UNIVERSITATEA « AL. I.

CUZA » IAŞI
FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIO-POLITICE
SPECIALIZAREA RELAŢII PUBLICE ŞI
PUBLICITATE

PROIECT DE SEMINAR LA DISCIPLINA

ETICĂ ŞI INTEGRITATE ACAEMICĂ

UTILITARISMUL

Coordonator ştiinţific:
Prof. Univ. dr. Viorel Ţuţui
Autor: Frunceac Eugeniu

2019

1
 CUPRINS

Introducere....................................................................................................... 3
1. Jeremy Bentham.................................................................................... 3

2. John Stuart Mill..................................................................................... 4

3. Nivelurile de moralitate ........................................................................ 5

4. PARTEA APLICATIVĂ ...................................................................... 7

Concluzii ......................................................................................................... 8

Bibliografie...................................................................................................... 9

2
 Introducere
Termenul „utilitarism” aparţine filosofului englez John Stuart Mill. Astfel se
numea principala sa operă de etică din anul 1863 – Utilitarism, în care acesta
sistematizează şi postulează principalele prevederi, dezvoltate de predecesorul său
Jeremy Bentham în tratatul „Introducere în fundamentele moralităţii şi a legiurii”.
Datorită lui Mill concepţia se regăseşte cu această denumire în istoria eticii reprezentând
o formă de teorie morală, care postulează că morala se fundamentează pe principiul
utilităţii.
Scopul lucrării este identificarea principiilor utilitarismului printr-o analiză
istorico-conceptuală pe segmentul dezvoltării teoriei, cu suprapunerea practică a
rezultatelor obţinute pe o situaţie concretă în vederea verificării aplicabilităţii teoriei.
Jeremy Bentham.
Utilitarismul timpuriu sau clasic propune o teorie morală, în care la fel ca la
materialiştii francezi precum Helvetius, etica se sprijină pe antropologie. După
Bentham, plăcerea şi suferinţa sunt principiile naturale esenţiale ale vieţii omeneşti.
Moralitatea, dreptul şi statul trebuie să funcţioneze în conformitate cu acest început
natural. Pentru institutele sociale, Bentham prezintă acest început ca principiul utilităţii
sau fericirii şi prosperităţii maxime. Într-o formă mai desfăşurată „fericirea maximă a
tuturor indivizilor interesaţi - scopul suprem al acţiunilor umane”, scop „dezirabil în
toate aspectele” şi „scop al acţiunii umane în orice condiţii şi mai ales în condiţia
persoanei în funcţie sau a unei adunări de persoane în funcţie care dispun de autoritate
guvernamentală”.
Formularea principiului utilităţii nu aparţine lui Jeremy Bentham, însă anume
acesta i-a consacrat o importanţă fundamentală pentru construcţia teoriei moralităţii.
Bentham extinde acest principiu din dimensiunea explicativă şi descriptivă spre
caracterul unui început etico-normativ primar şi esenţial: principiul utilităţii furnizează
principalul criteriu de evaluare al acţiunilor.
Conform lui Bentham, toţi oamenii tind spre satisfacţia dorinţelor. Fericirea
constă în plăcere, şi absenţa suferinţei adică fericirea constă în îndelungată, continuă şi
pură plăcere. Atât plăcerea cât şi utilitatea erau percepute de Bentham într-o manieră
destul de largă: „plăcerea – orice plăceri, inclusiv şi cele senzuale, utilitatea – orice
utilitate, inclusiv ş profitul.” 1

1
Stanford Encyclopedia of Philosophy, The History of Utilitarianism. Disponibil pe
https://plato.stanford.edu/entries/utilitarianism-history/ Accesat la 28.02.2019

3
 Prin unificarea virtuţii şi utilităţii, dar şi a moralităţii cu politica într-un mod non
antagonist, Bentham atenta asupra stereotipurilor stabile a conştiinţei morale şi a eticii,
şi anume asupra faptului că virtutea este opusă utilităţii şi că în politică şi moralitate
principiile fundamentale sunt diferite. Bentham consideră că sfera valorilor reprezintă o
integritate iar antiteza dintre utilitate şi virtute e percepută de acesta ca rezultat al unei
comprehensiuni neclare a ambelor concepte. Succesorul rus al lui Bentham,
Chernishevski, exprimă aceasta diferenta dintre bine şi utilitate doar la nivelul
cantitativ: utilitatea reprezintă gradul absolut al plăcerii, binele – gradul absolut al
utilităţii2. Din acest motiv pentru Bentham nu există o diferenţă substanţială dintre
plcere, utilitate, virtute şi fericire: sunt diferite cuvinte pentru desemnarea aceluiaşi
fenomen. Utilitatea reprezintă o noţiune generalizatoare, iar ca sa verificăm dacă o
anumită acţiune a unui om sau a unui guvern este morală, folositoare sau bună trebuie să
cercetăm în ce măsură acţiunea a contribuit la creşterea cantitativă şi calitativă a plăcerii
oamenilor.
John Stuart Mill.
O nouă etapă în procesul de constituire a utilitarismului ca teorie etică o constituie
activitatea filosofului britanic, care îi conferă acestuia statutul de concepţie venind cu
contestări la adresa criticilor aduse lui Bentham dar şi formulând poziţiile utilitarismului
în raport cu apriorismul şi intuitivismul, în special enunţat de Kant şi adepţii britanici ai
acestuia.
În concordanţă cu direcţia filosofiei morale stabilite de Aristotel şi Epicur, şi în
opus cu kantianismul, Mill extrage esenţa moralei din ceea ce constituie scopul superior,
finit al fiinţei umane.Toţi oamenii tind spre satisfacerea dorinţelor, respectiv fericirea
sau utilitatea consistă în plăcere. Cu toate acestea, utilitarismul se prezintă ca teoria
orientată împotriva egoismului, adică împotriva unei opinii în concordanţă cu care
binele constă în satisfacerea de către om a interesului personal.
Acceptabilitatea sau inacceptibilitatea în fiecare caz concret de obţinere a
folosului sau plăcerii este determinată de faptul dacă aceste cazuri contribuie la
realizarea scopului suprem – binele comun. Respectiv, morala este defintă de Mill ca
„reguli de conduită pentru om în acţiunile sale, prin respectarea cărora se asigură
întregii omeniri existenţa cea mai liberă de suferinţe şi cea mai bogată în plăceri3”.

2
Чернышевский Н.Г. Антропологический принцип в философии // Чернышевский Н.Г. Избр.
филос. соч. М., 1951. Т. 3. С. 248.
3
John Stuat Mill, Utilitarismul., trad. Valentin Mureşan, Bucureşti, Colecţia Filosofie şi Societate, Ed.
ALTERNATIVE, 1994, p. 17.

4
 În polemică cu criticii utilitarismului, Mill clarifică şi principiul utilităţii.
Utilitatea într-adevăr constă în fericire. Această fericire, însă nu este una de ordin
individual ci una de ordin general, de la personalitate se cere nu să tindă spre fericirea
personală ci să contribuie la fericirea altor oameni. Astfel de cerinţe capătă sens întrucât
ar fi naiv să sperăm la faptul că toată omenirea ar putea fi fericită sau măcar o parte
majoră, în acest caz, principiul utilităţii presupune primordial aspiraţia omului spre
limitarea suferinţei.
În concordanţă cu etica protestantă, Mill afirmă că „omul în aspiraţia sa către
binele comun trebuie în primul rând să-şi îndeplinească misiunea socială şi profesională,
dar să o îndeplinească într-un mod onest, după dreptate”. 4În acelaşi stil, Mill rezolvă şi
problema virtuţii: deşi individul poate percepe virtutea ca o valoare în sine, acesta nu
reprezintă un scop final, este doar un mijloc pentru realizarea acesteia. „Omul nu are
nici cel mai mic imbold să fie virtuos, virtutea îi stimulează dorinţa doar din cauza că
reprezintă un mijloc de obţinere a plăcerii şi mai ales de eliminare a suferinţei”5.
Nivelurile de moralitate ale utilitarismului
Principiul moral general al utilitarismului se concretizează în principii specifice
secundare. Obligaţiile morale ale fiinţei umane se aliniază cu principiile secundare.
Aceste principii nu sunt mai puţin importante decât principiul utilităţii, iar gradul de
obligativitate este acelaşi. Structura ierarhiei morale a lui Mill se axează pe principiul
utilităţii şi a celor secundare, de care omul se ghidează în acţiuni concrete. Principiile
secundare sunt de exemplu principiul justiţiei, regula „nu face rău” sau poruncile
Decalogului. În practică oamenii se orientează după princpiile secundare şi nu cunosc
de existenţa principiului central, însă în cazul conflictului dintre diferite principii
secundare rolul de criteriu de soluţionare îi revine celui principal.
Un alt criteriu moral la luarea deciziei de către individ este contribuţia la binele
comun. Mill acceptă şi recunoaşte imperativul categoric a lui Kant cu adaosul că
„trebuie să ne orientăm în acţiunile noastre de o regulă recunoscută de toate fiinţele
raţionale ca una utilă pentru interesul colectiv”.
Dezvoltarea ulterioară a utilitarismului s-a realizat în mai multe direcţii. În primul
rând au fost întreprinse acţiuni pentru definirea clară a noţiunii de utilitate. Varianta
propusă de Bentham se fundamenta pe înţelegerea hedonistă a acesteia. Neajunsurile

4
J.M. Robson, F.E.L. Priestley, D.P. Dryer, Essays on Ethics, Religion and Society, by John Stuarl Mill,
Toronto, University of Toronto Press, Routledge & Kegan Paul, 1969, p.138
5
John Stuat Mill, Utilitarismul., trad. Valentin Mureşan, Bucureşti, Colecţia Filosofie şi Societate, Ed.
ALTERNATIVE, 1994, p. 36.

5
unei asemenea înţelegeri se caracterizează prin aspectul naiv, hedonist de înţelegere a
conştiinţei şi comportamentelor umane. Din această cauză noţiunea de plăcere este
demisă din utilitarism. În locul acesteea, criteriul cantitativ devine satisfacţia
preferinţelor, ceea ce lichidează necesitatea discutării aspectelor subiective psihologice
a utilităţii.
O altă direcţie de dezvoltare din utilitarism este încercarea de a sintetiza un
mecanism limitator de selecţie raţională a preferinţelor, care ar putea descrie indexe
diferite satisfacţiei acestora. Adeptul contemporan al utilitarismului John Stuart Smart
aduce următoarele argumente pentru mecanismul menţionat:
 plăcerile extind extind general sensibilitatea şi susceptibilitatea umană
 acestea oferă valoarea minimă de consecinţe negative
 acestea posedă o pondere semnificativă, întrucât în calculele utilitariste
este necesar să luăm în calcul nu doar satisfacţia umană de o anumită stare, dar şi
satisfacţia acestora de perspectiva unei satisfacţii6.
Pe lângă problema definirii utilităţii în gândirea utilitaristă contemporană este
discutată întrebarea ce anume trebuie analizat prin testul de maximizare a utilităţii:
acţiunile şi consecinţele acestora, normele morale, motivele, trăsăturile caracterului sau
instituţiile sociale?
Prima abordare a obţinut denumirea de utilitarism direct, reprezentant J.J. Smart.
Criteriul corectitudinii morale în acest caz este considerată capacitatea acţiunii de a
induce spre asemenea consecinţe, care maximizează în măsură superioară utilitatea
comună sau medie.
Altă abordare presupune utilitarismul indirect, adepţii căruia refuză testul de
maximizare a utilităţii acţiunilor concrete. Drept fundamente ale refuzului sunt aduse
următoarele argumente:
 Dificultatea analizei consecinţelor anumitor acţiuni în situaţii concrete
 Imposibilitatea indivizilor de a-şi păstra echilibrul emoţional şi
echidistanţa în realizarea unei asemenea analize
 Consecinţele periculoase a utilitarismului direct pentru coordonarea
activităţii dintre oameni, păstrarea ordinii sociale şi a solidarităţii.
Urmând logica menţionată, un act particular de furt în cazul repartizării într-o mod
absolut imparţial a obiectului furat poate să ofere rezultate foarte remarcabile în raport

6
J.J. Smart, An Outline of a System of Utilitarian Ethics // Smart J.J., Williams B.O. Utilitarianism: For
and Against. Cambridge, 1973. P. 15.

6
cu satisfacţia generală sau prosperitatea părţilor. Însă recunoaşterea condiţionalităţii
banului furtului, reieşită din aprobarea unui furt particular induce spre consecinţe
catastrofice.
PARTEA APLICATIVĂ
Analiza utlitarismului din perspectiva aplicativă se conturează într-o manieră
destul de dificilă, mai ales când proporţia cantitativă a valorilor aflate în conflict este
una degajată, iar principiul utilităţii defineşte clar care este alegerea corectă conform
utilitarismului.
Lipsa de imaginaţie mă face să mă adresez la exemple deja create. În anul 1973,
Ursula Le Guin a publicat fabula „Cei care pleacă din Omelas”. Omelas reprezintă un
oraş unde există fericirea adevărată. Oamenii nu sunt naivi, iar fericirea este nu este una
utopică. Societatea e fundamentată pe legi simple care funcţionează, oferind oamenilor
prosperitatea şi posibilitatea de a se bucura de progres, nu într-o maneră consomeristă ci
în una foarte prietenoasă cu natura.
Unica excepţie este aceea că într-un subsol din oraş există o mică debara, fără
ferestre. Lumina slabă pătrunde în aceasta prin crăpăturile din uşă. Într-un colţ al
acesteia se află nişte zdrenţe. Podeaua este umedă şi murdară. În alt colţ al acesteia se
află un copil, acesta e dement. Copilul stă ghemuit cât mai departe de zdrenţele vechi
pentru care are o frică panică. Uşa se deschide o dată în zi pentru a i se oferi un terci
apos. Copilul uneori încearcă se vorbească cu cel care intră. În memoria acestuia mai
trăieşte memoria luminii soarelui şi mângâierii mamei.
Toţi locuitorii din Omelas cunosc despre acest copil şi fiecare cunoaşte că
fericirea comună, prosperitatea întregului oraş depinde de suferinţele infinite ale acelui
copil.
Dilema morală apare la copiii care află de încarcerat la vârsta adolescenţei.
Văzând prima dată copilul, adolescenţii percep paradoxul enorm, unii se întorc acasă în
lacrimi. Adesea imaginea existenţei acestui copil rămâne pe mult timp imprimată în
memoria locuitorilor, cu timpul însă aceştia înţeleg şi se împacă cu inevitabilul. Ei
conştientizează că fericirea unui întreg oraş, a milioane de oameni depinde de suferinţa
unui singur copil, care probabil chiar dacă va fi eliberat din subsol, nu va mai putea
percepe niciodată fericirea autentică.
Identificăm valoarea dreptăţii şi valoarea fericirii într-un antagonism finit care
presupune că alegerea uneia o exceptează în mod sigur pe cealaltă. Aplicarea criteriului
utilităţii în cazul dat ne oferă o viziune clară asupra necesităţii păstrării status quo-ului:

7
suferinţa încarceratului este îngrozitoare, cu toatea acestea eliberarea lui ar induce în
haos viaţa întregului oraş Omelas iar asta înseamnă consecinţe mult mai grave, sumarea
cărora va depăşi suferinţa generală într-o proporţie enormă faţă de cea existentă a unui
singur om.
Soluţia oferită de viziunea utlitaristă este una absolut pragmatică, totuşi voi enunţa
sintagma: „fericirea întregii omeniri nu merită o lacrimă de copil”. Argumentez în acest
context nu în baza probabilului sentimentalism, argumentez în baza încrederii că
păstrarea status quo-ului reprezintă o sterilitate a situaţiei, mişcarea evenimentelor este
lipsită de alte forţe. În cazul haosului deşi cu o probabilitate minusculă există
posibilitatea măcar teoretică a depăşirii cadrului actual, iar asta mă inspiră mai mult. Ce
ţine de tinerii adolescenţi, uneori indivizi separaţi, măcinaţi de preţul plătit pentru
prosperitatea şi fericirea oraşului aleg să plece din Omelas.
Concluzii
Stabilim că utilitarismul se prezintă atractiv din mai multe puncte de vedere,
menţionăm la sigur aplicabilitatea acestuia la realizarea unor alegeri cu care fiinţele
umane se întâlnesc zi de zi. În acest context utilitarismul ne demonstrează ca astfel de
alegeri trebuie să se bazeze pe criterii pragmatice, consecvenţialismul fiind un criteriu
axial combinat cu absenţa egoismului care induce la deciziile cele mai elocvente pentru
om şi comunitatea din care face parte acesta.
O altă dimensiune atractivă a utilitarismului pe care am identificat-o se referă la
faptul că acesta nu necesită un fundament normativ de ordin religios sau aprioric,
explicarea cărora este complexă şi greu de extras. Dispare necesitatea de explicaţie a
unui cod etic rigid care postulează că o anumită acţiune este interzisă iar alta se poate de
făcut. Utilitarismul propune un izvor firesc pentru aceste categorii de acţiuni: fericirea la
nivel general.
Problema principală şi extrem de importantă a utilitarismului se formează la
încercarea de a aplica criteriile teoriei la soluţionarea conflictelor unde sunt antrenate
valori care se exceptează reciproc la realizarea alegerii. Din punct de vedere al
moralităţii utilitariste acest algoritm este aplicabil însă ne creează mari rezerve ca în
cazul analizat anterior.
O altă dimensiune problematică este legată de flexibilitatea pe care o solicită
morala utilitaristă la realizarea deciziilor ceea ce înseamnă, de facto, lipsa sau anularea
normelor fundamentale imperative ale societăţii, proces cu un potenţial negativ extrem
da înalt pentru lumea in care trăim şi deversitatea care ne înconjoară.

8
BIBLIOGRAFIE

1. Emanuel Socaciu et al., Etică și integritate academică. București, Editura

Universității din București, 2018, 143 p.
2. J.J. Smart, An Outline of a System of Utilitarian Ethics // Smart J.J., Williams B.O.
Utilitarianism: For and Against. Cambridge, 1973. P. 12-27.
3. J.M. Robson, F.E.L. Priestley, D.P. Dryer, Essays on Ethics, Religion and Society,
by John Stuarl Mill, Toronto, University of Toronto Press, Routledge & Kegan
Paul, 1969, 252 p.
4. John Stuat Mill, Utilitarismul., trad. Valentin Mureşan, Bucureşti, Colecţia
Filosofie şi Societate, Ed. ALTERNATIVE, 1994, 97 p.
5. Mihaela Miroiu și Gabriela Blebea-Nicolae, Introducere în etica profesională,
București, Editura Trei, 2001, 151 p.
6. Stanford Encyclopedia of Philosophy, The History of Utilitarianism. Disponibil pe
https://plato.stanford.edu/entries/utilitarianism-history/ Accesat la 28.02.2019
7. Чернышевский Н.Г. Антропологический принцип в философии //
Чернышевский Н.Г. Избр. филос. соч. М., 1951. Т. 3. С. 247-249.