la om, încercând să îl divinizeze pe acesta,
motiv pentru care am ajuns la concluzia că utilitarismul este o devianţă a adevăratei
morale creştine.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a

Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu
aprobarea Sfântului Sinod, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
2. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, col. PSB, nr. 21, EIBMBOR,
Bucureşti, 1987
3. Sf. Vasile cel Mare, Scrieri, col. PSB 17, ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986

16
Cărţi

4. Breck, Pr. John, Darul sacru al vieţii, ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2003.
5. Clement, Olivier, Adevăr şi libertate, ed. Deisis, 1997, Sibiu.
6. Engelhardt jr, prof. Herman Tristram., Fundamentele bioeticii creştine, ed.
Deisis, Sibiu, 2005.
7. Iloaie, Pr. Conf. Dr. Ştefan, Morala creştină şi etica postmodernă, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009
8. Idem., Relativizarea valorilor morale, ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009.
9. Lipovetsky, Prof. Gilles, Fericirea paradoxală, trad. Mihai Ungurean, ed.
Polirom, Bucureşti, 2007.
10. Idem., Amurgul Datoriei, ed. Babel, 1996, Bucureşti.
11. Mantzaridis, Pr. Prof. Dr. Georgios, , Morala creştină II, ed. Bizantină,
Bucureşti.
12. Mill, John Stuart, Utilitarismul, trad. De Valentin Mureşan, col. Filosofie &
Societate, ed. Alternative, Bucureşti, 1994.
13. Stăniloae, Pr. Dumitru, Teologie dogmatică ortodoxă, vol. I, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR),
Bucureşti, 2003.
14. Yannaras, Christos, Libertatea moralei, ed. Anastasia, Bucureşti, 2004
15. Zizioulas, mitr. Ioannis, Creaţia ca Euharistie, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1999.
Articole şi reviste

1. Stăniloae, Pr. Dumitru, Creaţia ca dar şi Tainele Bisericii, în rev. Ortodoxia,

nr. 1, 1976.
2. Lucas, Prof. J.R., Poate fi salvat utilitarismul lui Mill de teoria jocurilor, în
„Revista de Filosofie Analitică”, vol. II, ianuarie-iunie 2008.

Dicţionare

1. Dicţionar de Neologisme, 1986.

2. Noul Dicţionar Explicativ al Limbii Române, 2002.

17