Criminologie

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
Facultatea de DREPT
CRIMINOLOGIE
- SUPORT de CURS -
pentru uzul studenţilor de la forma de învăţământ cu frecvenţă redusă (I.F.R.)
Conf. univ. dr. Maria-Ioana MĂRCULESCU-MICHINICI
Anul al II-lea de studii de Licenţă

Semestrul al II-lea
An universitar 2017-2018
U.A.I.C. Iaşi / Facultatea de DREPT / Suport de curs – Criminologie / 2017-2018
Informații generale despre curs
Titlul disciplinei: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ (I)

Tipul disciplinei (impusă, opțională, facultativă): IMPUSĂ (obligatorie)
Informații despre coordonatorul de disciplină
Nume și titlu științific: Conf. univ. dr. MARIA-IOANA MĂRCULESCU-MICHINICI

Contact e-mail: mmich@uaic.ro
Program consultații: după întâlnirile de seminar
Condiționări și cunoștințe pre-rechizite
Înscrierea la curs este condiționată de parcurgerea cursurilor de: Drept penal. Partea generală
Obiectivele disciplinei
Obiectivul general
- Dobândirea şi aprofundarea de cunoştinţe specifice.
- Însuşirea capacităţii de recunoaştere / identificare / prezentare / expunere a cunoştinţelor
dobândite, prin raportare la situaţii teoretice dar şi exemple de tip practic (speţe).
- Dobândirea unui limbaj de specialitate corespunzător.
- Însuşirea şi aprofundarea cunoştinţelor de specialitate privind crima (ca act individual),
criminalitatea (ca fenomen general, de masă, bio-psiho-socio-uman), profilul criminalului / al
persoanei supuse victimizării, modele de reacție socială împotriva criminalității etc.
Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
Explice în ce constau conceptele de crimă / criminalitate / victimizare etc.
Descrie mecanismele care conduc la adoptarea conduitelor deviante de tip infracțional, precum
și tipologiile criminale / victimale.
Utilizeze corespunzător terminologia de specialitate, precum și să utilizeze doctrina
criminologică și de drept penal.
Analizeze un text extras dintr-o lucrare de referință în materie criminologică și să extragă din
acesta, în mod critic, principalele idei.
Calculeze impactul produs prin recurgerea la unul sau altul dintre modelele (preventiv, represiv
etc.) de reacție socială (prevenire și combatere) a fenomenului infracțional, precum și raportul
dintre modelul legal și cel aplicat.
Competenţe profesionale
C1. Însuşirea, fixarea şi utilizarea adecvată a conceptelor şi teoriilor din domeniul criminologic.
C2. Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice de identificare / recunoaştere / înţelegere /
descifrare / analiză / soluţionare a problemelor specifice domeniului criminologic.
C3. Interpretarea, corelarea şi compararea instituţiilor juridico-penale din dreptul naţional
corespunzător legislaţiei actuale (şi – sub anumite aspecte – a instituţiilor teoretice penale, la un
nivel general de drept comparat).
2
Conf. univ. dr. Maria-Ioana Mărculescu-Michinici
Competenţe transversale
CT1. Realizarea sarcinilor curriculare / profesionale (studențești, academice) în mod eficient şi
responsabil, cu respectarea regulilor ştiinţifice şi deontologice specifice domeniului.
CT2. Evidenţierea abilităţilor de rezolvare eficientă a unor probleme specifice, atât în mod
individual, cât şi prin probarea abilităţilor de efort integrat în cadrul unui colectiv.
CT3. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de interdisciplinaritate).
CT4. Întrebuinţarea noţiunilor, cunoştinţelor şi mecanismelor de relaţionare normală în mediul
social, a interferenţelor dintre cunoştinţele de ordin general şi cele cu specific socio-uman (spirit
civic, cultură filosofică, informaţii de natură istorică etc.) pentru explicarea / înţelegerea /
pătrunderea / asimilarea informaţiei referitoare la sursele criminalității, modalitățile optime de
prevenție și combatere a fenomenului infracțional.
CT5. Utilizarea eficientă a resurselor de comunicare, de informare şi de formare profesională
asistată, atât în limba română, cât şi într-o limbă străină de circulaţie internaţională (capacitatea de
a apela la resurse şi materiale în format electronic: legislaţie, jurisprudenţă, dispoziţii de drept
comparat etc.)
Programarea conţinutului activităţilor
I. Studiu individual prin materiale specifice ID/IFR

1. Noţiuni introductive – 2 ore
2. Teorii clasice de explicare a comportamentului infracțional – 2 ore
3. Criminologia etiologică – 2 ore
4. Teorii criminologice contemporane – 2 ore
5 + 6. Crima ca act individual – 2 ore + 2 ore
7 + 8. Criminalitatea – 2 ore + 2 ore
9 + 10. Infractorul – criminalul – 2 ore + 2 ore
11 + 12. Victima – elemente de victimologie – 2 ore + 2 ore
13. Modele de reacție socială împotriva criminalității – 2 ore
14. Constante și tendințe ale manifestării fenomenului infracțional în România – 2 ore
II. Seminar (faţă în faţă)

1. Noţiuni introductive. Teorii clasice de explicare a comportamentului infracțional – 2 ore
2. Criminologia etiologică. Teorii criminologice contemporane – 2 ore
3. Crima ca act individual – 2 ore
4. Criminalitatea – 2 ore
5. Infractorul - criminalul – 2 ore
6. Victima – elemente de victimologie – 2 ore
7. Modele de reacție socială împotriva criminalității. Constante și tendințe ale manifestării
fenomenului infracțional în România – 2 ore
Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

1 (unu) / V (verificare)
Metodele și instrumentele de evaluare
Evaluarea finală – examen scris: 50%
Evaluare formativă continuă: 50%
3
CUPRINS
Cuvânt introductiv.................................................................................................................p. 5
Noţiuni introductive (unitatea de studiu nr. 1)......................................................................p. 8
Teorii clasice de explicare a comportamentului infracțional (unitatea de studiu nr.
2).........................................................................................................................................p. 11
Criminologia etiologică (unitatea de studiu nr. 3)......................................................................p. 18
Teorii criminologice contemporane (unitatea de studiu nr. 4)............................................p. 43
Crima ca act individual (unitatea de studiu nr. 5 + 6)................................................................p. 47
Criminalitatea (unitatea de studiu nr. 7 + 8).......................................................................p. 52
Infractorul – criminalul (unitatea de studiu nr. 9 + 10).............................................................p. 55
Victima – elemente de victimologie (unitatea de studiu nr. 11 + 12).......................................p. 61
Modele de reacție socială împotriva criminalității (unitatea de studiu nr. 13).....................p. 67
Constante și tendințe ale manifestării fenomenului infracțional în România (unitatea de studiu nr.
14)......................................................................................................................................p. 71
Teme de control....................................................................................................................p. 75
Bibliografie..................................................................................................................................p. 87
4
Cuvânt înainte
… Înainte de toate, facem cunoscut faptul că elaborările teoretice în domeniul

Criminologiei – care poartă semnătura unor autori români (exceptând, însă, lucrările monografice,
care sunt rezervate anumitor teme) – sunt în mod variat intitulate, spre exemplu: Probleme de
criminologie (Ion Oancea); Elemente de criminologie (Narcis Giurgiu); Bazele criminologiei
(Aurel Dincu); Prelegeri de criminologie (Augustin Ungureanu); Manual de criminologie
(Valerian Cioclei); Metacriminologie (Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu);
Tratat de teorie şi practică criminologică (Tudor Amza); Criminologie. Comportamente
criminale (Tudorel Badea Butoi) sau, simplu, Criminologie (Rodica-Mihaela Stănoiu; Ioan
Alecu Iacobuţă; Horea Oprean; Doru S. Luminosu, Vasile Popa; Sergiu Bogdan). Lista lucrărilor
de criminologie rămâne deschisă, după cum şi cea a autorilor români semnatari. Enumerarea
(exemplificativă) anterioară sugerează o anumită întindere/cuprindere a problematicii pe care o
ridică/dezvoltă criminologia, atinsă de fiecare autor (cu preocupări în materie).
Indiferent de titlul atribuit şi în concordanţă cu întinderea conţinutului aferent, nu există
lucrare de criminologie care să nu includă – în succesiunea problemelor abordate – un capitol
rezervat criminologiei etiologice, teoriilor (cauzale) de explicare a comportamentelor deviante de
tip infracţional. În acest context, este de precizat că, în peisajul literaturii de specialitate se
remarcă o lucrare de certă valoare ştiințifică – Curs de criminologie, Traian Pop (1928), primul
(curs) din România, sursă valorificată constant în doctrina actuală.
În acord cu modul în care am înţeles să concepem acest suport de curs, am încercat să
aducem în atenţia studenţilor, inclusiv o selecţie de texte (alese)… „în dulcele stil clasic”. Nu am
urmărit să prezentăm (nici măcar de manieră sintetică) principalele orientări (bio-antropologică,
psihologică, sociologică) de explicare a conduitelor deviante de tip infracţional, aşa cum s-au
conturat de-a lungul timpului. Asumându-ne (în bună măsură) situarea în afara unor ample
comentarii de specialitate, atenţionăm că este necesară parcurgerea, în prealabil, a oricăreia
dintre lucrările de criminologie (dintre cele disponibile potrivit ofertei generoase existente pe
piaţă), cu focalizare asupra principalelor concepţii şi teorii etiologice (clasice şi moderne) asupra
criminalităţii, în vederea atingerii obiectivului constând în: antrenarea în discuţii / dezbateri
creative / polemici cordiale / susţinere de argumente pro şi contra pe un subiect controversat /
confruntări de idei – în cadrul întâlnirilor de lucru programate (curs / seminarii). Din această
5
perspectivă, suportul de curs se doreşte (şi) un adjuvant al criminologiei etiologice – ce conferă

substanţă/consistenţă materiei de interes. Menţionăm că acesta conţine (şi redă cititorului),
inclusiv o mini-culegere de texte care anticipează şi completează unele teorii etiologice. Totodată
sunt incluse şi unele elemente de ordin criminologic referitoare la: crimă, criminalitate, criminal,
victimă ş.a. (urmând îndeaproape fişa disciplinei). În finalul suportului de curs se regăsesc teme de
control, teste de evaluare/autoevaluare, teme/probleme de reflecţie – elemente care pot să
contureze, în egală măsură, atât tiparul dezbaterilor din cadrul întâlnirilor punctuale de lucru (=
seminariilor), cât şi al modalităţii de examinare la această disciplină de studiu.
Prezentul suport de curs este de uz intern, fiind (şi) un supliment de lectură – pe segmentul
rezervat Criminologiei etiologice–, dar care nu înlocuieşte elaborările teoretice din lucrările de
specialitate! Se poate depăşi „doza” prescrisă… Dincolo de orice metaforă, nutrim speranţa că
vom putea purta o conversaţie despre unele cărţi pe care le-am citit (destinul scrierilor de valoare
este să aibă cititori mulţi în timp şi nu în spaţiu).
În loc de încheiere, să reflectăm:

„Şcoala trebuie în primul rând să ne înveţe cum să învăţăm, să ne trezească setea de
cunoaştere, să ne înveţe bucuria lucrului bine făcut şi emoţia creaţiei, să ne înveţe să iubim ceea ce
facem şi să ne ajute să descoperim ceea ce ne-ar plăcea să facem. (…) Având înclinaţii mai
pământeşti, vă sfătuiesc să alegeţi carnea, nu oasele. În general profesorii acordă o mare
consideraţie oaselor, mai ales celor deja ronţăite. Bineînţeles, oasele îşi au importanţa lor, şi din
când în când ne place să le mai ronţăim şi noi puţin, dar numai după ce am mâncat carnea. Vreau
să spun că noi nu trebuie să învăţăm lucrurile, ci să le trăim. Shakespeare şi toată literatura trebuie
trăită, muzica, pictura şi sculptura trebuie cultivate, piesa de teatru trebuie jucată. Toate acestea se
aplică până şi la istorie: trebuie să pătrundem istoria, spiritul diferitelor perioade, iar nu să
înmagazinăm tot felul de date. (…) Cunosc, desigur, importanţa datelor. Ele pot fi chiar
interesante, dar numai după consumarea cărnii, a esenţei. În acel moment ele ne pot trezi
curiozitatea şi le putem reţine. Înainte însă, datele nu sunt decât fastidioase, tocesc spiritul, ba
chiar îl ucid.
Este o părere unanim răspândită că memorarea nu face rău, iar cunoştinţele nu sunt
dăunătoare. Eu, unul, mă tem că ele pot dăuna. Materialul cognitiv mort toceşte spiritul, umple
stomacul fără a hrăni corpul. Intelectul nu este o groapă fără fund, dacă arunci ceva în el, până la
6
urmă trebuie eliminat altceva. N-avem decât să ne încărcăm memoria cu chestiuni practice, dacă
ne putem rezerva spiritul pentru probleme într-adevăr importante. În felul acesta am putea
economisi şi timpul necesar cunoaşterii unor teme în continuă lărgire.
Nu există decât o singură cale certă de a evita greşelile: să nu faci nimic, sau măcar să nu
cauţi să faci ceva nou. Aceasta poate fi însă, în sine, cea mai mare greşeală din toate. Cei aleşi să
deschidă noi drumuri în ştiinţă fără să greşească sunt foarte puţini (…). Cu toţii trăim într-o colivie
foarte strâmtă, în spiritul epocii noastre, în care avem foarte puţină libertate de mişcare. Dacă în
epoci diferite oamenii au gândit în feluri diferite, aceasta s-a datorat nu faptului că colivia s-a
lărgit, ci că s-a mişcat din loc” [Albert Szent-Györgyi – laureat al Premiul Nobel pentru Medicină
(1937)].
Important: Comentariile cuprinse în suportul de curs deschid drumul către un minim de

cunoștințe din domeniul de referință, facilitând contactul direct cu unele texte consacrate ale
materiei, dorindu-se o invitație către actul (individual, al) lecturii. Pregătirea nu trebuie limitată
doar la parcurgerea prezentului material (care anticipează şi completează unele teorii etiologice,
sintetizând problematica privitoare la obiectul cercetării criminologice), sens în care recomandăm
a se vedea programa analitică și bibliografi acolo indicată! Astfel, avertizăm că stăpânirea (doar a)
informațiilor aferente prezentării materiei din suportul de curs poate, în cel mai bun caz, să
conducă la obținerea unei note minime de promovare a disciplinei, în urma evaluării finale
corespunzătoare de la finalul semestrului al II-lea.
***
7
Unitatea (activitatea / tema) nr. 1 de studiu individual
I.NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Din punct de vedere etimologic, criminologia – ca termen – derivă din latinescul „krimen”
și grecescul „logos” = știință a crimei. Tipurile de definiții acordate acestei științe (de o
complexitate aparte) sunt diferite, spre exemplu: definiții de ordin restrictiv, dar și extensiv – care
prezintă criminologia ca fiind centrată, deopotrivă, pe fenomenul infracțional (incluzând crima –
act individual, respectiv protagoniștii actului criminal, nimeni alții decât infractorul/criminalul și
victima), dar și pe așa-numita practică anti-criminală (prevenirea și combaterea criminalității).
Ce este Criminologia? Nu există lucrare de criminologie care să nu propună o definiţie.
Dacă este să ne referim (şi) la doctrina autohtonă, se evidenţiază definiţii sintetice, în opoziţie cu
definiţii detaliate. Se susţine că prin Criminologie se înţelege „ştiinţa autonomă, de sine stătătoare
în cadrul ştiințelor penale, care are ca obiect studiul fenomenului infracţional, ca fenomen social şi
judiciar, precum şi a infractorului, cu personalitatea sa particulară (individuală), în vederea
stabilirii cauzelor şi condiţiilor acestui fenomen şi pentru elaborarea măsurilor de prevenire şi de
combatere a fenomenului infracţional” (A. Ungureanu); „Criminologia este ştiinţa care studiază
fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia” (T. Amza);
„Criminologia reprezintă ansamblul cercetărilor cu caracter ştiințific ce se ocupă, pe de o parte, cu
studierea fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia şi, pe de altă parte, cu
evaluarea practicii anticriminale, în scopul optimizării acesteia” (V. Cioclei) – ca sa nu amintim
decât trei dintre acestea (la care, totuși, adăugăm: „Știință care studiază starea, dinamica și cauzele
criminalității, în scopul elaborării măsurilor de prevenire și de combatere a acestora” – Dicționar
de drept penal și de procedură penală, G. Antoniu, C. Bulai). Rezultă direcţiile principale de
cercetare vizate, anume: studierea criminalităţii ca fenomen bio-psiho-socio-uman + studierea
criminalului + identificarea măsurilor de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
Sintetizând varietatea concepțiilor/opiniilor exprimate, se poate avansa definiția potrivit
căreia criminologia reprezintă știința al cărei obiect (principal) de studiu rezida în ampla
cunoaștere a fenomenului criminal/infracțional – fenomen uman complex, cu valențe bio-psiho-
sociale, în vederea identificării și elaborării celor mai eficiente mijloace/măsuri de prevenire și
combatere a acestuia. În doctrina de specialitate, subliniem ca s-au identificat caractere specifice
8
ale criminologiei – caracter unitar şi autonom; caracter pluridisciplinar (ştiinţă de graniţă / de

contact), cu vocaţie spre enciclopedism.
De-a lungul timpului, criminologia s-a diversificat în mai multe ramuri şi subramuri :
criminologie generală / criminologie specială / criminologie teoretică / criminologie aplicată /
criminologie etiologică, criminologie dinamică ş.a.
Insistând asupra caracterului autonom al științei criminologice, se impun evidențiate
legăturile/raporturile stabilite cu alte științe/discipline, cu precădere dreptul penal, dreptul
procesual penal, criminalistica (fără loc de confuzii!), dar și cu sociologia, psihologia, psihiatria,
statistica judiciară etc.
Dintre conceptele de bază ale criminologiei – subsumate unui vocabular de specialitate –
sunt de menționat următoarele: „criminalitate”, „crimă”, „criminal”, „victimă”, „reacție socială
împotriva criminalității” s.a. Deloc de neglijat sunt și sub-conceptele privitoare la „etiologia
crimei” / „factori criminogeni”, „profilaxia crimei”, „starea și dinamica criminalității”, „tipologie
criminală”, „tipologie victimală” s.a. Asupra unor concepte/sub-concepte operaționale în
criminologie vom insista pe parcursul expunerii, în considerarea următoarei importante idei (care
trebuie reținută), anume: unele concepte elaborate de știința dreptului penal își mențin
valabilitatea/sunt aplicabile și în această materie de interes.
Cu titlu de exemplu, specificăm, pentru început, următoarele aspecte (invariabil semnalate
în doctrină): conceptul/noțiunea de crimă pornește de la conceptul de infracțiune din dreptul penal,
însă în limbajul de specialitate, în sens criminologic, crima are o accepțiune mult mai largă,
acoperind o sferă mai extinsă de fapte ce se comit în realitate. De asemenea, noțiunea/conceptul de
„criminal” dobândește în domeniul criminologic o dimensiune aparte, de persoană implicată
(activ) în săvârșirea unei „crime”. După cum se va vedea, există un anumit raport între crimă –
înțeleasă ca act individual – pe de o parte, și segmente/categorii de criminalitate (spre exemplu:
criminalitate reală, criminalitate aparentă, criminalitate judecată – dacă este să avem în vedere
clasificarea obiectivă a criminalității), pe de altă parte; diferențele dintre categoriile specificate se
vor putea înțelege pornind (tot de la) materia juridico-penală, completată prin unele elemente de
drept procesual penal. [A se vedea unitățile de învățare nr. 5-10, care sunt destinate aspectelor de
bază referitoare la crimă, criminalitate, criminal – ceea ce explică și precondiționarea disciplinei
de o cunoaștere corespunzătoare a materiei juridice, cu precădere a dreptului penal.]
Important: Cantonați în limitele expunerii noastre, atragem atenția asupra necesității
9
parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate pentru chestiuni detaliate referitoare la: definirea
și caracterele criminologiei; complexitatea obiectului propriu de studiu; raporturi cu alte
științe/discipline; alte aspecte dintre cele care configurează noțiuni introductive în această materie
de studiu. În continuare, înțelegem să orientam cititorul în următoarele direcții pe care le va urma
demersul nostru (de factură sintetică), concentrând elaborările teoretice din domeniul de referință,
prin prezentarea:
- unora dintre concepțiile și teoriile (pre)clasice asupra criminalității, premergătoare constituirii
criminologiei ca știință;
- unora dintre principalele teorii subsumate criminologiei etiologice, teorii clasice și moderne;
- unor elemente de criminodinamică;
- aspectelor generale/noțiunilor de bază referitoare la: crimă, criminalitate, criminal, victimă,
modele de reacție socială împotriva criminalității;
- nu în ultimul rând, a câtorva constante și tendințe de manifestare a fenomenului infracțional în
România.
10
II.TEORII CLASICE DE EXPLICARE A COMPORTAMENTULUI INFRACȚIONAL
Preliminarii
Așa cum se prezintă în doctrină [sens în care recomandăm a se vedea V. Cioclei],
introducerea (și avansarea) în Criminologia etiologică implică o vasta problematică și impune o
parcurgere nuanțată, perspectivă din care atenția trebuie să se îndrepte – și să focalizeze – asupra:
1) Momentului Cesare Beccaria – apreciat drept unul dintre precursorii gândirii criminologice.
2) Principalelor şcoli criminologice – printre care se numără (și) următoarele: școala
interpsihologică; școala sociologică (se adaugă acestora: școala geografică, școala lyoneză, școala
socialistă ș.a.)
3) Pozitivismului italian (școala pozitivistă italiana) – cu ai săi reprezentanți de marcă, corifei ai
gândirii criminologice: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo.
4) Teoriilor etiologice moderne (elaborate – și redimensionate – pe suportul conferit de teoriile
încetățenite sub denumirea de clasice), anume: teorii de orientare bioantropologică, teorii de
orientare sociologică, teorii de orientare psihologică.
La rândul nostru, vom prezenta materia rezervată unora dintre teoriile/școlile pre-indicate,
nu înainte de a veni cu unele precizări. Astfel:
A. In considerarea unor elemente de doctrină [a se vedea I. Iacobuță]este bine de știut/de
reținut că: În accepţiunea cea mai largă, o şcoală reprezintă un curent, o mişcare ştiințifică,
literară etc., care grupează în jurul ei o serie de adepţi. Pornind de la acest concept, în literatura de
specialitate se admite că o şcoală criminologică reprezintă un mod de orientare dominant într-un
domeniu al criminologiei, în jurul căruia se grupează un număr de adepţi cu opinii asemănătoare,
dar nu identice. Totodată, se subliniază faptul că se apropie de conceptul anterior indicat – școală
criminologică – dar are o sferă de cuprindere mai largă, conceptul de teorie criminologică. În
sensul cel mai larg, o teorie reprezintă o reflectare sistematizată, generalizată, a unui ansamblu de
cunoştinţe şi de idei, privind unele domenii ale realităţii obiective sau ale conştiinţei sociale. De-a
lungul timpului, menționăm că au fost elaborate/formulate numeroase și variate teorii care servesc
(și) la explicarea conduitelor deviante de tip criminal. Unele dintre aceste teorii se subsumează
așa-numitei criminologii etiologice, care poate fi definită drept „acea subramură a criminologiei
11
teoretice, ce se ocupă cu studierea cauzelor, a condițiilor sau a factorilor care determină ori
favorizează fenomenul infracțional” [V. Cioclei]. Se oferă explicaţii de natură biologică,
psihologică, sociologică sau de ordin multifactorial, reprezentând prima etapă în procesul de
apariţie a criminologiei („de la origini până în prezent”). Criminologia etiologică subsumează aşa-
numitele teorii cauzale.
B. Înțelegem să le atribuim statutul de teorii clasice acelor teorii etiologice/cauzale
reprezentative (cum sunt, spre exemplu, cele emanând de la reprezentanții pozitivismului italian,
sau cele elaborate de figurile ilustre ale unor școli care s-au impus în istoria criminologiei, dacă
este să amintim măcar despre școala sociologică si Émile Durkheim, ori școala interpsihologică si
Gabriel Tarde, Gustave le Bon), spre a le deosebi de teoriile etiologice moderne.
C. Din punct de vedere didactic, unitatea curentă de învățare (nr. 2) este rezervată momentului
Cesare Beccaria – cu surprinderea celor mai valoroase idei/teze expuse în celebra sa lucrare
„Despre infracțiuni și pedepse” (1764), însoțite de unele extrase. În mod logic, firesc, următoarea
unitate de învățare (nr. 3) grupează principalele teorii (clasice) etiologice cu apartenență, după caz,
la curentul bio-antropologic / sociologic / psihologic. Se remarcă, dintre acestea, după cum s-a
menționat deja, teoriile elaborate de reprezentanții de prestigiu ai școlii pozitiviste italiene, anume:
teoria anormalității biologice (C. Lombroso), teoria anormalității morale (R. Garofalo), teoria
anormalității bio-psiho-sociale (E. Ferri). De reținut: Școala pozitivistă italiană a susținut și
promovat teoria multifactorială a crimei/criminalității, cu accentuarea – de către fiecare
reprezentant în parte – a rolului preponderent jucat de unii dintre factorii criminogeni. În egală
măsură, este de precizat că pozitiviștii italieni au creionat tipologii criminale (unele tipuri
criminale fiind validate în decursul timpului, subiect pe care îl vom schița într-o unitate distinctă
de învățare). Anticipând materia, totodată conținutul unității de învățare subsecvente celei curente
( nr. 3), ținem să trasăm câteva repere în orientarea cititorului. Astfel, în aprecierea (personală și
obiectivă) potrivit căreia în literatura de specialitate este tratată cu generozitate – și deplină
claritate – creația însemnată a pozitiviștilor italieni, am preferat să ne oprim asupra altor teorii
dintre cele subsumate criminologiei (clasice) etiologice, cărora, dimpotrivă, credem/considerăm că
li se acordă un spațiu restrâns. Pe cale de consecință, situându-ne (voit) în afara unor
explicații/lămuriri suplimentare legate de pozitivismul italian, atragem atenția asupra necesității
parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elaborărilor teoretice corespunzătoare
acestei părți importante din materia de interes. La rândul nostru, înțelegem să alocăm o mai mare
12
întindere unor abordări/viziuni originale, care ilustrează gândirea unor reprezentanți din alte școli
consacrate (care au marcat istoria criminologiei), anume: școala interpsihologică – G. Tarde, dar și
G. Le Bon; școala sociologică – É. Durkheim, cu extrase edificatoare din operele autorilor
menționati.
D. Sunt incluse în criminologia etiologică și unele teorii moderne/contemporane. Intră în
categoria acestora teoriile formulate/elaborate în secolul XX, însă ulterior momentului E. Ferri.
Acestea sunt grupate în trei mari orientări: bioantropologică, sociologică și psihologică. Este de
precizat că, printre trăsăturile caracteristice teoriilor moderne (dincolo de particularitățile specifice
fiecăreia în parte, prin evidențierea unor factori criminogeni preponderenți), invariabil în doctrină
se menționează și aspectul comun acestora = reflectarea plurigenezei crimei/criminalității. În
unele opinii, se adaugă acestuia și un alt element comun, respectiv factorul psihologic, ceea ce
determina identificarea teoriilor și sub denumirile: teorii psiho-biologice, teorii psiho-sociale,
teorii psiho-morale [a se vedea, spre exemplu, V. Cioclei]. Dintre teoriile etiologice moderne, cu
titlu de exemplu, enumerăm: teoria constituției criminale/delincvențiale, teoria cromozomului
crimei, teoria biotipurilor criminale – din cadrul orientării bioantropologice; teoria asociațiilor
diferențiate, teoria anomiei sociale, teoria conflictului de culturi, teoria angajamentului – din
cadrul orientării sociologice; teorii psiho-morale de orientare psihanalitică (cu rol definitoriu jucat
de gândirea freudiană în dimensiunea sa criminologică), dar și teorii psiho-morale așa-numite
„autonome” (cu rol definitoriu ce revine lui Jean Pinatel – teoria personalității criminale). De
reținut următoarea apreciere doctrinară: „Deși, în mod formal, se consideră că, începând cu
cea de-a doua jumătate a secolului (sec. XX, s.n.) explicațiile etiologice au încetat să mai preocupe
cercetarea criminologică, este evident că și teoriile ulterioare au abordat, într-un fel sau altul,
problema cauzalității fenomenului criminal” [ V. Cioclei].
Anticipând materia, totodată conținutul unei unități (distincte) de învățare (= nr. 4),
ținem să trasăm câteva repere în orientarea cititorului. Astfel, în aprecierea (personală și obiectivă)
potrivit căreia în literatura de specialitate este tratată cu generozitate – și deplină claritate – vasta
problematică pe care o implică teoriile etiologice moderne, înțelegem să ne dispensăm de orice
alte explicații/lămuriri suplimentare, sens în care reafirmăm necesitatea parcurgerii in extenso a
doctrinei de specialitate, prin prisma elaborărilor teoretice corespunzătoare acestei părți din
materia de interes. La rândul nostru, ne vom opri (succint) asupra uneia dintre teoriile mai-sus
menționate, anume: teoria personalității criminale (J. Pinatel), în considerarea ideii – la care
13
subscriem – potrivit căreia aceasta este «una dintre ultimele explicații etiologice importante.
Totodată, ea a constituit o bază de lansare pentru teoriile „trecerii la act”, care aparțin
criminologiei dinamice, „succesoarea” etiologiei criminale» [V. Cioclei]. De reținut (aici):
Diferențierea criminogenezei față de criminodinamică, subiect supus atenției în unitatea de
învățare nr. 4!
CESARE BECCARIA – Despre infracțiuni și pedepse (1764)

În doctrina de specialitate sunt prezentate, în mod invariabil, principalele idei expuse de
Cesare Beccaria în celebra lucrare „Despre infracțiuni și pedepse” (1764).
Unii autori [V. Cioclei] sistematizează aceste idei după cum urmează:
1. Codificarea riguroasă a delictelor și a pedepselor, necesitatea elaborării unui corp de legi
scrise, clare și accesibile.
2. Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv, descurajant și prin urmare util pentru
conservarea ordinii sociale.
3. Necesitatea aplicării unor pedepse moderate, dar sigure (certe) și prompte.
4. Desființarea pedepsei cu moartea.
5. Introducerea sistemului acuzatorial în procedura penală; necesitatea ca judecata și probele să
fie publice;
6. Desființarea torturii ca procedeu de ancheta, ca mijloc de obținere a probelor;
7. Necesitatea prevenirii delictelor.
Autorii subliniază valoarea ideilor (socio-juridice și filozofice) propuse / promovate /
susținute de Beccaria, actualitatea acestora. O perspectivă interesantă este cea care exprimă
următoarele: dincolo de faptul ca ideile beccariene (astfel cum au fost sintetizate) ar reprezenta
locuri comune – realități juridice de necontestat – se poate observa că multe dintre acestea au
rămas (cel puțin parțial) simple deziderate, de unde se conturează și caracterul lor mereu actual.
[V. Cioclei] În acest sens, a se vedea analiza doctrinară cu privire la: principiul legalității
incriminării; punerea accentului pe caracterul retributiv și descurajant al pedepselor; ineficiența
sporirii pedepselor și eficiența certitudinii aplicării lor; abrogarea pedepsei capitale; prevenirea
fenomenului infracțional etc.
După cum se remarcă, dimensiunea criminologică de necontestat a gândirii beccariene
rezidă în: accentuarea laturii preventive în raport cu latura represivă în legătură cu fenomenul
14
infracțional.
A DEVENIT BECCARIA INACTUAL?

Propunând această temă de reflecție, avansăm următoarele extrase din opera menționată:
1. Despre pedeapsa cu moartea

„(…) Ce drept poate fi acela pe care şi-l atribuie oamenii de a măcelări pe semenii lor? De
bună seamă, nu este cel din care rezultă suveranitatea şi legile. Acestea nu sunt decât suma unor
porţiuni minime din libertatea personală a fiecăruia; ele reprezintă voinţa generală, care este
mănunchiul voinţelor individuale. Există oare cineva care a voit vreodată să lase altor oameni
îngăduinţa de a-l ucide când cred ei de cuviinţă? Cum se poate crede oare că în sacrificiul pe care
fiecare l-a făcut cedând o porţiune minimă din libertatea sa ar putea fi cuprins şi cel mai mare
dintre toate bunurile, viaţa? Şi dacă s-ar fi întâmplat aceasta, cum se potriveşte un astfel de
principiu cu celălalt după care omul nu este liber să se sinucidă? El ar fi trebuit să fie stăpân în
această privinţă, dacă a putut ceda acest drept altuia sau întregii societăţi.
Pedeapsa cu moartea nu este deci un drept, de vreme ce am demonstrat că nu poate fi aşa
ceva, ci este un război al naţiunii împotriva unui cetăţean, ea considerând necesară sau utilă
distrugerea fiinţei lui; dar dacă voi demonstra că moartea nu este nici utilă, nici necesară, cauza
umanităţii va învinge.
Moartea unui cetăţean nu poate fi considerată necesară decât în două cazuri. Cel dintâi,
atunci când, deşi privat de libertate, el are încă astfel de relaţii şi o astfel de putere încât atinge
securitatea naţiunii, atunci când existenţa lui poate produce o revoluţie periculoasă pentru forma
de guvernământ stabilită. Moartea unui oarecare cetăţean devine, deci, necesară, când naţiunea îşi
recapătă sau îşi pierde libertatea, sau în timp de anarhie, când înseşi dezordinile ţin loc de legi; dar
în timpul domniei liniştite a legilor, într-o formă de guvernământ care are de partea ei sufragiile
unite ale naţiunii, bine apărată în afară şi sprijinită în interior de forţă şi de opinia publică, – care
poate este mai eficace decât însăşi forţa – unde conducerea nu se află decât în mâna adevăratului
suveran şi unde bogăţiile cumpără plăceri, nu autoritate, nu văd nicio necesitate de a distruge un
om decât atunci când moartea lui ar fi adevăratul şi singurul mijloc de a-i abate pe ceilalţi de la
săvârşirea infracţiunilor: acesta este al doilea caz în care poate fi considerată justă şi necesară
pedeapsa cu moartea”.
15
2. Cum se previn infracţiunile

„Este mai bine să se prevină infracţiunile decât să fie pedepsite. Acesta este scopul
principal al oricărei bune legislaţii, care e arta de a-i conduce pe oameni la maximum de fericire
sau la minimum de nefericire cu putinţă, ca să vorbim ţinând seama de tot binele şi răul din viaţă.
(…)
Vreţi să preveniţi infracţiunile? Faceţi ca legile să fie clare, simple şi toată forţa naţiunii să
fie concentrată pentru a le apăra şi nicio parte din ea să nu folosită pentru a le surpa. Faceţi ca
legile să favorizeze nu atât clasele de oameni, cât pe oameni înşişi. Faceți ca oamenii să se teamă
de ele, şi să se teamă numai de ele. Teama de legi este salutară, dar teama de oameni este fatală şi
dă naştere la numeroase infracţiuni. (…)
Vreţi să preveniţi infracţiunile? Faceţi ca luminile să însoţească libertatea. Relele care se
nasc din cunoştinţe sunt în raport invers cu răspândirea lor, iar lucrurile bune sunt în raport direct.
Un impostor îndrăzneţ, care este întotdeauna un om ce iese din comun, câştigă adoraţia unui popor
ignorant şi fluierăturile unuia luminat. Cunoştinţele, înlesnind comparaţiile dintre obiecte, şi
înmulţind punctele de vedere din care sunt făcute, trezesc multe sentimente ce se opun unele altora
şi se modifică reciproc cu atât mai uşor cu cât se prevăd la alţii aceleaşi ţinte şi aceleaşi
împotriviri. În faţa luminilor răspândite cu dărnicie în sânul naţiunii, tace ignoranţa defăimătoare
şi tremură autoritatea nesprijinită pe raţiune, rămânând neatinsă marea forţă a legilor, căci nu
există om luminat care să nu iubească pactele publice, limpezi şi utile ale securităţii comune,
comparând puţinul nefolositor sacrificat de el din libertatea sa cu suma tuturor libertăţilor
sacrificate de ceilalţi oameni, care, fără legi, puteau deveni uneltitori împotriva libertăţii sale. (…)
Un alt mijloc de a preveni infracţiunile este de a interesa forul care aplică legile mai curând
la respectarea lor decât la corupţie. (…)
Un alt mijloc de a preveni infracţiunile este acela de a recompensa virtutea. (…)
În sfârşit, cel mai sigur dar cel mai dificil mijloc de a preveni infracţiunile este să se
perfecţioneze educaţia, materie prea vastă şi care depăşeşte limitele pe care mi le-am prescris;
materie care, îndrăznesc să mai spun, este prea intim legată de natura guvernământului, pentru ca
să nu fie mereu, până în foarte îndepărtatele secole ale fericirii publice, un câmp sterp şi cultivat
numai ici și colo de puţini înţelepţi. (…).”
16
3. Concluzie
„Din ceea ce s-a văzut până aici se poate deduce o teoremă generală foarte folositoare, dar
puţin conformă uzului, cel mai obişnuit legiuitor al naţiunilor, şi anume: pentru ca nici o pedeapsă
să nu fie o violenţă a unuia sau mai multora împotriva unui cetăţean particular, ea trebuie să fie
neapărat publică, promptă, necesară, cea mai mică din cele posibile în împrejurările date,
proporţională cu infracţiunea, dictată de legi”.
17
III.CRIMINOLOGIA ETIOLOGICĂ
Introducere
Unitatea curentă de învățare (nr. 3) grupează principalele teorii (clasice) etiologice cu
apartenență, după caz, la curentul bio-antropologic / sociologic / psihologic. Se remarcă dintre
acestea, după cum s-a menționat deja, teoriile elaborate de reprezentanții de prestigiu ai școlii
pozitiviste italiene, anume: teoria anormalității biologice (C. Lombroso), teoria anormalității
morale (R. Garofalo), teoria anormalității bio-psiho-sociale (E. Ferri).
Insistăm asupra mențiunii potrivit căreia Școala pozitivistă italiană a susținut și promovat
teoria multifactorială a crimei/criminalității, cu accentuarea – de către fiecare reprezentant în parte
– a rolului preponderent jucat de unii dintre factorii criminogeni. În egală măsură, reluăm
precizarea potrivit căreia pozitiviștii italieni au creionat tipologii criminale (unele tipuri criminale
fiind validate în decursul timpului, subiect pe care îl vom schița într-o unitate distinctă de
învățare).
(Re)Trasăm câteva repere în orientarea cititorului. Astfel, în aprecierea (personală și
claritate – creația însemnată a pozitiviștilor italieni, înțelegem – și preferăm – să ne oprim asupra
altor teorii dintre cele subsumate criminologiei (clasice) etiologice, cărora, dimpotrivă,
credem/considerăm că li se acordă un spațiu restrâns. Pe cale de consecință, situându-ne (voit) în
afara unor explicații/lămuriri suplimentare legate de pozitivismul italian, atragem (din nou) atenția
asupra necesității parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elaborărilor
teoretice corespunzătoare acestei părți importante din materia de interes. La rândul nostru, în cele
ce urmează, alocăm o mai mare întindere unor abordări/viziuni originale, care ilustrează gândirea
unor reprezentanți din alte școli consacrate (care au marcat istoria criminologiei), anume: școala
interpsihologică (G. Tarde, dar și G. Le Bon); școala sociologică (É. Durkheim), cu extrase
edificatoare din operele autorilor menționați. Deloc de neglijat nu sunt nici concepțiile
criminologice românești, sens în care ne vom opri asupra figurii ilustre a lui Traian Pop.
A. ȘCOALA INTERPSIHOLOGICĂ
18
Individul și mulțimea. Masele / mulțimile așa-zis criminale

• GUSTAVE LE BON – Psihologia mulțimilor (1896)
Lucrarea sa cea mai cunoscută este „Psychologie des Foules” (1896) (Psihologia mulțimilor) care
analizează problemele inconștientului colectiv, comportarea individului privit izolat cât și în
mulțime, precum și spiritul maselor, opiniile și credințele mulțimilor ș.a. Gustave Le Bon este
considerat a fi creatorul disciplinei psihologiei sociale. (Disputarea paternității interpsihologiei cu
Gabriel Tarde)
A DEVENIT LE BON INACTUAL ?

1. Caracteristici generale ale maselor. Legea psihologică a unităţii lor mintale

«În mod obişnuit, prin mase înţelegem reunirea unor indivizi, indiferent de naţionalitatea,
profesia ori sexul lor şi de întâmplarea ce a făcut ca ei să se afle laolaltă.
Din punct de vedere psihologic, cuvântul mase capătă o cu totul altă semnificaţie. În
anumite împrejurări date, şi doar în acele împrejurări, o mulţime de oameni posedă caracteristici
noi, foarte diferite de cele ale fiecărui individ care intră în componenţa ei. Personalitatea
conştientă dispare, sentimentele şi ideile tuturor entităţilor sunt orientate în aceeaşi direcţie. Apare
un spirit colectiv, tranzitoriu desigur, dar având particularităţi foarte precise. Colectivitatea devine
atunci ceea ce eu numesc, din lipsa unei expresii mai potrivite, o masă organizată sau, dacă
preferaţi, o masă psihologică. Ea formează un singur corp şi este supusă legii unităţii mintale a
maselor.
Faptul că, accidental, mai mulţi indivizi se află împreună nu le conferă caracterul de masă
organizată. O mie de indivizi care străbat din întâmplare aceeaşi piaţă publică, fără a avea un scop
comun determinat, nu formează defel o masă psihologică. Pentru ca o mulţime să dobândească
particularităţi speciale, este necesară influenţa unor excitanţi a căror natură o vom determina.
Dispariţia personalităţii conştiente şi orientarea sentimentelor şi gândurilor în acelaşi sens,
prima trăsătură a mulţimii pe cale de a se organiza, nu presupune neapărat prezenţa simultană a
mai multor indivizi în acelaşi loc. Mii de indivizi separaţi pot la un moment dat, sub influenţa unor
emoţii violente – un mare eveniment naţional, de exemplu – să dobândească trăsăturile unei
mulţimi psihologice. Va fi de ajuns ca o întâmplare oarecare să-i unească şi comportamentul lor
19
îmbracă forma specifică de acte ale maselor. În anumite momente istorice, o mână de indivizi pot
constitui o mulţime psihologică, în timp ce sute de indivizi aflaţi întâmplător împreună nu capătă
această caracteristică. Pe de altă parte un întreg popor, fără a avea atributele evidente de
aglomerare umană, devine câteodată o mulţime sub efectul cutărei sau cutărei influenţe.
Odată formată, mulţimea psihologică dobândeşte caracteristici generale provizorii, dar
determinabile. La aceste caracteristici generale se adaugă caracteristici particulare, variind în
funcţie de elementele care compun colectivitatea şi care îi pot modifica structura mintală.
Masele psihologice sunt aşadar susceptibile de clasificare. Cercetarea acestei clasificări ne
va arăta că o masă eterogenă, compusă din elemente diferite, are caracteristici comune cu masele
omogene, formate din elemente mai mult sau mai puţin asemănătoare (secte, caste şi clase), şi,
alături de aceste caracteristici, prezintă particularităţi care le diferenţiază de cele din urmă.
Înainte de a ne ocupa de diferitele categorii de mase, să examinăm mai întâi caracterele
specifice tuturor maselor. Vom proceda ca naturalistul care începe prin a determina caracteristicile
generale ale indivizilor unei clase, pentru a stabili mai apoi particularităţile care diferenţiază
genurile şi speciile din componenţa respectivei clase.
Nu este uşor de descris spiritul maselor, configuraţia lui variind nu numai în funcţie de rasă şi
compoziţia colectivităţilor, dar şi în raport cu natura şi intensitatea stimulilor primiţi. Aceeaşi
dificultate apare de altfel şi în cazul studierii psihologiei individului. În romane, oamenii sunt
înfăţişaţi ca având caractere constante, dar în viaţa reală lucrurile stau altfel. Doar uniformitatea
mediilor dă naştere uniformităţii aparente a caracterelor. Am arătat undeva că orice configuraţie
mintală conţine caracteristici latente care, sub influenţa unor schimbări bruşte de mediu, pot să se
manifeste. (…)
Neputând să înfăţişăm aici toate etapele formării maselor, ne vom ocupa mai ales de faza
lor de completă organizare. Vom vedea astfel ce pot ele să devină, nu ceea ce sunt mereu. Doar în
această fază avansată de organizare, pe fondul invariabil şi dominant al rasei, se suprapun unele
caracteristici noi şi speciale care produc orientarea sentimentelor şi gândurilor colectivităţii într-o
direcţie identică. Doar atunci se manifestă ceea ce numeam mai sus legea psihologică a unităţii
mintale a maselor.
Unele particularităţi psihologice ale maselor sunt comune cu cele ale indivizilor izolaţi,
altele, dimpotrivă, nu se întâlnesc decât la colectivităţi. Vom studia mai întâi aceste caracteristici
particulare, pentru a le pune în evidenţă importanţa.
20
Trăsătura cea mai izbitoare la o mulţime psihologică este aceea că, indiferent de indivizii
care o compun, indiferent de asemănările sau deosebirile în felul lor de trai, în ocupaţiile,
caracterele ori nivelul lor de inteligenţă, singurul fapt că oamenii sunt transformaţi într-o masă îi
investeşte cu un soi de suflet colectiv. Acesta îi face să simtă, să gândească şi să acţioneze într-un
mod total diferit de cel în care ar simţi, ar gândi şi ar acţiona fiecare dintre indivizii care compun
mulţimea, luaţi izolat. Anumite idei, anumite sentimente nu apar şi nu se materializează prin acte
decât la indivizii care constituie o mulţime. Masa psihologică este o „fiinţă” provizorie, compusă
din elemente eterogene, dar sudate pentru o vreme, aidoma celulelor unui organism viu, care în
totalitatea lor alcătuiesc o nouă fiinţă, având particularităţi diferite de ale fiecăreia dintre celulele
componente.
Contrar unei opinii pe care, cu mirare, o regăsim sub pana unui filosof atât de incisiv ca
Herbert Spencer, în agregatul care constituie masa, nu avem nicidecum suma şi media elementelor
ei, ci combinarea şi crearea unor noi particularităţi. La fel ca în chimie, unde anumite elemente
puse laolaltă – de pildă, acizi şi baze – se combină formând o substanţă nouă, înzestrată cu
proprietăţi diferite de cele ale substanţelor constitutive.
Cu destulă uşurinţă se constată cât de mult diferă individul dintr-o gloată de individul
considerat izolat, dar cauzele unei asemenea diferenţieri nu sunt la fel de lesne de descoperit.
Pentru a reuşi să le desluşim, trebuie să ne amintim una dintre observaţiile psihologiei moderne, şi
anume, că nu numai în viaţa organică, dar şi în funcţionarea intelectului fenomenele ţinând de
inconştient joacă un rol preponderent. Activitatea conştientă a spiritului nu reprezintă decât o mică
parte în raport cu activitatea lui guvernată de inconştient, iar dintre mobilurile inconştiente care
dirijează spiritul, analistul cel mai subtil, observatorul cel mai pătrunzător nu reuşeşte să descopere
decât o neînsemnată parte. Actele noastre conştiente decurg dintr-un substrat inconştient format
îndeosebi de influenţe de natură ereditară. Acest substrat închide în el nenumărate reminiscenţe
ancestrale care constituie spiritul rasei. Dincolo de cauzele mărturisite ale actelor noastre, se află
cauze secrete pe care le ignorăm, majoritatea faptelor noastre cotidiene fiind efectul mobilurilor
ascunse, care ne scapă.
Indivizii unei rase se aseamănă datorită elementelor care ţin de inconştient alcătuind
spiritul rasei şi se deosebesc datorită elementelor conștiente, rod al educaţiei şi, mai ales, al
eredităţii. Oamenii cei mai diferiți ca nivel de inteligenţă au adesea porniri instinctuale, pasiuni şi
simţăminte identice. În tot ce se întemeiază pe trăiri afective – religie, politică, morală, simpatii,
21
antipatii etc. –, oamenii superiori nu depăşesc decât cu rare excepţii nivelul oamenilor de rând. La
nivel intelectual, între un celebru matematician şi cizmarul lui poate exista un hău imens, dar din
punct de vedere al caracterului şi al credinţelor diferenţa poate să fie nulă.
Or, tocmai trăsăturile generale de caracter, guvernate de inconştient, existente aproape la
acelaşi nivel la majoritatea indivizilor normali ai unui popor, sunt cele care, la nivelul maselor, se
manifestă simultan. În spiritul colectiv, aptitudinile intelectuale ale oamenilor, şi prin urmare
individualitatea lor, dispar. Eterogenul se cufundă în omogen şi calităţile ce ţin de inconştient
domină.
Această manifestare a trăsăturilor comune explică de ce masele nu ar putea săvârşi acte
presupunând inteligenţă sporită. Hotărârile de interes general luate de o adunare de persoane
distinse, dar cu specialităţi diferite, nu sunt mult superioare deciziilor pe care le-ar adopta o gloată
de imbecili. Şi una şi cealaltă dintre mulţimi poate doar să producă efectele trăsăturilor mediocre
pe care le posedă toată lumea. Masele acumulează nu inteligenţa, ci mediocritatea.
Se spune adeseori: nu toţi sunt deştepţi ca Voltaire. Dar cu siguranţă, Voltaire este „mai
deştept”, dacă prin „toţi” înţelegem mulţimea.
Dar, dacă, la nivelul unei mulţimi, ar exista doar o simplă reuniune a simplelor calităţi ale
indivizilor ce o compun, am vorbi de o medie, iar nu, aşa cum am afirmat, de crearea unor
caracteristici noi. În ce fel se stabilesc aceste caracteristici? Să analizăm în continuare.
Cauzele care determină apariţia caracterului deosebit al maselor sunt diverse. În primul
rând, în mulțime individul capătă, doar din simpla pricină a numărului, sentimentul unei forţe
invincibile permițându-i să cedeze instinctelor, pe care, singur, şi le-ar reprima. Va ceda cu atât
mai bucuros acestei porniri cu cât mulțimea este anonimă şi, prin urmare, sentimentul
responsabilității, care îi reţine întotdeauna pe oameni, dispare complet.
O a doua cauză, contagiunea mintală, intervine deopotrivă pentru a determina caracterele
speciale ale maselor şi, totodată, orientarea lor. Contagiunea este un fenomen uşor de constatat,
dar încă neexplicat, pe care trebuie să-l legăm de fenomene de natură hipnotică de care ne vom
ocupa îndată. Într-o masă de oameni, orice sentiment, orice act e contagios, într-atât de contagios
încât individul îşi sacrifică foarte uşor interesul personal în favoarea interesului colectiv. Iată ceva
contrar naturii sale, de care omul nu este capabil decât atunci când face parte dintr-o mulţime.
O a treia cauză, mult mai importantă, determină la indivizii unei mulţimi caracteristici
deosebite, adesea total opuse celor ale individului considerat aparte. Mă refer la puterea de
22
sugestie, contagiunea menţionată mai sus nefiind, de altfel, decât un efect al ei.
Pentru a înţelege acest fenomen, să reamintim unele descoperiri recente din domeniul
fiziologiei. Ştim astăzi că un individ poate fi adus într-o asemenea stare încât, deposedat de
personalitatea conştientă, răspunde orbeşte la toate sugestiile celui care 1-a făcut să-şi piardă
personalitatea şi comite acte dintre cele mai contrare firii sale şi uzanţelor. Or, o observare atentă
pare să demonstreze faptul că individul din sânul mulţimii în acţiune cade curând – ca urmare a
„efluviilor” ce se degajează din ea, ori din cu totul alte pricini, deocamdată ignorate – într-o stare
deosebită, foarte asemănătoare cu starea de fascinaţie a celui hipnotizat. Activitatea creierului
fiind paralizată la subiectul hipnotizat, el devine „sclavul” inconştientului, pe care hipnotizatorul
său îl dirijează după bunul lui plac. Personalitatea conştientă s-a şters, voinţa şi discernământul au
fost abolite. Sentimentele şi gândurile sunt acum orientate în sensul stabilit de hipnotizator.
Cam aceasta este şi starea individului care aparține unei mase de oameni. El nu mai este
conștient de actele sale. La el, ca şi la cel hipnotizat, în timp ce unele facultăţi sunt distruse, altele
pot fi împinse la un grad de exaltare extremă. Influenţa sugestiei îl va îmboldi cu irezistibilă
impetuozitate spre înfăptuirea anumitor acte şi impetuozitatea este mai irezistibilă la nivelul
maselor decât la subiectul hipnotizat, căci sugestia, aceeaşi pentru toţi indivizii, este exagerată,
devenind reciprocă. Entităţile masei de oameni posedând o personalitate destul de puternică pentru
a rezista sugestiei sunt în număr atât de redus, încât vor fi purtate de curent. În cel mai bun caz, ele
ar putea să încerce o diversiune alimentată de o sugestie diferită. O formulare fericită, o imagine
evocată la timp au deturnat mulțimile de la cele mai sângeroase acte.
Așadar, estomparea personalităţii conștiente, predominarea celei inconștiente,
direcționarea, pe baza sugestiei şi a constrângerii, a sentimentelor şi ideilor în același sens,
tendința de a transpune în act ideile sugerate – iată principalele caracteristici ale individului făcând
parte dintr-o mulțime. Individul nu mai este el însuși, ci un automat a cărui voinţă a devenit
incapabilă să-l mai ghideze.
Prin simplul fapt că aparţine gloatei, omul coboară mai multe trepte pe scara civilizaţiei.
Singur, era poate un ins cultivat, în mulţime este un instinctual, deci un barbar. Are spontaneitatea,
violenţa, ferocitatea, dar şi entuziasmul şi eroismul fiinţelor primitive. Îşi va reproşa poate,
ulterior, uşurinţa cu care s-a lăsat impresionat de cuvinte, de imagini şi antrenat în acte care îi
lezează cele mai evidente interese. La nivelul mulţimii, individul este ca un fir de nisip, printre alte
fire de nisip aidoma lui, pe care vântul le spulberă după plac.
23
Astfel, vedem juraţi care dau verdicte dezaprobate de unii dintre ei, adunări parlamentare
care adoptă legi şi măsuri respinse în sinea lor de unii dintre membrii care le compun. (…)
Dar nu numai prin actele sale se deosebeşte individul integrat maselor de eul său normal;
chiar înainte de a-şi fi pierdut orice independenţă, ideile s-au transformat în asemenea măsură
încât avarul devine mână-spartă, scepticul - habotnic, omul cinstit - criminal, laşul - erou. (…)
Observaţiile precedente ne îndeamnă să conchidem că masele sunt întotdeauna inferioare
din punct de vedere intelectual omului izolat. Dar în privinţa sentimentelor şi a actelor pe care
aceste sentimente le provoacă, masele pot, în funcţie de împrejurări, să fie mai bune ori mai rele
decât individul. Totul depinde de felul în care se acţionează asupra lor prin sugestie. Iată ce nu au
ştiut autorii care au studiat masele decât în dimensiunea lor criminală. Desigur, mulţimile sunt, de
multe ori, criminale, dar, adeseori, ele s-au dovedit şi eroice. Masele pot fi împinse cu uşurinţă să
se lase ucise pentru triumful unei credinţe ori al unei idei, pot fi înflăcărate pentru glorie şi onoare,
pot fi antrenate, aproape fără pâine şi arme, ca în vremea cruciadelor, să elibereze din mâinile
necredincioșilor Mormântul sfânt sau să apere glia patriei. Eroism, desigur, puțin inconștient, dar
cu un astfel de eroism s-a scris istoria. Dacă n-am trece la activul popoarelor decât marile acțiuni
lucide, analele lumii ar fi mult mai sărace».
2. Impulsivitatea, mobilitatea şi irascibilitatea maselor.

„Studiind caracteristicile fundamentale ale maselor, am arătat că acestea sunt animate
aproape exclusiv de inconştient. Actele lor sunt mai mult influenţate de activitatea măduvei
spinale decât de cea a creierului. Acţiunile săvârşite pot să fie perfecte în privinţa execuţiei, dar nu
creierul este cel care le dirijează. Indivizii acţionează conform hazardului impulsurilor primite care
se răsfrâng cu neîncetatele lor variaţii asupra maselor. Şi individul izolat poate să fie supus
aceloraşi excitanţi ca individul dintr-o mulţime de oameni, dar raţiunea îi va arăta inconvenientele
cedării, şi el nu va ceda în faţa impulsurilor. Din punct de vedere psihologic, fenomenul se
defineşte astfel: individul izolat posedă aptitudinea de a-şi domina reflexele, în timp ce mulţimea e
lipsită de această calitate.
Diversele impulsuri la care răspund masele pot să fie generoase ori pline de cruzime,
eroice sau marcate de laşitate, dar întotdeauna ele vor fi într-atât de imperioase, încât chiar spiritul
de conservare dispare în faţa lor.
Dată fiind varietatea stimulilor susceptibili de sugestie asupra maselor şi faptul că acestea
24
răspund întotdeauna la ei, rezultă că masele sunt extrem de mobile. Într-o fracţiune de secundă, ele
pot să treacă de la ferocitatea cea mai sângeroasă la generozitate sau la eroism absolut. Masele
devin cu uşurinţă călăi şi, nu cu mai puţină uşurinţă, martiri. Din sânul maselor au ţâşnit torentele
de sânge cerute de triumful credinţelor, dar nu este nevoie să coborâm până la epocile eroice
pentru a ne da seama de ce sunt capabile masele. (…)
Nimic nu poate fi spus dinainte despre mase, sub influenţa stimulilor momentani, ele pot să
parcurgă în mod succesiv o gamă de sentimente contrarii. Ele sunt, sub influenţa stimulilor
momentani, aidoma frunzelor stârnite de vânt în toate direcţiile şi lăsate apoi să cadă pe pământ.
Câteva exemple de variabilitate a sentimentelor maselor ne sunt oferite de studierea unor mase
revoluţionare.
Mobilitatea maselor le face greu de guvernat, mai ales dacă o parte din instituţiile publice
au căzut în mâinile lor. Dacă necesităţile vieţii cotidiene nu ar constitui un fel de regulator
invizibil al evenimentelor, democraţiile nici nu ar putea să existe. Dar masele, care pretind cu
frenezie multe lucruri, pot să nu le revendice vreme îndelungată, căci ele sunt incapabile, nu
numai de gândire, ci şi de voinţă durabilă.
Masele nu sunt numai impulsive şi mobile. Ca şi popoarele primitive, ele nu admit
obstacole între dorinţele lor şi împlinirea acestor dorinţe, cu atât mai mult cu cât numărul le dă
sentimentul unei puteri irezistibile. Pentru individul integrat maselor, noţiunea de imposibil
dispare. Omul singur îşi dă prea bine seama că nu ar putea să dea foc unui palat ori să jefuiască un
magazin, aşa că în mod normal nu va nutri asemenea gânduri. În sânul mulţimii, el devine
conştient de puterea pe care o conferă numărul şi, la cea dintâi sugestie de omor sau de jaf cedează
imediat; orice obstacol imediat fiind înlăturat cu frenezie. Dacă organismul omenesc ar permite
perpetuarea furiei, s-ar putea spune că starea normală a maselor contrariate este furia.
În irascibilitatea mulţimilor, în impulsivitatea şi mobilitatea lor, ca şi în toate trăirile
maselor populare pe care le vom studia, intervin întotdeauna caracteristicile fundamentale de rasă.
Acestea constituie substratul invariabil în care încolţesc sentimentele noastre. Fără îndoială,
masele sunt irascibile şi impulsive, dar există o gamă variată de intensităţi. (…)”.
3. Etica maselor
„Dacă prin etică înțelegem respectul permanent faţă de anumite convenții sociale şi
25
înfrânarea impulsurilor egoiste, este evident că masele, fiind mult prea impulsive şi mobile, nu
sunt susceptibile de etică. Dar, dacă adăugăm acestui termen conotația unor calităţi pasagere
precum abnegația, devotamentul, sacrificiul de sine, setea de dreptate, putem spune, dimpotrivă că
masele au un înalt grad de moralitate.
Puţinii psihologi care au studiat masele, nefiind interesați decât de actele lor criminale şi
constatând frecvenţa mare cu care se manifestă acestea, au conchis că masele au nivelul moral
foarte jos.
Şi fără îndoială că adesea ele fac dovada acestui lucru. Dar trebuie să ne întrebăm de ce.
Pur şi simplu, pentru că instinctele distructive feroce sunt reminiscenţe de primitivism latent în
fiecare dintre noi. Pentru individul izolat ar fi periculos să şi le satisfacă, pe când integrarea lui în
gloata iresponsabilă, unde nu riscă o pedeapsă drept consecinţă, îi dă libertatea să-şi urmeze aceste
instincte. De obicei, pentru că nu manifestăm instinctele distructive împotriva semenilor noştri, ne
mărginim în a le exercita asupra animalelor. Pasiunea pentru vânătoare şi ferocitatea gloatelor au
una şi aceeaşi cauză. O incontestabilă dovadă de laşitate este atunci când o mulţime de oameni
tabără asupra unei victime fără apărare, dar nu este departe nici plăcerea vânătorilor care se adună
câte zece-doisprezece să asiste cum e sfârtecat un biet cerb de haita lor de câini.
Da, masele sunt capabile de crimă, de incendieri şi de tot soiul de lucruri reprobabile, dar
nu este mai puţin adevărat că ele sunt apte şi de sacrificiu, de dăruire într-un grad mult mai înalt
decât individul izolat. Asupra individului din sânul maselor are efect exaltarea sentimentelor
generate de invocarea gloriei, onoarei, religiei ori patriei. Istoria e plină de exemple: cruciadele
sau înrolările de voluntari. Doar colectivităţile sunt în stare de devotament exemplar. Şi câte gloate
nu s-au lăsat eroic masacrate în numele unor credinţe şi ale unor idei pe care nici nu le înţelegeau
prea bine! Se face grevă mai degrabă pentru a asculta de un ordin mobilizator decât pentru
obţinerea unei măriri de salariu. Rareori un interes personal devine un mobil puternic pentru
mulţime, în timp ce el este unicul imbold al individului izolat. Şi, cu siguranţă, nu el mână gloatele
în atâtea războaie, al căror ţel le rămâne de cele mai multe ori neînţeles şi unde se lasă masacrate
tot atât de lesne ca ciocârliile hipnotizate de luneta vânătorului. Nemernicul sadea, prin simplul
fapt că se află într-o mulțime, dobândește comportamente de strictă moralitate. (…)
Ridicarea cotei de moralitate a individului integrat maselor nu este, firește, o regulă
absolută, dar se observă frecvent chiar în împrejurări mai puțin grave ca cele pomenite mai sus.
Bunăoară la teatru, unde, cum am mai spus, mulțimea de oameni pretinde ca eroii piesei să dea
26
dovadă de virtuți extreme, iar asistenţa, chiar când se compune din elemente inferioare, se arată
foarte exigentă. Destrăbălatul din fire, cel care întreține femei ușuratice, ori licheaua, murmură a
neplăcere la câte o scenă mai decoltată, ori o vorbă mai deocheată, blânde eufemisme faţă de ceea
ce trăiesc şi rostesc ei zi de zi.
Așadar, masele lăsându-se atât de des în voia instinctelor primare, fac uneori dovada unei
moralităţi ridicate. Dacă acțiunea dezinteresată, resemnarea, devotamentul absolut faţă de un ideal
himeric sau real sunt calităţi morale, se poate spune că masele posedă adesea aceste calităţi la un
grad pe care cei mai mari înţelepţi cu greu îl ating. Nu sunt conștiente de ele, dar ce importanţă are
asta? Dacă masele ar fi stat să cugete şi să-şi descopere interesele imediate, nici o civilizație nu s-
ar mai fi dezvoltat pe Pământ şi omenirea n-ar fi avut istorie”.
4. Învăţământul şi educaţia
«Printre ideile dominante din epoca noastră, se numără convingerea că, prin educaţie,
oamenii devin mai buni şi chiar egali între ei. Repetată fără încetare, aserţiunea a căpătat forţa
uneia dintre cele mai neclintite dogme ale democraţiei şi ar fi la fel de greu să o ataci pe cât era
odinioară de complicat să te atingi de dogmele Bisericii.
Dar şi în această privinţă, ca şi în multe chestiuni, ideile democratice se află în profund
dezacord cu datele psihologiei şi cele ale experienţei. Unor filosofi eminenţi, dintre care se
remarcă în mod deosebit Herbert Spencer, nu le-a venit deloc greu să arate că educaţia nu îl face
pe om nici mai moral, nici mai fericit, că nu îi modifică nici instinctele şi nici zestrea ereditară, şi
că, prost direcţionată, ea poate şi să fie mai degrabă distructivă decât utilă. Statisticile confirmă
aceste consideraţii; datele despre criminalitate arată creşterea acesteia odată cu generalizarea
educaţiei (sau, cel puţin, a unui anumit gen de instrucţie), şi că cei mai răi duşmani ai societăţii –
anarhiştii – se recrutează cel mai adesea dintre indivizii care au o diplomă şcolară. (…)
Fireşte că nimeni n-a susţinut vreodată că învăţământul bine direcţionat nu conduce la
rezultate practice foarte utile, dacă nu în planul moralităţii, cel puţin pentru dezvoltarea
aptitudinilor profesionale. Din nefericire, mai cu seamă de vreo treizeci de ani [reamintim că anul
publicării lucrării citate este 1896 – s.n.], popoarele latine şi-au întemeiat sistemele educative pe
principii foarte defectuoase şi, în pofida observaţiilor făcute de rafinaţi oameni de spirit, ele
persistă în lamentabilele erori. Eu însumi am arătat, în mai multe lucrări, că învăţământul nostru
actual îi transformă în duşmani ai societăţii pe mulţi dintre cei care au beneficiat de el şi că din
27
aceşti tineri se recrutează numeroşi discipoli ai celor mai dăunătoare forme de socialism.
Primul pericol al acestui sistem educaţional – pe drept etichetat „latin” – este că se
bazează pe o eroare psihologică fundamentală, şi anume promotorii lui îşi închipuie că
papagalicirea manualelor dezvoltă inteligenţa. De aici, strădania de a învăţa cât mai mult posibil –
de la şcoala primară până la doctorat, tinerii nu fac decât să îngurgiteze conţinutul cărţilor, fără a-
şi exersa judecata şi iniţiativa proprie. Pentru ei, instrucţia constă în „a recita” în spirit obedient.
„A-ţi învăţa lecţiile, a şti pe de rost o gramatică, a repeta corect, a imita corect – iată un
învăţământ ridicol în care orice efort este un act de credinţă în faţa infailibilităţii educatorului şi
care are drept rezultat minimalizarea personalităţii” (…)
Dacă acest învăţământ nu ar fi decât inutil, ne-am putea limita la a-i plânge pe nefericiţii copii
cărora li se predă, în locul atâtor lucruri necesare, despre genealogia descendenţilor lui Clotar,
despre luptele din Neustria şi Austrasia sau despre clasificarea zoologică, dar el prezintă un pericol
mult mai serios, căci îi inspiră celui care a beneficiat de el dezgustul violent faţă de condiţia în
care a venit pe lume şi dorinţa arzătoare de a o depăşi. Muncitorul nu mai vrea să rămână
muncitor, ţăranul nu mai doreşte să fie ţăran, iar ultimul dintre burghezi nu mai visează pentru fiii
săi altă carieră decât cea de funcţionar al statului. În loc să-i pregătească pe oameni pentru viaţă,
şcoala nu îi pregăteşte decât pentru funcţii publice unde pentru reuşită nu este nevoie de
scânteierile iniţiativei. La baza ierarhiei sociale, şcoala fabrică armate de proletari nemulţumiţi de
soarta lor, gata oricând de revoltă; în vârful acestei ierarhii, ea creează o burghezie frivolă şi,
totodată, sceptică şi credulă, îndoctrinată cu încrederea superstiţioasă în statul - Providenţă,
împotriva căruia, cu toate acestea, nu conteneşte de a-şi arăta „colţii”, acuzând guvernele de
propriile ei greşeli, incapabilă, însă, să întreprindă ceva fără intervenţia autorităţilor.
Statul, care produce toţi aceşti deţinători de diplome, nu poate să folosească dintre ei decât
un număr limitat de persoane, lăsându-le, inevitabil, pe celelalte fără serviciu. Nu are decât să se
resemneze hrănindu-le pe primele şi făcându-şi duşmani din celelalte. De la baza şi până în vârful
piramidei sociale, masa fabuloasă a posesorilor de diplome ia astăzi cu asalt carierele. Un
negociant poate cu greu să-şi găsească un agent pentru a-l reprezenta în colonii, dar funcţiile
oficiale modeste sunt solicitate de mii de candidaţi. Numai în departamentul Senei sunt astăzi
douăzeci de mii de institutori şi institutoare fără posturi, care, dispreţuind muncile câmpului şi
atelierele industriale, se adresează statului pentru a le găsi mijloace de trai. Numărul celor aleşi
fiind restrâns, inevitabil, cel al nemulţumiţilor este imens. Aceştia din urmă sunt gata pentru orice
28
fel de revoltă, indiferent de conducătorii şi de scopurile acesteia. Acumularea de cunoştinţe

inutilizabile este un mijloc sigur de transformare a omului în revoltat.
Evident că este târziu să te aşezi de-a curmezişul împotriva acestui curent. Numai
experienţa, cea de pe urmă educatoare a popoarelor, va avea drept sarcină să ne dezvăluie eroarea.
Numai ea va putea să dovedească necesitatea înlocuirii odioaselor noastre manuale, a jalnicelor
concursuri printr-un sistem educaţional profesionist, capabil să-i readucă pe tineri către câmpuri,
ateliere, întreprinderi coloniale – astăzi devenite atât de neatrăgătoare. Şi când spun sistem
educaţional profesionist (cerut acum de toate spiritele luminate), mă gândesc la cel de care s-au
bucurat părinţii noştri şi pe care popoarele ce domină astăzi lumea au ştiut să-l păstreze. În
remarcabile pagini, din care voi reproduce mai jos pasaje esenţiale, Taine a arătat limpede că
educaţia noastră de altădată era ceea ce este astăzi educaţia engleză ori americană şi, făcând o
paralelă între sistemul latin şi cel anglo-saxon, scriitorul a pus în lumină cu claritate consecinţele
celor două metode.
Probabil că am putea accepta toate inconvenientele sistemului nostru tradiţional de
educaţie, declasaţii şi nemulţumiţii pe care îi produce, dacă dobândirea superficială a atâtor
cunoştinţe, recitarea perfectă a manualelor ar spori nivelul de inteligenţă. Dar ajunge el la astfel de
rezultate? Nu, din păcate! Judecata, experienţa, iniţiativa, caracterul – iată condiţii pentru reuşita
în viaţă, dar cărţile nu ne învaţă despre ele. Manualele sunt dicţionare utile, dar înmagazinarea în
memorie a lungi pasaje din ele rămâne fără rost.
Despre cum poate fi dezvoltată inteligenţa, printr-un sistem educaţional profesionist,
imposibil de atins prin metoda clasică, vorbea admirabil Taine într-o pagină pe care o reproducem
în continuare:
Ideile nu se formează decât în mediul lor natural şi normal; ceea ce le face să rodească sunt
nenumăratele impresii pe care omul le trăieşte zilnic la atelier, în mină, la tribunal, la birou, pe
şantier, în spital; este spectacolul viu al uneltelor, materialelor şi acţiunilor practice, în prezenţa
clienţilor, pacienţilor, muncitorilor, este lucrarea, bine sau rău îndeplinită, materială sau mintală.
Micile percepţii specifice ochiului, urechii, mâinilor şi chiar mirosului, primite involuntar şi
elaborate pe nesimţite, se organizează pentru a-i sugera individului, mai curând sau mai târziu,
cutare combinaţie nouă, simplificare sau economisire de forţe, perfecţionarea sau invenţia. Dar
tineretul francez este privat de toate aceste contacte preţioase, de aceste elemente asimilabile şi
29
indispensabile, tocmai la vârsta cea mai fecundă – şapte sau opt ani la rând, el e sechestrat într-o
şcoală, ţinut la distanţă de experienţa directă personală care să-i lumineze înţelegerea exactă şi vie
a lucrurilor, a oamenilor şi a feluritelor căi de a se folosi de toate acestea. Cel puţin nouă din zece
tineri îşi pierd timpul şi energia, mai mulţi ani din viaţa lor – ani importanţi şi chiar decisivi. Mă
gândesc mai întâi la jumătate sau la două treimi dintre tinerii care se prezintă la examene, dar nu
reuşesc, dar, apoi, şi la cei admişi care ajung în posesia unei diplome, şi dintre care, iarăşi,
jumătate sau două treimi sunt afectaţi de surmenaj. Li s-a cerut prea mult, pretinzându-li-se că într-
o anume zi, în faţa unei table ori stând într-o bancă, să se arate preţ de două ceasuri repertorii vii
ale disciplinelor din cutare ori cutare domeniu al cunoaşterii umane. Şi ei chiar asta sunt, într-
adevăr, sau foarte aproape de acest model ideal, în acea zi, timp de două ore, dar după o lună ei nu
mai sunt deloc astfel şi nu ar putea să mai susţină acelaşi examen; cunoştinţele lor, prea numeroase
şi prea încărcate, li se scurg neîncetat din minte şi altele nu le iau locul. Vigoarea mintală s-a
veştejit, seva fecundă s-a alterat – iată un om sfârşit. La locul lui bine stabilit, căsătorit, resemnat
să se învârtească la nesfârşit în cerc – în acelaşi cerc – , individul se cantonează în slujba lui
limitată. O îndeplineşte corect, dar nimic mai mult de atât. Randamentul este mediocru – rezultatul
nu acoperă cheltuiala. În Anglia ori în America, la fel ca în Franţa până în 1789, se foloseşte
procedeul opus, iar randamentul obţinut este egal ori superior.
Ilustrul istoric arată mai departe diferenţa dintre sistemul nostru educaţional şi cel al anglo-
saxonilor. La ei învăţământul nu îşi are obârşia în carte, ci în obiectele înseşi. De pildă, inginerul,
format într-un atelier şi nicidecum într-o şcoală, poate să ajungă exact la acel nivel corespunzător
inteligenţei sale: muncitor sau maistru, dacă este incapabil să meargă mai departe, inginer, dacă
aptitudinile i-o permit. Este un procedeu mai democratic şi mai util pentru societate decât să faci
ca întreaga carieră a unui individ să depindă de un concurs pe care l-a susţinut timp de câteva
ceasuri la optsprezece ori la douăzeci de ani.
În spital, în mină, în manufactură, la arhitect sau la omul legii, elevul, admis la vârstă
fragedă, îşi face ucenicia şi stagiul, aşa cum se petrece la noi doar în biroul notarului sau în
atelierul de pictură pentru zugravii de rând. În prealabil, înainte de a intra ucenic, tânărul urmează
un curs general unde învăță noţiuni de breaslă care să-l pregătească pentru observaţiile ce le va
face concret. De asemenea, ca ucenic, are acces la cursuri tehnice pe care le poate urma în timpul
liber, pentru a-şi consolida şi sistematiza, puţin câte puţin, experienţa practică de zi cu zi. Cu un
30
asemenea regim, capacitatea practică sporeşte şi se dezvoltă de la sine până la nivelul pe care-l
comportă capacităţile elevului şi în direcţia cerută de necesităţile meseriei viitoare, cu care el se
adaptează încă de pe băncile şcolii. În felul acesta în Anglia şi în Statele Unite tânărul ajunge
foarte curând să-şi pună în valoare resursele lui interioare. La 25 de ani, şi chiar mai devreme,
dacă fondul lui e bun, este nu numai un executant folositor, ci şi un întreprinzător spontan, este nu
doar o rotiţă într-un angrenaj, ci un adevărat motor. În Franţa, unde prevalează procedeul contrar –
devenit cu fiecare nouă generaţie tot mai... ortodox – , totalul forţelor risipite este enorm.
Şi iată care este concluzia marelui gânditor despre inconvenientele tot mai mari ale
învăţământului de tip latin şi despre viaţă:
La cele trei niveluri de educaţie: în copilărie, în adolescenţă şi la tinereţe, pregătirea

teoretică şi şcolară în clase, cu ajutorul manualelor, este prelungită şi încărcată în vederea
examenelor de diplomă, şi numai în vederea acestei ţinte, prin cele mai rele mijloace, prin
aplicarea unui regim antinatural şi antisocial, prin amânarea excesivă a învăţământului practic,
prin internat, prin antrenamentul artificial şi îndopare mecanică, prin surmenaj, fără a se ţine
seama de viitor, de vârsta adultă şi sarcinile virile ce îi incumbă omului format, făcându-se
abstracţie de lumea reală în care tânărul va fi aruncat, de societatea ambiantă la care ar trebui
adaptat, făcând din el, dintru început, un resemnat, de confruntarea dintre oameni, în care pentru a
se apăra şi a se menţine la suprafaţă, el trebuie dinainte înzestrat, înarmat, exersat, călit. Acest
bagaj indispensabil, această achiziţie mai importantă decât orice altceva, aceasta soliditate de bun-
simţ a voinţei şi a rezistenţei psihice, şcolile noastre nu le procură tânărului; dimpotrivă, departe
de a-l califica, ele îl descalifică pentru condiţia sa viitoare şi definitivă. Prin urmare, intrarea
tânărului în lume şi primii săi paşi în domeniul activităţii practice nu sunt, cel mai adesea, decât o
suită de căderi dureroase. El rămâne rănit, lovit, estropiat pentru totdeauna. Este o încercare grea şi
periculoasă, în care echilibrul moral şi mintal se alterează, existând riscul de a nu fi niciodată
restabilit; deziluzia a venit, prea bruscă şi totală, decepţiile sunt prea mari şi durerile prea adânci.
Ne-am îndepărtat oare, prin cele arătate mai sus, de tema noastră: psihologia maselor?
Nicidecum. Pentru a înţelege ideile, credinţele care germinează la un moment dat spre a încolţi în
viitor, trebuie să ştim cum a fost pregătit terenul. Învăţământul care e oferit tineretului unei ţări ne
permite să prevedem în linii mari destinul acelei ţări. Or, ţelul în care este educată actuala
31
generaţie îndreptăţeşte cele mai sumbre previziuni. Prin instrucţie şi educaţie, spiritul popoarelor
poate fi ameliorat sau alterat în bună parte şi, prin urmare, era necesar să arătăm în cel fel a fost el
modelat de sistemul actual şi cum anume mase de oameni indiferenţi ori neutri au devenit
progresiv o imens „armată” de nemulţumiţi, gata să urmeze toate sugestiile utopiştilor şi retorilor.
Astăzi școala formează nemulţumiţi şi anarhişti şi pregăteşte pentru popoarele latine momentul
decadenţei».
5. Masele aşa-zis criminale

«Mulţimile care ajung, după o anumită perioadă de excitaţie, la starea de simple automate
inconştiente dirijate prin sugestie e greu să fie calificate drept criminale. Voi folosi însă acest
termen pentru că a fost consacrat prin numeroase lucrări de psihologie. Unele acte ale maselor
sunt, desigur, criminale în sine, aşa cum este „criminală” devorarea unui indian de către tigrul care
şi-a lăsat mai întâi puii să-l ciopârţească spre a se amuza.
În general, crimele maselor sunt rezultatul unei sugestii puternice, iar indivizii care au luat parte la
ele sunt convinşi că au împlinit o îndatorire. Fireşte, suntem departe de cazul criminalului
obişnuit. (…)
(…) edificator în privinţa mecanismului descris teoretic de noi: supunere faţă de o
sugestie, cu atât mai puternică fiind colectivă, convingerea criminalului că va comite un gest
meritoriu, convingere perfect întemeiată, căci are aprobarea unanimă a concetăţenilor. Un
asemenea act poate fi socotit criminal din punct de vedere legal, nu şi din punct de vedere
psihologic.
Trăsăturile generale ale maselor criminale nu se deosebesc de caracteristicile tipice ale
maselor analizate de noi: capacitatea de a cădea pradă unei sugestii, credulitate, mobilitate,
exagerarea sentimentelor – bune sau rele – manifestarea anumitor forme de comportament etc.
(…)».
Imitarea / învățarea comportamentului criminal

• GABRIEL TARDE – Filozofia penală (1890)
Potrivit unor aprecieri, fondator al școlii interpsihologice, Gabriel Tarde a pus bazele
psihosociologiei și ale criminologiei franceze. Printre lucrările sale se numără: Filozofia penală
(1890); Legile imitației, studiu sociologic (1890). Printre tezele principale enunțate se numără:
32
criminalitatea ca produs social; influența imitației asupra criminalității; tipul criminal profesional
sau social.
ORIGINALITATEA OPINIILOR LUI G. TARDE !

Propunând această temă de reflecție, avansăm următoarele reflectări ale unor idei
principale aparținând lui G. Tarde (exprimate în Filozofia penală), astfel cum au fost ele receptate
în doctrina criminologică românească (grație lui Traian Pop):
1. „Crima poate fi, zice Tarde, o monstruozitate din punct de vedere social, dar nu din punct
de vedere individual, organic. Criminalul este un excrement social”.
2. „Nu văd, zice Tarde, pentru ce crima, mai mult decât nebunia și geniul, ar depinde de
cauze naturale înainte de toate și nu sociale. (…) Dar societatea este aceea, care alege pe candidați
și îi consacră, și fiindcă vedem că ea împinge astfel pe unii la academii sau la case de alienați, nu
trebuie să fim surprinși, că ea determină intrarea altora în ocnă”.
3. «Autorul analizează „acțiunea puternică, de cele mai multe ori inconștientă, totdeauna
misterioasă în parte, prin care explicăm toate fenomenele societății, a imitației”. Toate actele
importante ale vieții sociale sunt executate sub imperiul exemplului. Naști sau nu naști, prin
imitație: statistica nașterilor ne-a demonstrat. Omori sau nu omori, prin imitație. (…) Fiecare om
are oarecare influență asupra celuilalt. Se resimte influența servitorului asupra stăpânului. Căci
știm, că chiar și corpul cel mai rece transmite căldură corpului celui mai cald. Dar precum
încălzirea corpului cald prin corpul rece este aproape nulă în comparație cu încălzirea
considerabilă a corpului rece prin corpul cald, tot astfel este aproape nulă sau prea puțin
importantă, în societățile noastre, influența ce o exercită servitorii asupra stăpânilor, copiii asupra
adulților, ignoranții asupra celor instruiți, sătenii asupra orășenilor, inferiorii asupra superiorilor.
Influența prin imitație este tocmai inversă. Imitația merge de sus în jos, iar nu, sau prea puțin, de
jos în sus. (…). „(…) criminalitatea presupune, fără îndoială, ca orice altă branșă de activitate
socială, condiții fiziologice și chiar fizice, dar că, ea ca industrie în special, ea se explică înainte de
toate, în culoarea sa locală ca și în forma sa specială din fiecare timp, în distribuția sa geografică,
ca în transformările istorice, în proporția variabilă a diverselor sale grade, ca în succesiunea
procedeelor sale schimbate, prin legile generale ale imitației”.
33
B. ȘCOALA SOCIOLOGICĂ (FRANCEZĂ)

• ÉMILE DURKHEIM – Regulile metodei sociologice (1894)
Considerat a fi fondatorul școlii franceze de sociologie, É. Durkheim a avut cea mai
importantă contribuție în stabilirea academică a sociologiei ca știință și acceptarea acesteia în
cadrul științelor umaniste. Prin opera sa, a marcat importante puncte de interes (repere) în
domeniul criminologiei. Principalele lucrări sunt: Despre regulile metodei sociologice (1894),
Despre sinucidere (1897).
ORIGINALITATEA OPINIILOR LUI É. DURKHEIM !

1. „(…) Iată, aşadar, ce-l rugăm pe binevoitorul cititor să nu piardă din vedere: să nu uite că
modurile de gândire cu care este obişnuit sunt mai degrabă dăunătoare decât favorabile studiului
ştiinţific al fenomenelor sociale, deci să se pună în gardă în faţa primelor sale impresii. Dacă se
lasă dus de acestea fără rezistenţă, riscă să ne judece fără să ne fi înţeles. Astfel, ar putea să ne
acuze de dorinţa de justificare a crimei sub pretextul considerării acesteia ca un fapt social normal.
Şi totuşi obiecţia ar fi puerilă. Căci, în orice societate, dacă este normal să existe crime, atunci nu
este mai puţin normal ca ele să fie pedepsite. Instituirea unui sistem represiv este un fapt tot atât de
universal ca şi existenţa criminalităţii şi, de asemenea, tot atât de indispensabil sănătăţii colective.
Ca să nu mai existe crime, ar fi necesară o nivelare a conştiinţelor individuale care, din motive pe
care le voi expune mai târziu, nu este nici posibilă, nici dezirabilă; iar ca să nu mai existe
represiune, ar fi necesară absenţa omogenităţii morale, incompatibilă cu existenţa unei societăţi.
Numai că, plecând de la faptul că orice crimă este detestată şi detestabilă, simţul comun trage
greşit concluzia că aceasta ar trebui să dispară definitiv. Dat fiind simplismul său cunoscut, el nu
concepe că un lucru dezgustător poate fi în acelaşi timp util, şi totuşi să nu fie nimic contradictoriu
aici. Nu există şi în organism funcţii dezgustătoare, al căror joc regulat este necesar sănătăţii
individuale? Nu detestăm noi suferinţa? Şi totuşi, o fiinţă care nu ar cunoaşte-o ar fi un monstru.
Caracterul normal al unui lucru şi sentimentul de respingere pe care acesta îl inspiră pot coexista.
Dacă durerea este un fapt normal, este cu condiţia de a nu fi iubită; dacă crima este normală, este
cu condiţia de a fi urâtă. [Dar, vom fi contrazişi, dacă sănătatea conţine şi elemente detestabile,
cum să o prezentăm – aşa cum vom face în continuare – drept obiectiv imediat al conduitei? Nu e
nici o contradicţie aici. Se întâmplă mereu ca un lucru, deşi e dăunător prin unele consecinţe, să
34
fie, datorită altora, util sau chiar necesar vieţii. Or, dacă efectele malefice pe care acesta le are sunt
permanent neutralizate printr-o influenţă contrară, el poate servi fără să dăuneze, rămânând totuşi
detestabil, căci nu încetează să fie un potenţial pericol ce nu poate fi împiedicat decât prin acţiunea
unor forţe antagoniste. Spre exemplu, crima; răul pe care ea îl face societăţii este anulat de
pedeapsă, dacă aceasta funcţionează normal. Prin urmare, fără a produce răul pe care-l implică,
crima întreţine cu condiţiile fundamentale ale vieţii sociale raporturi pozitive, pe care le vom
studia mai departe. Numai că, întrucât crima este făcută inofensivă fără voia sa, dacă putem spune
astfel, sentimentele de aversiune al căror obiect este rămân întemeiate]”– p. 14 -16.
2. „Dacă există un fapt al cărui caracter patologic pare incontestabil, aceasta este crima. Toţi
criminologii cad de acord asupra acestui punct. Chiar dacă explică morbiditatea ei în moduri
diferite, sunt unanimi în a o recunoaşte. Totuşi, problema se cere a fi tratată cu mai puţină grabă.
[Să aplicăm regulile precedente.] Crima nu se găseşte numai în majoritatea societăţilor
dintr-o specie sau alta, ci în toate societăţile de toate tipurile. Nu este nici una în care să nu existe
criminalitate. Ea îşi schimbă forma, actele care sunt numite astfel nu sunt pretutindeni aceleaşi;
însă, pretutindeni şi totdeauna, au existat oameni care s-au purtat în aşa fel încât să atragă asupra
lor represiunea penală. Dacă, cel puţin, pe măsură ce societăţile trec de la tipurile inferioare la cele
mai evoluate, procentul criminalităţii, adică raportul dintre cifra anuală a crimelor şi aceea a
populaţiei, ar tinde să scadă, s-ar putea crede că ea tinde să piardă caracterul normal, cu toate că
rămâne în continuare un fenomen normal. Dar nu avem nici un motiv care să ne permită să credem
în realitatea acestei regresii. Dimpotrivă, mai multe fapte par să demonstreze mai curând existenţa
unei mişcări în sens invers. De la începutul secolului încă, statistica ne pune la dispoziţie mijlocul
de a urmări mersul criminalităţii; or, ea a crescut pretutindeni. În Franţa, creşterea este de aproape
300%. Nu există deci fenomen care să prezinte mai convingător toate simptomele normalităţii, de
vreme ce apare ca strâns legat de condiţiile întregii vieţi colective. A face din crimă o boală
socială ar însemna să admitem că boala nu este ceva accidental, ci, dimpotrivă, derivă, în anumite
cazuri, din constituţia fundamentală a fiinţei vii; ar însemna să ştergem orice distincţie dintre
fiziologic şi patologic. Fără îndoială, se poate întâmpla ca însăşi crima să aibă forme anormale;
ceea ce se întâmplă când, de exemplu, ea atinge o rată statistică exagerată. Acest exces este de
natură morbidă. Normal este ca pur şi simplu să existe criminalitate, dar să nu depăşească, pentru
fiecare tip social, un anumit nivel, pe care poate nu este imposibil să-l fixăm potrivit regulilor
35
precedente. [Dacă crima este un fapt normal al sociologiei, nu rezultă că criminalul ar fi un individ
constituit în mod normal din punct de vedere biologic şi psihologic. Cele două chestiuni sunt
independente una de alta. Se va înţelege mai bine această independenţă când vom arăta mai
departe diferenţa care există între faptele psihice şi faptele sociologice.]
Iată-ne în faţa unei concluzii destul de paradoxale. În aparenţă, căci nu trebuie să ne lăsăm
înşelaţi. A plasa crima printre fenomenele normale ale sociologiei nu înseamnă numai a spune că
este un fenomen inevitabil, deşi regretabil, datorat răutăţii umane incorigibile; înseamnă a afirma
că este un factor al sănătăţii publice, o parte integrantă a oricărei societăţi sănătoase. Rezultatul
acesta este, la o primă privire, suficient de surprinzător, pentru a ne fi deconcertat destul de mult
timp chiar şi pe noi. Cu toate acestea, dacă ai controlat momentul de surpriză, nu e greu să găseşti
motivele care explică această normalitate şi, în acelaşi timp, o confirmă.
În primul rând, crima este normală fiindcă o societate în care ar lipsi este cu totul
imposibilă. Crima, cum am arătat în altă parte, constă într-un act care ofensează unele sentimente
colective, dotate cu o energie şi cu o claritate particulare. Pentru ca, într-o societate dată, actele
considerate criminale să înceteze, ar trebui ca sentimentele pe care ele le ofensează să se
regăsească în toate conştiinţele individuale fără excepţie şi cu forţa necesară pentru a înăbuşi
sentimentele contrare. Or, presupunând că această condiţie ar putea fi cu adevărat împlinită, crima
nu ar dispărea pur şi simplu, ci şi-ar schimba doar forma; căci însăşi cauza care ar epuiza astfel
izvoarele criminalităţii ar deschide îndată altele.
Într-adevăr, pentru ca sentimentele colective, ocrotite de dreptul penal al unui popor, să
ajungă la un moment determinat al istoriei lui să pătrundă în conştiinţele care erau până atunci
închise sau să aibă mai multă autoritate acolo unde nu aveau îndeajuns, trebuie să dobândească o
intensitate superioară aceleia pe care o aveau până atunci. Trebuie ca însăşi comunitatea în
ansamblul ei să le resimtă cu un plus de nerv; căci ele nu pot găsi în altă parte acea forţă mai mare
care le permite să se impună indivizilor care, odinioară, erau cei mai refractari. Pentru ca ucigaşii
să dispară, trebuie ca oroarea de sângele vărsat să ajungă mult mai mare în păturile sociale din
care ei provin; însă pentru aceasta trebuie ca ea să devină mai mare în întreaga societate. De altfel,
însăşi absenţa crimei ar contribui în mod direct la producerea acestui rezultat; căci un sentiment
apare ca mult mai respectabil când este permanent şi uniform respectat. Dar nu se bagă de seamă
că aceste stări puternice ale conştiinţei comune nu pot fi consolidate fără ca şi stările mai slabe, a
căror încălcare nu dădea naştere mai înainte decât la greşeli pur morale, să nu fie întărite simultan;
36
căci cele din urmă nu sunt decât prelungirea, forma atenuată a primelor. Astfel simpla necuviinţă
şi furtul nu lezează decât unul şi acelaşi sentiment altruist, respectul proprietăţii altuia. Numai că,
chiar acest sentiment este rănit mai slab prin primul dintre aceste acte decât prin celălalt; şi
fiindcă, de altă parte, el nu are în media conştiinţelor o intensitate suficientă pentru a resimţi acut
cea mai uşoară dintre aceste două ofense, necuviinţa este obiectul unei mai mari toleranţe. Iată de
ce necuviinciosul este doar blamat, pe când hoţul este pedepsit. Dacă însă acelaşi sentiment ajunge
mai puternic, până la a reduce la tăcere, în toate conştiinţele, predispoziţia omului spre furt, el va
deveni mai sensibil la lezările care până atunci nu-l atingeau decât uşor; el va reacţiona deci contra
lor cu mai mult nerv; ele vor fi obiectul unei dezaprobări mai energice care va determina trecerea
unora dintre ele de la simple greşeli morale, cum erau considerate, la starea de crime. De exemplu,
contractele necinstite sau executate necinstit, care nu provoacă decât un blam public sau reparaţii
civile, vor deveni delicte. Imaginaţi-vă o societate de sfinţi, o mănăstire exemplară şi perfectă.
Crimele propriu-zise vor fi necunoscute acolo; dar greşelile care par de nimic omului de rând ar
provoca în ea acelaşi scandal pe care îl declanşează delictul uzual în conştiinţele obişnuite. Dacă
deci această societate are puterea de a judeca şi de a pedepsi, ea va califica aceste acte drept
criminale şi le va trata ca atare. E acelaşi motiv pentru care omul perfect cinstit judecă cele mai
mici slăbiciuni morale ale sale cu o severitate pe care mulţimea o rezervă actelor cu adevărat
delincvente. Altădată, violenţele împotriva persoanelor erau mai frecvente decât astăzi pentru că
respectul pentru demnitatea individuală era mai slab; fiindcă respectul a crescut, aceste crime au
devenit mai rare, dar şi multe acte care lezau acest sentiment au intrat în dreptul penal, unde la
început nu apăreau. [Calomnii, insulte, defăimare, fraude etc.]
Vom fi întrebaţi poate, pentru a epuiza toate ipotezele logic posibile, de ce această
unanimitate nu s-ar extinde la toate sentimentele colective fără excepţie; de ce chiar cele mai slabe
nu ar prinde destulă putere pentru a preveni orice abatere? Conştiinţa morală a societăţii s-ar regăsi
întreagă la toţi indivizii şi cu o vitalitate suficientă pentru a împiedica orice act care o ofensează,
atât greşelile pur morale, cât şi crimele. Dar o uniformitate universală şi absolută este cu totul
imposibilă, căci mediul fizic proxim în care se găseşte fiecare dintre noi, antecedentele ereditare,
influenţele sociale de care depindem variază de la un individ la altul şi, prin urmare, diversifică
conştiinţele. E imposibil ca toată lumea să se asemene perfect, fie doar şi pentru că fiecare îşi are
organismul propriu şi că aceste organisme ocupă zone diferite în spaţiu. De aceea, chiar la
popoarele inferioare, la care originalitatea individuală este foarte puţin dezvoltată, ea nu este totuşi
37
nulă. Astfel, de vreme ce nu poate exista societate în care indivizii să nu se abată mai mult sau mai
puţin de la tipul colectiv, este inevitabil şi ca, printre aceste abateri, să existe unele care prezintă
un caracter criminal. Căci ceea ce le conferă această însuşire nu e importanţa lor intrinsecă, ci
aceea pe care le-o atribuie conştiinţa comună. Dacă aceasta este mai puternică, dacă are destulă
autoritate pentru a micşora valoarea absolută a acestor abateri, ea va fi şi mai sensibilă, mai
exigentă şi va reacţiona împotriva unor abateri mai mici cu energia pe care o folosea înainte
împotriva unor abateri considerabile; ea le va atribui aceeaşi gravitate, adică le va califica drept
criminale.
Crima este deci necesară; ea este legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi
sociale, dar, tocmai de aceea, ea este utilă; căci aceste condiţii de care depinde sunt ele însele
indispensabile evoluţiei normale a moralei şi a dreptului.
Într-adevăr, nu mai este posibil astăzi să contestăm nu numai că dreptul şi morala variază
de la un tip social la altul, ci şi că ele se schimbă pentru acelaşi tip, dacă condiţiile existenţei
colective se modifică. Dar, pentru ca aceste transformări să fie posibile, trebuie ca sentimentele
colective ce stau la baza moralei să nu fie refractare schimbărilor, prin urmare, să nu aibă decât o
energie moderată. Dacă ele ar fi prea puternice, atunci nu ar mai fi maleabile. Orice configuraţie,
într-adevăr, este un obstacol în calea reconfigurării; aceasta cu atât mai mult cu cât configuraţia
veche este mai solidă. Cu cât o structură este mai puternică, cu atât ea opune mai multă rezistenţă
oricărei modificări; la fel se întâmplă şi cu configuraţiile funcţionale, şi cu cele anatomice. Or,
dacă nu ar exista crime, această condiţie nu ar fi îndeplinită; căci o astfel de ipoteză presupune că
sentimentele ar fi ajuns la un grad de intensitate fără pereche în istorie. Nimic nu este bun în
general şi fără de măsură. Trebuie ca autoritatea de care se bucură conştiinţa morală să nu fie
excesivă; altminteri, nimeni nu ar cuteza să o atingă şi ar încremeni prea uşor într-o formă
imuabilă. Pentru a putea evolua, trebuie ca originalitatea individuală să se poată afirma; dar pentru
ca originalitatea idealistului care visează să-şi depăşească veacul să se poată manifesta, trebuie să
fie posibilă aceea a criminalului, care este mai prejos de timpul lui. Nu merge una fără cealaltă.
Asta nu e totul. Dincolo de utilitatea indirectă, se întâmplă ca însăşi crima să joace un rol
util în această evoluţie. Nu numai că ea face ca drumul să rămână deschis schimbărilor necesare,
dar, mai mult, în unele cazuri, ea pregăteşte în mod direct aceste schimbări. Nu numai că, acolo
unde ea există, sentimentele colective au maleabilitatea necesară pentru a lua o formă nouă, ci,
uneori, ea contribuie la predeterminarea formei pe care o vor lua. De câte ori, într-adevăr, ea nu
38
este decât o anticipare a moralei viitorului, o orientare către ce va fi! Potrivit dreptului atenian,
Socrate era un criminal şi condamnarea lui era justă. Totuşi, crima sa, şi anume independenţa de
gândire, era utilă nu numai omenirii, ci şi patriei sale. Căci ea servea la pregătirea unei morale şi a
unei credinţe noi, de care atenienii aveau atunci nevoie, pentru că tradiţiile în care trăiseră până în
acel moment nu mai erau în armonie cu condiţiile lor de existenţă. Cazul lui Socrate nu este însă
izolat; el se reproduce periodic în istorie. Libertatea de gândire de care ne bucurăm astăzi nu ar fi
putut fi proclamată dacă regulile care o interziceau nu ar fi fost încălcate înainte de a fi abrogate în
mod solemn. Cu toate acestea, în acel moment, încălcarea lor era o crimă, pentru că leza unele
sentimente încă foarte vii în majoritatea conştiinţelor. Şi totuşi, această crimă era utilă, de vreme
ce prevestea transformări care, de la zi la zi, deveneau tot mai necesare. Libera cugetare a avut ca
precursori pe toţi ereticii, pe care braţul bisericii i-a lovit pe drept tot timpul Evului mediu şi până
în zorii timpurilor contemporane.
Din acest punct de vedere, faptele fundamentale ale criminologiei ni se prezintă sub un
aspect cu totul nou. Contrar ideilor curente, criminalul nu mai apare ca o fiinţă radical nesociabilă,
ca un fel de element parazitar, de corp străin, neasimilabil, introdus în sânul societăţii. [Noi înşine
am făcut greşeala de a vorbi în acest mod despre criminal, deoarece nu am aplicat regula de aici];
este un agent reglator al vieţii sociale. Crima, la rândul ei, nu mai este concepută ca un rău ce
trebuie eradicat; căci, în loc să fie motiv de fericire când se întâmplă ca rata ei să coboare vizibil
sub nivelul obişnuit, putem fi siguri că acest progres aparent este totodată corelat cu vreo tulburare
socială. Astfel, niciodată cifra lovirilor şi rănirilor nu scade atât de jos ca în timp de foamete. [De
altfel, afirmând despre crimă că este un fapt normal al sociologiei, nu înseamnă că nu trebuie să o
urâm. Durerea, nici ea, nu are nimic dezirabil; individul o urăşte, cum societatea urăşte crima, şi
totuşi ţine de fiziologia normală. Nu numai că derivă în mod necesar din constituţia însăşi a
oricărei fiinţe vii, ci joacă un rol util în viaţă, pentru care nu poate fi înlocuită. Ar însemna deci să
denaturăm în mod ciudat gândirea noastră, dacă am prezenta-o ca pe o apologie a crimei. Nici nu
ne-am gândi să protestăm preventiv împotriva unei asemenea interpretări, dacă nu am şti la ce
învinuiri ciudate şi la ce neînţelegeri te expui când încerci să studiezi faptele morale în mod
obiectiv şi să vorbeşti despre ele într-un limbaj care nu este acela al omului de rând.] În acelaşi
timp, ca un ecou, teoria pedepsei este reînnoită sau, mai curând, de reînnoit. Dacă, într-adevăr,
crima este o boală, pedeapsa îi este remediul, şi nu poate fi concepută altfel; de aceea, toate
discuţiile pe care le stârneşte se îndreaptă către a afla ce trebuie să fie pedeapsa pentru a-şi
39
îndeplini rolul de remediu. Dar dacă crima nu are nimic morbid, pedeapsa n-ar putea să aibă ca
obiect vindecarea ei şi atunci adevărata ei funcţie trebuie căutată în altă parte”.
C. CONTRIBUȚII LA DEZVOLTAREA CRIMINOLOGIEI ROMÂNEȘTI

• TRAIAN POP – CURS DE CRIMINOLOGIE (1928)
În aprecierea doctrinei (Augustin Ungureanu), Traian Pop a marcat un moment important
în istoria criminologiei din România. În lucrarea sa Curs de criminologie, a realizat o expunere
deosebit de amplă și documentată a gândirii criminologice europene de până în primele decenii ale
secolului XX. Recunoscând multitudinea factorilor criminogeni, T. Pop rămâne tributar (în mare
parte) concepției determinismului biologic, ierarhizând factorii implicați în geneza conduitelor
criminale de: ereditate, educație, mediu social.
«T. Pop a fost un bun cercetător și analist al diferitelor curente („școli”) în dezvoltarea
științei criminologice europene a timpului său, mai ales a celei italiene, franceze și germane. A
examinat și a cercetat îndeaproape concepțiile antropologiei criminale – Lombroso -, concepțiile
sociologiei criminale – Ferri, Tarde – inclusiv concepțiile sociologice socialiste (...). Pe acest
drum, el a emis păreri aprobatoare, mai cu seamă, față de Ferri, Garofalo, dar și păreri critice. A
criticat, de exemplu, exagerările lui Lombroso – tipuri de criminali – și unele exagerări privind
cauzele criminalității. El a criticat reducerea cauzelor crimei la cauzele organice (stigmate,
atavism) sau exagerările unor sociologi referitoare la reducerea cauzelor crimei la factorii fizici ori
cei economici» [I. Oancea].
ORIGINALITATEA OPINIILOR LUI T. POP !

1) Geneza criminalității. Cum se naște criminalitatea. Procedeele greșite ale societății

promovează și înveninează criminalitatea. Închisori: școli ale criminalității, case de
putrefacțiune morală, măsuri inegale.
„Uneori, sub o impulsiune exterioară neînsemnată, sub o influenţă exterioară bagatelă,
explodează o perversitate profundă, nebănuită, care creată şi nutrită de condiţiunile anormale
fizico-psihice ale individului, mocnind în interiorul intim al acestuia, s-a descărcat furios, la
atingerea ei de către o cauză externă într-un moment oportun. Alteori, influenţe exterioare grave,
40
în momente fatale, dezlănţuie pasiuni, sentimente, idei, sub imperiul cărora, oameni cu un trecut
lung foarte onorabil, se coboară la crime, pe care le găsim în cea mai vădită contradicţie cu natura,
antecedentele lor.
În ipoteza din urmă orice om poate deveni criminal. O stare de enervare, surescitare,
pasiune sau de nesocotinţă a omului, într-un moment nenorocit, într-un moment fatal, întins ca o
cursă de împrejurări create de hazard, sau ivite prin surprindere, pe care dintre noi nu îl va putea
împinge la crimă? Bineînţeles, această crimă va fi un episod izolat în viaţa respectivului şi adânc
regretată, până când crima din ipoteza întâia, prezintă multă probabilitate de repetare, dacă nu se
iau în contra agentului cele mai eficace măsuri.
În ipoteza a doua, dacă crima comisă într-o clipă de criză psihică, nu rămâne un episod
izolat, ci perverteşte, demoralizează pe agentul onorabil de până atunci, îl împrieteneşte cu crima,
pe care o mai repetă, în cele mai multe cazuri este de vină societatea cu procedeele şi instituţiunile
sale. Și anume, societatea, în astfel de cazuri, în loc de a-i întinde infractorului o punte de revenire
onorabilă la viața onestă anterioară crimei, de a-i oferi tot concursul său ca să-și redobândească
situația morală, socială și economică compromisă prin crimă, îi taie drumul de reîncadrare socială,
refuză să-i prindă mâna, pe care i-o întinde el, îl refuză, îl umilește, înjosește și îl aruncă în brațele
contagiunii morale. (…)
Şi situaţia este şi mai tristă, când vezi, că unii ajung atât de uşor în închisori, că unii,
pentru mici greşeli, sau pentru infracţiuni comise într-o clipă de criză acută, fără a avea un substrat
de perversitate primejdioasă şi persistență, sunt aruncaţi în aceste case de putrefacţiune morală, de
vreme ce alţii, criminali persistenţi, primejdioşi în cel mai înalt grad, fiind în situaţiile înalte, sau
sub protecţia unor oameni cu situaţii înalte, comit crime ce ating interese mari şi cu repercusiuni
largi, se strecoară pe furiş, cu multă abilitate, printre textele codurilor penale, sau ştiu să facă mai
elastice aceste texte, împrăştiind în jurul lor corupţia.
Vârtejul de împrejurări, descrise mai sus, va înfrânge resortul moral al celor mai
mulţi dintre infractorii de care vorbeam. Ieşiți din închisori, demoralizaţi, infectaţi de microbul
criminalităţii şi respinşi de societate vor trebui să rămână pe calea criminalităţii”.
2) Efectul instrucției asupra criminalității. Metoda care realizează această influență.

Inconvenientele care o paralizează sau o deformează.
„Dacă școala, instrucția, nu dau roadele binefăcătoare așteptate, sunt de vină metodele și
41
persoanele care le aplică.

În școală se aplică metoda unică pentru tipul unic al elevului. Nu se face, nici în marginile
posibilității, o individualizare. Nu se ține cont de calitățile și defectele intelectuale, morale și fizice
ale elevilor. Aceștia sunt îndopați cu atâtea cunoștințe fără nici un folos, abrutizându-i. La
clasificare se aplică criteriul mecanic al mediei. De păsurile, suferințele, preocupările, dispozițiile,
imboldurile elevilor, nu se ocupă nimeni. Școala în general are o atmosferă apăsată. Între profesor
și elev nu este o legătură cvasi-părintească. Nu este câștigat sufletul copilului pentru școală. Nu
încurajează talente, avânturi, fiindcă ies din cadrele metodelor aprobate de Minister; taie aripi,
descurajează, surmenează, deformează o bună parte din elevi. Se strigă în toată lumea, că școala
trebuie reformată, dar nu se face nimic, sau se face mai rău. De exemplu la noi avalanșa de
examene (…) cred că nu aduc nici un bine școlii: sunt o nouă contribuție la mecanizare.
Bacalaureatul, examen bun și necesar în fond, prin metoda și formele aplicate la noi este
compromis. Reușește să neurastenizeze pe tineri, care trec astfel obosiți și fără elan la
Universitate, sau le închide drumul Universității, fără să le deschidă altul, pe care și-ar putea crea
o carieră corespunzătoare, aruncându-i astfel în lupta vieții, dezamăgiți, demoralizați, revoltați și
paralizați. Condiții prielnice pentru a deveni dușmani ai ordinii sociale, de a deveni poate
criminali. Iar pe de altă parte nu reușește să livreze Universităților în mare parte tineri cu
pregătirea dorită. Deci prima reformă a bacalaureatului ar fi, ca el să fie o condiție numai pentru
intrarea în Universitate, dar nu și în alte școli superioare speciale. Apoi urmează reforma
programului prea încărcat, a compoziției comisiunilor și a metodei de examinare.
Școala la noi are în plus încă un rău foarte mare. Nu face educație morală, sau face foarte
puțină. În anumite privințe exagerează instrucția, împovărând pe elev cu prea multe cunoștințe; iar
de educația morală uită. Și aceasta este o cauză principală a imoralității, care ia proporții tot mai
mari în viața noastră socială și publică”.
42
IV.TEORII CRIMINOLOGICE CONTEMPORANE
Introducere
Unitatea curentă de învățare este rezervată prezentării (de manieră sintetică a) unora dintre
teoriile moderne/contemporane din criminologie. Trebuie operate deosebiri/distincții între teoriile
moderne subsumate Criminologiei etiologice (= teorii cauzale) și alte teorii aflate în circuitul
domeniului de referință, cum sunt cele care configurează așa-numita Criminologie dinamică (=
teorii noncauzale).
După cum s-a menționat, sunt incluse în categoria teoriilor etiologice moderne teoriile
formulate/elaborate în secolul XX, însă ulterior momentului E. Ferri. Acestea sunt grupate în trei
mari orientări: bioantropologică, sociologică și psihologică. Printre trăsăturile lor caracteristice
(dincolo de particularitățile specifice fiecăreia în parte, prin evidențierea unor factori criminogeni
preponderenți), invariabil, în doctrină se menționează și aspectul comun acestora = reflectarea
plurigenezei crimei/criminalității. În unele opinii, se adaugă acestuia și un alt element comun,
respectiv factorul psihologic, ceea ce determină identificarea teoriilor și sub denumirile: teorii
psiho-biologice, teorii psiho-sociale, teorii psiho-morale [a se vedea, spre exemplu, V. Cioclei].
Dintre teoriile etiologice moderne – numeroase și variate –, cu (același) titlu exemplificativ
/ enunciativ, le reiterăm pe următoarele: teoria constituției criminale / delincvențiale, teoria
cromozomului crimei, teoria biotipurilor criminale – din cadrul orientării bioantropologice; teoria
asociațiilor diferențiate, teoria anomiei sociale, teoria conflictului de culturi, teoria angajamentului
– din cadrul orientării sociologice; teorii psiho-morale de orientare psihanalitică (cu rol definitoriu
jucat de gândirea freudiană în dimensiunea sa criminologică), dar și teorii psiho-morale așa-
numite „autonome” (cu rol definitoriu ce revine lui Jean Pinatel – teoria personalității criminale).
Reluăm și aprecierea doctrinară: „Deși, în mod formal, se consideră că, începând cu cea
de-a doua jumătate a secolului (sec. XX - s.n.) explicațiile etiologice au încetat să mai preocupe
cercetarea criminologică, este evident că și teoriile ulterioare au abordat, într-un fel sau altul,
problema cauzalității fenomenului criminal” [V. Cioclei].
Re(trasăm) câteva repere în orientarea cititorului. Astfel, in aprecierea (personală și
43

claritate – vasta problematică pe care o implică teoriile etiologice moderne, înțelegem să ne
dispensăm de orice alte explicații/lămuriri suplimentare, sens în care reafirmăm necesitatea
parcurgerii in extenso a doctrinei de specialitate, prin prisma elaborărilor teoretice
corespunzătoare acestei părți din materia de interes. Această mențiune își menține valabilitatea și
în ceea ce privește cealaltă categorie de teorii, anume teoriile noncauzale [în acest sens,
recomandăm sincer parcurgerea lucrării de specialitate ce poartă semnătura lui V. Cioclei –
autor care tratează pe larg această temă].
În cadrul prezentei expuneri, ne vom opri (succint) asupra uneia dintre teoriile mai-sus
menționate, anume: teoria personalității criminale (J. Pinatel), cu apartenenta la teoriile etiologice
moderne, jucând rol decisiv în progresul cercetării criminologice, constituind acea rampă de
lansare pentru teoriile care aparțin criminologiei dinamice. De asemenea, vom puncta și câteva
elemente ce servesc diferențierii dintre criminogeneză și criminodinamică. Vom examina pe rând
aceste chestiuni.
1. TEORIA PERSONALITĂȚII CRIMINALE – JEAN PINATEL

Conform aprecierilor doctrinare [spre exemplu: V. Cioclei, I. Iacobuță], teoria
personalității criminale este considerată drept cea mai ambițioasă dintre ipotezele avansate în
cadrul curentului psihologic (teorie subsumată celor de orientare psiho-morală). Fiind concepută
ca un model explicativ apt de a aduce explicații atât cu referire la geneza (etiologia) actului
criminal cât și la dinamica acestuia, teoriei elaborate de criminologul francez J. Pinatel i se relevă
astfel și meritul de a constitui, deopotrivă, una dintre ultimele explicații etiologice importante,
bază/rampă de lansare pentru noi teorii cu apartenență la criminologia dinamică.
Înainte de a prezenta ceea ce ține de esența teoriei personalității criminale, sunt de
făcut câteva precizări referitoare la criminologia dinamică și teoriile noncauzale, prin surprinderea
diferențelor care separă această subramură distinctă a criminologiei de cea cunoscută sub
denumirea de criminologie etiologică, respectiv de teoriile etiologice (cauzale). În acest sens, de
reținut că: «Teoreticienii acestei orientări (criminologie dinamică - s.n.) neagă valoarea științifică
și utilitatea explicațiilor de tip cauzal și, de aceea, își concentrează atenția asupra actului criminal
în sine, încercând să facă abstracție de „istoria” infractorului, de factorii endogeni ori exogeni ce
ar fi putut acționa asupra acestuia anterior comiterii faptei. (...) Astfel, putem defini criminologia
44
dinamică drept acea ramură a criminologiei teoretice, care se ocupă cu studierea fenomenului
criminal, din punctul de vedere al mecanismelor și al proceselor care însoțesc trecerea la act» [V.
Cioclei].
Ce ține de esența teoriei personalității criminale se poate rezuma la principalele idei expuse
de J. Pinatel, anume:
- Între criminali și noncriminali nu sunt deosebiri de natură, ci deosebiri de grad. „Crima
este un act omenesc, iar criminalii sunt oameni ca și necriminalii, dar ei se disting de alții deoarece
comiterea crimei este expresia unei diferențe de grad, deci cantitativă și nu calitativă; există o
diferență de grad, între psihismul criminalilor și acela al necriminalilor” [J. Pinatel, apud. I.
Oancea]. Diferențele de grad poartă asupra pragului delincvențial, pe care unii indivizi îl trec mai
ușor, iar alții răspund mai greu printr-o reacție/ripostă, cu trecerea la săvârșirea actului criminal.
Or, tocmai această diferență de grad, deci de ordin cantitativ (și nu calitativ) este dată de anumite
trăsături care alcătuiesc – în concepția autorului teoriei – așa-numitul nucleu al personalității
criminale.
- Patru sunt componentele nucleului central al personalității criminale: egocentrismul,
labilitatea, agresivitatea și indiferența afectivă. „Nucleul personalității criminale este o structură
dinamică. Încă o dată, reunirea și asocierea acestor componente, dintre care nici una nu este
anormală în sine, acțiunea și interacțiunea lor trebuie luate în considerație. Nucleul personalității
criminale este o rezultantă, și nu un dat” [J. Pinatel, apud. V. Cioclei]. Pentru explicații
suplimentare privind mecanismul trecerii la săvârșirea actului infracțional – în optica lui Pinatel –
prin acțiunea conjugată a celor patru componente care configurează nucleul personalității
criminale (precum și pentru înțelegerea conținutului fiecăreia dintre acestea în parte), recomandăm
parcurgerea in extenso a doctrinei de specialitate.
2. CRIMINOGENEZA ȘI CRIMINODINAMICA
Momentele cercetării cauzelor actelor deviante de tip criminal/infracțional sunt în număr
de două, de unde și distincția între criminogeneză și criminodinamică. Conform explicațiilor din
doctrina de specialitate, un prim moment este atunci «(...) când se analizează crima sub un unghi
de vedere static, concret și când, pe baza crimelor individuale săvârșite anterior, se rețin cauzele și
condițiile care au contribuit la comiterea acelor fapte. Acestei analize a reținerii cauzelor
constatate i se supune criminogeneza faptei săvârșite. Este o cercetare individuală și repetată,
45
reținându-se că, în general, cauzele crimei sunt de două feluri: unele sunt cauzele legate de
persoana făptuitorului (cauze psihice, fizice etc.) și altele sunt cauze de mediu. Cercetătorul
conchide că aceste cauze se regăsesc, în general, la toate crimele. Este un examen util, el oferă o
imagine generală asupra etiologiei crimei. Această imagine-schemă devine o explicație și o
cunoaștere, în general, a cauzelor crimei. Un al doilea moment este acela al trecerii la săvârșirea
crimei, când fapta se examinează din unghiul de vedere la mișcării; acum se examinează cauzele
personale și de situație existente care duc la săvârșirea faptei; este așa-numita criminodinamica
faptei săvârșite; pe scurt, i se mai spune acestei etape „trecerea la act” sau trecerea la săvârșirea
faptei. În acest moment intra în joc factorii personali și concreți legați de persoana făptuitorului și
apoi factorii concreți legați de situația existentă, când se confruntă factori care împing la comitere
și factori care împiedică comiterea (stăpânirea de sine, teama etc.). În acest moment se hotărăște
reușita sau eșecul comiteri faptei criminale» [I. Oancea].
De reținut că teoriile etiologice și teoriile dinamice se referă la cele două momente
distincte ale actului criminal/infracțional, cu diferențe generate din perspectiva de abordare,
anume: pe de o parte, ce se întâmplă cu un individ anterior momentului trecerii la actul criminal,
respectiv ce se întâmplă cu individul „prins”/aflat în momentul săvârșirii faptei. Meritele și
limitele pe care le cunosc atât teoriile etiologice cât și teoriile dinamice nu trebuie să conducă la
punerea lor în ecuația: teorii cauzale versus teorii noncauzale, cu desemnarea unui câștigător. Din
aceasta „luptă” de idei/opinii/concepții de explicare a comportamentelor deviante de tip criminal
trebuie să se nască progresul în cercetarea criminologică, prin promovarea unei viziuni ample,
integratoare, și nu înguste/reducționiste.
46
Unitatea (activitatea / tema) nr. 5 + 6 de studiu individual
V. + VI.CRIMA CA ACT INDIVIDUAL
Două unități de învățare (nr. 5 și nr. 6) sunt rezervate prezentării (de manieră sintetică a)
unora dintre aspectele pe care le dezvoltă problematica referitoare la crimă - act individual. Fără
falsa pretenție de a epuiza întregul registru de interes (care include și problema relativă la factorii
criminogeni ș.a.) propunem o abordare selectivă. Astfel, vom îndrepta atenția asupra:
1. Noțiunii de crimă în diferite tipuri de limbaj, de la cel curent/comun/cotidian, până la cel de
specialitate (limbaj juridico-penal și limbaj criminologic).
2. Formelor crimei (clasificarea actelor criminale).
Le vom examina pe rând, însă nu înainte de a face două mențiuni. În legătură cu un aspect
pe care nu îl vom dezbate în prezentul cadru, respectiv cel privitor la factorii criminogeni,
menționam că aceștia includ cauzele și condițiile fenomenului infracțional (cu distincțiile care
trebuie operate între cele două noțiuni, anume: cauza/cauzele determină, generează fenomenul
criminal, iar condiția/condițiile ajută, favorizează producerea fenomenului). În ceea ce privește
raportul dintre crima – privită ca act individual – și criminalitate – fenomen global, de masă –
acesta va fi discutat într-o unitate distinctă de învățare.
1. Noțiunea de crimă are mai multe înțelesuri, „pliindu-se” pe varii tipuri de limbaj. Astfel, în
limbajul comun = infracțiune/faptă penală intenționată îndreptată împotriva vieții unei persoane
(spre exemplu: omor simplu/calificat, uciderea la cererea victimei), inclusiv o infracțiune prin
care s-a cauzat moartea/decesul victimei (spre exemplu: loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
viol care a cauzat moartea victimei, tâlhărie care a cauzat moartea victimei).
Recurgând la limbajul de specialitate, trebuie să distingem intre limbajul juridico-penal și
cel criminologic, atunci când avem în vedere înțelesul noțiunii de crimă. În această ordine de idei,
este de precizat că în accepțiune penală, crima desemnează – din ansamblul faptelor care
constituie infracțiuni – fapta (penală) cea mai gravă, în considerarea unei anumite ierarhii legale,
nu puține fiind legislațiile penale care au consacrat/consacră o împărțire a infracțiunilor (din punct
de vedere al gravității pe care o prezintă și/sau după natura pedepsei prevăzute de lege), prin
47
promovarea unei concepții bipartite sau tripartite în materie. Menționăm, în acest sens, fie o
departajare între crime și delicte, fie o departajare între crime, delicte si contravenții.
De reținut: Această clasificare nu se (mai) reflectă în legislaţia noastră penala. De lege
lata se operează exclusiv cu noțiunea de infracțiune (căreia însuși legiuitorul penal îi acordă
definiția), fără înscrierea unei concepții bipartite/tripartite. Menționăm că astfel de clasificări nu au
fost străine codificărilor care s-au succedat, reliefând opțiuni legislative care s-au manifestat, la un
moment dat, în țara noastră. Astfel, în Codul penal „Carol al II-lea” (din 1936), se prevedeau
pedepsele pentru crime, delicte și contravenții (potrivit art. 22-24). Codul penal din 1968 nu a mai
menținut această clasificare, operând exclusiv cu noțiunea unică de infracțiune. În Codul penal
reprezentat de Legea nr. 301/2004 (promulgat, dar neintrat în vigoare, ulterior abrogat – ratând,
astfel, șansa de a deveni noul Cod penal al României), se dispunea însă, în art. 3: „Faptele
prevăzute de legea penală ca infracţiuni se împart, după gravitatea lor, în crime şi delicte”; în art.
58 erau prevăzute pedepsele, cele principale fiind diferite pentru crime, respectiv pentru delicte.
Deloc de neglijat aspectul potrivit căruia, în prima Expunere de motive a Codului penal
actual, s-a precizat că decizia elaborării unui alt nou Cod penal a avut la bază și neajunsurile Legii
nr. 301/2004, printre care s-a numărat „diferenţierea infracţiunilor în crime şi delicte, (care – n.n.)
deşi corectă din punct de vedere ştiinţific, a fost reglementată într-un mod defectuos, astfel încât
ea creează probleme a căror soluţie nu poate fi găsită în cuprinsul codului. (...) Mai trebuie
remarcat faptul că, în prezent, noţiunile de crimă şi delict nu mai au o semnificaţie juridică nici
pentru specialişti şi, evident, nici pentru opinia publică. Reintroducerea lor în aceste condiţii ar
reprezenta doar o sursă de confuzie. Pentru a avea sens, distincţia în plan penal ar trebui corelată
cu adoptarea unor instituţii corespunzătoare în plan procedural. Sistemele de drept în care există
împărţirea în crime şi delicte cunosc şi instituţii procedurale specifice care dau substanţă acestei
împărţiri, cum ar fi, spre exemplu, curtea cu juraţi. O astfel de instituţie are ca fundament tradiţia,
experienţa acumulată în timp şi o anumită cultură juridică în spaţiul civic. În lipsa acestora,
instituţia ar fi artificială, ineficace”.
În limbaj criminologic, noțiunea de crimă are o accepțiune largă, referindu-se la
infracțiune/faptă penală în general. Atragem atenția asupra următorului aspect (deosebit de
important), anume: nu trebuie pus semn de egalitate între infracțiune și noțiunea de crimă, în sens
criminologic. Lipsa de echivalare a celor două noțiuni se explică prin aceea că – după cum vom
48
arăta (și noi) în continuare – noțiunea de crimă, deși o include pe cea de infracțiune, înglobează și
alte fapte, cărora le lipsește o trăsătură/cerință esențială a infracțiunii.
În explicațiile aferente noțiunii de crimă, în sens larg, criminologic, doctrina de
specialitate autohtonă face apel la definiția legală a infracțiunii - potrivit textului art. 15 alin. (1)
Cod penal actual, care prevede că „Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu
vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”. Din definiția generală actuală a
infracţiunii s-ar evidenția indicarea, de către legiuitorul nostru penal, a următoarelor trăsături
esenţiale ce caracterizează orice faptă ca infracţiune: (1) faptă prevăzută de legea penală; (2) faptă
săvârşită cu vinovăție; (3) faptă nejustificată; (4) faptă imputabilă persoanei care a săvârșit-o.
Neîntrunirea, în fapta concret săvârșită, a cel puțin uneia (oricăreia) dintre trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii atrage imposibilitatea generării răspunderii penale în sarcina persoanei care a comis-o
(și, implicit, imposibilitatea sancționării sale prin intermediul sancțiunilor penale).
Or, astfel de fapte – care nu se constituie ca infracțiuni – sunt cuprinse în obiectul de studiu
al criminologiei, altfel spus, se circumscriu noțiunii de crimă, în sens criminologic. Astfel,
cercetarea criminologică este interesată și de fapte dezincriminate / fapte comise în lipsa vinovăției
în forma cerută de lege / fapte comise sub imperiul cauzelor justificative / fapte comise sub
imperiul cauzelor de neimputabilitate. Pentru motivele pentru care cercetarea criminologică este
interesată și de astfel de fapte, trimitem la consultarea literaturii de profil [spre exemplu: V.
Cioclei – autor care concluzionează: „în sens criminologic, noțiunea de crimă desemnează fapta
penală sau fapta cu justificată aparență penală]. Adăugăm mențiunea privitoare la aspectul
potrivit căruia corecta asimilare a materiei juridico-penale facilitează înțelegerea perspectivei de
ordin criminologic asupra noțiunii de crimă!
2. Formele crimei (clasificarea actelor criminale)

În criminologie, clasificarea actelor criminale „plătește tribut” clasificării – după
numeroase și variate criterii – operate în dreptul penal. Dincolo de identificarea unor forme
comune, este de precizat că se evidențiază și forme deosebite/specifice materiei criminologice.
O trecere în revistă a unora dintre aceste clasificări nu poate decât să servească
împrospătării memoriei, totodată fixării acestor forme care sunt întâlnite și în criminologie. Astfel:
(1) După sediul normativ al normelor de incriminare, distingem: infracţiuni prevăzute în
Partea specială a Codului penal; infracţiuni prevăzute în legi penale speciale; infracţiuni
49
prevăzute în legi extrapenale (nepenale), care cuprind şi unele dispoziţii penale. (2) După
criteriul obiectului lor, infracţiunile pot fi grupate în mai multe feluri (de reținut că nu există
infracțiuni fără obiect juridic!): normele de incriminare din Partea specială a Codului penal sunt
grupate în grupe şi subgrupe, în funcție de criteriul obiectului juridic generic (de grup). Acestea
sunt subsumate unui număr de 12 titluri, anume: infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra
patrimoniului; infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat; infracțiuni contra înfăptuirii
justiției; infracțiuni de corupție și de serviciu; infracțiuni de fals; infracțiuni contra siguranței
publice; infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială; infracțiuni
electorale; infracțiuni contra securităţii naţionale; infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor
armate; infracțiuni de genocid, contra umanității și de război. Cele mai multe incriminări
sistematizate astfel sunt sub-grupate, în cadrul titlurilor, în capitole; spre exemplu, titlul privitor la
infracțiunile contra persoanei cuprinde nouă capitole, după cum urmează: infracţiuni contra vieţii;
infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii; infracţiuni săvârşite asupra unui membru de
familie; agresiuni asupra fătului; infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie;
infracţiuni contra libertăţii persoanei; traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile; infracţiuni
contra libertăţii şi integrităţii sexuale; infracţiuni ce aduc atingere domiciliului și vieţii private.
(3) După criteriul elementului material: corespunzător tipului de normă imperativă prin care
se incriminează fapta în cauză, există: infracţiuni comisive (prevăzute de norme penale
prohibitive), care se comit de obicei prin acţiune (atunci când, în mod excepţional, astfel de fapte
se comit prin inacţiune, ele îşi menţin esenţa de fapte comisive, fiind catalogate drept infracţiuni
comisiv-omisive sau comisive prin omisiune; acestea sunt reglementate în art. 17 CP); infracţiuni
omisive (prevăzute de norme penale onerative), care se comit de regulă prin inacţiune (atunci
când, prin derogare de la regulă, se săvârşesc printr-o acţiune, îşi menţin caracterul de infracţiuni
omisive, devenind infracţiuni omisiv-comisive sau omisive prin comisiune).
(4) În funcție de urmarea imediată (după felul urmării imediate), se disting: infracţiuni de
rezultat – sunt infracţiunile la care urmarea imediată se manifestă sub forma unui rezultat concret,
efectiv palpabil, a unei modificări materiale perceptibile în lumea înconjurătoare (potrivit unor
opinii, este vorba despre infracţiuni a căror urmare imediată, distinctă şi deosebită de elementul
material, reiese cu necesitate din tipicitatea faptei/descrierea acesteia în norma de incriminare),
aceasta fiind ori prevăzută explicit de legiuitor, ori dedusă implicit (tacit) din norma de
incriminare; infracţiuni de pericol – sunt infracţiunile la care urmarea imediată nu se manifestă
50
sub forma unui rezultat concret, ci sub forma unei stări de periclitare a anumitor valori sociale
penalmente ocrotite (urmarea nu este un rezultat propriu-zis, ci o ameninţare cu posibila producere
a unui atare rezultat, ca urmare a unei anumite conduite periculoase pe care a avut-o infractorul).
(5) După forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa lor (vinovăţie ca element
constitutiv, pe latură subiectivă, al conţinutului infracţiunii), infracțiunile pot fi: infracţiuni
intenţionate(după diverse clasificări ale intenţiei, în această categorie pot fi identificate, în mod
subsecvent, după cum sunt reglementate sau după cum se comit în mod particular, o serie de sub-
clasificări, de exemplu: infracţiuni spontane, infracţiuni premeditate, infracţiuni comise în
realizarea unui anumit scop – comise cu intenţie calificată – sau datorită unui anumit mobil şi,
respectiv, infracţiuni la care legal nu interesează scopul sau mobilul datorită căruia s-au comis
etc.); infracţiuni culpoase/comise din culpă (după diverse clasificări ale culpei, în această
categorie pot fi identificate, în mod subsecvent, după cum se comit în mod particular, o serie de
sub-clasificări, de exemplu: infracţiuni caracterizate de o culpă gravă/lata, caracterizate de o
culpă ușoară/levis, caracterizate de o culpă foarte ușoară/levissima; infracțiuni caracterizate de o
culpă comisivă/in agendo sau omisivă/in omittendo); infracţiuni praeterintenţionate (comise cu
intenţie depăşită).
(6) După un alt criteriu de clasificare, unele legislații au cunoscut/cunosc gruparea faptelor
penale în infracţiuni politice și infracţiuni de drept comun.
Lista clasificărilor rămâne deschisă...
Deloc de neglijat nu sunt nici alte clasificări, operate după criterii privitoare la: sfera și
numărul subiecţilor infracțiunii (sub acest din urma aspect, amintind măcar despre infracţiuni
care pot fi săvârşite de către o singură persoană, numite şi infracţiuni unilaterale – în cazul
acestora, este posibilă pluralitatea de subiecţi activi, dar aceasta se manifestă în mod
conjunctural/întâmplător, pe caz concret, fără a reprezenta o condiţie de existenţă a infracţiunii,
motiv pentru care se numeşte, atunci când apare, pluralitate ocazională, cunoscută şi sub
denumirea de participaţie penal, ale cărei forme sunt coautoratul, complicitatea şi instigarea – și
infracţiuni bilaterale sau plurale, care nu pot fi comise decât de către mai multe persoane, fie prin
natura lor – pluralitate naturală de făptuitori –, fie prin modul în care a conceput legiuitorul
incriminarea – pluralitate constituită/constitutivă/legală de făptuitori).
De reținut că printre formele crimei se distinge o categorie aparte = crimele mulțimii.
Acestea se particularizează prin trăsături care le evidențiază în peisajul actelor infracționale, sens
51
în care recomandăm parcurgerea unor extrase inserate în suportul de curs [a se vedea unitatea de
învățare nr. (3) – concepția lui Gustave le Bon].
VII. + VIII.CRIMINALITATEA
Două unități de învățare (nr. 7 și nr. 8) sunt rezervate prezentării (de manieră sintetică, a)
unora dintre aspectele pe care le dezvoltă problematica referitoare la criminalitate. De la bun
început ținem să reamintim faptul că fenomenul global (colectiv) pe care îl reprezintă
criminalitatea constituie obiectul principal de studiu al criminologiei. Fără falsa pretenție de a
epuiza întregul registru de interes (care include numeroase și variate probleme ale criminalității)
propunem o abordare selectivă. Astfel, vom îndrepta atenția asupra:
1. Noțiunii și trăsăturilor/caracterelor criminalității.
2. Structurii și dinamicii criminalității.
3. Criteriilor de evaluare a criminalității (insistând pe evaluarea cantitativă a criminalității).
Le vom examina pe rând, însă nu înainte de a face două mențiuni. În legătură cu un aspect
(important) pe care nu îl vom dezbate în prezentul cadru, respectiv cel privitor la unele forme pe
care le prezintă criminalitatea, comentariile realizate cu ocazia prezentării crimei ca act individual
– prin extensie – își mențin valabilitatea. Amintim, în acest sens, clasificările realizate după
obiectul crimelor (criminalitate contra persoanei / contra patrimoniului / contra securității
naționale etc.), după subiecții activi ai acestora, relativ la vârstă (criminalitatea minorilor / tinerilor
delincvenți / adulților / persoanelor vârstnice), dar și după sex (feminin / masculin) ș.a. Alte forme
ale criminalității (spre exemplu: criminalitatea organizată – pe segmente interesând traficul de
droguri / traficul de carne vie / terorismul ș.a.) vor fi surprinse într-o unitate distinctă de învățare
(nr. 10). În ceea ce privește raportul dintre crima – privită ca act individual – și criminalitate –
fenomen global, de masă – acesta este cadrul în care vom expune unele idei de bază (se impune cu
puterea evidenței corelația dintre parte și întreg).
1. Noțiune și trăsături/caractere ale criminalității

Criminalitatea este definită în literatura de specialitate ca desemnând ansamblul faptelor
penale săvârșite într-un anumit spațiu și într-o anumită perioadă de timp, în aprecierea [A.
Ungureanu; N. Giurgiu] potrivit căreia acest fenomen (global) se caracterizează prin anumite
52
trăsături specifice: este un fenomen complex, cu valențe bio-psiho-socio- umane; este un fenomen
nociv pentru societate; are un caracter social de masă; are caracter evolutiv; are un caracter cauzal
(condițional); are un caracter variat/diversificat.
2. Structura și dinamica criminalității

În literatura de specialitate [A. Ungureanu; N. Giurgiu] prin structură a criminalității „se
înțelege felul de alcătuire, configurația și așezarea înlăuntrul fenomenului infracțional a diferitelor
sale părți componente, precum și raporturile dintre ele sau dintre ele si totalitatea fenomenului
infracțional”, iar dinamica criminalității „reprezintă modificările cantitative și calitative intervenite
în structura criminalității, prin comparație cu intervalele de timp și de spațiu geografic succesive,
reflectând cursul general al criminalității și tendințele sale spre viitor”.
Este de precizat că, în legătură cu dinamica criminalității, interesează și termenul de trend
al criminalității = tendința fundamentală înregistrată în evoluția fenomenului, pe o anumită durată
de timp (după caz, ascendent sau descendent).
3. Criterii de evaluare a criminalității

În mod invariabil, în literatura de specialitate este tratată problema evaluării criminalității,
care se poate realiza atât din punct de vedere cantitativ, cât și din punct de vedere calitativ. Sub
raport cantitativ, se face distincție între mai multe feluri de criminalitate, cu sfere de cuprindere
mai largi / mai înguste, prin raportare la criteriul dat de gradul de descoperire și cunoaștere a
fenomenului (de către organele cu atribuții în stăpânirea/prevenirea/combaterea acestuia). Astfel,
în optica doctrinei (majoritare) sunt evidențiate trei feluri/categorii ale criminalității, încetățenite
sub denumirile: criminalitate reală; criminalitate aparentă (reclamată, sesizată, relevată);
criminalitate legală (judecată). Date fiind sferele lor diferite de cuprindere, o reprezentare grafică
sugestivă este cea a unor cercuri concentrice, dintre care cel cu circumferința cea mai mare =
criminalitatea reală, cel cu circumferința cea mai mica = criminalitatea legală, iar cel ce ocupa
poziția intermediară = criminalitatea aparentă.
Criminalitatea reală – cuprinde totalitatea infracțiunilor săvârșite în realitatea
înconjurătoare (pe un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă de timp), indiferent dacă faptele
penale sunt ori nu sunt cunoscute/descoperite de organele cu atribuții în stăpânirea fenomenului
infracțional.
Criminalitatea aparentă – cuprinde totalitatea faptelor cu aparență penală (confirmată sau
53
nu, deci care sunt infracțiuni sau par ca fiind infracțiuni), fapte care au ajuns la cunoștința
organelor judiciare penale. Cu alte cuvinte, în unele cazuri se poate constata că faptele comise în
realitate, din varii motive, nu constituie infracțiuni, iar, în alte cazuri, dimpotrivă, să se constate că
faptele comise constituie infracțiuni, dar este înlăturată răspunderea penală generată prin
săvârșirea acestora, ori nu intervine represiunea penală/sancționarea penală a
persoanei/persoanelor implicate în comiterea lor. Mai exact, prin raportare la legislația penală și
procesual-penală din România, intră in această categorie a criminalității aparente, fie fapte care nu
ajung în faza judecății, fie chiar atingând acest stadiu/ajunse la judecată, atrag un anumit mod de
soluționare a cauzei penale/mod de rezolvare a acțiunii penale.
În acest sens, facem trimitere (măcar) la un articol din Codul de procedură penală al
României, anume: art. 16 – care reglementează cazurile care împiedică punerea în mișcare și
exercitarea acțiunii penale, precizând că, atunci când constatarea vreunuia dintre cazurile
prevăzute în articolul pre-citat se realizează în cursul urmăririi penale, acțiunea penală se stinge
prin clasarea cauzei, respectiv, atunci când constatarea se realizează de către instanța penală,
soluția procesuală va fi, după caz, cea a achitării, sau cea a încetării procesului penal.
Criminalitatea legală (judecată) – cuprinde totalitatea faptelor penale/infracțiunilor pentru
care s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă, alta decât achitarea sau încetarea
procesului penal, cum este cazul pronunțării unei hotărâri de condamnare a inculpatului (pentru
infracțiunea/infracțiunile comise, generatoare de răspundere penală nealterată, concretizată în
aplicarea de sancțiuni penale = pedepse sau măsuri educative). Exprimăm opinia conform căreia,
în considerarea legislației penale și procesual penale din România, trebuie incluse în categoria
criminalității legale și infracțiunile pentru care s-a pronunțat o hotărâre de renunțare la aplicarea
pedepsei, ori de amânare a aplicării pedepsei.
Este de menționat că o mare parte a criminalității rămâne necunoscută, desemnând așa-
numita cifră neagră a criminalității = totalitatea faptelor penale care se săvârșesc în realitatea
obiectivă/înconjurătoare, dar care nu ajung la cunoștința organelor judiciare penale (=
criminalitate reală minus criminalitate aparentă). În legătură cu factorii care generează cifra neagră
a criminalității (abilitatea infractorilor; ineficiența organelor de cercetare penală; pasivitatea
victimelor), cu posibilitățile de evaluare a cifrei negre, trimitem la consultarea acelei părți din
literatura de specialitate care aprofundează acest subiect [a se vedea – V. Cioclei].
54
IX. + X.INFRACTORUL - CRIMINALUL
Două unităţi de învăţare (nr. 9 si nr. 10) sunt rezervate prezentării (de manieră sintetică a)
unora dintre aspectele pe care le dezvoltă problematica referitoare la infractor/criminal. Fără falsa
pretenţie de a epuiza întregul registru de interes (care include numeroase şi variate probleme
privind criminalul) propunem o abordare selectivă. Astfel, vom îndrepta atenţia asupra:
1. Noţiunii de criminal.
2. Tipurilor de criminali (tipologie criminală).
Le vom examina pe rând, însă nu înainte de a face următoarea menţiune. În legătură cu un
aspect (important) pe care nu îl vom dezbate (pe larg) în prezentul cadru – limitându-ne doar la
schiţarea principalelor idei –, respectiv cel referitor la personalitatea infractorului, comentariile
realizate în literatura de specialitate poartă asupra unor chestiuni relative la: clarificarea
conceptului; modalităţile de formare şi căile de influenţare; coordonatele bio-psiho-sociale ale
personalităţii infractorului [pentru detalii, a se vedea: N.Giurgiu]. În acest sens, specificăm că
doctrina avansează ca operaţională definiţia cu cea mai largă deschidere a personalităţii, „care
trebuie înţeleasă ca o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de
stabilitate şi care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului criminal, prin atitudinea
de antisociabilitate” [N. Giurgiu].
În aceeaşi ordine de idei, adăugăm şi observaţia pertinentă asupra următorului aspect,
anume: „Conceptul de personalitate a infractorului include, desigur, şi acele trăsături ale persoanei
care – potrivit legii naţionale – caracterizează subiectul activ al unei infracţiuni, precum:
individualitatea acestuia, vârsta, capacitatea de a răspunde penal precum şi anumite trăsături
speciale, de natură relaţională specifice statutului social personal al făptuitorului, relaţiile sale cu
victima etc.” [N. Giurgiu]. Încă o dată, după cum (lesne) se poate observa, rezultă fără putinţă de
tăgadă că o corectă asimilare a materiei juridico-penale facilitează înţelegerea perspectivei de
ordin criminologic (şi) asupra problematicii pe care o ridică/dezvoltă infractorul/criminalul.
55
În legătură cu personalitatea infractorului/criminalului şi principalele sale modalităţi de

formare şi căi de influenţare + coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii sale, sunt de
reţinut: înstrăinarea, frustrarea, inadaptabilitatea şi învăţarea – sunt apreciate ca reprezentând
modelele de formare a personalităţii criminale, iar influenţa familiei / şcolii / mediului socio-
profesional / micromediului ambiental imediat / mediului social global configurează acele căi de
influenţare a personalităţii criminale. Vârsta, sexul, infirmităţile şi bolile somatice, particularităţile
etnice şi rasiale, particularităţile psihice, deficienţele de natură psihică, nivelul de instruire şi
educație, modul de ocupare a timpului liber – sunt considerate ca fiind cele care configurează
coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii infractorului/criminalului [pentru detalii, a se
vedea: N. Giurgiu].
1. Noţiunea de criminal
Criminalul reprezintă persoana care este implicată (activ) în săvârşirea unei crime. După
cum s-a arătat în cadrul unităţilor (cumulate) de învăţare (nr. 5 şi nr. 6) – rezervate problemelor
privind crima privită ca act individual – noţiunea de crimă are mai multe înţelesuri, în sens
criminologic aceasta având o accepţiune largă, referindu-se la infracţiune/faptă penală în general.
Simţim nevoia de a reitera observaţia referitoare la aspectul potrivit căruia nu trebuie pus
semn de egalitate între infracţiune şi noţiunea de crimă, în sens criminologic, aceasta deoarece
noţiunea de crimă, deşi o include pe cea de infracţiune, înglobează şi alte fapte, cărora le lipseşte
o trăsătura/cerinţă esenţială a infracţiunii. Drept urmare, s-a putut concluziona că, „în sens
criminologic, noţiunea de crimă desemnează fapta penală sau fapta cu justificată aparenţă
penală” [V. Cioclei]. Pe cale de consecinţă, nu vom insista asupra noţiunii de criminal,
menținându-şi valabilitatea comentariile întreprinse în legătură cu (toate) implicaţiile conceptului
de crimă, astfel încât nu trebuie să surprindă (nici) concluzia potrivit căreia se subsumează
noţiunii/conceptului de criminal atât persoana care săvârşeşte infracţiunea/fapta penală sau fapta
cu justificată aparenţă penală.
În baza consideraţiilor mai-sus expuse, ţinem să subliniem distincţia care trebuie operată
prin prisma limbajului de specialitate (juridico-penal) între infractor şi făptuitor, deopotrivă
incluse în conţinutul noţiunii de criminal, în sens criminologic. Astfel, după cum fapta
(incriminată) comisă constituie sau nu infracțiune, se poate identifica, prin urmare, subiectul activ
al infracțiunii (denumit infractor), respectiv (doar) subiectul activ al faptei prevăzute de legea
56
penală (denumit făptuitor). Calitatea de infractor se construiește, întotdeauna, plecând de la aceea

de făptuitor, fără ca reciproca să fie valabilă (infractorul este mereu un făptuitor, dar nu orice
făptuitor este un infractor)! Această diferențiere terminologică este întrebuințată, uneori, pentru a
exprima, brevitatis causa, diferența dintre subiectul activ care a comis o faptă ce reprezintă
infracțiune și subiectul activ care a săvârșit o faptă care, deși este prevăzută de legea penală, nu se
constituie, pe caz concret, drept infracțiune (spre exemplu, cu privire la minorul care comite o
activitate incriminată, se utilizează – după cum s-a menționat deja – fie sintagma infractor minor –
implicând situația unui minor răspunzător penal care a comis fapta, încadrată juridic ca infracțiune
–, fie sintagma făptuitor minor – implicând situația unui minor nerăspunzător penal, care a comis
acea faptă ca activitate rămasă doar la stadiul de faptă prevăzută de legea penală).
În aceeași ordine de idei, reamintim – din materia penala – că subiectul activ al infracțiunii
este infractorul, persoana implicată activ în săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, subiectul activ
al infracțiunii (= infractorul) poate fi (este), deopotrivă, persoana care comite fapta penală în mod
nemijlocit (autorul/coautorul) sau persoana care determină (cu intenție) o altă persoană la
săvârșirea faptei incriminate (instigatorul), respectiv persoana care (cu intenție) înlesnește sau
ajută, în orice mod, o altă persoană la comiterea faptei incriminate (complicele). Așadar, subiect
activ al infracțiunii (=infractor/criminal) sunt atât autorul, cât și participantul la comiterea unei
infracțiuni/crime.
2. Tipuri de criminal. Tipologie criminală

În debutul prezentării unor elemente de tipologie criminală (perspectiva criminologică),
înţelegem să realizăm o trecere în revistă a unor clasificări (dintre cele operate în materie juridică)
privind infractorul, în considerarea valabilităţii acestora (şi) în domeniul criminologic. Astfel, se
poate susţine că inclusiv clasificarea/taxonomia criminalilor, în mare parte, la rândul ei, „plăteşte
tribut” clasificării – după numeroase şi variate criterii – identificate în dreptul penal. Socotim că
acest demers, nu poate decât să servească împrospătării memoriei în legătură cu unele cunoştinţe
din domeniul juridic, cu atât mai mult cu cât, clasificările se regăsesc şi în domeniul de referinţă.
Astfel:
În ceea ce privește clasificările efectuate în raport de subiectul activ al infracțiunii (=
infractor), este de reținut în primul rând cea care decurge din expunerile anterioare (în funcție de
criteriul impunerii sau a neimpunerii, prin lege, într-un conținut particular de incriminare, a unor
57
condiții suplimentare celor generale, referitoare la calitatea subiectului activ): subiect activ
general (generic, simplu, necircumstanțiat) și subiect activ special (calificat, circumstanțiat,
propriu).
După criteriul vârstei infractorului, se pot identifica mai multe clasificări ale acestuia.
Astfel, în funcție de vârsta subiectului activ la momentul săvârșirii infracțiunii, se impune
clasificarea în infractor minor și infractor major, subliniind importanţa acestei clasificări –
potrivit legii naționale – sub aspectul regimului de sancționare: pedepse aplicabile infractorilor
majori, spre deosebire de sancţiunile constând în măsuri educative aplicabile infractorilor minori.
De reţinut că, în principiu, orice infracțiune poate fi comisă, deopotrivă, de către un infractor
minor, cât și de către un infractor major. De asemenea, în considerarea legislaţiei naţionale,
amintim şi categoria denumită a tinerilor infractori/condamnați (persoane cu vârsta mai mică de
21 de ani), precum și aceea a infractorilor/condamnaților vârstnici (după caz, persoane cu vârsta
mai mare de 60 sau 65 de ani).
Din punct de vedere al criteriului genului persoanei subiectului activ persoană fizică, se
pot separa infractorii persoane de gen masculin de infractorii persoane de gen feminin. În
principiu, o infractoare poate comite aceleași categorii de infracțiuni ca un infractor, existând chiar
incriminări condiționate exclusiv de o anumită calitate specială a subiectului activ, care impune
acestuia numai genul feminin. Spre exemplu, acesta este cazul infracțiunii de ucidere ori vătămare
a nou-născutului de către mamă (art. 200 Cod penal).
O altă clasificare a subiectului activ poate viza criteriul existenței sau inexistenței
antecedentelor penale (eventual, într-o anumită formă anume determinată). Astfel, infractorii pot
fi clasificați în: infractori primari (care nu au antecedente penale); infractori recidiviști (care au
antecedente penale, manifestate sub forma existenței stării de recidivă); infractori cu antecedente
penale, care nu sunt, totuși, recidiviști (persoane a căror antecedență penală, deși existentă, nu
întrunește toate condițiile necesare pentru reținerea stării de recidivă – spre exemplu, cei care
comit o nouă infracțiune în stare de pluralitate intermediară de infracțiuni, art. 44 Cod penal).
După numărul subiecţilor activi necesari şi suficienţi pentru comiterea infracţiunii,
subiectul activ poate să fie unic sau plural. Infracţiunile care pot fi săvârşite de către o singură
persoană sunt numite infracţiuni unilaterale (în cazul acestora, este posibilă pluralitatea de
subiecţi activi, dar ea se manifestă în mod conjunctural, pe caz concret, fără a reprezenta o
condiţie de existenţă a infracţiunii, motiv pentru care se numeşte – atunci când apare – pluralitate
58
ocazională, cunoscută şi sub numele de participaţie penală – ale cărei forme sunt coautoratul,
complicitatea şi instigarea). Pot fi identificate însă și unele incriminări care, dacă se comit în
participație penală, exclud totuși coautoratul, reprezentând fapte care nu pot fi comise nemijlocit
decât de către o singură persoană; în doctrină, acestea sunt denumite infracțiuni cu autor exclusiv
unic (infracțiuni care se pot comite doar in persona propria). Există însă și infracţiuni bilaterale
sau plurale, care nu pot fi comise decât de către mai multe persoane, fie prin natura lor –
infracțiune de pluralitate naturală de făptuitori (de exemplu, infracţiunea de incest sau bigamia) –,
fie prin modul în care a conceput legiuitorul incriminarea – infracțiuni de pluralitate constituită de
făptuitori (de pildă, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat).Lista
clasificărilor rămâne deschisă...
Problematica tipologiei criminale (a tipurilor de criminali) preocupă cercetarea
criminologică, în literatura de specialitate indicându-se faptul că aceasta „preconizează existenţa
unor grupe de persoane, a unor categorii de criminali, iar persoanele care alcătuiesc un asemenea
grup prezintă trăsături asemănătoare. Aceste persoane, cu astfel de trăsături, alcătuiesc un tip, care
le reprezintă” [I. Oancea].
De reţinut: Un tip criminal nu este un singur individ/o singură persoană, ci un grup de
persoane/indivizi care prezintă un ansamblu de trăsături caracteristice proprii, care particularizează
acel grup. Se mai remarcă în doctrină, în legătură cu tipul de criminal, că: „a) tipurile nu reprezintă
tipuri pure şi complete, dar au unele trăsături mai accentuate, care îi disting de alte tipuri; b) un
criminal nu acumulează toate trăsăturile caracteristice, dar le are pe cele mai importante, încât el
constituie un tip; c) acceptându-se mai multe tipuri de criminali, unele tipuri sunt mai bine
conturate şi mai frecvente (...)” [I. Oancea].
În decursul istoriei criminologiei s-au conturat numeroase şi variate încercări de tipologie
criminală (după caz, validate sau invalidate), dintre care unele (credem că) merită să fie amintite
[pentru unele tipuri de criminali, a se vedea: T. Pop]. Astfel:
a) Pozitivismul italian a reţinut:
- tipul criminalului înnăscut: C. Lombroso – viziune iniţială; sub influenţa criticilor ce i s-au adus,
a acceptat şi existenţa altor tipuri, spre exemplu: criminal nebun, criminal de ocazie etc.;
- adevăraţii criminali (asasini, violenţi, improbi şi cinici) şi infractorii convenţionali (revoltaţii): R.
Garofalo – clasificarea criminalilor după criteriul anomaliei morale;
- criminali nebuni (alienaţi), înnăscuţi, din obicei (habituali sau din obișnuinţă), pasionali (din
59
pasiune), de ocazie: viziunea lui E. Ferri, cel care a impus teza necesităţii clasificării criminalilor.
b) Curentul (inter)psihologic din criminologie a reţinut:
- tip criminal profesional sau social: viziunea lui G. Tarde, care combate concepţia lombrosiană,
preconizând o clasificare de ordin sociologic. Distinge între criminali urbani şi rurali, asasini sau
violenți şi hoţi.
c) Orientarea psihanalitică din curentul psihologic manifestat în criminologie a reţinut:
- criminalul (răufăcătorul) din sentiment de vinovăţie: viziunea lui S. Freud.
- criminal introvertit, extrovertit, ambivert: viziunea lui C. G. Jung.
În literatura de specialitate [pentru detalii, a se vedea: I. Oancea] sunt prezentate şi alte
tipologii criminale, aşa cum s-au configurat în acord cu alte concepţii/viziuni care au marcat
istoria criminologiei, dintre cele frecvent menţionate amintind: criminalul agresiv (violent);
criminalul achizitiv; criminalul caracterial; criminalul lipsit de frâne sexuale; criminalul
profesional; criminalul ocazional; criminalul debil mintal; criminalul recidivist; criminalul
ideologic (politic); criminalul alienat.
Foarte important de menţionat este faptul că tipurile criminale (inclusiv cele mai-sus
identificate) cunosc sub-tipuri. Cu titlu de exemplu, se pot reţine: pentru criminalul profesional –
criminalul profesional pasiv (parazitul social) şi criminalul profesional activ, dinamic şi organizat;
criminalul achizitiv – hoţul, şarlatanul, falsificatorul, mituitorul etc.; criminalul alienat –
paranoicul, schizofrenicul, maniaco-depresivul, epilepticul etc.
Lista (tipurilor şi sub-tipurilor criminale) rămâne deschisă, dar nu putem încheia trecerea în
revistă a taxonomiei criminale, fără a menţiona un tip criminal aparte, anume: criminalul/ucigaşul
în serie, acceptat ca „acel tip criminal care comite mai multe omoruri la intervale de timp relativ
mari, având ca mobil obţinerea unor senzaţii extreme, legate de fantasme sexuale perverse şi (sau)
de impulsuri sadice de dominare şi manipulare a victimelor” [V. Cioclei, autor la care trimitem
pentru o expunere detaliată].
60
XI. + XII.VICTIMA – ELEMENTE DE VICTIMOLOGIE
Două unităţi de învăţare (nr. 11 si nr. 12) sunt rezervate prezentării (de manieră sintetică
a) unora dintre aspectele pe care le dezvoltă problematica referitoare la victimă. Fără falsa
pretenţie de a epuiza întregul registru de interes (care include numeroase şi variate probleme
privind victima) propunem o abordare selectivă. Astfel, vom îndrepta – în principal – atenţia
asupra:
1. Noţiunii de victimă.
2. Tipurilor de victime (tipologie victimală).
Le vom examina pe rând, însă nu înainte de a veni cu unele precizări. Ştiinţa care studiază
victimele este victimologia (derivând din latinescul victima şi grecescul logos). Dacă victimologia
reprezintă un curent în criminologie, sau este o ştiinţă care şi-a câştigat statut autonom, (încă)
întreţine emiterea de aprecieri divergente, tributare acestor două orientări/curente de opinie.
Studiul ştiinţific al victimei a succedat studiul ştiințific al criminalului, în literatura de specialitate
consemnându-se următoarele: „Începând cu deceniile 3 şi 4 ale secolului al XX-lea se publică
lucrări ştiinţifice consacrate studiului victimei, care reuşesc să amplifice aceste preocupări de la un
capitol important al criminologiei generale, la ceea ce se pretinde – şi aproape unanim se admite –
că este astăzi o ştiinţă autonomă, denumită victimologie” [I. Iacobuţă].
De reţinut: Nume de referinţă în fundamentarea victimologiei sunt cele ale lui Hans von
Hentig (cercetător german – considerat părinte al victimologiei penale), dar şi Benjamin
Mendelsohn (avocat penalist de origine română – considerat părinte al victimologiei generale).
Sub acest aspect, sunt de punctat cele două mari direcţii victimologice. „Pe de o parte victimologia
penală, care include victimizările realizate de persoane prin încălcarea legii penale, iar pe de altă
parte, victimologia generală care include victimizările unei persoane indiferent de cauza acestora
şi de modalitatea prin care se realizează” [S. Bogdan].
Fără a ne opri în cadrul expunerii noastre decât la unele aspecte antrenate de tema destinată
victimei (actului infracţional), ţinem să reliefăm dimensiunea comentariilor realizate în literatura
de specialitate, care poartă asupra unor chestiuni/probleme complexe, printre care se numără:
61
factorii victimogeni, efectele (diverse ale) victimizării, protecţia victimelor infracţiunilor ş.a.,
preocupările faţă de acest protagonist al crimei – victima – câştigând din ce în ce mai mult teren.
1. Noţiunea de victimă
Conceptul de victimă cunoaşte mai multe accepţiuni în funcţie de un anumit domeniu de
referinţă, incontestabil reprezentând o noţiune de bază în cadrul victimologiei. Din perspectivă
juridică, mai exact, în abordare juridico-penală, noţiunea de victimă desemnează (de regulă)
subiectul pasiv al infracţiunii. Pentru înlesnirea trecerii la perspectiva victimologică, deloc de
neglijat este perspectiva juridico-penală, servind şi unei înţelegeri integratoare a aspectelor
deosebit de complexe privind tipologia victimală. Astfel, o trecere în revistă a clasificărilor
subiectului pasiv al infracțiunii, nicidecum (şi nimănui) nu are cum să dăuneze… Astfel, de reţinut
următoarele:
Subiectul pasiv este reprezentat de persoana spre care se îndreaptă săvârșirea faptei,
entitatea (fizică sau juridică) atinsă/lezată/periclitată ca urmare a comiterii infracțiunii, aceea
care suferă urmarea imediată produsă prin săvârșirea faptei penale. În cadrul acestui concept, se
disting un subiect pasiv nemijlocit/direct (persoană fizică sau juridică anume, care suferă propriu-
zis lezarea/periclitarea valorilor sociale realizată de către infractor) și un subiect pasiv
mijlocit/indirect/generic, reprezentat de către stat (a cărui normă imperativă de conduită a fost
nesocotită de infractor prin comiterea faptei penale). În ceea ce privește subiectul pasiv nemijlocit
al infracțiunii, acesta poate fi general sau special, după cum legea instituie ori nu în conținutul
unor norme de incriminare unele condiții speciale (calități) pe care trebuie să le întrunească acesta.
Dintre clasificări menţionăm, în primul rând, pe cea care decurge din rândurile anterioare (în
funcție de criteriul impunerii sau a neimpunerii, prin lege, într-un conținut particular de
incriminare, a unor condiții suplimentare celor generale, referitoare la calitatea subiectului
pasiv): subiect pasiv general (simplu, necircumstanţiat) și subiect pasiv special (calificat,
circumstanțiat).
În funcție de numărul persoanelor care compun subiectul pasiv al infracțiunii, există
subiect pasiv unic și subiect pasiv multiplu. Subiectul pasiv unic este întâlnit în cazul infracțiunilor
care nu impun, pentru existența lor, caracterul plural al subiectului pasiv, fapta putându-se
îndrepta împotriva unei singure persoane. Subiect pasiv multiplu/plural prezintă acele infracțiuni
care, prin concept, presupun săvârșirea asupra unei colectivități, a unei grupe de persoane, a unui
62
număr plural de indivizi/entități individuale; spre exemplu, infracțiunea de genocid (art. 438 Cod
penal), infracțiuni contra umanității (art. 439 Cod penal). Este de precizat că, în cazul
infracțiunilor pluri-ofensive (de regulă, al infracțiunilor complexe), este posibilă adeseori
identificarea unui subiect pasiv principal și a unui subiect pasiv secundar, în funcție de titularul
valorii sociale care constituie obiectul juridic principal al infracțiunii, respectiv de titularul valorii
sociale reprezentând obiect juridic secundar al acesteia. De pildă, în cazul tâlhăriei, pot exista un
subiect pasiv principal (cel din a cărui proprietate/posesie sau detenție a fost sustras bunul),
respectiv un subiect pasiv secundar (persoana fizică amenințată/agresată în legătură cu sustragerea
– spre exemplu, persoana în a cărei pază a fost lăsat bunul mobil sustras, aparținând unei alte
persoane).
În funcție de criteriul identității persoanei/entității prejudiciate/lezate prin comiterea
infracțiunii, subiectul pasiv al infracțiunii se poate clasifica în subiect pasiv nemijlocit (direct) și
subiect pasiv mijlocit/generic. Astfel, numeroase infracțiuni produc o vătămare/lezare a unor
valori sociale individualizate în raport de anumite persoane determinate, care sunt, prin urmare,
direct/nemijlocit afectate ca efect al comiterii infracțiunii. Spre exemplu, acesta este cazul
omorului, lovirii, furtului, violului etc., în ipoteza cărora poate fi identificată o anumită persoană
fizică (sau, uneori, juridică – inclusiv statul) afectată propriu-zis de fapta penală: persoana
decedată sau a cărei viață a fost pusă în primejdie, persoana lovită, persoana deposedată (persoană
fizică sau juridică, inclusiv statul), persoana violată ș.a. Acest subiect pasiv al infracțiunii poate fi
denumit victimă, reprezentând un subiect pasiv determinat.
Există însă și infracțiuni a căror consecință (urmare imediată) nu afectează în concret, în
mod efectiv/propriu-zis o anumită entitate individuală (persoană fizică sau juridică), ci
vatămă/periclitează în general ordinea de drept sau alte valori sociale (de regulă imateriale), al
căror titular nu este decât statul, ca reprezentant general al societății (subiect pasiv indeterminat).
Spre exemplu: evadarea (art. 285 Cod penal); conducerea unui vehicul sub influența alcoolului sau
a altor substanțe (art. 336 Cod penal); tulburarea ordinii și liniștii publice (art. 371 Cod penal).
Pot exista infracțiuni lipsite de victimă (subiect pasiv direct/nemijlocit/determinat), dar nu
există nicio infracțiune lipsită de subiect pasiv, căci acesta este, întotdeauna, cel puțin statul, în
calitate de subiect pasiv generic (mijlocit/nedeterminat), ca reprezentant al societății și al întregii
ordini de drept.
Important: Chiar dacă studiul victimei se poate realiza din mai multe perspective, în
63
criminologie este vehiculată noţiunea de victimă – în sens restrâns – ca fiind „persoana fizică ce a
suferit, material sau moral (sau numai sub unul din cele două aspecte), de pe urma unei acţiuni sau
inacţiuni voit criminale a unei (sau a altor) persoane fizice” [I. Iacobuţă]. Într-un sens (mai) larg,
prin victimă este desemnată persoana care suferă, direct sau indirect, consecinţele de ordin fizic,
material, moral ale actelor îndreptate împotriva sa, indiferent de cauze: acte criminale; propriul
comportament (autovictimizare – sinucidere); consecinţe ale unor evenimente naturale
(catastrofe); accidente; război, comunism etc.
Adăugam şi definiţia elaborată sub egida O.N.U. La 29 noiembrie 1985, Adunarea
Generală a O.N.U. a adoptat Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei privind victimele
criminalităţii şi victimele abuzului de putere, care defineşte noţiunea de victimă după cum
urmează: «Persoanele care, individual sau colectiv, au suferit un prejudiciu, în special o atingere
integrităţii lor corporale sau mintale, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o atingere gravă
drepturilor lor fundamentale, ca urmare a acţiunilor sau inacţiunilor prevăzute de legea penală în
vigoare în statul membru, inclusiv în cele care incriminează abuzul de putere. O persoană poate fi
considerată drept victimă, potrivit prezentei Declaraţii, indiferent de identificarea autorului,
arestarea sa, urmărirea sau condamnarea acestuia şi independent de faptul care ar fi legăturile sale
de rudenie cu victima. Termenul „victimă” cuprinde de asemenea, dacă este cazul, familia
apropiată sau persoanele aflate direct la întreţinerea victimei şi persoanele care au suferit un
prejudiciu în procesul acordării ajutorului victimei pentru a preîntâmpina victimizarea acesteia».
[a se vedea: http://www.un.org/documents/ga/res/40/a40r034.htm]
2. Tipuri de victime. Tipologie victimală

O constatare deosebit de importantă privind tipologia din victimologie este cea care
surprinde faptul că, „încercările de clasificare a victimelor se lovesc de o multitudine de dificultăţi
care pot fi sistematizate astfel: 1. marea diversitate a infracţiunilor şi, în consecinţă, a categoriilor
de victime; 2. practic, victimele aparţin, chiar dacă cu ponderi diferite, tuturor categoriilor de
variabile: vârstă, sex, pregătire socio-profesională, pregătire culturală, rol-status social, rol-status
economic etc.; 3. diferenţe mari interindividuale în grupurile de victime în ceea ce priveşte
responsabilităţile şi rolul jucat în comiterea infracţiunii” [N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi].
O clasificare (meritorie) a victimelor actelor infracţionale o constituie cea iniţiată de către
însuşi Hans von Hentig (părintele victimologiei penale). Recurgând la factori psihologici,
64
biologici şi sociali, autorul a identificat treisprezece categorii de victime, anume: victimele

nevârstnice / femeile ca victimă / vârstnicii / consumatorii de alcool şi de stupefiante / imigranţii /
minorităţile etnice / indivizii normali, dar cu o inteligenţă redusă / indivizii (temporar) deprimaţi /
indivizii achizitivi / indivizii destrăbălaţi şi desfrânaţi / indivizii singuratici şi cu “inima zdrobită” /
chinuitorii / indivizii „blocaţi” şi cei „nesupuşi” [a se vedea, N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T.
Butoi;I. Iacobuţă].
Într-o altă optică, desemnând tot o premieră în domeniul de referinţă (= victimologie
generală), se înfăţişează clasificarea victimelor în viziunea lui Benjamin Mendelsohn. Recurgând
la criteriul privind gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor, autorul a identificat
următoarele categorii de victime: complet/absolut inocente (nevinovate) / având o vinovăţie
minoră (foarte puţin vinovate) / la fel de vinovate ca şi infractorul / mai vinovate decât infractorul
/ victime cu responsabilitate totală în comiterea infracţiunii / victime imaginare [a se vedea: N.
Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi; S. Bogdan]. „Apoi în marea categorie a victimelor a inclus şi
victimele accidentelor de circulaţie, victimele accidentelor de muncă, victimele genocidurilor de
orice fel etc.” [S. Bogdan].
Literatura de specialitate se apleacă (în mod invariabil) asupra studierii categoriilor de
persoane supuse frecvent victimizării, printre care se numără – date fiind caracteristicile bio-
constituționale şi psihocomportamentale specifice – persoanele nevârstnice, dar şi cele vârstnice,
după cum şi femeile. Căzând, în genere, victime ale unor infracţiuni diverse, acest fenomen
regretabil este cu atât mai dureros atunci când se manifestă în cadrul familiei (= violenţa
domestică), fenomen care atinge cote îngrijorătoare [pentru detalii, a se vedea: I. Iacobuţă; N.
Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi].
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, ţinem să punctăm şi o categorie aparte de victime, cele
care se supun unui proces de autovictimizare, proces al cărui punct culminant, atunci când se
ajunge „pe culmile disperării” rezidă în recurgerea la actul suicidar. Acest „omor în oglindă” a
făcut să curgă cerneala, cercetarea (ştiințifică a) subiectului evidenţiind o multitudine (şi o
varietate) de factori declanşatori / favorizanţi implicaţi. Dintre teoriile privind etiologia procesului
suicidar (psihologice, psihiatrice, sociologice etc.), ne limităm la abordarea realizată de É.
Durkheim, autor care reţine patru tipuri de suicid, anume: suicidul egoist / altruist / anomic /
fatalist, punând în discuţie integrarea socială a individului cât şi reglarea socială. În optica sa, dacă
suicidul egoist este cauzat de un nivel prea scăzut al integrării sociale, unui nivel prea înalt al
65
integrării, dimpotrivă, i se asociază suicidul altruist; dacă suicidul anomic este cauzat de un nivel
prea redus al reglării sociale, unui nivel prea înalt al reglării, dimpotrivă, i se asociază suicidul
fatalist. Se impune menţionată sublinierea doctrinară potrivit căreia: „Integrarea socială se referă
la ataşarea voluntară a indivizilor la grupul sau societatea de care aparţin, iar reglarea socială
presupune intervenţia coercitivă (restrângerea, constrângerea, controlul) a grupului sau societăţii
asupra comportamentului membrilor” [N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi].
66
XIII.MODELE DE REACȚIE SOCIALĂ ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂȚII
În unele lucrări de specialitate, în cadrul unui capitol intitulat, de regulă, Criminologia

reacţiei sociale, sunt prezentate câteva dintre (cele mai importante) modele de reacţie socială
contra criminalităţii, anume: modelul represiv, modelul preventiv, modelul curativ şi modelul mixt
[a se vedea, spre exemplu: N. Giurgiu, I. Iacobuţă]. Aplicate în diferite etape istorice, înregistrând
variaţii condiţionate de anumite repere (= spaţiu şi timp), este de reţinut sublinierea doctrinei,
anume că nu au existat modele pure. Ce ţine de esenţa fiecaruia dintre aceste patru modele, ne
propunem să schiţăm în continuare.
Modelul represiv. A evoluat de la răzbunare privată la represiune etatizată, aceasta din urmă
constituind forma cea mai evoluată a reacţiei represive. În legătură cu acest (prim) model,
înţelegem să insistăm – linie pe care vom continua – pe unele aspecte privitoare (şi) la alte
elemente (de bază) din criminologie, subsumate expunerii noastre de până aici. Astfel, dacă îl
avem în vedere pe C. Beccaria – apreciat drept precursor al gândirii criminologice – menţionăm la
rândul nostru faptul că, el este cel care introduce în acest model, ideea de utilitate socială a
pedepsei «cu semnificaţia că pedeapsa urmează să se aplice nu pentru ispăşire, ci pentru a
împiedica producerea altor „rele” în viitor. De asemenea, ea trebuie să fie proporţională cu
gravitatea faptei, fără a se ţine seama de personalitatea făptuitorului, care era văzut ca o entitate
abstractă, atributele principale ale pedepsei fiind uniformitatea şi severitatea. Scopul principal
trebuie să fie intimidarea individuală şi colectivă. Ca modalitate de individualizare, pedepsele erau
eliminatorii (moartea sau închisoarea), corporale, pecuniare şi însoţite de degradări sau
interdicţii”» [I. Iacobuţă]. Pentru detalii/informaţii suplimentare, recomandăm contactul direct cu
opera beccariană (Despre infracţiuni şi pedepse).
Modelul preventiv. Acest model de reacţie socială a fost fundamentat de doctrina pozitivistă. Este
de precizat că apariţia şcolii pozitiviste italiene – marcând momentul constituirii criminologiei ca
știinţă – a apărut ca ripostă/reacţie la şcoala clasică de drept penal, punând într-o nouă lumină atât
infracţiunea (privită ca fapt concret, pozitiv), cât şi (mai ales) infractorul. Lesne de înţeles este că,
67
aşa cum reiese din însăşi denumirea acestui model de reacţie socială, accentul s-a deplasat înspre
prevenirea crimei/criminalităţii.
În literatura de specialitate, cu ocazia prezentării acestui model, se subliniază (invariabil)
meritul ce revine lui E. Ferri – reprezentant de marcă al pozitivismului italian – în ceea ce priveşte
concepţia ilustrată în legătură cu sancţionarea, anume: realizarea activităţii de prevenire ca scop al
pedepsei, dar mai ales prevenţia înfăptuită printr-un ansamblu de măsuri (= substitutive penale) de
ordin social, economic, juridic (cum ar fi, spre exemplu: iluminatul străzilor, reducerea
consumului de alcool, descentralizarea administrativă etc.). „În esenţă, şcoala pozitivistă – prea
avansată pentru o punere în aplicare imediată, preconiza modelul preventiv caracterizat prin câteva
trăsături: a) prevenirea trebuie îmbinată cu represiunea, prima reprezentând componenta decisivă;
b) abolirea sistemului represiv şi înlocuirea lui treptată cu substitutive de natură preventivă; c)
proporţionalizarea tuturor măsurilor punitive şi curative în raport de gradul concret de
periculozitate a făptuitorilor” [N. Giurgiu].
Modelul mixt. …Ştiut fiind că lupta contrariilor naşte progresul, modelul mixt de reacţie socială
contra criminalităţii este cel care a exprimat o viziune care a combinat elemente (apreciate pozitiv,
dovedite viabile) preluate din modelele anterior prezentate, în încercarea de echilibrare a
represiunii şi prevenţiei, într-o viziune nouă, integratoare. Astfel, în doctrină se arată că, ideea
creării unui model mixt de reacţie socială contra criminalităţii a fost promovată în cursul lucrărilor
de constituire a Uniunii Internaţionale de Drept Penal ( = U.I.D.P., 1889, devenită ulterior:
Asociaţia Internaţională de Drept Penal – A.I.D.P.), iar în legislaţiile penale – inclusiv cele care s-
au succedat pe plan naţional – şi-au găsit reflectare, în cadrul sistemului de sancţiuni, sancţiunile
reprezentate de măsurile de siguranţă, distincte de pedepse.
Modelul curativ. Prin sublinierea contribuţiei (şi a) teoriilor de apărare socială la fundamentarea
acestui model de reacţie socială (reliefat, spre exemplu, de concepţiile lui Filippo Gramatica,
Marc Ancel), în literatura de specialitate autohtonă se apreciază că, în a doua jumătate a secolului
XX: «Dintre orientările criminologice cu rezonanţă mai amplă a fost cel al curentului clinic, care,
sub inspiraţia lui J. Pinatel a pus în centrul problematicii „personalitatea infractorului” şi
argumentele şcolii apărării sociale (F. Gramatica), dar mai ales a „noii apărări sociale”, susţinută
de M. Ancel, care precizează că ideea apărării sociale nu trebuie luată în sensul îngust de protecţie
68
a societăţii împotriva individului, ci de reacţie socială contra faptei penale, accentul prevenirii
vizând tratamentul şi resocializarea infractorului în principal, prin mijloace extrapenale. (…) Noua
formă de reacţie socială configurează un nou model de combatere şi anume modelul curativ, care
preconizează următoarele: a) axarea politicii penale pe scopul socializării; b) noi modele de
tratament apte finalităţii propuse; c) adoptarea unor procedee şi tehnici de individualizare, care să
contribuie la resocializare, începând din etapa judiciară şi continuând în cea a executării şi ; d)
configurarea unor ample programe de ordin social economic, cultural, profesional, de natură a
asigura – după executare – reinserţia socială a fostului condamnat» [N. Giurgiu].
Se impune o nouă concepţie, respectiv cea de stabilire a pedepsei ca o metodă de
tratament, „metodă ce are la bază examinarea medico-psiho-socială a infractorului, formularea
unui diagnostic – prognoză şi elaborarea unui tratament de resocializare pe etape, din care
individualizarea judiciară a pedepsei nu reprezintă decât o primă aproximare a tratamentului de
readaptare socială, cealaltă reprezentând-o individualizarea pe timpul executării (…) Sub influenţa
criminologiei clinice se acordă o mare importanţă tratamentului individual, urmărindu-se
ameliorarea unor tendinţe reacţionale negative, perfecţionarea unor aptitudini care să ajute
reinserţia socială, reînnoirea motivaţiilor şi aspiraţiilor, atitudinilor spre social” [N. Giurgiu].
În această ordine de idei, vrem să reliefăm ideea pe care însuşi autorul pre-citat o pune în
lumină, anume: beletristica (dar şi cinematografia) înfăţişează o cazuistică interesantă, dar nu în
afară de critici (dure) privind unele dintre metodele aplicate în realizarea acestui model (reluând
exemplele indicate, amintim – invitând la lectură/vizionare în baza ecranizărilor: Zbor deasupra
unui cuib de cuci - Ken Kessey; Portocala mecanică - Anthony Burgess).
Fără a însoţi de alte comentarii, specificăm faptul că o altă metodă terapeutică a fost/este
(şi) psih(o)analiza, dacă este să o amintim pe cea fondată de S. Freud (a se vedea dimensiunea
criminologică a operei/gândirii freudiene).
Aşa cum reiese din cele ce precedă, de reţinut că: de-a lungul timpului s-au conturat mai
multe modele de reacţie socială contra criminalităţii. Noi nu am făcut altceva decât să schiţăm unii
paşi (dintre cei marcanţi) pe calea conturării/consolidării acestora.
Întregim succinta noastră expunere prin precizarea doctrinară relativă la tendinţe moderne
în aplicarea modelelor de reacţie socială. „Evoluţia politicii penale cunoaşte două tendinţe diferite,
care se completează reciproc: pe de o parte, sunt legile care ţin seama de specificul naţional şi de
69
condiţiile social-politice din ţara respectivă, iar pe de altă parte, integrarea economică şi politică
internaţională influenţează procesul de globalizare” [I. Iacobuţă].
Este de necontestat influenţa acestor modele asupra dreptului penal (în general), a evoluţiei
înregistrate de acesta… În acest context, este de precizat că, modelele de reacţie socială aplicate în
România şi-au găsit reflectare în legislaţia penală, procesual-penală şi cea execuţional penală,
predominant fiind modelul mixt. Iar dacă este să marcăm câţiva paşi – luând ca reper anul 1990
(fără a insista asupra semnificaţiei acestui an-reper!) – sunt de remarcat următoarele evoluţii pe
planul dreptului penal autohton din punct de vedere al sistemului de pedepsire:
a) o relaxare la nivelul legislaţiei penale în perioada imediat următoare + înăsprirea legislaţiei
penale începând din anul 1996 – sub imperiul codificării anterioare;
b) o nouă relaxare la nivelul legislaţiei penale – sub actuala codificare (Legea nr. 286/2009 de
adoptare a noului Cod penal al României, în vigoare de la 1 februarie 2014).
Semnificativ este un extras din Expunerea de motive ce a însoţit proiectul noului Cod
penal, sens în care înţelegem să-l reproducem. „Elaborarea unui nou Cod penal este cerută şi de
necesitatea reaşezării în limite normale a tratamentului sancţionator. În acest sens, practica
ultimului deceniu a demonstrat că nu mărirea exagerată a limitelor de pedeapsă este soluţia
eficientă pentru combaterea criminalităţii. (...) Soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la
absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale
într-o societate democratică (...). Într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale
trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale
lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru
cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru
cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie
corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului
sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni” [pentru informaţii suplimentare pe acest
subiect, recomandăm a se vedea şi: A. Șinc, I. Kuglay: Unele consideraţii privind raţiunea şi
efectele reducerii limitelor de pedeapsă în noul Cod penal - https://www.juridice.ro/307527/unele-
consideratii-privind-ratiunea-si-efectele-reducerii-limitelor-de-pedeapsa-in-noul-cod-penal.html]
70
XIV.CONSTANTE ȘI TENDINȚE ALE MANIFESTĂRII FENOMENULUI

INFRACȚIONAL ÎN ROMÂNIA
Unitatea curentă de învăţare – aşa acum rezultă din titlul pe care îl poartă – este destinată
prezentării (de factură sintetică a) unor aspecte interesând unele dintre constantele şi tendinţele de
manifestare a criminalităţii pe plan naţional.
Înainte de a ne ocupa propriu-zis de acest subiect, propunem o succintă privire
retrospectivă asupra criminalităţii (= principalul obiect de studiu al criminologiei), reamintind că,
din punct de vedere al conceptului, aceasta desemnează ansamblul crimelor comise într-un anumit
spaţiu şi într-o anumită perioadă de timp. Rezultă, fără echivoc, faptul că trebuie avute în vedere,
în egală măsură, atât dimensiunea individuală a fenomenului criminal, anume crima/actul
criminal, cât şi factorul uman fără de care aceasta nu se poate manifesta ca fapt pozitiv/concret,
respectiv persoana implicată activ în comiterea sa, nimeni altul decât criminalul. Or, asupra crimei
– act individual, cât şi asupra criminalului – unul dintre protagoniştii crimei (alături de care se
identifică victima actului criminal), ne-am aplecat în cadrul expunerii noastre, reliefând
accepţiunile celor două noţiuni.
Totodată, cu prilejul examinării problematicii pe care o dezvoltă criminalitatea, în
abordarea selectivă care a reprezentat opţiunea noastră, am insistat asupra evaluării cantitative a
criminalităţii, altfel spus, asupra clasificării cantitative/obiective, prin raportare la criteriul dat de
gradul de descoperire şi cunoaştere a fenomenului (de către organele cu atribuţii în
stăpânirea/prevenirea/combaterea acestuia). Sub acest aspect, reamintim că în optica doctrinei
(majoritare) sunt evidenţiate trei feluri/categorii ale criminalităţii, încetăţenite sub denumirile:
criminalitate reală; criminalitate aparentă (reclamată, sesizată, relevată); criminalitate legală
(judecată).
Formele de manifestare a criminalităţii sunt, însă, cât se poate de variate, prin raportare la
diferite alte criterii de referinţă. Astfel, dacă avem în vedere persoanele implicate activ în
săvârşirea actelor criminale, distingem între: criminalitatea/delincvenţa juvenilă, criminalitatea
tinerilor, criminalitatea adulţilor, criminalitatea vârstnicilor – clasificare după vârstă;
criminalitatea masculină şi criminalitatea feminină – clasificare după sex; criminalitatea
71
infractorilor primari, criminalitatea infractorilor recidivişti ş.a. – clasificare după starea de

antecedenţă penală etc. După valorile sociale lezate/periclitate, se disting ca forme ale
criminalităţii: criminalitatea contra persoanei, criminalitatea contra patrimoniului, criminalitatea
contra securităţii naţionale, criminalitatea contra înfăptuirii justiţiei etc. Bineînţeles, deloc de
neglijat sunt clasificările care pornesc (chiar) de la reperul spaţio-temporal fixat prin însăşi
definiţia acordată noţiunii de criminalitate, putându-se astfel deosebi (de regulă), pe de o parte, o
criminalitate naţională (dar şi forme/feluri ale criminalităţii mai restrânse – criminalitate
regională/judeţeană/urbană/rurală ş.a., ori mai largi – mergând până la criminalitatea mondială),
cât şi o criminalitate anuală (dar şi forme/feluri ale criminalităţii mai restrânse – criminalitate
semestrială/lunară/zilnică ş.a., ori mai largi – mergând până la criminalitatea de epocă), pe de altă
parte.
Ajunşi în acest punct (final) al expunerii noastre, înţelegem să orientăm cititorul spre unele
referiri la constantele şi tendinţele criminalităţii din România, aşa cum sunt consemnate în
doctrina autohtonă (cu precădere în anumite cursuri de specialitate). Astfel, în unele lucrări sunt
trecute în revistă câteva date interesante referitoare la structura şi tendinţele criminalităţii din ţara
noastră anterior anului–reper 1989 (sub rezerva statisticilor din acea perioadă), dar şi din perioada
imediat următoare, menţionându-se: „Cea mai mare pondere şi ritmul de evoluţie cel mai ridicat,
în cadrul compoziţiei de ansamblu a criminalităţii, l-au avut infracţiunile în dauna proprietăţii;
infracţiunile contra persoanei nu au depăşit un sfert din volumul general al criminalităţii, locul
precumpănitor fiind luat în acest cadru de infracţiunile mai puţin grave (loviri, vătămări,
ameninţare etc.), în raport cu cele grave cum ar fi: omorul, loviturile cauzatoare de moarte,
uciderea din culpă, pruncuciderea ş.a. (…) În ceea ce priveşte, de pildă, criminalitatea juvenilă s-a
recunoscut că prezintă tendinţe de creştere temporară, sezoniere sau incidentale în opoziţie cu
reducerea fenomenului prin supunere la legea generală de descreştere a criminalităţii în ansamblu,
cu alte cuvinte, creşterea criminalităţii juvenile a fost pusă pe seama unor fluctuaţii aleatorii, de
conjunctură. (…) Datele difuzate prin intermediul diferitelor surse de informare în masă atestă
pentru anii 1990 şi 1991 o creştere spectaculoasă a infracţiunilor contra proprietăţii, de corupţie,
de violenţă, a celor legate de circulaţia rutieră şi chiar a infracţiunii organizate. Fenomenele de
criză morală şi economică care însoţesc perioada de tranziţie spre economia de piaţă sunt
implicate direct în aceste creşteri, ca, de altfel, şi o scădere marcantă a autorităţii unor categorii de
organe ale statului. Desigur, nici stările de confuzie, tensionare socială şi frustrare, care au
72
succedat revoluţiei din decembrie ‘89, nu sunt străine de întreţinerea unui climat prielnic
proliferării manifestărilor de devianţă, inclusiv celor criminale” [N. Giurgiu].
De precizat că aceste menţiuni s-au făcut într-un context mai larg, incluzând referiri şi la
criminalitatea din alte ţări şi tendinţele de manifestare a acesteia, printre care erau specificate:
creşterea ponderii criminalităţii organizate; specializarea şi profesionalizarea unui număr tot mai
mare de infractori; creşterea delincvenţei juvenile şi a criminalităţii în rândul tinerilor; creşterea
criminalităţii feminine; creşterea ratei recidivei; menţinerea la cote alarmante a criminalităţii de
violenţă etc.
Literatura noastră de specialitate a supus (şi continuă să supună) unei atenţii
deosebite/aprofundate anumite forme ale criminalităţii, printre care se numără: criminalitatea în
rândul minorilor, criminalitatea feminină, criminalitatea organizată, corupţia ş.a., analize detaliate
vizând explicaţii privind adoptarea conduitelor deviante de tip criminal de acest ordin, dar şi
mijloacele eficiente de luptă împotriva acestora [pentru detalii, a se vedea: I. Iacobuţă; S.
Bogdan]. Deloc întâmplător se ridică (şi) întrebarea: de ce? Răspunsul este evident… Societatea
românească nu este străină de manifestarea criminalităţii în aceste forme, care cunosc (şi) anumite
particularităţi de manifestare în concret, o anumită amploare/intensitate, mijloace specifice de
reacţie socială. În momentul de faţă, li se adaugă acestora – constituind o realitate de necontestat –
şi alte forme de manifestare a criminalităţii: criminalitatea informatică, terorismul ş.a. [a se vedea
şi: Raport de activitate DIICOT 2016 http://www.diicot.ro/index.php/informatii-de-interes-
public/raport-de-activitate ; Raport privind activitatea desfăşurată de DNA în anul 2016
http://www.pna.ro/bilant_activitate.xhtml?id=38 ]
Analiza criminalităţii din România nu trebuie desprinsă de contextul actual, sens în care,
concluzii interesante se desprind din statistici recente privind criminalitatea și justiția penală
în Uniunea Europeana [Pentru detalii, recomandăm a se vedea:
http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Archive:Crime_statistics/ro ]
În loc de încheiere
Pentru unitatea curentă de învăţare, pentru prezentul suport de curs, preferăm un final care
reproduce următorul pasaj /extras din doctrina de specialitate: «Societatea umană a evoluat şi
odată cu ea şi fenomenul criminal. Criminalul este cu totul altul decât cel din epoca lombrosiană.
Actul criminal în sine are altă înfăţișare, structura criminalităţii (pe categorii de infracţiuni) s-a
73
modificat. (…) Nivelul de instrucţie, gradul de cultură, de civilizaţie, sunt cu totul altele.
Adăugând şi modificarea împrejurărilor sociale în care criminalul acţionează, este normal ca nici
actul criminal să nu mai semene prea mult cu cel de acum o sută de ani: valorile vizate, mijloacele
utilizate, modurile de operare sunt complet diferite. (…) Deşi violenţa a fost şi rămâne subiectul
cel mai preocupant, locul infracţiunilor de violenţă în peisajul general al criminalităţii este limitat.
În fapt, în ultimul secol, delincvenţa de violenţă a cunoscut o relativă stagnare; doar manevrarea
abilă a unor date statistice, precum şi tendinţa mass-media de a insista asupra faptelor șocante
creează imaginea unei escaladări continue a violenţei. (…) În schimb, statisticile criminale indică
o creştere continuă a infracţiunilor de profit. (…) Sporirea criminalităţii de profit este însoţită de o
perfecţionare a metodelor şi tehnicilor de operare. Se poate vorbi din ce în ce mai justificat despre
o criminalitate „inteligentă”. Unele infracţiuni financiare, unele escrocherii etc. demonstrează
uneori o investiţie de inteligenţă şi o imaginaţie demne de cauze mai bune. În aceste condiţii este
justificată preocuparea criminologiei de a încerca să surprindă noua imagine a criminalităţii, de a
găsi explicaţii pentru un act criminal lucid, raţional» [V. Cioclei].
...Cercetarea criminologică nu are decât un „sfârşit deschis” pentru noi întrebări, noi
ipoteze, noi răspunsuri în legătură cu fenomenul infracţional, cu etiologia acestuia, cu
metodele și tehnicile de prevenire și combatere în mod eficient...
74
TEME DE CONTROL
A) Probleme de reflecţie
PROBLEMA 1:
Se ia în considerare următorul text:
„Iată, aşadar, ce-l rugam pe binevoitorul cititor sa nu piardă din vedere: să nu uite că
modurile de gândire cu care este obişnuit sunt mai degrabă dăunătoare decât favorabile studiului
ştiinţific al fenomenelor sociale, deci să se pună în gardă în faţa primelor sale impresii. Dacă se
lasă dus de acestea fără rezistenţă, riscă să ne judece fără să ne fi înţeles. Astfel, ar putea să ne
acuze de dorinţa de justificare a crimei sub pretextul considerării acesteia ca un fapt social normal.
Şi totuşi obiecţia ar fi puerilă. Căci, în orice societate, dacă este normal să existe crime, atunci nu
este mai puţin normal ca ele să fie pedepsite. Instituirea unui sistem represiv este un fapt tot atât de
universal ca şi existenţa criminalităţii şi, de asemenea, tot atât de indispensabil sănătăţii colective.
Ca să nu mai existe crime, ar fi necesară o nivelare a conştiinţelor individuale care, din motive pe
care le voi expune mai târziu, nu este nici posibilă, nici dezirabilă; iar ca să nu mai existe
represiune, ar fi necesară absenţa omogenităţii morale, incompatibilă cu existenţa unei societăţi.
Numai că, plecând de la faptul ca orice crimă este detestată şi detestabilă, simţul comun trage
greşit concluzia că aceasta ar trebui sa dispară definitiv. Dat fiind simplismul său cunoscut, el nu
concepe că un lucru dezgustător poate fi în acelaşi timp util, şi totuşi să nu fie nimic
contradictoriu aici. Nu există şi în organism funcţii dezgustătoare, al căror joc regulat este necesar
sănătăţii individuale? Nu detestăm noi suferinţa? Şi totuşi, o fiinţă care nu ar cunoaşte-o ar fi un
monstru. Caracterul normal al unui lucru şi sentimentul de respingere pe care acesta îl inspiră pot
coexista. Dacă durerea este un fapt normal, este cu condiţia de a nu fi iubită; dacă crima este
normală, este cu condiţia de a fi urâtă. Dar, vom fi contrazişi, dacă sănătatea conţine şi elemente
detestabile, cum să o prezentăm aşa cum vom face în continuare drept obiectiv imediat al
conduitei? Nu e nici o contradicţie aici. Se întâmplă mereu ca un lucru, deşi e dăunător prin unele
consecinţe, să fie, datorită altora, util sau chiar necesar vieţii. Or, dacă efectele malefice pe care
acesta le are sunt permanent neutralizate printr-o influenţă contrară, el poate servi fără să dăuneze,
rămânând totuşi detestabil, căci nu încetează să fie un potenţial pericol ce nu poate fi împiedicat
decât prin acţiunea unor forţe antagoniste. Spre exemplu, crima; răul pe care ea îl face societăţii
75
este anulat de pedeapsă, dacă aceasta funcţionează normal. Prin urmare, fără a produce răul pe
care-l implică, crima întreţine cu condiţiile fundamentale ale vieţii sociale raporturi pozitive”.
É. DURKHEIM
Aflate în „circuitul ştiinţific” al criminologiei, explicaţiile cu privire la crimă – criminal –

criminalitate cunosc o natură variată (preponderent biologică / psihologică / sociologică;
multifactorială). Concluziile lui Durkheim nu pot fi neglijate! În egală măsură, Durkheim a
contribuit în mod substanţial la construirea unei teorii de explicare a comportamentelor deviante
(şi) de tip infracţional.
Pornind de la premisa parcurgerii literaturii de specialitate, totodată având în vedere
capacitatea (personală) de „procesare” a informaţiilor dobândite în urma lecturii (inclusiv a
extrasului selectat), încercaţi (si izbutiţi!) să răspundeţi argumentat următoarelor cerinţe:
1) De ce natură sunt explicaţiile oferite de É. Durkheim? În ce constă originalitatea gândirii sale?

2) Ce concept a introdus în circuitul criminologic (ca stare a societăţii, stare generată de
schimbările la nivel social), deopotrivă suport al teoriei pe care a elaborat-o? [În asemenea
momente, „nu ştim ce este just şi ce este injust, care sunt revendicările şi speranţele legitime, care
sunt cele care întrec măsura; putem pretinde orice” – É. Durkheim]. Teoria (clasică) enunţată de É.
Durkheim constituie baza construirii altor teorii?
3) Dincolo de expunerea aspectelor de maximă generalitate pe care le comportă pct. 1 și pct. 2,
precizați prin ce se remarcă originalitatea concepției autorului.
PROBLEMA 2:
„Potrivit dreptului atenian, Socrate era un criminal si condamnarea lui era justă. Totuşi,
crima sa, şi anume independenţa de gândire, era utilă nu numai omenirii, ci şi patriei sale. Căci ea
servea la pregătirea unei morale şi a unei credinţe noi, de care atenienii aveau atunci nevoie,
pentru că tradiţiile în care trăiseră până în acel moment nu mai erau în armonie cu condiţiile lor de
existenţă. Cazul lui Socrate nu este însă izolat; el se reproduce periodic în istorie. Libertatea de
gândire de care ne bucurăm astăzi nu ar fi putut fi proclamată dacă regulile care o interziceau nu
ar fi fost încălcate înainte de a fi abrogate în mod solemn. Cu toate acestea, în acel moment,
76
încălcarea lor era o crimă, pentru că leza unele sentimente încă foarte vii în majoritatea
conştiinţelor. Şi totuşi, această crimă era utilă, de vreme ce prevestea transformări care, de la zi la
zi, deveneau tot mai necesare.
Din acest punct de vedere, faptele fundamentale ale Criminologiei ni se prezintă sub un
aspect cu totul nou. Contrar ideilor curente, criminalul nu mai apare ca o fiinţă radical nesociabilă,
ca un fel de element parazitar, de corp străin, neasimilabil, introdus în sânul societăţii; este un
agent reglator al vieţii sociale.”
É. DURKHEIM
În accepţiunea cea mai largă, o şcoală reprezintă un curent, o mişcare ştiinţifică, literară
etc., care grupează în jurul ei o serie de adepţi. Pornind de la acest concept, în literatura de
dar nu identice.
În egală măsură, în sensul cel mai larg, o teorie reprezintă o reflectare sistematizată,
generalizată, a unui ansamblu de cunoştinţe şi de idei, privind unele domenii ale realităţii obiective
sau ale conştiinţei sociale. În literatura de specialitate, se consideră că există o criminologie
clasică, consacrată studiului principalelor orientări cunoscute în activitatea de explicare a cauzelor
crimei / criminalităţii ş.a., pentru care se foloseşte denumirea de şcoli.
Conform unei opinii, fondatorul şcolii interpsihologice este Gabriel Tarde (care considera
că sociologia nu este decât o interpsihologie); lui îi revine meritul legat de fundamentarea
psihosociologică a criminologiei. G. Tarde nu a fost de acord (nici) cu ideile lui É. Durkheim,
potrivit căruia crima ar fi un fenomen normal al vieţii sociale. G. Tarde considera infractorul ca pe
un parazit, ca pe un intrus care se strecoară în sânul societăţii, afirmând (după cum a receptat
doctrina: V. Cioclei, T. Pop): „(…) cu cât ei [criminalii – s.n.] sunt mai numeroşi şi sunt lăsaţi să
se adune, cu atât mai mult ei vor fi tentaţi să se copieze unul pe celălalt, în loc de a recepta
exemplul oamenilor cinstiţi, aşa cum o dovedeşte proporţia mereu în creştere a recidiviştilor
printre condamnaţi (…)”. „Crima este un fenomen social ca și un altul, dar în acelaşi timp este şi
fenomen antisocial; ca un cancer care participă la viaţa unui organism, dar activând la moartea sa.
Crima este o industrie, dar o industrie negativă”.
77
Cerințe – pornind de la aceste precizări, oferiţi răspunsuri argumentate următoarele

cerinţe de lucru:
1) În ce rezidă segmentul comun al opiniilor exprimate de cei doi autori menţionaţi, respectiv prin
ce anume se departajează? Dintre cele două teze, pe care o alegeţi?
2) Care este teoria elaborată de G. Tarde, afirmând existenţa unor legi pe care le-a transpus în
materie criminologică? Teoria (clasică) enunţată de G. Tarde constituie baza construirii altei / altor
teorii criminologice?
PROBLEMA 3:
Se ia în considerare următorul text (1):
„Apropierea în timp dintre infracţiune şi pedeapsă este deci de cea mai mare importanţă,
dacă vrem ca în grosolanele minţi ale oamenilor de rând să se trezească de îndată ideea pedepsei
asociată cu imaginea seducătoare a unei anumite infracţiuni aducătoare de foloase. O mare
întârziere nu produce alt efect decât pe acela de a despărţi tot mai mult aceste două idei; şi, oricât
de puternică ar fi impresia pe care ar produce-o sancţiunea unei infracţiuni, ea face aceasta nu atât
ca sancţiune, cât ca spectacol, şi nu o produce decât după ce a slăbit în sufletul spectatorilor sila
faţă de o anumită infracţiune, silă care ar servi la întărirea impresiei produsă de pedeapsă. (…)
Una dintre cele mai puternice frâne ale infracţiunilor nu este cruzimea pedepselor, ci
inevitabilitatea lor şi, prin urmare, vigilenţa magistraţilor şi acea severitate a unui judecător
neînduplecat, care, pentru a fi o virtute folositoare, trebuie să fie însoţită de o legiuire blândă.
Certitudinea unei sancţiuni, deşi moderată, va face totdeauna o impresie mai puternică decât frica
produsă de alta mai grozavă, unită cu speranţa impunităţii; căci suferinţele, chiar minime, atunci
când sunt certe, înspăimântă totdeauna sufletele omeneşti, în vreme ce speranţa, dar ceresc care
adesea ţine loc de toate, îndepărtează totdeauna ideea celor mai mari suferinţe, mai cu seama
atunci când impunitatea, pe care lăcomia şi slăbiciunea o acordă adeseori, îi măreşte puterea”.
C. BECCARIA

„În primul rând, în mulțime individul capătă, doar din simpla pricină a numărului,
sentimentul unei forţe invincibile permițându-i să cedeze instinctelor, pe care, singur, şi le-ar
reprima. Va ceda cu atât mai bucuros acestei porniri cu cât mulțimea este anonimă şi, prin urmare,
78
sentimentul responsabilității, care îi reţine întotdeauna pe oameni, dispare complet. (…) Studiind
caracteristicile fundamentale ale maselor, am arătat că acestea sunt animate aproape exclusiv de
inconştient. Actele lor sunt mai mult influenţate de activitatea măduvei spinale decât de cea a
creierului. Acţiunile săvârşite pot să fie perfecte în privinţa execuţiei, dar nu creierul este cel care
le dirijează. Indivizii acţionează conform hazardului impulsurilor primite care se răsfrâng cu
neîncetatele lor variaţii asupra maselor. Şi individul izolat poate să fie supus aceloraşi excitanţi ca
individul dintr-o mulţime de oameni, dar raţiunea îi va arăta inconvenientele cedării, şi el nu va
ceda în faţa impulsurilor. Din punct de vedere psihologic, fenomenul se defineşte astfel: individul
izolat posedă aptitudinea de a-şi domina reflexele, în timp ce mulţimea e lipsită de această calitate.
(…) Mulţimile care ajung, după o anumită perioadă de excitaţie, la starea de simple automate
inconştiente dirijate prin sugestie e greu să fie calificate drept criminale. (…) În general, crimele
maselor sunt rezultatul unei sugestii puternice, iar indivizii care au luat parte la ele sunt convinşi
că au împlinit o îndatorire. Fireşte, suntem departe de cazul criminalului obişnuit”.
G. LE BON
O bună remarcă a doctrinei (V. Cioclei) este cea potrivit căreia, evaluată cantitativ,
„moştenirea” beccariană se rezumă la o „carte de buzunar” ce conţine câteva idei, pentru a căror
enumerare, degetele a două mâini sunt suficiente, iar privită prin prisma calităţii, aceasta prezintă
şi astăzi un real interes. În egală măsură, aceeaşi remarcă este valabilă şi în ceea ce priveşte
lucrarea lui Le Bon, prin ideile expuse, astăzi devenite clasice.
Este de necontestat contribuţia lui Beccaria la dezvoltarea dreptului penal, precum şi la
întemeierea Criminologiei, fiind apreciat drept precursor al gândirii criminologice. Teoria
pedepsei conferă parte consistentă a doctrinei sale: se evidenţiază principii ce guvernează instituţia
pedepsei; se susţine necesitatea prevenirii infracţiunilor (parte componentă de bază în practica
anti-criminală) etc. Principalele idei înfăţişate în opera menţionată prezintă o legătură mai strânsă
cu dreptul penal sau criminologia, deşi unele aparţin ambelor domenii.
Gustave Le Bon este unul dintre oamenii de ştiinţă care s-a ocupat de studiul mulţimilor şi
al comportamentului lor (înaintea sa, subiectul fusese abordat şi de Gabriel Tarde), analizând
problemele inconştientului colectiv. La rândul său, Sigmund Freud a recunoscut ţinuta ştiinţifică a
lucrării lui G. Le Bon; el însuşi publică volumul său despre psihologia maselor care se bazează în
mod explicit pe ideile expuse de G. Le Bon, pe care le abordează în mod critic. Potrivit unei opinii
79
de specialitate, cei trei sunt apreciaţi drept precursori ai psihologiei sociale.
Cerințe – pornind de la aceste precizări / aprecieri doctrinare, rezolvaţi argumentat

următoarele cerinţe de lucru:
1) Prin raportare la extrasul din opera beccariană, identificaţi ideile principale şi specificaţi
apartenenţa acestora. În opinia personală, ce credeţi că este de preferat: o legiuire blândă şi un
judecător aspru, sau o legiuire aspră şi un judecător blând? Motivaţi răspunsul !
2) Prin raportare la extrasul din opera lui G. Le Bon, identificaţi ideea / ideile care reprezintă
(parte din) segmentul comun ce apropie gândirea lui G. Le Bon de cea a lui S. Freud; punctaţi
natura atribuită crimei şi pedepsei în concepţia freudiană.
3) Întrebări suplimentare:
- Care este concepţia lui C. Beccaria sa despre interpretarea legilor?
- Care sunt caracteristicile generale ale mulţimilor criminale în concepţia lui G. Le Bon?
PROBLEMA 4:
„Este mai bine să se prevină infracţiunile decât să fie pedepsite. Acesta este scopul
principal al oricărei bune legislaţii, care e arta de a-i conduce pe oameni la maximum de fericire
sau la minimum de nefericire cu putinţă, ca să vorbim ţinând seama de tot binele şi răul din viaţă.
(…) Vreţi să preveniţi infracţiunile? Faceţi ca legile să fie clare, simple şi toată forţa naţiunii să fie
concentrată pentru a le apăra şi nici o parte din ea să nu fie folosită pentru a le surpa. (…) Un alt
mijloc de a preveni infracţiunile este de a interesa forul care aplică legile, mai curând la
respectarea lor, decât la corupţie. (…) În sfârşit, cel mai sigur, dar cel mai dificil mijloc de a
preveni infracţiunile, este să se perfecţioneze educaţia, materie prea vastă şi care depăşeşte limitele
pe care mi le-am prescris; materie care, îndrăznesc să mai spun, este prea intim legată de natura
guvernământului, pentru ca să nu fie mereu, până în foarte îndepărtatele secole ale fericirii
publice, un câmp sterp şi cultivat numai ici şi colo de puţini înţelepţi.”
C. BECCARIA
«Unor filosofi eminenţi, dintre care se remarcă în mod deosebit Herbert Spencer, nu le-a
venit deloc greu să arate că educaţia nu îl face pe om nici mai moral, nici mai fericit, că nu îi
80
modifică nici instinctele şi nici zestrea ereditară, şi că, prost direcţionată, ea poate şi să fie mai
degrabă distructivă decât utilă. (…) Din nefericire, mai cu seamă de vreo treizeci de ani
[reamintim că anul publicării lucrării citate este 1896 – s.n.], popoarele latine şi-au întemeiat
sistemele educative pe principii foarte defectuoase şi, în pofida observaţiilor făcute de rafinaţi
oameni de spirit, ele persistă în lamentabilele erori. (…) Primul pericol al acestui sistem
educaţional – pe drept etichetat „latin” – este că se bazează pe o eroare psihologică
fundamentală, şi anume promotorii lui îşi închipuie că papagalicirea manualelor dezvoltă
inteligenţa. De aici, strădania de a învăţa cât mai mult posibil – de la şcoala primară până la
doctorat, tinerii nu fac decât să îngurgiteze conţinutul cărţilor, fără a-şi exersa judecata şi iniţiativa
proprie. Pentru ei, instrucţia constă în „a recita” în spirit obedient. „A-ţi învăţa lecţiile, a şti pe de
rost o gramatică, a repeta corect, a imita corect – iată un învăţământ ridicol în care orice efort este
un act de credinţă în faţa infailibilităţii educatorului şi care are drept rezultat minimalizarea
personalităţii”. (…) Statul, care produce toţi aceşti deţinători de diplome, nu poate să folosească
dintre ei decât un număr limitat de persoane, lăsându-le, inevitabil, pe celelalte fără serviciu. Nu
are decât să se resemneze hrănindu-le pe primele şi făcându-şi duşmani din celelalte. (…)
Numărul celor aleşi fiind restrâns, inevitabil, cel al nemulţumiţilor este imens. Aceştia din urmă
sunt gata pentru orice fel de revoltă, indiferent de conducătorii şi de scopurile acesteia.
Acumularea de cunoştinţe inutilizabile este un mijloc sigur de transformare a omului în revoltat.
(…) Numai experienţa, cea de pe urmă educatoare a popoarelor, va avea drept sarcină să ne
dezvăluie eroarea».
G. LE BON
O bună remarcă a doctrinei (V. Cioclei) este cea potrivit căreia, evaluată cantitativ,
„moştenirea” beccariană se rezumă la o „carte de buzunar” ce conţine câteva idei, pentru a căror
enumerare, degetele a două mâini sunt suficiente, iar privită prin prisma calităţii, aceasta prezintă
şi astăzi un real interes. În egală măsură, aceeaşi remarcă este valabilă şi în ceea ce priveşte
lucrarea lui Gustave Le Bon, prin ideile expuse, astăzi devenite clasice.
Este de necontestat contribuţia lui Beccaria la dezvoltarea dreptului penal, precum şi la
întemeierea Criminologiei, fiind apreciat drept precursor al gândirii criminologice. Teoria
pedepsei conferă parte consistentă a doctrinei sale: se evidenţiază principii ce guvernează instituţia
pedepsei; se susţine necesitatea prevenirii infracţiunilor (parte componentă de bază în practica
81
anti-criminală) etc. Principalele idei înfăţişate în opera menţionată prezintă o legătură mai strânsă
cu dreptul penal sau criminologia, deşi unele aparţin ambelor domenii.
Gustave Le Bon este unul dintre oamenii de ştiinţă care s-a ocupat de studiul mulţimilor şi
al comportamentului lor (înaintea sa, subiectul fusese abordat şi de Gabriel Tarde), analizând
problemele inconştientului colectiv. Printre tezele enunţate de G. Le Bon se înscrie şi cea potrivit
căreia, apariţia unor caracteristici speciale atribuite mulţimilor (şi care le determină orientarea
acţiunilor) este dată de contagiunea mentală care conduce fiecare individ în parte să-i imite pe
ceilalţi: „Într-o mulţime, orice sentiment, orice act este contagios, contagios în aşa măsură încât
individul îşi sacrifică foarte uşor interesul personal, în favoarea celui colectiv”.

1) Prin raportare la extrasul din opera beccariană, identificaţi ideile principale şi specificaţi
apartenenţa acestora. Diminuarea fenomenului infracţional se realizează doar prin activitatea de
prevenire? Poate fi stopată / eradicată criminalitatea?
2) Prin raportare la ambele extrase, identificaţi ideea / ideile ce reprezintă (parte din) segmentul
comun ce caracterizează concepţiile celor doi autori. Prin afirmarea rolului jucat de contagiunea
mentală în orientarea actelor întreprinse de indivizi, de opinia avansată de către ce alt autor, se
apropie viziunea lui G. Le Bon? Motivaţi!
3) Întrebări suplimentare:
- De ce Beccaria este considerat fondatorul curentului aboliţionist al pedepsei capitale?
- Prin ce diferă individul inclus / aflat în starea de mulţime, de individul rămas izolat, în
concepția lui G. Le Bon?
PROBLEMA 5:
„Infractorul, ca fiinţă vie, concretă, ocupă un loc secundar în gândirea şi cartea lui
Beccaria. Persoana infractorului rămâne ştearsă în doctrina lui; condiţiile sale organice, starea sa
psihofizică, mediul său social nu sunt cercetate. Infractorul nu este decât un individ care a săvârşit
o faptă prevăzută de legea penală şi care din această cauză trebuie să sufere o pedeapsă.
Particularităţile sale sunt indiferente legii penale, in faţa căreia toţi oamenii sunt egali. Beccaria nu
82
vede sau refuză să vadă diferenţele dintre infractori; orice infractor apare în cartea sa ca o unitate
similară celorlalţi. Nu există decât un tip unic, general al infractorului, căruia – pentru fapte
similare – trebuie să i se aplice un tratament egal”.
VASILE PAPADOPOL, Studiu introductiv la „Despre infracţiuni si pedepse”
dar nu identice. În egală măsură, în sensul cel mai larg, o teorie reprezintă o reflectare
sistematizată, generalizată, a unui ansamblu de cunoştinţe şi de idei, privind unele domenii ale
realităţii obiective sau ale conştiinţei sociale. În literatura de specialitate, se consideră că există o
criminologie clasică, consacrată studiului principalelor orientări cunoscute în activitatea de
explicare a cauzelor crimei / criminalităţii ş.a., pentru care se foloseşte denumirea de şcoli.
Una dintre criticile aduse şcolii clasice (beccariene) de drept penal, se referă la prioritatea
acordată studiului rezervat faptei (infracţiunii) şi lăsarea pe un loc secundar (dacă nu chiar
ignorarea aproape completă) a studierii persoanei (infractorului).

1) Precizaţi şcoala criminologică care, în replică, a fost cea care a deschis drumul cercetării
centrate pe infractor, şcoală căreia i se reţine meritul de a fi adus omul pe primul loc al
preocupărilor de ordin știinţific. Care sunt reprezentanţii de marcă ai acestei şcoli ?
2) Dincolo de identificarea şcoli, punctaţi câteva aspecte din care rezultă determinismul bio-psiho-
social susţinut de reprezentanţii acesteia. Despre opera fondatorului, s-a afirmat că: „(…) până şi
erorile sale au fost fecunde prin reacţiile, discursurile şi investigaţiile noi pe care le-au antrenat”.
Cum vă explicaţi aceasta ?
3) Care sunt limitele și care sunt meritele acestei școli criminologice?
83
PROBLEMA 6:
«În doctrina lui Lombroso sunt două teze distincte. Una, cea mai veche, asimilează pe
criminal cu omul preistoric și crima o explică prin atavism. A doua susține identitatea criminalului
[în]născut cu nebunul moral. Aceste două teze în ochii lui se sprijină și se confirmă reciproc. Nu
observă contradicția flagrantă, ce rezidă în aceste două teze. Nebunia este un fruct al civilizației;
ea este un fenomen aproape necunoscut în clasele fără cultură și la rasele inferioare, până la un
anumit grad ea se dezvoltă paralel cu evoluția civilizației. Deci dacă criminalul este un sălbatic: nu
poate fi nebun, iar dacă este nebun: atunci nu poate fi un sălbatic. Dintre aceste două teze trebuie
aleasă una. Compromisul de „cvasi-nebunie” le slăbește pe amândouă (Gabriel Tarde…). La
această obiecție, Lombroso în fața operei sale (…) răspunde următoarele: „Nu găsesc nicio
contradicție. Nebunia morală (moral insanity) este altceva, decât nebunia (alienațiunea); individul
care suferă de aceea, nu este un bolnav ci un cretin al simțului moral”.
Explicația crimei prin atavism și nebunia morală – după Lombroso – sunt două teze, care
se conciliază, fiindcă nu toate caracterele criminalilor sunt atavice și fiindcă și la nebunii morali se
găsesc adeseori caractere atavice».
T. POP
dar nu identice. În egală măsură, în sensul cel mai larg, o teorie reprezintă o reflectare
sistematizată, generalizată, a unui ansamblu de cunoştinţe şi de idei, privind unele domenii ale
realităţii obiective sau ale conştiinţei sociale. În literatura de specialitate, se consideră că există o
criminologie clasică, consacrată studiului principalelor orientări cunoscute în activitatea de
explicare a cauzelor crimei / criminalităţii ş.a., pentru care se foloseşte denumirea de şcoli.
Aproape toți cercetătorii din diferitele școli și curente criminologice au abordat
problematica tipologiei criminale. Unele dintre tipurile criminale au marcat istoria criminologiei,
de la constituirea ca știință și până astăzi.
84

1) Precizaţi şcoala criminologică al cărei fondator este apreciat a fi Gabriel Tarde, evidențiind
modul în care (își) explică adoptarea conduitelor deviante de tip criminal. Care este teoria
criminologică modernă care se apropie de teoria elaborată de G. Tarde?
2) Crima se moștenește (C. Lombroso) sau se învață (G. Tarde)? Dintre aceste două teze se poate
alege una?
3) Explicați ce se înțelege prin noțiunea de tip criminal, specificând tipologia propusă de C.
Lombroso, respectiv de G. Tarde!
B) Teste de evaluare/autoevaluare
1. Care este accepţiunea noţiunii de crimă (sens criminologic)?

2. Care este accepţiunea noţiunii de criminal (sens criminologic)?
3. La ce se referă clasificarea cantitativă/obiectivă a criminalităţii? Ce ţine de esenţa formelor
criminalităţii după această clasificare?
4. Ce reprezintă factorii criminogeni? Ce se înţelege prin factori criminogeni endogeni, respectiv
exogeni?
5. Ce se înţelege prin structura, respectiv dinamica criminalităţii?
6. Ce desemnează noţiunea de tip criminal?
7. Având în vedere ansamblul instinctelor/impulsurilor/nevoilor/trebuinţelor omului, specificaţi
câteva elemente de tipologie criminală.
8. În raport de tipurile criminale (re)cunoscute în criminologie, specificaţi unele sub-tipuri
criminale de largă circulaţie.
9. Există tipuri criminale incompatibile?
10. Care sunt formele crimei – privită ca act individual, după numărul persoanelor implicate în
săvârşirea acesteia? Dar după elementul subiectiv ce caracterizează actul criminal?
11. De ce (credeţi că) nu se poate formula o teorie care să confere explicaţii universal valabile cu
privire la etiologia comportamentelor deviante de tip infracţional?
12. Specificaţi şi explicaţi apartenenţa crimelor comise de minorii nerăspunzători penal în raport
de clasificarea obiectivă/cantitativă a criminalităţii.
85
13. Cum vă explicaţi faptul că teoriile etiologice moderne din criminologie prezintă un aspect
comun care rezidă în abordarea de natură psihologică a actelor deviante de tip infracţional?
14. Specificaţi şi explicaţi apartenenţa crimelor comise de persoane iresponsabile în raport de
clasificarea obiectivă/cantitativă a criminalităţii.
15. Care sunt curentele marcante din criminologia etiologică? Enumeraţi câteva dintre teoriile
reprezentative subsumate acestora.
86
REPERE BIBLIOGRAFICE
1) Generale
- S. Bogdan, Criminologie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
- V. Cioclei, Manual de criminologie, Editura C. H. Beck, Ediţia a VI-a, Bucureşti, 2016;
- Narcis Giurgiu, Elemente de criminologie, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1992;
- I. Al. Iacobuţă, Criminologie, Editura Junimea, Iaşi, 2002;
- N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 2000.
- I. Oancea, Probleme de criminologie, Ed. All, Bucureşti, 1996.
- A. Ungureanu, Prelegeri de criminologie, Ed. Cugetarea, Iași, 1999;
2) Suplimentare
- Cesare Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Editura Științifică, București, 1965 (sau alte
ediții).
- Gustav Le Bon, Psihologia mulțimilor, Editura Antet XX Press, București, 2012 (sau alte
ediții).
- Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Editura Antet XX Press, București, 2003 (sau
alte ediții).
- Traian Pop, Curs de criminologie, Institutul de Arte Grafice Ardealul, Cluj, 1928.
Resurse internet:
- www.criminologie.org.ro
- www.criminology.md
87

Criminologie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Criminologie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Conf. univ. dr. Maria-Ioana MĂRCULESCU-MICHINICI

Anul al II-lea de studii de Licenţă

Informații generale despre curs

Titlul disciplinei: DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ (I)

Informații despre coordonatorul de disciplină

Nume și titlu științific: Conf. univ. dr. MARIA-IOANA MĂRCULESCU-MICHINICI

Condiționări și cunoștințe pre-rechizite

Programarea conţinutului activităţilor

I. Studiu individual prin materiale specifice ID/IFR

II. Seminar (faţă în faţă)

Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

… Înainte de toate, facem cunoscut faptul că elaborările teoretice în domeniul

perspectivă, suportul de curs se doreşte (şi) un adjuvant al criminologiei etiologice – ce conferă

În loc de încheiere, să reflectăm:

Important: Comentariile cuprinse în suportul de curs deschid drumul către un minim de

Unitatea (activitatea / tema) nr. 1 de studiu individual

ale criminologiei – caracter unitar şi autonom; caracter pluridisciplinar (ştiinţă de graniţă / de

Unitatea (activitatea / tema) nr. 2 de studiu individual

II.TEORII CLASICE DE EXPLICARE A COMPORTAMENTULUI INFRACȚIONAL

CESARE BECCARIA – Despre infracțiuni și pedepse (1764)

A DEVENIT BECCARIA INACTUAL?

1. Despre pedeapsa cu moartea

2. Cum se previn infracţiunile

Unitatea (activitatea / tema) nr. 3 de studiu individual

Individul și mulțimea. Masele / mulțimile așa-zis criminale

A DEVENIT LE BON INACTUAL ?

1. Caracteristici generale ale maselor. Legea psihologică a unităţii lor mintale

2. Impulsivitatea, mobilitatea şi irascibilitatea maselor.

fel de revoltă, indiferent de conducătorii şi de scopurile acesteia. Acumularea de cunoştinţe

La cele trei niveluri de educaţie: în copilărie, în adolescenţă şi la tinereţe, pregătirea

5. Masele aşa-zis criminale

Imitarea / învățarea comportamentului criminal

ORIGINALITATEA OPINIILOR LUI G. TARDE !

B. ȘCOALA SOCIOLOGICĂ (FRANCEZĂ)

ORIGINALITATEA OPINIILOR LUI É. DURKHEIM !

C. CONTRIBUȚII LA DEZVOLTAREA CRIMINOLOGIEI ROMÂNEȘTI

ORIGINALITATEA OPINIILOR LUI T. POP !

1) Geneza criminalității. Cum se naște criminalitatea. Procedeele greșite ale societății

2) Efectul instrucției asupra criminalității. Metoda care realizează această influență.

persoanele care le aplică.

Unitatea (activitatea / tema) nr. 4 de studiu individual

IV.TEORII CRIMINOLOGICE CONTEMPORANE

obiectivă) potrivit căreia în literatura de specialitate este tratată cu generozitate – și deplină

1. TEORIA PERSONALITĂȚII CRIMINALE – JEAN PINATEL

Unitatea (activitatea / tema) nr. 5 + 6 de studiu individual

V. + VI.CRIMA CA ACT INDIVIDUAL

2. Formele crimei (clasificarea actelor criminale)

1. Noțiune și trăsături/caractere ale criminalității

2. Structura și dinamica criminalității

3. Criterii de evaluare a criminalității

Unitatea (activitatea / tema) nr. 9 + 10 de studiu individual

IX. + X.INFRACTORUL - CRIMINALUL

În legătură cu personalitatea infractorului/criminalului şi principalele sale modalităţi de

penală (denumit făptuitor). Calitatea de infractor se construiește, întotdeauna, plecând de la aceea

2. Tipuri de criminal. Tipologie criminală

Unitatea (activitatea / tema) nr. 11 + 12 de studiu individual

XI. + XII.VICTIMA – ELEMENTE DE VICTIMOLOGIE

2. Tipuri de victime. Tipologie victimală

biologici şi sociali, autorul a identificat treisprezece categorii de victime, anume: victimele

Unitatea (activitatea / tema) nr. 13 de studiu individual

XIII.MODELE DE REACȚIE SOCIALĂ ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂȚII

În unele lucrări de specialitate, în cadrul unui capitol intitulat, de regulă, Criminologia

Unitatea (activitatea / tema) nr. 14 de studiu individual