Universitatea din Craiova

Facultatea de Drept

Anul II

Cuprins

Lect. univ. dr. Gabriel Tănăsescu

Criminologie………….…………………………………………………………………..2

Craiova
2020
I. Informaţii generale

Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori

Nume: Gabriel Tănăsescu Numele cursului: Criminologie

Birou: Calea Bucuresti nr.107 D, C.4.8,Craiova, Dolj, Codul cursului: D16DRFRL326
Facultatea de Drept An, semestru: An II, Sem. I
Universitatea din Craiova Tipul cursului: Obligatoriu
Telefon: 0351 -177.100 Pagina web a cursului:
Mobil: 0771496544 http://drept.ucv.ro/licenta/cursuri-online.html
E-mail: gabriel.tanasescu@edu.ucv.ro Tutore: Gabriel Tănăsescu
Consultaţii: Marti 14-16 E-mail tutore:gabriel.tanasescu@edu.ucv.ro
Consultaţii: Marti 14-16

Introducere
Cursul de „Criminoligie” se predă în semestrul I, anul II, la Specializarea Drept, şi are ca scop
însuşirea cunoştinţelor de bază privind etiologia crimei, personalitatea antisocială a
criminalului, precum şi prevenţia fenomenului criminalităţii. Cursul Criminologie îşi propune
să transmită studenţilor cunoştinţele teoretice şi practice necesare însuşirii principalelor
instituţii fundamentale ale criminologiei: teoriile criminologice, criminalitatea, victimologia,
prevenirea criminalităţii, metode şi tehnici moderne de cercetare criminologică şi psihanalitică.

Obiective
Cunoaşterea şi analiza problemelor criminologice tradiţionale. Înţelegerea semnificaţiilor unor
concepte utilizate de teoriile criminologice moderne, pentru prevenirea fenomenului
TI
infracţional, şi pentru identificarea celui mai bun tratament penal aplicat comportamentului
antisocial deviant.

Cursul este structurat pe mai multe module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii
noţiunilor specifice criminologiei.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă cu studenţii, cât şi studiu individual.
Întâlnirile reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului. În ceea ce
priveşte activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor obligatorii
şi în rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii au libertatea de a-şi gestiona
singuri timpul pentru parcurgerea temelor stabilite, astfel încât acesta să fie suficient pentru
însuşirea şi sedimentarea cunoştinţelor dobândite.
II. Suport curs

Modulul I.
CRIMINOLOGIA. NOȚIUNE, EVOLUȚIE, DOMENIU DE ACTIVITATE, SCOP ȘI FUNCȚII

Unitatea de învăţare:
1. Evolutia.
2. Obiectul de studiu
3. Scopurile criminologiei
4. Functiile criminologiei
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Tănăsescu, Iancu, Tănăsescu, Gabriel, Tănăsescu, Camil,2010, Ediţia 2, Editura C.H. Beck,
Bucureşti
2. Cioclei, Valerian, Manual de criminologie, 2018, Ediţia 7, Editura C.H. Beck, Bucureşti

EVOLUTIA. Pentru cunoașterea corectă a originilor criminologiei este indispensabilă o privire

istorică asupra evoluției acestei științe. În literatura de specialitate s-a afirmat că nu există o singură
criminologie, ci fiecare epocă istorică are propria criminologie.
În antichitate, crima și autorul ei, chiar dacă nu erau observați din punct de vedere criminologic
ocupau un loc important ca intrigă în operele literare. Filozofii antici, precum: Socrate, Platon și Seneca
au privit crima și criminalul din punct de vedere filosofic, încercând să răspundă la întrebări esențiale:
de ce se săvîrșește o crimă, de ce se aplică o pedeapsă.
În Evul Mediu, în opera Sf. Augustin găsim sfaturi de aplicare a pedepsei în scopul reeducării
sale vinovatului, iar nu vederea eliminarii sale definitive din societate.
Despre primele cercetări criminologice se poate vorbi începînd cu sec. al XVIII-lea. Opera lui
Cesare Beccaria "Despre delicte și pedepse" (1764) este piatra de temelie atât pentru dreptul penal
modern, cât și pentru criminologie.
Primii pași în criminologie aparțin lui Jeremy Bentham care pledează pentru o umanizare a
sistemului penal în ansamblul său. Astfel se pun bazele criminologiei clasice care se axează pe
cercetarea criminologică a faptei, proporționalizarea pedepsei față de pericolul social al faptei și
acordarea unui rol decisiv conceptului de liber arbitru.
Pe această cale deschisă, după aproape 100 de ani se pun bazele criminologiei pozitiviste ai
cărei reprezentanți de marcă au fost: Cesare Lombroso, Enrico Ferri și Raffaele Garofalo si mai apoi,
Adolphe Quételet, Michel Guerry.
Despre criminologie ca știință vorbim de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX,
însă inițial, ca direcție de cercetare în cadrul altor discipline științifice și care tindea spre câștigarea
unui statut de independență.
Astfel, după cum se poate vedea, inițial nu a existat o știință criminologică autonomă, ci mai
degrabă ramuri de cercetare distincte în cadrul științelor mai sus arătate.
După primul război mondial apar primele asociații de criminologie și congrese ținute la
intervale mai mult sau mai puțin regulate. Anul 1928 marchează în România primul tratat de
criminologie al lui Traian Pop la Cluj. Eforturile științifice au fost zădărnicite de cel de-al doilea război
mondial, însă ulterior, organismele de cercetare criminologică s-au înmulțit. Însăși Organizația
Națiunilor Unite a recunoscut rolul important al studiilor criminologice și a dezvoltat o structură proprie
(Comitetul pentru prevenirea criminalității și lupta contra delincvenței) pentru cercetări în domeniu și
colaborează cu institute de prestigiu. Aceasta este perioada caracterizată prin criminologia “ de trecere
la act”, pentru ca mai apoi, din deceniul șase al al secolului trecut aceasta să devină o criminologie a
controlului social și a reacției sociale.
În concluzie, deși criminologia a apărut în cadrul disciplinelor anterior amintite, treptat, s-a
ajuns la desprinderea ramurilor arătate și transformarea lor în criminologii specializate care au ramas
tributare pozițiilor teoretice și metodologice disciplinei "mamă". Este însă evident că o unificare a
criminologiilor specializate într-o criminologie unitară este foarte necesară. Acest proces a fost dificil
și îndelungat, deoarece criminologia generală nu reprezintă o adunare a celorlalte, nu este o superștiință
în care să se topească într-un miracol creator criminologiile specializate. Printre reprezentanții de seamă
ai criminologiei generale, care au inovat cercetarea criminologică, prin abordarea complexă din
perspectivă biologică, psihologică, sociologică și mai ales legală se numără: J. Pinatel, D. Szabo, R.
Gassin, R. Schneider.
In prezent, specialiștii au indentificat existența unei faze de evoluție a crimonologiei care se
caracterizează printr-o expensiune vastă și explozivă in toate direcțiile de cercetare. Se vorbește despre
o fază a criminologiei contemporane în care perspectiva integrării în criminologie este cel mai bine
ilustrată de criminologul belgian L. Walgrave și al său demers etiologic critic.
DEFINIȚII DOCTRINARE. Pentru a încerca o definire a acestei știinte de o deosebită
complexitate vom porrni demersul explicativ de la etimologia cuvântului “criminologie”, care are la
bază două cuvinte de origine greacă - “crimen” respectiv infracțiune si “logos”- știință.
În literatura autohtonă de specialitate, criminologia a fost considerată știința care studiază
criminalitatea ca fenomen social și ca fenomen individual, crimele săvârșite care o alcătuiesc,
persoanele care le-au comis, cauzele săvârșirii și mijloacele de prevenire și combatere. O altă posibilă
definiție privește criminologia drept ansamblul cercetărilor cu caracter științific ce se ocupă, pe de o
parte cu studierea fenomenului criminal, urmărind cunoașterea complexă a acestuia, iar pe de altă parte,
cu evaluarea practicii anti-criminale, în scopul optimizării acesteia.
Având în vedere și defintiile mai sus expuse, am putea considera criminologia drept o știință
penală care face parte din domeniul mai vast al științelor despre om și societate și urmărește studirea
criminalului, a crimei, a criminalității, reacția socială față de aceste fenomene, precum și victimele
faptelor antisociale.
OBIECTUL DE STUDIU. În literatura de specialitate au fost numeroase discuții, referitor la
sfera de cuprindere a domeniului de cercetare al criminologiei. Concepțiile referitoare la obiectul de
studiu au reflectat caracteristicile istorice și epistemologice proprii procesului de formare ca știință a
criminologiei.
1. criminalitatea ca fenomen social global.
2. crimele care compun fenomenul criminalității.
3 criminalul, făptuitorul, delincventul
4. victima.
5. controlul și reacției sociale.
SCOPURILE CRIMINOLOGIEI. Ca știință penală, criminologia are un scop general comun
cu al altor științe din ramură, respectiv fundamentarea unei politici penale eficiente pentru prevenirea
și combaterea criminalității în scopul apărării valorilor sociale.
Criminologia are însă și un scop particular, imediat, care constă în identificarea cauzelor
determinante ale conduitei criminale, identificarea ipotezelor privind cauzele criminalității și reacția
socială față de acestea, prin coordonarea eforturilor de cercetare criminologice cu cele ale altor domenii
conexe.
FUNCȚIILE CRIMINOLOGIEI. Pentru atingerea scopului general și special criminologia
îndeplinește patru funcții:
1. Funcția descriptivă,
2. Funcția explicativă,
3. Funcția predictivă,
4. Funcția profilactică.

Ghid de autoevaluare:
Care este evolutia criminologiei ca stiinta?
Cum au apărut criminologiile specializate?
Care este definitia criminologiei?
Din ce este alcatuit domeniul de activitate al acestei stiinte?
Care sunt scopurile generale si proprii ale crimonogiei?
Care sunt cele patru functii ale criminologiei?

Modulul II.
METODE DE INVESTIGARE CRIMINOLOGICĂ. LEGĂTURA CRIMINOLOGIEI CU
ALTE ȘTIINȚE

Unitatea de învăţare:
1. Metode de cercetare criminologică
2. Legătura criminologiei cu alte știinte
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Editura Sansa, București, 1992
2. M. Killias, Précis de criminologie, Berne, ed. Staempli, 2001
3. R.M. Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 2002
4. V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998.
5. Ioan Iacobuță, Criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002

METODE DE CERCETARE CRIMINOLOGICĂ

Paralel cu folosirea acestor metode "de împrumut", dat fiind statutul său de știință de graniță,
criminologia și-a dezvoltat pe parcursul evoluției sale ca disciplină autonomă propriile sale metode și
tehnici de cercetare. Ele sunt capabile să studieze atât fenomenul infracțional în ansamblul său, cât și
aspecte particulare precum metode de cunoaștere a personalității infractorului.
A. Metoda observației reprezintă una dintre principalele căi de cunoaștere a fenomenului
criminalității. Se distinge între observația științifică și observația empirică.
B. Metoda experimentală urmărește să sesizeze legăturile de intercondiționare între diferitele
fenomene, relevarea legăturii cauzale dintre acestea, fiind la bază o observație provocată în împrejurări
alese sau realizate de către cercetător.
C. Metoda clinică oferă cu precădere posibilitatea studierii unor cazuri particulare de infractori,
spre deosebire de experiment unde rezultatele sunt generale. Tot spre deosebire de experiment mijlocul
de realizare a investigației prin metoda clinică este anamneza sau studiul de caz.
D. Metoda tipologică servește în principal la descrierea unui așa-numit tip criminal în opoziție
cu tipul noncriminal, sau la descrierea unor tipuri particulare de criminali.
E. Metoda comparativă este metoda cel mai des întâlnită în studiul fenomenului criminologic
în toate fazele sale, asociată cu alte metode. Această metodă vizează studierea comparativă a grupurilor
de infractori în raport de grupurile de noninfractori pentru identicarea deosebirilor dintre aceștia.
F. Metoda studiilor reluate consta în studierea pe o periodă mai mare de timp a acelorași
infractori, prin examinare individuală la intervale regulate, ce variază între 3 și 15 ani
G. Metoda monografică reprezintă studierea detaliată și multilaterală a unor categorii de
infracțiuni și tipuri de infractori.
H. Metodele de predicție au urmărit în principal două obiective:
1) formularea de previziuni legate e evoluția fenomenului infracțional pe o perioadă de timp
limitată,
 2) evaluarea probabilităților de delincvență, iar în această ultimă categorie se disting acțiuni de

natură să evidențieze semnele unei delincvențe viitoare și cercetări care să evidențieze comportamentul

viitor al persoanelor deja delincvente.

Alături de aceste metode de cercetare, criminologia mai beneficiază de o serie de tehnici de

investigare mai mult sau mai puțin proprii acestei științe: statisticile privind criminalitatea- procedee
prin care se cuantifică și se exprimă numeric, diferitele categorii de criminalitate, chestionarul, interviul,
ancheta- utilizate îndeosebi în studiile privind cifra neagră a criminalității și delincvența autodeclarată.
LEGĂTURA CRIMINOLOGIEI CU ALTE ȘTIINȚE
Deși există autori care contestă caracterul de știință independentă a criminologiei sau alții o
consideră o "superștiință", majoritatea criminologilor sunt de acord în ce privește caracterul autonom
al criminologiei ca știință de sine stătătoare, însă cu numeroase legături cu alte discipline din domeniul
penal și al științelor sociale.
A. Criminologia și dreptul penal
B. Criminologia și dreptul procesual penal
C. Criminologia și criminalistica
D. Criminologia și antropologia criminală
E. Criminologia și sociologia penală
F. Criminologia și știința statistică
G. Criminologia și psihologia
H. Criminologia și psihiatria

Ghid de autoevaluare:
Care sunt metodele de cercetare criminologică?
Care este legatura criminologiei cu alte stiinte?

Modulul III.
TEORIILE CRIMINOLOGICE

Unitatea de învăţare:
1. Teoriile criminologice de orientare biologică
2. Teoriile psihiatrice – psihologice
3. Teoriile sociologice
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. R.M. Stănoiu, Criminologie, Ed. Oscar Print, București, 2002
2. V. Cioclei, Manual de criminologie, Ed. All Beck, 1998.
3. A.Ogien, Sociologia devianței, ed. Polirom, Iași, 2002;
4. C. Lombroso, Omul delincvent, Editura Maiastra, București, 1992;
5. Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura All, București, 1998.

Unitatea 1

TEORIILE CRIMINOLOGICE DE ORIENTARE BIOLOGICĂ

 Ilustează prima etapă în evoluția gândirii criminologice autonome, sub influența curentului
pozitivismului, care a marcat un reviniment al științelor umane și sociale la inceputul secolului al XIX-
lea.
Aceste teorii au avut punctul de plecare în teoria evoluționistă al lui Darwin, găsind ulterior
resurse în studiile de frenologie ale lui F. J. Gall și cercetările de fizionomie ale lui J. C. Lavater și au
fost susținute de criminologi precum : Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo.
I. TEORIA CRIMINALULUI ÎNNĂSCUT
Dintre teoriile de orientare biologică una dintre cele mai cunoscute, având adepți, dar și
frecvenți oponenți, este teoria criminalului înnăscut a lui Cesare Lombroso care a trăit între anii 1835-
1909 și a fost de profesie medic (legist) și psihiatru.
După finalizarea culegerii de date, prin interpretarea lor, autorul a concluzionat că, în esență,
criminalul se remarcă prin anomalii corporale (corp diform, nedezvoltat), asemănătoare cu sălbaticii,
cu omul atavic, ca atare, criminalul este un degenerat, un epileptic, un nebun. Punând bazele teoriei
atavismului, Lombroso a afirmat că omul delincvent este un individ care s-a oprit în evoluția speciei
umane : el este un supraviețuitor al sălbaticului primitiv și al animalelor inferioare, originea tarelor sale
afându-se mai ales în determinisme fizice (creier, personalitate, intelect care cântăreau 55% din
constituția criminalului înnăscut), organice sau biologice (40%) și, într-o măsură mult mai mică (5%),
de factorii de mediu sau de starea de civilizație.
În opinia sa, criminalii se remarcă prin anumite stigmate anatomo-fiziologice: asimetria feței și
a craniului, anomalii ale craniului, ale scheletului, efeminarea sau masculinitatea, dezvoltare întârziată,
inteligență redusă, preferință pentru băuturi alcoolice, insensibilitate, atât la propria durere fizică, cât și
la durerea semenilor; slaba dezvoltare a sistemului pilos, capacitate craniană mică și asimetrică, grosime
mare a oaselor craniene, fruntea mică și teșită, urechi lungi, ochii afundați în orbite, oblici și de culoarea
închisă, cu privire crudă, arcadele sprâncenelor proeminente, pomeții foarte dezvoltați, maxilarul bine
evidențiat, prognatismul, grimasă cinică, mișcări neîndemânatice, preferință pentru tatuaje și limbaj
argotic ; este guvernat de lene, minciună, răzbunare și cruzime.
Într-o ultimă etapă a cercetărilor sale, Lombroso se concentrează asupra epilepsiei, una dintre
bolile care oferă criminalității, prin frecvența răului și prin gravitatea sa, baza cea mai întinsă.
În concluzie, contribuția lui C. Lombroso la dezvoltarea criminologiei poate fi importantă,
deoarece el a fost primul care a făcut ca studiul criminalului să treacă de la faza metafizică, la
fundamentare științifică și s-a aplecat cu răbdare și geniu asupra realității.
II. TEORIILE EREDITĂȚII
O replică importantă criminologului italian a fost dată de către Charles Goring, medic într-un
penitenciar englez care a susținut că originea criminalității se regăsește în zestrea ereditară a fiecărui
individ.
În lucrarea sa « The English Convict », publicată în anul 1913 a procedat la compararea unui
grup de deținuți cu un grup de control, alcătuit din persoane care nu au avut probleme cu justiția, aratând
că această metodă compativă nu a fost utilizată de Lombroso. Pentru a demonstra că teoria lombrosiană
nu este viabilă, având erori de culegere și interpretare a datelor experimentale, Goring a inițiat acest
experiment, constituind cele două grupuri de câte o mie de criminali și de necriminali, examinându-le
după criteriile fizice și morale cercetătorului italian, însă nu a descoperit o diferență notabilă între cele
două grupuri de indivizi. Această concluzie nu a facut decât să impună de o manieră categorică în epocă,
o alternativă argumentată știintific, la teoria criminalului înnăscut.
Teoria eredității elaborată de către C. Goring a fost importantă deoarece nu a însemnat un drum
blocat, ci a deschis noi direcții de cercetare. Linia dominantă a studiilor lui Goring a fost preluată în
cercetările criminologice de arbore genealogic, studiile criminologice având ca subiecți frații gemeni și
copiii adoptați.
III. ARBORELE GENEALOGIC
Cercetările de arbore genealogic realizate de criminologii americani Dugdale și Estabook au
încercat să demonstreze că în familiile în care întemeietorii au fost cunoscuți cu antecedente penale
există posibilitatea mult mai mare ca descendenții să devină la rândul lor infractori. Astfel, ei au conchis
că ereditatea constituie principala cauză a criminalității, dar concluziile lor nu au rezistat criticilor
privind inexactitățile de ordin metodologic și științific.
IV. TEORIILE PRIVIND GEMENII
În cercetările criminologice având ca subiecți gemenii s-a pornit de la presupunerea că, dacă se
recunoaște existența unui tip de criminal înnăscut, ar trebui admisă și ideea că persoanele cu gene
identice cum este cazul gemenilor monozigoți pot manifesta același comportament.
V. TEORIILE PRIVIND COPIII ADOPTAȚI
Cercetările criminologice având ca țintă copiii adoptați urmăreau să demonstreze rolul zestrei
ereditare sau a mediului în manifestarea unui comportament delincvent. Astfel, se dorea aflarea
răspunsului la întrebarea: copiii adoptați vor adopta comportamentul delincvent al părinților naturali
sau cel al părinților adoptați?
Cel mai important studiu în acest domeniu aparține lui Sarnoff Mednick, studiu care a acoperit
o perioadă de aproximativ 20 de ani, în Danemarca și un număr mare de subiecți.
VI. TEORIILE CRIMINOLOGICE ALE INTELIGENȚEI
Primele fundamentări științifice ale impactului inteligenței asupra evoluției umane aparțin lui
A. Binet. Rezultatul cercetărilor acestuia împreună cu colaboratorii săi dintre care doctorul T. Simon s-
a concretizat în "testul de inteligență Binet-Simon". Acest test oferă posibilitatea aplicării practice pe
subiecții cercetați, în scopul măsurării inteligenței. Testul a fost gândit și aplicat inițial în școli, pentru
a identifica elevii, care aveau probleme de asimilare a conținuturilor, din cauza coeficientului scăzut
de inteligență, dar și pentru identificarea problemelor didactice de tratare diferențiată a acestor elevi.
Binet considera însă că inteligența nu este fixă, ci ar putea fi dezvoltată prin educație.
Criminologul american Goddard a preluat aceste teste de inteligență, le-a adaptat și le-a aplicat
în școlile de corecție.
VII. TEORIILE BIOTIPURILOR CRIMINALE
Aceste teorii sunt forme moderne ale antropologiei criminale fundamentată de C. Lombroso.
Cercetătorul german Ernest Kretschmer a identificat legătura între structura corpului și
predispoziția spre crimă. Autorul identifică patru tipuri: 1) tipul picnic - scund și gras, cu extremități
scurte, fața rotundă; 2) tipul atletic - sistem osos și muscular dezvoltat, aspect fizic general piramidal;
3) tipul astenic - constituție firavă, pe verticală, chip prelung; 4) tipul displastic - anomalii fizice, cu
handicapuri de ordin anatomic.
Concluziile studiului lui Kretschmer au indicat frecvența scăzută a infracțiunilor comise de
persoane care aparțineau tipului picnic.
VIII. TEORIA INADAPTĂRII BIOLOGICE
Această teorie mai este cunoscută sub numele de teoria inadaptării (J. Pinatel), teoria inadaptării
sociale (R. Gassin). În literatura de specialitate din România se întâlnesc și alte denumiri, însă cea mai
frecvent este numită teoria inadaptării biologice.
Teoria inadaptării biologice a fost promovată de criminologul suedez Olof Kinberg, care în
lucrarea sa « Basic Problems of Criminology » publicată la Compenhaga în anul 1935, a continuat pe
linia deschisă de Lombroso, considerând că explicația comportamentului criminal se regăsește în
personalitatea individului. Pentru acest motiv, cercetătorul a creat un concept criminologic propriu,
acela de constituție biopsihologică. Prin aceastase întelegea, atât zestrea ereditară normală a individului,
cât și elementele de fenotip rezultate în urma interacțiunii eredității cu mediul.
În concepția lui Kinberg lupta pentru prevenirea și combaterea criminalității se realizează pe
două planuri: unul medical-igienic și celălalt moral, recomandând combaterea factorilor negativi de
mediu: vagabondajul, prostituția, toxicomania, comportamentele imorale și scandaloase, precum și
luarea unor măsuri de siguranță față de infractori pentru a evita întoarcerea acestora în mediul care i-a
favorizat.
IX. TEORIA CONSTITUȚIEI DELINCVENTE
Teoria constituției delincvente cunoscută și sub denumirea de teoria constituției delincvențiale
sau teoria constituției criminale se înscrie pe direcția bioantropologică deschisă de C. Lombroso.
 Teoria constituției delincvente a fost promovată de criminologul italian Benigno di Tullio, profesor
la Universitatea din Roma, care a făcut pentru prima dată vorbire despre ea în lucrarea sa "Tratat
de antropologie criminală" publicată în anul 1945.
Conceptul fundamental folosit de Di Tullio este acela de constituție delincventă, un concept
asemănător cu cel utilizat de O. Kinberg, însă cu semnificație mult mai largă.
Constituția delincventă este alcătuită din elemente ereditare, dar și din elemente dobândite în
prima parte a vieții, în special în copilărie. Constituția delincventă este rezultatul interacțiunilor unor
pluralități de elemente ereditare, care determină tendințele criminogene, dar care nu duc automat la
săvârșirea de infracțiuni, ci numai favorizează unui subiect comiterea crimei mai ușor decât altuia.
X. TEORIA ANOMALIILOR CROMOZOMIALE
Cercetările noi în genetică referitoare la cromozomi au fost preluate și adaptate de criminologie
în încercarea de a demonstra că anomaliile cromozomiale ar putea fi considerate drept o cauză a
comportamentului deviant al unei persoane.
Genetica a demonstrat că celulele umane au 46 de cromozomi, dispuși în perechi, în fiecare
pereche existând un cromozom provenit de la mamă și unul provenit de la tată. Ultima pereche de
cromozomi sunt cei care determină sexul individului. La femei această pereche este de forma XX, iar
la bărbați de forma XY. Acesta este cariotipul uman normal, însă cercetările genetice au descoperit a
anomalii cromozomiale de tipul XXY și XYY.

Ghid de autoevaluare:
Care sunt teoriile criminologice de orientare biologizantă?
Care sunt coordonatele teoriilor criminalului innascut si a teoriilor eredității?
Care sunt teoriile criminologice de orientare biologizantă mai recente?

TEORIILE PSIHIATRICE - PSIHOLOGICE

I. PSIHANALIZA
Reprezentantul cel mai cunoscut al curentului psihanalitic este Sigmund Freud. Psihanaliza este
o metodă de investigare și tratament pentru persoanele cu probleme psihice. Aceasta constă în
încurajarea pacientului să se relaxeze, să povestească tot ceea ce îi trece prin minte, pe baza liberei
asocieri. Individul devine astfel capabil să reconstruiască întâmplările trecute și să le conștientizeze, în
așa fel încât acestea să piardă din puterea lor subconștientă și persoana să câștige un grad mai mare de
control al conștientului și al libertății.
Contribuția lui Freud la dezvoltarea criminologiei este deosebit de importantă, fiind orientată
în trei direcții principale:
1) explicarea structurii și funcționării "aparatului" psihic;
2) explicarea etiologiei și fundamentului nevrozelor;
3) referirile la fenomenul criminal.
Fundamentul teoriei sale este constituit de legătura dintre conștient, subconștient și inconștient.
În opinia lui S. Freud, psihicul uman s-a dezvoltat în trei etape, corespunzătoare inconștientului,
subconștientului și conștientului.
Personalitatea individului este structurată în trei niveluri: Sinele corespunzător inconștientului,
cuprinzând un ansamblu de tendințe refulate predominant sexuale și agresive și care nu sunt trăite în
mod conștient, Supraeul, reprezintă conștiința morală, dobândită și cizelată prin interacțiunea cu
mediul și prin asimilarea regulilor de conduită socială și morală și Eul reprezintă conștiința de sine și
este alcătuit din informațiile despre cele mai importante valori sociale.
Apariția unor tensiuni între cele trei nivele ale personalității duc la conflict. Soluționarea
conflictelor se realizează în două moduri:
1) prin sublimare, adică redirecționarea energiilor spre alte scopuri: sport, creații artistice;
 2) prin refulare, respingerea ideilor, dorințelor neplăcute în inconștient, ceea ce ar genera un
nou conflict insconștient.
Prin refularea ideii de care se leagă dorința insuportabilă, individul o izgonește din conștiință,
din memoria sa și în aparență, se pune la adăpost de o mulțime de suferințe, însă dorința refulată
continuă să subziste în inconștient, ea pândește o ocazie de a se manifesta și curând reapare la lumină,
dar deghizată în așa fel încât este de nerecunoscut.
Complexele individuale sunt în concepția lui Freud adevăratele explicații ale săvârșirii faptelor
antisociale.
1) Complexul Oedip la băieți și complexul Electra la fete;
2) Complexul Cain;
3) Complexul de vinovăție;
4) Complexul de inferioritate.
II. TEORIA PERSONALITĂȚII CRIMINALE
Jean Pinatel (1913-1999) a contribuit esențial la dezvoltarea criminologiei clinice în Europa,
fiind un reprezentant de seamă al criminologiei trecerii la act. Pentru J. Pinatel, trecerea la act apare ca
un răspuns al personalitații la o situație. Așadar, criminologul francez a considerat că personalitatea
delincventului este inima procesului criminogen, care mai este influențat și de alți factori din conul
criminogen (mediul social, mediul fizic, condițiile biologice, situația precriminală).
Autorul acestei teorii consideră că nu este o diferență de natură între infractori și noninfractori, ci o

diferență de grad între personalitatea acestora.

Ghid de autoevaluare:
Care sunt teoriile criminologice psihiatrice psihologice?
Care sunt coordonatele teoriilor psihalanlizei si a teoriei personalitatii criminale?
Care sunt raporturile dintre teoriile criminologice de orientare biologizantă si teoriile psihiatrice
psihologice?

II

TEORIILE SOCIOLOGICE

Obiective: cunoasterea teoriilor criminologice de orientare sociologică, precizarea locului si rolului

acestora in sistemul teoriilor criminologice, definirea teoriei anomiei; precizarea rolului mediului social
în dezvoltarea unui comportament deviant, definirea teoriei Scolii lioneze; prezentarea elementelor
dominante ale teoriilor Scolii ecologice; stabilirea concluziilor acestor teorii in gestionarea
criminalității.
concepte cheie; teorii criminologice de orientare sociologică, teoria anomiei, teoria imitației, mediul
social.
TEORIILE MEDIULUI SOCIAL SAU ȘCOALA LIONEZĂ Reprezentanții de seamă ai școlii
lioneze au fost A. Lacassagne, L. Manouvrier și E. Tarde, care au încercat să demonstreze că mediul
social ocupă locul primordial în apariția și dezvoltarea criminalității, inițial ca o replică la teoria
criminalului înnăscut al lui C.Lombroso și mai apoi, ca alternativă științifică în demersul crimonologic
de explicare cauzelor trecerii la act.
Gabriel Tarde (1843-1904) a continuat studiile statistice si monografice (geografice) ale
fenomenului criminalitații. În încercarea de explicare a delincvenței, el a cordat un rol prioritar mediului
social și mai ales, raporturilor sociale inter-individuale (psihologia socială). De asemenea, el a folosit
un argument comparatist pentru contracararea determinisnului biologic, în sesnul că este o realitate
neconstetată că delictele se schimbă odată cu colectivitățile umane, cu evoluția civilizației și a ordinii
publice, fiind imposibil determinarea a priori a naturii invariabile a ființei delincvente.
 Cercetătorul francez a fost promotorul teoriei imitației, conform căreia angajarea individului în
săvârșirea unor infracțiuni este rezultatul exclusiv al influențelor psihosociale pe care și le-a însușit pe
baza imitației și nu al factorilor biologici. Concepția lui Tarde asupra imitației se bazează pe trei legi:
1) imitația este influențată de legăturile strânse sau mai puțin strânse între persoane; 2) liderul,
conducătorul reprezintă un model care este deseori imitat de subordonați, inclusiv dacă modelul este
negativ; 3) imitația este ca o "modă", cea nouă înlocuind-o pe cea veche.
II. TEORIA ANOMIEI
Inegalitatea socială, fundamentată pe diferențele naturale dintre indivizi este considerată de
sociologul francez, Emile Durkheim (1858-1917), o situație inevitabilă. În fapt, teoria lui E. Durkherim
a fost o reacție la supoziția clasică, conform căreia indivizii erau considerați ființe libere și raționale
într-o societate contractuală.
În cercetările sale, Durkheim a constatat că în toate colectivitățile umane se întâlnește crima.
Așadar, "crima este normală, fiindcă o societate în care ar lipsi este cu totul imposibilă". Mai mult,
sociologul francez a aratat că plasarea crimei printre fenomenele normale ale sociologiei, înseamnă
considerarea ei "ca factor al sănătății publice, o parte integrantă a oricărei societăți sănătoase". Prin
aceste susțineri, sociologul francez a intrat în puternice dispute cu G. Tarde, a cărui teorie de sorginte
sociologică nu implica și “normalitatea” crimei.
Analizând criminalitatea Durkheim o considera ca fiind un aspect inevitabil al unei societăți
normale, deoarece este de neconceput o societate în care indivizii să nu se abată mai mult s-au mai puțin
de la normele de conviețuire și să nu săvârșească fapte antisociale mai mult sau mai puțin grave.
O contribuție importantă a lui E. Durkheim constă în fundamentarea conceptului de anomie.
Din punct de vedere etimologic, anomia derivă din cuvântul grec "a nomos" care înseamnă "fără lege".
Anomia este un concept creat de sociologul Emile Durkheim și reprezintă o stare obiectivă a mediului
social desemnată de schimbări bruște ale acestuia (războaie, crize economice) care duce la o dereglare
a normelor sociale și în consecință la apariția unor discrepanțe între nevoile individului și mijloacele
sociale disponibile pentru satisfacerea acestora.
Conceptul de anomie a fost ulterior dezvoltat de criminologii americani : Robert Merton și T.
Sellin. Astfel, starea de anomie apare atunci când există o discrepanță mare dintre nevoile indivizilor și
mijloacele legale și posibile de care dispun anumite grupuri sociale. Ca atare, aceste categorii sociale
marginalizate vor apela la mijloace ilegale, la săvârșirea de infracțiuni pentru satisfacerea nevoilor.
III. TEORIA ECOLOGICĂ sau Școala de la Chicago
Reprezentanții de seamă ai Școlii de la Chicago, C. Shaw și M. MacKay au arătat că diferențele
individuale și de personalitate, ca și diferențele în relațiile cu familia și în contactele cu alte instituții și
grupuri au fără îndoială, o mare influență asupra acceptării sau refuzului de angajare pe calea
delincvenței. Dacă nu ar exista o anumită tradiție în delincvență și dacă tinerii nu ar avea posibilitatea
să o cunoască, mulți dintre cei care devin delincvenți în cartierele sărace s-ar orienta spre alte activități
decât delincvența.
Cercetările criminologilor americani au arătat că majoritatea tinerilor delincvenți, studiați pe
parcursul mai multor generații au locuit în cartiere care de-a lungul timpului au căpătat și și-au menținut
faimă rea prin cotele ridicate ale criminalității. Cei doi cercetători reușesc să delimiteze anumite zone
urbane, denumite de ei "zone delincvenționale" care reprezintă o sursă constantă și independent de
compoziția populației, pentru un număr crescut de delincvenți.
În opinia celor doi criminologi, o persoană care se naște și trăiește într-un mediu în care
delincvența este considerată un comportament normal, au mai multe posibilități de a merge pe calea
delincvenței, ale cărei riscuri și avantaje îi sunt familiare și ușor de cuantificat, față de o persoană care
nu a avut contact cu mediul delincvențional, unde posibilitatea de a porni pe calea infracțională este
mai mică.
Așadar, reprezentanții Școlii de la Chicago arată că delincvența nu este înnăscută, ci este
dobândită de individ pe parcursul evoluției sale. Devianța nu este o stare a personalității umane, ci o
conduită care se învață în relațiile cu semenii.

Ghid de autoevaluare:
Care sunt teoriile criminologice sociologice?
Care sunt coordonatele teoriilor imitatiei si anomiei?
Care sunt elementele de baza ale teoriei ecologice sau Scoala de la Chicago?

Modulu IV.
ASPECTE PRIVIND CRIMINALUL

Unitatea de învăţare:
1. Cauzele obiective in dezvoltarea personalității criminale
2. Cauzele subiective in dezvoltarea personalității criminale
3. Aspecte bio-psiho-sociale relevante în formarea și dezvoltarea personalității delincvențiale.
Trăsături comune ale delincvenților
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Anuarul Statistic al Penitenciarelor 2000;
2. T. Butoi, D. Voinea, V. Iftene, A. Butoi, C. Zărnescu, M. C. Prodan, I. T. Butoi, L. G. Nicolae,
Victimologie, curs universitar, Pinguin Book, București, 2004.
3. I. Iacobuță, Criminologie, ed Junimea, Iași, 2002.
4. A.Ogien, Sociologia devianței, ed. Polirom, Iași, 2002;

Cauzele obiective in dezvoltarea personalității criminale

Prin mediu se înțelege ansamblul condițiilor și stimulilor externi care exercită influență
persistentă asupra individului, modelând trăsăturile fizice și psihice prin solicitările permanente la care
supun potențialul ereditar al persoanei precum și potențialul dobândit în cursul existenței prin
experiența de viață.
În limbaj curent, prin mediu se înțelege realitatea exterioară, noțiunea de mediu vizând, atât
spațiul geografic în care trăiește individul, cât mai ales ambianța culturală, mediul social.
Mediul, atât cel natural, cât și cel social fiind la îndemâna omului, pot fi mai ușor modificat
prin acțiuni, fie ele și educative, spre deosebire de zestrea ereditară. Astfel, există posibilitatea
influențării mediului prin atitudini educative formale sau informale care pot avea influențe pozitive și
negative asupra dezvoltării personalității umane prin intermediul familiei, școlii, profesiei.
1.a) Familia
În funcție de tipul de familie: organizată, dezordonată, monoparentală rolul acesteia în
dezvoltarea personalității umane este diferit. La aceste situații putem adăuga și ipoteza lipsei totale a
familiei, cum este cazul copiilor care de la naștere și până la maturitate sunt integrați în diferite instituții
de ocrotire.
Familia este importantă prin educația inițială pe care o oferă copilului în primii ani de viață. De
altfel, popular vorbind, această etapă de evoluție este recunoscută ca importantă și de către ceilalți actori
ai vieții sociale, sub numele de "cei șapte ani de acasă".
Familia este locul unde copilul învață noțiuni fundamentale precum bine și rău, să facă
diferența între ele, punându-și bazele concepției despre lume și viață.Tot în cadrul familiei, copilul își
însușește deprinderi care îi vor orienta conduita în viață și de asemenea, dobândește o identitate care îi
va fi recunoscută de ceilalți parteneri sociali.
În ceea ce privește nivelul socio-economic al familiei, studiile au arătat că majoritatea
infractorilor provin din familii modeste ca nivel de trai. De asemenea, cercetările au arătat că familii cu
potențial criminogen sunt cele în care climatul intern este tensionat prin certuri și conflicte permanente
care uneori degenerează prin violență, unde se consumă băuturi alcoolice și moralitatea este scăzută.
Referitor la tipul de familie, familiile dezorganizate, dar și cele monoparentale pun probleme
în ce privește educația copiilor. În general, rolul tatălui este important în educația copilului, care vede
pe fiecare bărbat ca un posibil tată care la fel ca și al său nu se implică în creșterea sa, iar mama are o
atitudine prea tolerantă și exagerat protectoare, tocmai în ideea de a ușura problemele copilului cauzate
de lipsa tatălui.
Există cazuri în care delincvența este o atitudine normală în familie, este cazul familiilor în care
copii sunt încurajați și chiar determinați să fure, să cerșească. Astfel, delincvența este favorizată din cei
șapte ani de acasă.
O situație aparte este cea a copiilor instituționalizați. Lipsa de afectivitate părintească se
răsfrânge negativ asupra personalității individului crescut în centrele de ocrotire, observabil mai ales
după atingerea majoratului. Studiile au arătat că aceștia sunt mai egoiști, mai izolați și mai puțin
sociabili.
1.b) Școala
Influența pe care o exercită școala asupra formării personalității individului nu este de loc de
neglijat. Așadar, trebuie avută în vedere calitatea procesului instructiv - educativ, dar și personalitatea
formatorului - dascălului care reprezintă un model pentru elevii săi.
Calitatea slabă a procesului de învățământ se reflectă într-o pregătire școlară incompletă, în
înmulțirea situațiilor de abandon școlar, în lipsa deprinderilor de implicare într-o activitate organizată
prin muncă și asumarea unor responsabilități, capacitate scăzută de integrare în colectivitate și adaptare
la exigențele celor din jur, în special ale profesorilor. Toate aceasta duc inevitabil la nereușită școlară
și profesională, favorizând adoptarea unui stil de viață parazitar, fără a se supune imperativelor sociale.
Alte carențe educaționale care au efecte negative asupra formării personalității individului sunt:
insuficienta asimilare a conținuturilor educative și un nivel scăzut al culturii generale, tolerarea
cazurilor de indisciplină școlară, manifestate prin atitudini impertinente și agresive față de profesori și
absențele repetate, nemotivate de la cursuri, lipsa unei relații de conlucrare între școală și familie în
cazul elevilor indisciplinați, cu rezultate slabe la învățătură și care pun în general probleme pentru
școală, familie și societate. Un cuvânt greu de spus în cristalizarea unei personalități normale îl au
formatorii - educatori.
1. c) Mediul socio - profesional
Formarea personalității individului nu se sfârșește odată cu terminarea școlii, ci se continuă și
în mediul profesional. De regulă, munca și relațiile ce se stabilesc la locul de muncă favorizează
consolidarea unor trăsături de caracter și de conduită pozitive și impun individului o disciplină
interioară, dar și exterioară și un spirit de competiție benefic. Cu toate acestea, deoarece mediul socio-
profesional presupune o provocare permanentă prin situații inedite și solicitante care pot duce la apariția
unor reacții de frustrare, de inadaptare a individului la noile exigențe, stări care poate fi sursa unor
dezechilibre pentru indivizii cu o personalitate labilă. Uneori chiar mediul de muncă este locul care
favorizează conduita delincventă. Conform statisticilor 14% dintre infracțiuni sunt determinate de
condițiile favorabile de la locul de muncă exemplu: munca în zgomot puternic poate slăbi psihicul
individului, munca în baruri poate duce la slăbirea simțului moral.

Ghid de autoevaluare:
Care este importanta mediului in dezvoltarea unei personalitati criminale?
Care este raportul acestuia cu ereditatea?
Care sunt implicatiile familiei, scolii si a mediului profesional asupra personalitatii delincventiale?

I
Cauzele subiective in dezvoltarea personalității criminale

Prin ereditate se înțelege bagajul genetic al individului care i-a fost transmis de către
predecesorii săi și care va fi transmis obiectiv către descendenții săi. Cercetările genetice au indicat cu
certitudine că stabilitatea fondului genetic este relativă, în sensul că anumite trăsături ereditare de regulă
stabile, pot suferi modificări și alterări de la generație la generație.
Cercetările genetice au arătat cu precizie că nici un conținut psihic nu se transmite genetic de
la o generație la alta. Ceea ce se dobândește pe cale ereditară sunt predispozițiile care în condiții de
mediu favorabile și similare se pot dezvolta în conduite, temperamente, caractere asemănătoare cu cele
ale ascendenților. Este vorba de așa numitele "trăsături de familie" care în realitate sunt comportamente
imitative, care prin fidelitatea întipăririi apar sub aparența unor trăsături ereditare.
Așadar, zestrea genetică a unei persoane nu are un efect direct asupra formării și dezvoltării
personalității în cauză, nici în sens evident pozitiv sau evident negativ, ci acționează în mod indirect
prin predispozițiile pe care se grefează factorii de mediu.
În calitate de unități de bază ale personalității individului delincvent sau nondelincvent sunt studiate cu
precădere temperamentul, aptitudinile și caracterul, deoarece informațiile furnizate de acestea conduc
la elucidarea aspectelor faptului antisocial și la adecvarea reacției sociale concretizată în alegerea unei
sancțiuni corespunzătoare față de gravitatea faptei și periculozitatea socială a făptuitorului.
2. a) Temperamentul
Temperamentul ca subsistem al personalității se referă la o serie de practici și trăsături înnăscute
care, neimplicând responsabilitatea individului nu pot fi valorizate moral, dar sunt premise importante
în procesul devenirii socio-morale a ființei umane.
Este importantă cunoașterea felului temperamentului, deoarece trăsăturile unui individ sunt
diferite în funcție de tipul temperamental din care face parte. Astfel în cazul unor atingeri aduse onoarei
și demnității unui individ coleric, riposta acestuia este promptă și în general violentă, spre deosebire de
aceeași situație în care un individ de tipul melancolic va acorda o importanță redusă jignirii.
Temperamentul coleric se evidențiază prin excitabilitate deosebit de puternică, lipsa stăpânirii
și reacții explozive și agresive, dificil de necontrolat. Temperamentul sanguin este cel mai echilibrat,
se manifestă prin vioiciune, sociabilitate, mobilitate, dar și superficialitate. Temperamentul melancolic
aparține persoanelor care se remarcă prin sensibilitate, anxietate, pesimism, izolare. Temperamentul
flegmatic se remarcă prin stăpânire de sine, rezistență, precizie, rigurozitate însă într-un ritm lent,
lipsindu-i spontaneitatea și capacitatea de adaptare, fiind în același timp și pedant, comod și monoton.
Cu timpul însă această clasificare a rămas de bază însă a suferit completări în sensul identificării
și a altor tipuri de temperament: amorf, nervos, apatic, sentimental, pasionat care se adaugă la cele de
bază.
2. b) Aptitudinile în general reprezintă trăsături individuale care condiționează reușita sau a
căror lipsă pot explica eșecul în realizarea unor activități fizice sau intelectuale. Au atât o latură
ereditară, este vorba de acele predispoziții moștenite care faforizează dezvoltarea unor aptitudini
specializate, cât și o latură dobândită, modelată sub influența factorilor de mediu.
Din punct de vedere criminologic, dată fiind legătura dintre aptitudini și desfășurarea unei
activități specializate, prezintă importanță efectele lipsei aptitudinilor sau dezvoltarea slabă a acestora
la o persoană care desfășoară o profesie cu risc asupra populației. Astfel, în această ipoteză este evident
că efectele sunt grave, ajungându-se la săvârșirea unor fapte antisociale. Exemplu: desfășurarea
activității de conducător auto de către o persoană care nu are aptitudini formate în acest sens sau de
către o persoană care nu a mai condus de timp îndelungat. Lipsa aptitudinilor sau dezvoltarea redusă a
acestora manifestată în slaba coordonare a mișcărilor, distragerea atenției de la trafic, reactivitate
redusă, oboseala cauzată de stimulii prea puternici pot duce la producerea de accidente auto cu
repercusiuni deosebit de grave.
2. c) Caracterul. Reprezintă un ansamblu al trăsăturilor stabile și definitorii ale persoanei.
Caracterul este acea structură care exprimă ierarhia motivelor esențiale ale unei persoane, cât și
posibilitatea de a traduce în fapt hotărârile luate în conformitate cu ele. Caracterul reprezintă latura
relațional-valorică a personalității individului și este o combinație a trăsăturilor psihice ale individului
obiectivate în acțiuni și conduite, în atitudini și reacții față de propriul eu, ceilalți indivizi, valorile
sociale ocrotite și societate în general.
Cu toate acestea, se poate afirma că indivizii care au caracter în care predomină trăsăturile
pozitive vor acționa în situații provocatoare sau tentante, nu printr-o faptă antisocială, ci în mod corect,
legal, moral indiferent de aptitudinile și temperamentele lor. Dimpotrivă persoanele cu caracter negativ
vor acționa incorect, ilegal. Anumite trăsături de caracter pozitive, temperament echilibrat, favorabil
sau o aptitudine corectă pot fi exploatate ca instrumente în realizarea unor fapte antisociale de către
persoane lipsite de caracter.
 În psihologia s-au identificat după criteriul agresivității două tipuri de trăsături de caracter care
prezintă importanță pentru studiul criminologic al agresorilor: trăsături de caracter de natură agresivă,
precum ambiția, gelozia, invidia, avariția, ura și trăsături de caracter de natură neagresivă, respectiv
izolarea, angoasa, lașitatea, pulsiunile neînfrânate.

Ghid de autoevaluare:
Care este importanta eredității in dezvoltarea unei personalitati criminale?
Care este raportul acesteia cu mediul?
Care sunt implicatiile caracterului, aptitudinilor, temperamentului asupra personalitatii delincventiale?
II
Aspecte bio-psiho-sociale relevante în formarea și dezvoltarea personalității delincvențiale.
Trăsături comune ale delincvenților

Formarea și dezvoltarea personalității infracționale este influențată în afară de ereditate și mediu de o

serie de aspecte, precum vârsta, sexul, maladiile și handicapurile psiho-somatice, trăsăturile de rasă și
apartenența la o anumită etnie.
1) Vârsta făptuitorului este un aspect deosebit de important ce oferă indicii asupra dezvoltării fizice și
psihice a individului, mai mult asupra locului pe care-l ocupă în grup sau în comunitate și asupra
experienței de viață a infractorului.
Problemele specifice fiecărei etape de vârstă în evoluția individului pot oferi explicații pentru
anumite comportamente ale făptuitorului și de asemenea, în funcție de vârstă se pot adopta măsuri de
sancționare și reeducare adecvate.
2) Sexul făptuitorului. Diferențele dintre sexe au la bază atât factori de natură biologică, dar și
elemente de natură socială și culturală. Deși, de principiu, funcționează egalitatea în drepturi între
bărbat și femeie, putându-se afirma în concret că ambele sexe beneficiază de condiții sociale și culturale
asemănătoare, diferențele de natură fizică, psihică, dar și sociale și culturale se mențin. Astfel de
particularități se obiectivează în felul și volumul criminalității masculine spre deosebire de
criminalitatea feminină.
3) Maladiile și handicapurile psiho-somatice. Fără a ne considera adepți ai teoriilor lui C.
Lombroso și ai urmașilor săi, privind condiționarea comportamentului criminal de anumite trăsături
anatomo-fiziologice, totuși considerăm că anumite boli, de regulă incurabile sau handicapuri fizice și
psihice pot genera o stare de frustrare cu efecte negative asupra stării psihice a persoanei afectate și care
pot denatura atitudinea acesteia față de cei din jur și față de societate în general.
4) Apartenența la o anumită etnie și caracteristicile rasiale
Comunitățile etnice și rasiale nu sunt realități naturale biologice, ci realități istorice,
determinate de evoluția umană în condiții specifice, sociale, istorice, culturale, geografice. Aspectele
ce țin de apartenența la un grup rasial sau la o comunitate etnică nu constituie elemente definitorii
pentru explicarea structurii și dinamicii criminalității. Cauzele reale ale acestui fenomen se regăsesc în
inegalitatea socială, nivelul scăzut de trai, șomajul, lipsa de educație și uneori chiar necunoașterea
anumitor reguli morale sau penale ale populației majoritare. La acestea se adaugă represiunea sporită
la care sunt supuși acești delincvenți de către organele statului care îi etichetează drept indivizi "de
categoria a doua", potențiali suspecți și periculoși.
Trăsături comune ale delincvenților
În practică delincvenții reprezintă o masă eterogenă. Cu toate aceste diferențieri, cercetările au
indicat o serie de particularități de ordin psihologic care prin frecvența apariției lor duc la concluzia
existenței unor trăsături psihologice comune pentru delincvenți.
1) Instabilitatea emotiv-acțională
Această caracteristică este întâlnită la delincvenți spre deosebire de relativa stabilitate afectivă
a persoanelor nondelincvente. Este vorba despre o stabilitate relativă afectivă a persoanelor
noninfractoare, deoarece dacă acestea ar fi stabile, rigide din punct de vedere afectiv nu ar exista
interacțiuni cu mediul ceea ce ar împiedica procesul de adaptare continuă care este esențial pentru
supraviețuirea speciei umane.
 2) Inadaptabilitatea
Delincvenții sunt considerați persoane inadaptate la cerințele mediului, din cauza atitudinilor
de respingere a influențelor educative. Educația vizează cizelarea instinctelor în sensul exigențelor
sociale și se realizează de la primele luni de viață și ulterior, prin influențele familiei și ale școlii.
Vagabondajul, abandonul școlar sunt forme ale inadaptării sociale a copilului, inadaptare care va duce
în final devianță. Astfel, inadaptabilitatea nu este o particularitate de sine stătătoare, ci este în strânsă
legătură cu lipsa de educație, deoarece se arată că nu există persoane inadaptabile, ci doar refractare la
educație.
3) Corectarea satisfacției materiale sau morale prin infracțiune
Prin comiterea faptei antisociale, delincventul urmărește obținerea unui folos sau avantaj
material sau moral, fie imediat, fie mai îndepărtat. Astfel, mobilul ce reprezintă o reunire a stărilor
afective ale autorului și scopul urmărit prin săvârșirea faptei antisociale sunt aspecte de normalitate a
infractorului și prin urmare, pentru descoperirea autorului faptei în cercul de suspecți se vor include
obligatoriu persoane care au avut de profitat de pe urma infracțiunii. Spre exemplu: în cazul unei
infracțiuni de omor printre suspecți este inclusă și persoana care beneficiază de asigurarea de viață a
victimei.
4) Sensibilitatea excesivă față de stimuli
Acțiunea exercitată de stimulii exteriori pot avea efecte deosebit de puternice asupra
sensibilității delicventului, care va adopta o conduită în sensul satisfacerii nevoilor sale materiale și
spirituale.
5) Duplicitatea comportamentului delicventului
Duplicitatea este o altă trăsătură comună delincvenților. Astfel, pe de o parte, infractorul își
elaborează și pune în executare hotărârea infracțională în clandestinitate, urmărind să nu fie surprins de
alte persoane, iar pe de altă parte, trebuie să pozeze într-o persoană străină de fapta comisă, să adopte
față de ceilalți o conduită care să nu trezească suspiciuni și să fie descoperit. Starea de duplicitate în
care se află delincventul este generatoare de tensiuni psihice.
6) Psihologia infractorului după comiterea infracțiunii prezintă anumite aspecte comune
Datorită tensiunii psihice generate de starea de duplicitate, infractorul încearcă să se elibereze
căutând să afle datele pe care se bazează organele de cercetare. Astfel, infractorul apare în preajma
locului infracțiunii, căutând să obțină informații și pozând într-o persoană dezinteresată. Mai mult, el
poate recurge la acțiuni în scopul derutării mersului cercetărilor prin denunțuri, scrisori anonime.
După săvârșirea infracțiunii, în special când infracțiunea este premeditată, autorul încearcă să-
și confecționeze un alibi care să-l plaseze în timp cât mai aproape de momentul comiterii infracțiunii și
în spațiu cât mai departe de locul săvârșirii faptei.
Tipuri de infractori
Tipul de infractor nu presupune o sumă a trăsăturilor individuale ale infractorilor studiați, ci
reprezintă o idee, un concept, o schemă care reprezintă pe toți cei care au asemenea trăsături și care fac
parte dintr-o asemenea categorie. Tipul reprezintă un ansamblu de caracteristici psihologice, care se
obiectivează într-un anumit fel de conduită, deci într-un profil psihic și comportamental. Aceste
caracteristici sunt comune grupului respectiv, astfel cum este cazul grupurilor artiștilor, militarilor, dar
și a grupurilor infractorilor.
Cercetările pentru elaborarea unei tipologii criminale datează de mult timp, încercându-se o
abordare interdisciplinară. Astfel, au urmărit să stabilească tipologii criminale, psihiatrii, precum
Lacassagne și Lombroso, psihologi, sociologi și criminologi: E. Ferri, G. Tarde, E. Seeling, J. Pinatel.
În literatura de specialitate sunt identificate 10 tipuri de criminali printre care: crimunalul
agresiv, criminalul achizitiv, criminalul caracterial, criminalul lipsit de frâne sexuale, criminalul
profesional, criminalul ocazional, criminalul debil mintal, criminalul recidivist, criminalul ideologic
(politic), criminalul alienat.
Ghid de autoevaluare:
Care sunt principalele coordonate bio-psiho-sociale in formarea si dezvoltarea unei personalitati
criminale?
Care sunt trasaturile comune ale delincventilor?
 Modulul V.
ASPECTE REFERITOARE LA CRIMINALITATE

Unitatea de învăţare:
1. Criminalitatea in functie de diverse criterii de determinare
2. Criminalitatea organizata
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. A.Ogien, Sociologia devianței, ed. Polirom, Iași, 2002;
2. C. Olaru, Proxenetism. Trafic de persoane, Revista română de drept penal nr.2/2003;
3. N. Queloz, Efficacité des systèmes de contrôle du blanchiment d’argent?, Revue internationale
de criminologie et de police technique et scientifique, no.1/2007;
4. Sorin Corlățeanu, Bianca Simion, Unele aspecte controversate privind infracțiunile de trafic de
persoane și proxenetism, Dreptul nr. 4/2005;
5. T. Amza, Criminologie teoretică, Editura Lumina Lex, București, 2000;

Criminalitatea in functie de diverse criterii de determinare

Noțiunea de "criminalitate" are un sens larg, desemnând ansamblul faptelor penale, dar și un
sens restrâns, reprezentând categorii particulare de fapte penale în funcție de criteriile mai sus arătate.
După variabilitatea în spațiu, este identificată cu precădere criminalitatea națională,
reprezentând ansamblul faptelor penale comise pe teritoriul unui stat, astfel cum definește legea penală
noțiunea de teritoriu. De asemenea, prin extinderea ariei de cuprindere se poate vorbi de criminalitatea
țărilor occidentale, criminalitatea din UE, sau prin restrângere sferei, de criminalitatea zonală sau
criminalitatea de cartier.
În raport de perioada de timp avută în vedere se întâlnește de regulă, noțiunea de criminalitate
anuală. Aceasta este noțiunea cu care se operează cel mai des, dată fiind și utilizarea obișnuită în toate
anuarele statistice ale României.
După categoriile de persoane implicate, se poate vorbi despre criminalitatea persoanelor adulte
și criminalitatea juvenilă, criminalitatea masculină și criminalitatea feminină. Un loc aparte îl ocupă
criminalitatea "gulerelor albe" a persoanelor care provin din mediul economic sau comercial și au un
grad ridicat de instrucție.
După structura sa și în funcție de gradul de descoperire a faptelor penale de către organele
judiciare, o clasificare importantă a criminalității este cea tripartită, după cum urmează:
1) criminalitate reală;
2) criminalitate aparentă;
3) criminalitate legală.
Această clasificare este importantă deoarece majoritatea studiilor criminologice operează cu
aceste noțiuni, iar cunoașterea în ansamblu a structurii și dinamicii criminalității impune studierea
acestor fenomene și a interacțiunilor dintre ele.
1) Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor penale comise obiectiv, atât cele
cunoscute de către organele judiciare sesizate, cât și cele rămase nedescoperite. Această ultimă
categorie, de fapt, alcătuiește ceea ce cercetătorii numesc "cifra neagră" a criminalității.
Cifra neagră a criminalității reprezintă matematic vorbind, rezultatul scăderii dintre
criminalitatea reală și criminalitatea aparentă, înregistrată de organele judiciare. Cifra neagră a
criminalității, reprezentând fapte penale care se comit efectiv, dar care nu ajung la cunoștința organelor
judiciare, poate bulversa statisticile, îndepărtându-le de realitate.
Pentru a observa care este volumul real a faptelor penale nedescoperite și implicit exactitatea
datelor statistice, cercetătorii au încercat evaluarea cifrei negre a criminalității, prin anchete de
delincvență autoraportată sau prin anchete de victimizare. Ambele tipuri de anchete, oferind subiecților
beneficiul anonimatului, urmăresc fie obținerea mărturisirilor legate de eventualele comportamente
delincvente ale subiecților chestionați, fie descoperirea eventualelor victime ale unor infracțiuni
nedescoperite. Deoarece aceste anchete pot prezinta lacune de organizare și desfășurare în plan
metodologic este destul de dificil să se generalizeze și să se ofere concluzii exacte asupra criminalității
ascunse.
2) Criminalitatea aparentă (sesizată) este alcătuită din ansamblul faptelor penale comise
efectiv sau ipotetic și care sunt cunoscute de organele judiciare.
Unele dintre faptele sesizate organelor judiciare au numai aparența unor infracțiuni, ele
nemaifăcând obiectul sesizării ulterioare a instanțelor de judecată. Pentru acest motiv criminalitatea
sesizată, cunoscută organelor judiciare poartă și denumirea de criminalitate aparentă.
3) Criminalitatea legală (judecată) are sfera de cuprindere cea mai restrânsă dintre noțiunile
analizate. Criminalitatea legală cuprinde infracțiunile judecate și pentru care s-a dat o soluție de
condamnare de către instanța de judecată. Cu toate acestea, tot în urma judecării unei fapte, instanța
poate să ajungă la concluzia că fapta nu este infracțiune și deci să soluționeze cauza prin achitare sau
încetarea procesului penal, însă considerăm că aceste fapte nu intră în sfera criminalității legale, ci
rămân în stadiul de criminalitate aparentă.
Criminalitatea legală este numai vârful piramidei criminalității, volumul mai mare sau mai mic
al acesteia, fiind relativ ușor de influențat prin măsuri de politică penală (exemplu: dezincriminări,
grațieri sau dimpotrivă, stabilirea unor noi infracțiuni), dar și prin discontinuitățile din prima faza a
procesului penal respectiv, urmărirea penală.
Criminalitatea raportată la felul infracțiunilor comise
Marea diversitate a infracțiunilor ce pot fi săvârșite, sunt împărțite de legea penală în grupe
după criteriul obiectului juridic al fiecărei infracțiuni, respectiv valorile și relațiile sociale periclitate.
Astfel, sunt încriminate:
1) infracțiuni contra statului în număr de 17 dintre care trădarea, spionajul, subminarea puterii
de stat, complotul, etc;
2) infracțiuni contra persoanei în număr de 28 printre care omorul, vătămările corporale, lipsirea
de libertate, violul, insulta și calomnia, etc;
3) infracțiuni contra patrimoniului. Acestea sunt în număr de 15 dintre care cele mai importante
sunt: furtul, tâlhăria, înșelăciunea, delapidarea, etc;
4) infracțiuni contra autorității. Această grupă de infracțiuni cuprinde infracțiuni precum,
ultrajul, defăimarea țării și a națiunii, etc, în total 8 infracțiuni;
5) infracțiuni care aduc atingere activităților de interes public sau altor activități reglementate
de lege. Acestea reprezintă o grupă numeroasă de infracțiuni, sistematizate în subdiviziuni precum:
infracțiuni de serviciu și în legătură cu serviciul - exemplu: darea, luarea de mită, neglijența în serviciu,
purtarea abuzivă; infracțiuni care împiedică înfaătuirea justiției: denunțarea calomnioasă, mărturia
mincinoasa, etc; infracțiuni contra siguranței pe căile ferate în număr de cinci; infracțiuni privind
regimul stabilit pentru unele activități reglementate de lege: nerespectarea regimului armelor și
munițiilor, exercitarea făra drept a unei profesii,etc, în număr de cinci. Aceste două ultime subgrupe de
infracțiuni cuprind infracțiuni cadru, care se vor completa cu infracțiunile din legile speciale referitoare
la siguranța pe calaea ferată sau cele referitoare la regimul armelor și munițiilor sau regimul activităților
de vânătoare;
6) infracțiuni de fals în număr de treisprezece, dintre care falsul material în înscrisuri, falsul
intelectual, falsificarea instrumentelor oficiale, etc;
7) infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețiuirea socială dintre care infracțiuni
contra familiei în număr de cinci: adulterul, abandonul de familie, rele tratamente aplicate minorului,
infracțiuni contra sănătății publice în număr de șapte; infracțiuni privitoare la asistența celor aflați în
primejdie în număr de trei; infracțiuni care aduc atingere conviețuirii sociale – douăsprezce infracțiuni
dintre care vagabondajul, încăierarea, etc;
8) infracțiuni contra capacității de apărare a României, cuprinzând douăzeci și două de
infracțiuni dintre care dezertarea, etc;
9) infracțiuni contra păcii și omenirii. În acestă grupă sunt cuprinse șase infracțiuni dintre care
genocidul, tratamentele neomenoase.
Aceste infracțiuni prevăzute de Codul penal au un caracter stabil, cu slabe variații dictate de
politica penală a fiecărei perioade istorice în parte. Astfel, au fost încriminate sau dimpotrivă
dezincriminate infracțiuni în funcție de realitățile sociale corespunzătoare fiecărei epoci. Pe lângă
infracțiunile din Codul penal sunt prevăzute infracțiuni în legile speciale, precum infracțiunile la
regimul silvic, infracțiunile la circulația pe drumurile publice, infracțiunile la regimul vamal, etc.
Ponderea acestora este mult mare mare decât a celor din Codul penal.
Criminalitatea "gulerelor albe"
Deși statisticile arată o pondere mai mare a criminalității la nivelurile joase și medii ale
societății, nu trebuie neglijată criminalitatea oamenilor de afaceri și a persoanelor politice. Această
"criminalitate a gulerelor albe" are ca obiect activitățile economice ilicite prin prezentarea unor situații
financiare false ale societăților comerciale, deturnarea de fonduri, bancruta frauduloasă, operații
speculative ilegale la bursă sau darea de mită în scopul încheierii unor contracte avantajoase. Pentru a
contracara activitățile economice ilicite se prevăd sancțiuni în legile privind disciplina comercială,
legea concurenței precum și în Codul Penal.
Criminalitatea "gulerelor albe" beneficiază în practică, de un tratament penal mai puțin represiv.
Astfel de infractori sunt pedepsiți cu relativă indulgență și de multe ori răspunderea penală se prescrie,
ceea ce face ca astfel de fapte să devină doar obiectul unor interminabile procese civile (caz FNI). De
altfel, în literatura de specialitate s-a arătat că infractorii cu gulere albe "sunt relativ imuni la
condamnarea penală, datorită puterii clasei din care provin de a influența justiția în ceea ce privește
implementarea și aplicarea legii".
Criminalitatea masculină
Conform statisticilor criminalitatea masculină este vizibil mai extinsă decât cea feminină.
Există variații ca rată a criminalității de la țară la țară, însă este unanim admis că volumul criminalității
bărbaților este mai mare. Astfel în Franța 90,1% dintre condamnați au fost bărbați în 1999 și tot bărbații
în anul 2000 reprezentau 96,3% din populația carcerală.
În raport de felurile înfracțiunii, tot statisticile ne arată că sunt săvârșite o întreaga varietate de
infracțiuni, mai puțin cele care prin natura lor nu pot fi săvârșite decât de femei (și mai mult de femeia
mamă cum este cazul infracțiunii de pruncucidere). Explicația acestui câmp de acțiune deosebit de
extins se găsește în condițiile favorizante din punct de vedere fizic și social de care dispun bărbații.
Criminalitatea feminină
Deși numărul femeilor în populația generală depășește pe cel al bărbaților criminalitatea
feminină este mult mai redusă. Explicațiile ar putea consta în constituția anatomo-fiziologică a femeilor
mai puțin robustă, afectivitatea acestora, precum și în trăsăturile de personalitate mai puțin egocentrice
și labile. Un loc important îl ocupă convingerile religioase care sunt mult mai puternice la femei decât
la bărbați. Cu toate acestea, cercetătorii au arătat că delincvența feminină este în creștere și devine din
ce în ce mai violentă.
Sub aspectul naturii infracțiunilor, femeile comit o gamă mai restrânsă de infracțiuni, unele
specifice (exemplu: pruncuciderea), însă nu există o limitare fixă. Astfel, femeile pot săvârși atât
infracțiuni grave, precum infracțiuni contra vieții persoanei, adecvându-și modul de operare
posibilităților fizice (exemplu: omor prin otrăvire), cât și o serie de infracțiuni de importanță medie și
redusă, contra patrimoniului și împotriva normelor de conviețuire socială (exemplu: furturi și cerșetorie,
prostituție). Cu cât implicarea femeilor în viața socială devine mai mare cu atât există posibilitatea
obiectivă a creșterii volumului criminalității feminine.

Ghid de autoevaluare:
Care sunt principalele feluri ale criminalitatii?
Care sunt criteriile de clasificare?
Ce este criminalitatea reală?
Ce este cifra negra a criminalitatii si daca poate fi cunoscuta?
Ce este criminalitatea gulerelor albe?
Care sunt deosebirile intre criminalitatea feminină si cea masculină?
I
Criminalitatea organizata
 În literatura de specialitate sunt numeroase încercările de definire a noțiunii de criminalitate
(crimă) organizată. Potrivit unor specialiști crima organizată reprezintă activitățile infracționale ale
unor grupări conspirative care acționează în scopul obținerii unor venituri ilicite. De asemenea, crima
organizată presupune existența unor grupuri de infractori structurate în scopul săvărșirii unor activități
ilegale conspirative din care să obțină profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate.
Legea nr. 39/21 ianuarie 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate este o
realizare complexă, cu un pronunțat caracter novator, necesară în condițiile perfecționării continue a
grupurilor criminale cu un posibil efect descurajant asupra activității acestora.
Deși este o lege cadru în acest domeniu, Legea nr. 39/2003 nu oferă o definiție noțiunii de
criminalitate organizată. Cu toate acestea din definiția legală a grupului infracțional organizat se poate
contura semnificația acestei noțiuni. Evident că la baza criminalității organizate este grupul infracțional
organizat, adică grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, care există pentru o perioadă
și acționează în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni grave, pentru a
obține direct sau indirect un beneficiu financiar sau alt beneficiu material.
Așadar, din definiția legală putem identifica trăsăturile de bază ale criminalității organizate:
structură infracțională ce prezintă continuitate și stabilitate internă datorită ierarhiei piramidale cu roluri
bine stabilite (art. 2 lit. a din Legea nr. 39/2003).
Criminalitatea organizată este în legătură cu toate domeniile infracționalității atât cele deja
obținute, cât mai ales cele relativ noi precum criminalitatea infomatică, spălarea de bani și fraudele
bancare. Criminalitatea organizată presupune săvârșirea unor infracțiuni grave, dintre care sunt indicate
expres în legea română în vigoare: omor, omor calificat, omor deosebit de grav, sclavie, șantaj,
infracțiuni contra patrimoniului care au produs consecințe deosebit de grave, infracțiuni privitoare la
nerespectarea armelor și munițiilor, materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii
radioactive, falsificarea de monede sau alte valori, divulgarea secretului economic, concurența neloială,
deturnarea de fonduri, proxenetismul, infracțiunea privind jocurile de noroc, infracțiunea privind
traficul de droguri sau precursori, infracțiuni privind traficul de persoane și infracțiuni în legătură cu
traficul de persoane, traficul de imigranți, spălarea banilor, infracțiuni de corupție, infracțiuni asimilate
acestora și infracțiuni în legătură directă cu acestea, contrabanda, bancruta frauduloasă, infracțiuni
săvârșite prin intermediul sistemelor și rețelelor informatice sau de comunicații, traficul de țesuturi sau
organe.
Corupția. Criminalitatea raportată la infracțiunile de corupție
Fenomenul corupției este deosebit de periculos pentru societate în ansamblul ei și nu apare
singular, ci se află în legătură cu toate celelalte forme de delicvență indiferent de gravitatea acesteia.
Corupția este un fenomen social prin condițiile de existență și totodată unul antisocial prin consecințele
dale. Odată cu incriminarea ei, corupția a devenit și un fenomen juridic.
Corupția nu este un fenomen care a apărut după 1990, ci ea a fost prezentă dintotdeauna însă
nu era atât de vizibilă. Astfel, se poate spune că fenomenul corupției cu care se luptă autoritățile statului
în prezent, prezintă atât elemente de continuitate datorate cauzelor anterioare care se mențin și în
prezent, dar și elemente specifice perioadei de tranziție prelungită prin care a trecut România.
Continuitatea fenomenului este determinată de mulțimea disfuncțiilor instituționale și politice,
potențate de diverși factori favorizanți în mediile economice, de prestări servicii, bancar și administrație
publică. Diversificarea acestui fenomen în perioada de tranziție este cauzată de diverși factori
economici, sociali, politici. În literatura de specialitate s-a arătat că tendința a corupției este de a evolua
spre un fenomen organizat, vizându-se coruperea factorilor de decizie de la cel mai înalt nivel.
Dacă ne reamintim teoria lui Emile Durkeim, observăm că după 1990 societatea românească se
află indubitabil într-o stare de anomie. Această stare de criză generalizată este sursă inepuizabilă de
corupție.
Explicațiile privind amploarea fenomenului de corupție sunt diverse: de la lipsa de autoritate
politică și neprofesionalismul noilor oameni de afaceri care nu respectă nici o disciplină comercială
până la sistemul legislativ lacunar. Este adevărat că dreptul este strâns legat de realitățile sociale care-l
edictează, însă în perioada de tranziție realitățile sociale au depășit cu mult normele juridice. Chiar și
noile acte normative în acest domeniu, fie au venit prea târziu, deja încetățenindu-se o "practică" mai
mult sau mai puțin licită de reglementare pe cale "amiabilă" a oricăror probleme, fie sunt atât de
necorelate, încât nu se pot aplica. Un alt aspect privește calitatea noilor reglementări care de cele mai
multe ori lasă portițe de scăpare și de fraudare a legii, modalități care sunt deseori asociate cu fenomenul
de corupție.
Cercetătorii acestui fenomen în perioada de tranziție au arătat rolul funcțional pe care îl care,
acela de substitut pentru o reformă ce nu este dusă la bun sfârșit.
Așadar, corupția are efecte deosebit de nocive: 1) de autopropagare - tot mai mulți indivizi fiind
tentați să ofere sau să dea mită pentru a-și rezolva problemele și tot mai mulți indivizi se lasă corupți;
2) de încetinire a sistemului reformelor și transformărilor sociale, politice, economice conform
cerințelor Occidentului; 3) de descurajare a populației și de slăbire a simțului civic.
Din punct de vedere juridic, faptele de corupție sunt incriminate în art. 254-257 C. p. sub
denumirea infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul: luarea de mită, dare de mită, primirea de
foloase necuvenite și traficul de influență. Aceasta este incriminarea de bază care s-a dovedit
insuficientă fiind completată cu dispozițiile Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și
sancționarea faptelor de corupție și Legea nr. 161/2003, privind sigurarea transparenței în execitarea
demnităților publice. Apariția acestor legi speciale a fost determinată tocmai de diversificarea creșterea
gradului de pericol social al faptelor de corupție.
Traficul de droguri și precursori
Crima organizată poate exista fără trafic de droguri, invers nu. Flagelul drogurilor reprezintă
un fenomen cu consecințe dramatice profunde în întreaga lume. Dacă inițial România prezenta interes
doar ca țară de tranzit, în prezent asistăm la dezvoltarea rapidă a unei piețe a "morții albe" pe teritoriul
țării. Un număr tot mai mare de persoane cad pradă drogurilor și ceea ce este cel mai îngrijorător
majoritatea acestora sunt tineri.
Sub aspect medical consumul de droguri conduce la instalarea dependenței, este o sursă de
suferință, de noi îmbolnăviri (TBC, HIV), iar din perspectivă socială duce la sărăcirea populației,
izolare socială, somaj.
Având în vedere eforturile internaționale de contracarare a crimei organizate și a terorismului,
știut fiind că una din sursele de finanțare a activităților teroriste sunt banii obținuți din traficul de
droguri, autoritățile române au pus bazele unui sistem legislativ adecvat prin Legea nr. 143/2001 și
Strategiile Naționale Antidrog în perioada 2003-2004 și 2005-2012, în vederea elaborării unor
programe de contracarare eficientă a acestui flagel.
În acest context general mondial de luptă împotriva acestui flagel, autoritățile române au
adoptat prin stategiile naționale o adorbare coordonată și multisectorială, în concordanță cu prevederile
noilor Strategii Europene în domeniu, având ca obiective concrete reducerea cererii și ofertei de droguri,
întărirea cooperării internaționale și dezvoltarea unui sistem integrat de informare, evaluare și
coordonare privind fenomenul drogurilor.
În strategia comunitară antidrog (2005-2012) se susține viziunea de ansamblu aupra problemei
drogurilor, care poate fi abordată din diverse perspective, de la cele politice la cele sănătate, de cercetare
științifică, de practică de zi cu zi în domeniu și până la cooperarea operațională împotriva traficului de
droguri. Cadrul legislativ și politicile prin care problema va fi în cele din urmă abordată trebuie să ia în
considerare toate aceste aspecte și să le reunească într-o manieră coerentă și realistă.
Factorii determinanți ai consumului și a abuzului de stupefiante sunt lipsa de informare și
educație asupra consecințelor consumului de droguri; acceptarea cu ușurință la nivelul societății a
consumului și abuzurilor de tutun și alcool; lipsa supravegherii și implicării părinților; anturajul negativ;
relativa "gratuitate" a primelor doze, care apoi provoacă dependență; extinderea rețelelor de trafic de
droguri la nivel național și internațional; migrarea copiilor spre marile orașe care intrând în rândurile
"copiilor străzii", binecunoscuți consumatori de droguri inhalante; experiența redusă a autorităților și
societății civile în lupta împotriva acestui flagel.
Datele statistice arată amploarea alarmantă a acestui fenomen: în perioada 1990-1997 au fost
decoperite 412 cazuri de trafic de droguri la care au participat 649 persoane dintre care 219 cetățeni
români în comparație cu perioada 2001-iulie 2002 respectiv 1.545 cazuri, 1.978 persoane implicate
dintre care 1.798 cetățeni români.
 Traficul de persoane
Denumit în literatura de specialitate și traficul de carne vie. Conform Legii nr. 678/2001 prin
trafic de persoane se înțelege recrutarea, transportarea, cazarea unei persoane prin constrângere, fraudă,
înșelăciune ori prin oferirea, darea de bani sau alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei
care au autoritate asupra persoanei în cauză în vederea adoptării acesteia din urmă.
Prin exploatarea unei persoane se înțelege: 1) executarea unei misiuni sau îndeplinirea unui
serviciu forțat, cu încălcarea normelor legale; 2) ținerea în stare de sclavie sau alte procedee
asemănătoare de lipsire de libertate și de aservire; 3) obligarea la practicarea prostituției; 4) prelevarea
de organe; 5) efectuarea unor alte activități prin care se încalcă drepturile și libertățile fundamentale ale
omului.
După cum se observă din definiția legală, traficul de persoane se sprijină în principal pe
prostituție și proxenetism, dar nu trebuie pierdut din vedere pericolul traficării de persoane în scopul
prelevării de organe. Toate acestea au luat o amploare deosebită după 1990, România nefiind ocolită de
acest flagel. In concret, cel mai adesea, savârșirea acestor infracțiuni presupunea realizarea mai multor
etape, punctul de pornire fiind în țară. Persoane din rețea se ocupau cu racolarea de persoane dornice
să muncească în stăinătate ca dansatoare sau animatoare în baruri cărora le promiteau să le acopere
cheltuielile ncesare procurării actelor și călătoriei până la destinație. Ajunse în străinătate persoanele
erau obligate să se prostitueze, foloasele rezultate revenind traficaților.
Pentru prevenirea și combaterea acestui fenomen s-au inițiat programe de sensibilizare a opiniei
publice asupra riscurilor la care se supun tinerii care pleacă în străinătate pe "încredere" cu persoane
care se dovedesc a fi cei mai feroce proxeneți, programe educative pentru părinți și copii, în special
pentru grupurile de risc crescut de a fi victime. De asemenea, s-a înființat sub patronajul Ministerului
de Interne baza de date privind fenomenul traficului de ființe umane.
Pentru victimele infracțiunii de trafic de carne vie s-a instituit un program de protecție și o
asistență specială, fizică, și juridică și socială, prin centre specializate aflate în județele de risc ale țării
și prin protecția dată în străinătate de către misiunile diplomatice și oficiile consulare. De asemenea,
victimelor li se oferă servicii de consiliere și mediere a muncii, în vederea identificării unui loc de
muncă.
Traficul de materiale radioactive și armament
Vânzările ilegale de armament este o altă fațetă a crimei organizate. Factorii determinanți ai
traficului de armament sunt: conflictele armate de durată mai ales cele la nivel regional, instabilitatea
politică a unor țări din Africa, Asia și Orientul Mijlociu; încetarea "războiului rece"; supraproducția de
armament cauzată de încetarea cursei înarmărilor. Acești factori constituie de fapt, oportunități pentru
structurile crimei organizate de a interfera și de a-și folosi rețele pentru obținerea unor profituri imense.
Conflictele regionale care tronează fără victorie și în care facțiunile rivale și-au construit
propriile "mașinării militare" generează instabilitate politică de durată, constituind adevărate pieți de
desfacere pentru transportul ilegal de armament.
Traficul de mașini furate
Traficul de mașini furate este o altă sursă de profituri ridicate și sigure, o "oportunitate de
afaceri" a criminalității organizate, care în baza informațiilor oferite de Interpol s-ar înscrie pe locul al
doilea, în topul veniturilor rezultate, după traficul de droguri.
Există grupuri infracționale specializate pe furtul autoturismelor de lux și altele pe furtul
autoturismelor obișnuite. În România, acest gen de trafic a fost favorizat de permisivitatea legislației în
domeniu și de relativa ușurință cu care puteau fi trecute de vamă. Această situație se datora lipsei unor
baze de date centralizate și legate la bazele de date ale polițiilor țărilor occidentale de unde erau aduse
autovehiculele furate.
În prezent, traficul de mașini furate este relativ sub control datorită intensificării controlului
vamal. Avem în vedere mai ales noul concept de management integrat al frontierei de stat. Printre
factorii de risc la adresa managementului integrat al frontierei se înscrie și contrabanda de mașini furate
efectuată de grupuri ale crimei organizate (HG nr. 482/2003).
Spălarea de bani
 Grupurile infracționale organizate prin activitățile lor în sfera crimei organizate strâng cantități
imense de numerar, care având în vedere sursa lor sunt numiți în literatura de specialitate "bani
murdari". Inițial, problema banilor murdari a vizat numai câștigurile provenite din traficul de droguri
pentru ca ulterior odată cu diversificarea activității de tip mafiot să fie catalogate astfel, toate câștigurile
ilicite din sfera crimei organizate.
Spălarea banilor este constituită din numeroase operațiuni de plasare, deghizare și integrare a
banilor murdari într-un circuit de tranzacții pentru a le asigura o aparență legală și pentru a-i disocia
de proveniența lor "murdară". Punctul culminant al acestor operațiuni este integrarea acestor venituri
în circuitul de tranzacții financiar-bancar. Așadar, spălarea de bani reprezintă prin definiție un simbol,
prin excelență a criminalității ecomonice și financiare.
Pentru autoritățile politice, financiare și judiciare, problema a constat în împiedicarea actorilor
criminali în incercarea de spălare a banilor, cu scopul de a obține epuizarea resurselor financiare ale
crimei organizate (strategie penală denumită si „călcâiul lui Ahile al caracatiței”).
Pe plan internațional lupta pentru prevenirea și combaterea spălării banilor s-a concretizat în
mai multe convenții și directive: Convenția de la Viena (1988) care prevede obligația statelor semnatare
de a sancționa spălarea banilor proveniți din traficul de droguri; Grupul de acțiune financiară creat în
1989 de grupul G7 al celor mai industrializate țări pentru monitorizarea măsurilor de combatere a
spălării banilor; Convenția Consiliului Europei de la Strasbourg 1990 care arată că spălarea banilor
depășește sfera profiturilor rezultate din traficul de droguri; Directiva 91/308 care arată că odată cu
liberalizarea circulației capitalurilor în UE, trebuie luate măsuri pentru prevenirea și combaterea
folosirii sistemului financiar-bancar al statelor membre în vederea spălării banilor și Convenția ONU,
Palermo 2000 privind lupta împotriva criminalității organizate.
Pe plan intern România a incriminat distinct pentru prima dată infracțiunea de spălare de bani
prin Legea nr. 21/1999 care reia întocmai Directiva CCE 91/308 din 10 iunie 1991. Cadrul legislativ
intern a fost îmbunătațit prin Legea nr. 656/2002 privind spălarea de bani, care abrogă legea anterioară
și se aliniează celor mai noi reglementări internaționale în domeniu, aducând multe elemente de noutate
binevenite. Astfel, spălarea banilor reprezintă o infracțiune care are se poate realiza prin acțiuni sau
inacțiuni alternative: 1) prin schimb sau transfer de bani, cunoscând că provin din săvârșirea de
infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bani sau în scopul de a ajuta
persoana care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau
executarea pedepsei; 2) ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a
dispozițiilor, a circulației sau a provenienței bunurilor ori a drepturilor asupra acestora; 3) dobândirea,
obținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni.
Terorismul
Terorismul poate fi definit ca o strategie sistematică și persistentă de utilizare a violenței de
către un stat sau un grup politic împotriva altui stat sau grup politic în scopul realizării unor obiective
politice ca urmare a constrângerii create prin starea de teroare și intimidare colectivă.
Terorismul se găsește în strânsă legătură cu toate celelalte activități ale criminalității
organizate. Astfel, în America de Sud, Columbia, Peru, gherilele se înarmează și își susțin activitățile
teroriste cu bani din traficul de droguri.
După atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA conceptul de terorism a căpătat noi aspecte,
ca de altfel și lupta împotriva terorismului care a impulsionată. Având în vedere că terorismul este o
amenințare permanentă care poate lovi și cele mai puternice țări, reacția pentru combaterea terorismului
a devenit mult mai promptă.
Ținând cont de trăsăturile specifice ale acestui fenomen: clandestinitate în pregătirea și
declanșarea acțiunilor, vulnerabilitatea țintelor alese, organizarea structurilor teroriste pe bază de celule
care sunt relativ independent unele de altele și de centru, astfel încât anihilarea uneia nu duce la
paralizarea întregului demers terorist, este evident că reacția statelor în apărare trebuie să fie una mai
puțin convențională.
Pe plan internațional, ONU prin rezoluțiile 49/60/1994; 51/210/96 a subliniat meritul
conlucrării statelor membre pentru combaterea activității teroriste. Cele mai importante instrumente
juridice internaționale sunt Convenția din 9 decembrie 1999 de la New York privind reprimarea
finanțării terorismului (ratificată de România prin Legea nr. 623/18.11.2002) și rezoluția Consiliului
Securității nr. 1373/2001 privind actele teroriste (ratificată de România prin Legea nr. 131/2002).
Având în vedere că operațiunile de tip terorist pot genera crize majore la nivel mondial cu
consecințe negative pe plan economico-financiar, politic, militar, moral și cultural, asupra tututor
statelor, războiul modern va deveni un nou tip de război, cu scop politico militar unic, respectiv
eradicarea terorismului internețional de stat sau privat.

Ghid de autoevaluare:
Ce este criminalitatea organizata?
Care sunt fenomenele criminogene care o compun?
Cum sunt incriminate aceste fenomene criminogene?
Care sunt mijloacele si strategiile de luptă impotriva crimnalității organizate?

Modulul VI.
PROBLEME DE VICTIMOLOGIE

Unitatea de învăţare:
1. Notiuni introductive in victimologie, clasificari victimale, tipologia victimala,factori de risc
victimal
2. Justiția restaurativă
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. Sylvie Marguerat, Mineurs doublement victimes, în lucrarea colectiva coord. N. Queloz,
Delinquance des jeunes et justice de mineurs, Staempfli SA Berne, 2005,
2. Frieder Dűnkel, Migration and ethnic minorities: impacts on the phenomenon of youth crime.
The situation in Germany, Uberto Gatti, Francesca Angelini, Migration and juvenile
delinquency in Italy, în lucrarea colectiva coord. N. Queloz, Delinquance des jeunes et justice
de mineurs, Staempfli SA Berne, 2005;
3. R. Gassin, Criminologie, Dalloz, 4-eme ed., 1998;
4. Butoi, T., Voinea, D., Iftene V., Butoi, A., Zărnescu, C., Prodan, M. C., Butoi, I. T., Nicolae,
L. G., Victimologie, curs universitar, Pinguin Book, București, 2004;
5. Iacobuță, I., Criminologie, Editura Junimea, Iași, 2002.

Notiuni introductive in victimologie, clasificari victimale, tipologia victimala,factori de risc

victimal

În galeria științelor penale, victimologia este o prezență relativ recentă, deoarece abia după al
doilea război mondial, victimele au început să devină încetul cu încetul obiect al cercetărilor
crimonologice.
Termenul de victimologie a fost folosit pentru prima dată de specialistul american F. Wertham
în lucrarea sa „ The Show of Violence” apărută la New York în anul 1948, dar consacrarea acestei
dispipline a fost confirmată de criminologul canadian E. Fattah în lucrarea sa „La victime est-elle
coupable?”, publicată în anul 1971.
Victimologia poate fi considerată drept o disciplină științifică multidisciplinară care studiază
ansamblul victimizărilor de natură penală dintr-o dublă perspectivă, individuală și socială, în scopul
identificării posibilităților de reparație materială și psiho-socială pentru victimă și de restabilire a ordinii
publice pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni. În aceeași ordine de idei, se opinează că
victimologia este o ramură specializată a criminologiei.
Cu alte cuvinte victimologia poate fi definită drept o ramură specilizată a criminologiei, care
studiază cu precădere: riscurile de victimisare, caracteristicile victimelor, relațiile între autor și
victimă, comportamentul de denunțare sau dimpotrivă, de renunțare la denunț al victimelor, rolul
victimelor în procesul penal, în special mărturia lor și ajutorul pe care îl dau la elucidarea cazului,
precum și cooperarea lor în procesul de reparație.
Victima - obiect de studiu al victimologiei
De la început trebuie subliniat că perspectiva științifică din care este studiată victima în
victimologie este deosebit de extinsă. Se vor avea în vedere categoriile de victime, tipologia acestora,
factorii de risc victimal, modalități de compensare și asistență socială și judiciară.
Așadar, victima este privită ca parte a tandemului agresor-victimă. Prin extinderea sferei de
cuprindere a ambelor noțiuni, putem ajunge de la agresor-persoană fizică, victimă-persoana fizică, la
agresori-evenimente și fenomene naturale și implicit la victimele acestor împrejurări. Exemplu:
victimele valului de căldură care a atins Europa de Vest în anul 2003, în Franța înregistrându-se un
număr foarte mare de spitalizări și decese cauzate de agresiunea climatică asupra stării de sănătate a
oamenilor.
Unii autori consideră că bilaterala agresor-victimă este de fapt, un complex bazat pe trei factori:
agresor-victimă-societate, deoarece societatea, în general, are partea sa de vină, deoarece nu reușește să
impună măsuri eficiente și adecvate de combatere și prevenire a victimizării.
Cu toate acestea, nu orice persoană este victimă. Astfel nu poate fi considerată victimă,
infractorul, care surprins în timp ce fura dintr-un autoturism, fuge de organele de poliție și după ce este
somat să se oprescă este împușcat în picior. De asemenea, nu poate fi considerată victimă persoana care
și-a dat consimțământul în prealabil la suportarea agresiunii. Este cazul persoanei care consimte să
suporte o intervenție chirurgicală, riscând uneori chiar moartea. Dimpotrivă, existența sau lipsa
discernământului victimei, influențează răspunderea agresorului, de multe ori răspunderea fiind mai
severă dacă victima este iresponsabilă.
Mișcarea ideologică doctrinară, susținută constant de criminologi în Europa și America de Nord
și creată în scopul de a atrage atenția asupra importanței protecției victimale a avut efecte și în România,
unde in anul 2004 a fost adoptată legea cadru, care reglementează aspecte deosebit de benefice pentru
protecția victimei și ameliorarea efectelor victimizării. Prin aceste elemente pozitive pentru victime se
numără: consilierea psihologică gratuită, compensații financiare, asistență judiciară gratuită.
Factorii de risc victimal
Criminologul român V. V. Stanciu, susținea că în cuplul agresor-victimă relațiile nu sunt
totdeauna antagoniste, ci mai degrabă complementare, și prin urmare, se poate considera că agresorul
nu este întotdeauna vinovat, cum de altfel nici victima nu este total inocentă. Problema "culpei" acestora
este atât o problemă de criminologie, cât și una de drept penal, sub aspectul criteriilor de de
individualizare a pedepsei aplicate infractorului.
Astfel, una dintre cele mai importante preocupări interdisciplinare este cea legată de
identificarea locului și rolului victimei în procesul agresiune - victimizare, un aspect deosebit de
semnificativ vizând determinarea factorilor de risc victimal.
Prin factori de risc victimal se înțeleg stările, circumstanțele, împrejurările în care se află o
persoană fie voit, fie independent de voința sa și care o transformă într-o potențială victimă.
Studiile de specialitate au indicat mai multe categorii de factori de risc victimal: factori
individuali; factori sociali, inclusiv factori de mediu.
Factorii individuali sunt cauze de victimizare care țin, fie de structura personalității victimei,
de comportamentul acesteia, fie de anumite situații particulare în care aceasta se găsește de multe ori
prin propria voință:
a) Trăsături de personalitate precum egoismul, lăcomia, ambiția, dar felul temperamentului și
al caracterului unei persoane, o poate identifica drept potențială victimă;
b) Afectivitatea victimei în sensul unei emotivități ridicate are ca efect imposibilitatea acesteia
de a reacționa spontan, corect și normal în apărarea sa.
c) Vârsta este de asemenea un factor de risc victimal, știut fiind că persoanele de vârstă
înaintată, dar și copii și persoanele tinere cad mai ușor victime infractorilor,
d) Legat de cauza de victimizare mai sus arătată s-a identificat și un alt aspect legat de
inteligența și starea de normalitate psihică a potențialei victime.
 e) Studiile criminologice au indicat că sexul persoanei potențial victimă influențează
posibilitatea ca o persoană să fie victima unei anumite infracțiuni. Astfel, bărbații par a fi în general
victime ale agresiunilor fizice care au ca urmare moartea, în timp ce femeile sunt cu precădere ținte ale
infracțiunilor sexuale.
f) Starea materială a victimei este de asemenea un factor de victimizare. Astfel, există persoane
care mai mult sau mai puțin conștient se pun în situații de a fi jefuite, deoarece afișează ostentativ
bijuterii sau valori care reprezintă o sursă de tentație pentru infractori
g) O situație favorizantă deosebită este dată de consumul de alcool. Alcoolismul poate fi atât
factor favorizant de agresiune, cât și de victimizare, deoarece există situații când atât agresorul, cât și
victima sunt în stare de ebrietate.
Factorii sociali, culturali și de mediu în general sunt deosebit de importanți pentru
identificarea situațiilor de victimizare.
Familia sau mai bine spus lipsa familiei este cauza de victimizare timpurie pentru copii, cum
de altfel familia dezorganizată este un factor de risc victimal ce nu trebuie neglijat, fiind în general un
focar al violenței casnice. De asemenea, divorțul părinților este un factor perturbator al evoluției
normale a copiilor, care pot suferi dezechilibre de personalitate și comportament ca urmare a șocului
psihic suportat.
Situația materială a populației este de asemenea un factor de victimizare. Astfel, inegalitățile
între venituri, insuficiența banilor, pentru acoperirea necesităților unui trai decent pot conduce la o rată
ridicată a omuciderilor la adulți.
Pe lângă aceste cauze generale de mediu există și situații particulare care implică un grad ridicat
de victimizare.
a) Prostituția,
b) Concubinajul
c) Migrația
d) Atitudinea față de moarte
e) Locul unde se află victima poate oferi condiții favorizante pentru victimizare. Astfel, studiile
au arătat că în circa 73% dintre infrațiuni, victima se afla în locuri publice sau în zone învecinate
acestora, în 47 % din cazuri, în locuință și în 35% din infracțiuni, în locuri mai puțin circulate. De
asemenea, persoanele care au locuința la marginea localităților în locuri izolate sau care locuiesc sau
trebuie să circule prin cartiere mărginașe cu risc criminogen se expun inevitabil unui risc de victimizare
ridicat.
Tipologia victimală
Catalogarea comportamentului uman în categorii bine definite și limitate este o operațiune
foarte dificilă, pentru că implică numeroase variabile. Prin urmare, clasificarea victimelor în tipuri care
îmbină trăsături comune ale unui grup de victime este o operație care va trebui să țină seama de
următoarele criterii: natura infracțiunilor care le-au vizat, rolul jucat de victimă în comiterea
infracțiunii, precum și alte variabile personale ale victimei: vârstă, sex, pregătire profesională, nivel de
cultură, experiență de viață, poziția socială și statutul economic.
I. Prima clasificare a victimelor a fost realizată de Hans von Heting, întemeietorul victimologiei,
folosind variabile sociale și psihologice. Astfel, el a identificat treisprezece categorii de victime:
a) Copiii
b) Femeile
b) Persoanele în vârstă
c) Imigranții
d) Minoritățile etnice pot fi victime ale discriminărilor rasiale.
d) Alcoolicii și consumatorii de droguri și substanțe stupefiante
g) Indivizii cu inteligență scăzută
h) Indivizii temporar deprimați
i) Indivizii achizitivi
j) Indivizii destrăbălați
k) Indivizii care trăiesc izolat și sunt deprimați
 l) Chinuitorii
m) Indivizii nesupuși și indivizii blocați.
II. Criminologul român Beniamin Mendelsohn diferențiază mai multe categorii de victime după
gradul de implicare și de responsabilitate a victimelor la comiterea infracțiunii:
a) victimă total inocentă;
b) victimă cu vinovăție minoră;
c) victimă la fel de vinovată ca infractorul;
d) victimă mai vinovată decât infractorul;
e) victimă vinovată în întregime de comiterea infracțiunii;
f) victimă simulantă, prefăcută;
III. După criteriul implicării în activitatea infracțională, victima, în concepția criminologului E.
Fattah poate fi:
a) non- participativă;
b) latentă;
c) predispusă;
d) provocatoare;
e) participantă;
f) falsă.
IV. După un criteriu asemănător, se evidențiază mai multe tipuri de contacte infractor-victimă,
aparținând criminologului american Lamborn: a) inițiere, b) facilitare, c) provocare; d) comitere; e)
săvârșire; f) cooperare; g) instigare;
IV. În funcție de gradul de participare la comiterea infracțiunii, de relațiile stabilite între
agresori și victimă, criminologul american S. Shafer a identificat șapte tipuri de potențiale victime:
a) victime fără relații anterioare cu infractorul.
b) victime provocatoare,
c) victime care grăbesc prin atitudinea lor săvârșirea infracțiunii
d) victime slabe din punct de vedere biologic,
e) victime slabe din perspectivă socială,
f) autovictimele
g) victimele politice.
VI. După criteriul implicării victimei în activitatea economică și afectivă criminologul german,
Wolf Middendorf a realizat o clasificare deosebit de interesantă:
a) victima generoasă,
b) victima ocaziei bune,
c) victima devoțiunii și a afectivității.
d) victima lăcomiei și a câștigurilor ușoare.
Caracteristicile victimelor
În anchetele pentru descoperirea stării de victimizare au fost inserate întrebări care urmăreau să
dezvăluie caracteristicile sociodemografice ale victimelor. În sinteză, victima s-a dovedit a fi în
majoritatea cazurilor, un bărbat tânăr, cu statut socio-economic precar, locuind în zone puternic
urbanizate și care își petrece marea majoritate a timpului său în afara casei sale. De asemenea, studiile
au arătat că un număr însemnat de victime îl cunoșteau pe agresor și erau deseori victimizate .
În ultimele studii internaționale de victimizare s-a observat că infracțiunile contra
patrimoniului, au drept cauze puternica urbanizare, condițiile socio-economice precare, stilul de viață
al victimelor în care domină activitățile orientate spre exterior. Infracțiunile contra persoanei se situează
pe locul doi ca gravitate și sunt favorizate tot de condițiile socio-economice defavorabile, de carențele
educative, de stilul de viață orientat spre activități exterioare, dar și de posesia unei arme. Persoanele
victimizate sunt în general tineri, care trăiesc în zone foarte aglomerate, au venituri bune și desfășoară
majoritatea activităților în exterior.
Cât privește infracțiunile contra patrimoniului, bărbații sunt mai des victimizați decât femeile
în infracțiunile de furt sau vandalism asupra autovehiculelor. Tranșa de vârstă vizată este între 25 și 50
de ani. Referitor la tâlhării, aceste infracțiuni vizează mai ales persoanele din mediul urban cu vârste
cuprinse între 30 și 50 de ani, aparținând claselor celor mai active și stabile din punct de vedere social.
Celelalte furturi țintesc în general tinerii de la orașe, sub 25 ani, din majoritatea categoriilor socio-
profesionale.
În SUA, studiile victimologice arată că bărbații sunt mai des victime decât femeile (bărbații -
37 la mia de persoane, femeile - 28,8 la mia de persoane), negrii mai mult decât albii, tinerii sub 25 de
ani mai des decât persoanele în vârstă, locuințele modeste mai vizate decât cele mai bogate persoanele
din orașe și locuitorii suburbiilor mai des decât persoanele din mediul rural. Într-un sfert din crimele
violente, agresorul a folosit o armă, iar riscurile de a fi ucis sunt mai ridicate în sudul SUA, decât în
marile orașe metropolitane.

Ghid de autoevaluare:
Ce este victimologia?
Care este rolul si importanta victimei in demersul criminologic?
Care sunt principalele clasificari victimale?
Care sunt caracteristicile victimelor?
Care sunt factorii de risc victimal?
I
Justiția restaurativă
Creșterea criminalității este o situație evidentă care pare să scape mijloacelor de prevenire și
combatere clasice. Astfel, sistemul penal bazat pe represiune nu mai poate oferi soluții pentru toate
problemele care se ivesc și se încearcă, mai ales în ultimii 20 de ani, să se pună bazele unor sisteme
restaurative care să ofere soluții acolo unde sistemele clasice tradiționale dau greș.
În ultimele decenii ca soluții alternative sistemului represiv s-au impus practicile de consens
orizontal, dinamic între cetățeni, proceduri de conciliere de tip societal, practici numite restaurative,
precum medierea, concilierea (în special penală), munca în interes general (sau prestațiile comunitare),
etc. Acestea au devenit din ce în ce mai frecvente utilizate în țările europene, mai ales în cadrul justiției
pentru minori.
Această formă de justiție a apărut în țările sistemului de drept anglosaxon, inițial în Noua
Zeelandă, apoi extinzându-se în Australia, Canada, Statele Unite și mai târziu în țările europene pe
sistem de drept latin. Țările din sistemul common- law au pus bazele și au dezvoltat acest sistem,
deoarece principiile sistemului lor de drept sunt mai flexibile în sensul pacificării sociale, iar judecătorii
au o putere discreționară mai mare care le permite să judece în echitate și conform spiritului legilor. În
schimb, țările europene care au sisteme de drept pe baze latine au fost mai reticente în adoptarea
anumitor forme alternative, acceptând medierea și munca în folosul comunității doar atunci când s-au
lovit de ineficiența sistemului represiv tradițional, pentru anumite cazuri penale și în această situație,
ca variante noi sau ca adaos marginal față de practicile tradiționale și reeducative.
Așadar, practicile restaurative sunt diferite de sistemul represiv, tradițional, prin faptul că
primele au ca obiectiv restabilirea legăturilor sociale, repararea pagubelor suportate de victimă, deci se
focalizează pe victimă, în timp ce sistemele clasice se axează pe pedeapsă, pe sancțiune ca mijloc de
restabilire a ordinii publice încălcate de delincvent.
Se poate defini justiția restaurativă drept o optică nouă în modul de a face justiție, orientată
prioritar spre repararea și înlăturarea suferințelor și pagubelor cauzate printr-o faptă penală. Dintre
aceste practici restaurative ne vom referi la medierea penală, pentru a sublinia în ce măsură este o
garanție pentru victimă.
Astfel, este esențial pentru justiția restaurativă penală ca repararea daunelor să fie o sarcină
colectivă, a comunităților, a statului. Prin aceasta se menține reacția socială față de infracționalitate în
sfera publică și evită reducerea justiției restaurative la o variantă a dreptului civil.
Modalitățile de reparare a prejudiciului sunt variate, fiind atât de ordin patrimonial, clasicele
despăgubiri bănești, cât mai ales de factură nepatrimonială, precum oferirea de scuze publice.
Despăgubirile pot fi concrete sau simbolice. Victimele au nevoie de ajutor psihologic și psihiatric
imediat după faptă, nevoia de a fi ascultate.
 Repararea prejudiciului material se poate realiza prin prestarea unor lucrări de reparație prin
chiar muncă în folosul victimei, cu consimțământul acesteia, deoarece reconcilierea nu presupune în
mod necesar plata unei indemnizații.
Printre mijloacele nepatrimoniale de reparare a daunelor se înscriu și cuvintele de scuze sau
expedierea unei scrisori către victimă, în care infractorul să-și ceară scuze, să arate motivele faptei și
regretele sale sincere.
Cu toate avantajele acestor practici restaurative, există un impediment legat de domeniul de
aplicare a acestora pentru că eficacitatea acestora depinde de atingerea unor performanțe finale, precum
restabilirea legăturilor sociale și reparația efectivă acordată victimei. Această piedică ține de natura
faptelor penale (a infracțiunilor) care pot forma obiect al reconcilierii, în funcție de o serie de factori
subiectivi: periculozitatea infractorului și vulnerabilitatea victimei.
Practicile restaurative se pot utiliza în cazul unor infracțiuni care prezintă un grad de pericol
social destul de restrâns. Deși ele vizează valori sociale fundamentale atingerea adusă este relativ redusă
ca importanță penală. Astfel de fapte nu trebuie în consecință, să facă obiectul unui proces penal. Pentru
aceste fapte sunt recomandabile practicile restaurative.
Procedura în cauzele restaurative trebuie să țină cont de o serie de particularități față de regimul
represiv:
1) ancheta judiciară va trebui să se orienteze nu numai asupra stabilirii faptei și a vinovaților,
dar mai ales asupra identificării și cuantificării prejudiciilor materiale, morale, personale și sociale ale
victimei în scopul determinării posibilităților de reparație;
2) făptuitorii sunt implicați activ în scopul înțelegerii pagubelor și suferințelor resimțite de
victime pentru identificarea expectativelor acestora în cazul reparației daunelor.
3) sancțiunile restaurative nu se vor baza numai pe stabilirea faptelor, pe responsabilitate și
vinovăție, ci mai ales pe evidențierea beneficiilor de reparare a pagubei pe care acestea le reprezintă.
Acordul la care ajung infractorii și victima, liber consimțit, are forță juridică asemenea unei
tranzacții. De preferat este ca acest acord să se execute de bună-voie, în caz contrar, ar trebui ca victima
în cererea sa de executare silită a obligațiilor asumate de infractor să beneficieze de garanții puternice
din partea statului care este implicat prin prezența la mediere a polițistului. Într-adevăr, acest acord nu
este o simplă tranzacție între particulari, nu este o modalitate privată de rezolvare a unui litigiu. Astfel,
cum am arătat până acum, justiția restaurativă, inclusiv medierea este o justiție publică și nu una privată.
Dacă am considera o formă a justiției private ar fi destul de periculos, deoarece ar însemna un regres
spre legea talionului, o deschidere a posibilităților pentru orice victimă sau apropiați ai acestora să-și
facă singuri dreptate și prin urmare, o lovitură adusă democrației și statului de drept.
Există și situații în care medierea nu poate avea loc, fie infracțiunea este prea gravă, fie victima
refuză sau dacă reuniunea s-a ținut nu s-a ajuns la nici un acord. Pentru aceste situații, soluțiile sunt
destul de controversate. Adepții sistemului clasic arată că în aceste cazuri soluția este revenirea la
justiția tradițională. În schimb, adepții justiției restaurative susțin că trebuie explorate potențialele
restaurative ale intervențiilor coercitive.
De principiu, pentru surmontarea acestor situații impediment, cauza trebuie să ajungă în fața
instanței, care poate la rândul ei să aplice măsuri alternative sau în funcție de complexitatea cauzei și
față de riscul grav de revictimizare, poate să aplice o pedeapsă privativă de libertate în regim peninteciar
închis. Dacă infractorul este condamnat la amendă penală va trebui să se țină seama de starea de
solvabilitate a acestuia. Va exista astfel o concurență între obligațiile pecuniare asumate prin acordul
de mediere și sancțiunea penală și ea tot cu caracter pecuniar. În sistemul nostru de drept obligațiile
civile se execută independent de pedeapsa penală a amenzii care se va executa cu prioritate. În sistemul
justiției restaurative, specialiștii au arătat că este foarte important ca, in situația în care resursele
pecuniare ale infractorului sunt insuficiente, prioritatea să fie aceea a plătii despăgubirilor către victimă
și nu se va putea pronunța o pedeapsă cu amendă sau confiscarea bunurilor.

Ghid de autoevaluare:
Ce este justitia restaurativa?
Care este rolul si importanta justitiei restuarativa?

Modulul VII.
ASPECTE DE PENOLOGIE ȘI DE ȘTIINȚĂ PENITENCIARĂ

Unitatea de învăţare:
1. Elemente introductive privind pedeapsa.
2. Regimuri penitenciare
Timp alocat: 2 h
Bibliografie:
1. M.Cusson, Coissance et décroissance du crime, PUF, Paris, 1990;
2. Michel Foucault, Surveiller et punir. Naissance de la prison, Gallimard, 1975/2002;
3. G. Antoniu, Sancțiunea penală, concept și orientări, în RRD, nr. 10/1981;
4. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Editura Sansa, București, 2000.
5. A. Bălan, E. Stănișor, M. Mincă, Penologie, Editura Oscar Print, 2002,
6. A. Bouloc, Penologie, Dalloz, Paris, 1998.

Elemente introductive privind pedeapsa.

Definitia. Pedeapsa este cea mai importantă sancțiune de drept penal. Pedeapsa este
caracterizată drept o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului pentru
prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.
Scopul și obiectivele pedepsei. Scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.
Scopul general al pedepsei - prevenția, se împarte în două categorii de obiective. Prima categorie de
obiective urmărește realizarea prevenției speciale, iar a doua categorie este reprezentată de obiective
ce vizează prevenția generală.
Prevenția specială se realizează prin aplicarea în concret a pedepsei, astfel încât prin raportare
la gradul de pericol social al faptei și la periculozitatea infractorului, sancțiunea pronunțată să fie cea
adecvată și corectă. Astfel, prin promptitudinea, exemplaritatea și corectitudinea pedepsei, infractorul
va fi descurajat în atitudinea sa de sfidare a regulilor sociale, așa încât el va adopta o conduită
corespunzătoare imperativelor sociale și morale.
Prevenția generală se realizează atât prin prevederea de către legiuitor a faptei antisociale ca
infracțiune, astfel încât cetățenii vor fi implicit obligați să se conformeze normelor penale, cât și prin
aplicarea concretă a pedepsei pentru un anumit infractor care va servi drept "exemplu" pentru cei care
vor încerca astfel de fapte antisociale.
Funcțiile pedepsei. Funcțiile pedepsei sunt în strânsă legătură cu fundamentul filosofic sau
pragmatic care a fost dintotdeauna atribuit dreptului de a pedepsi.
I. Funcția morală a pedepsei
a) Funcția de răsplată. Încălcarea regulilor de conviețuire socială produce implicit un
prejudiciu societății, care reacționează condamnându-l pe delincvent să suporte un prejudiciu
comparabil cu cel pe care l-a produs, tocmai pentru restabilirea ordirii sociale.
Inițial, reacția socială era una personală a victimei sau circumscrisă grupului social din care
aceasta făcea parte, fiind dominată de nevoia legitimă în acea perioadă, de răzbunare pentru păstrarea
onoarei.
Cu timpul, însă riposta socială a devenit atributul exclusiv al statului, căpătând o formă
instituționalizată. În prezent, actul de justiție se realizează și prin compararea prejudiciului suportat de
societate cu gradul de pericol social al faptei ilicite, la care se alătură și alte aspecte de subiective ( ce
țin de persoana faptuitorului) sau obiective (legate de modul de săvârșire a faptei și de împrejurările în
care a fost comisă). Astfel, se poate ajunge la individualizarea corectă a pedepsei.
II. Funcțiile utilitare ale pedepsei
Pedeapsa pronunțată împotriva infractorului are drept scop, atât restabilirea echilibrului social
și sancționarea conduitei neconforme a făptuitorului, cât și restabilirea ordinii publice. Astfel, drept
principiu, orice pedeapsă trebuie stabilită și executată în așa fel încât ea să-i servească condamnatului
drept un exemplu imediat, în felul acesta pedeapsa îndeplinindu-și funcțiunea preventivă, utilitară. Mai
mult, pedeapsa aplicată trebuie să aibă ca efect direct descurajarea generală, pentru a ca populația să
evite să săvârșească astfel de fapte.
1) Funcția de exemplaritate este o consecință a inevitabilității aplicării unei pedepse atunci
când delincventul a comis o infracțiune. Astfel, exemplaritatea pedepsei concrete aplicate, precum și
intransigența, promptitudinea și fermitatea au un puternic impact atât asupra condamnatului în cauză,
cât și asupra celorlalte persoane, care în felul acesta, vor avea convingerea că prin săvârșirea viitoare a
unei infracțiuni vor primi inevitabil o pedeapsă.
2) Funcția de intimidare se îndeplinește atunci când pedeapsa aplicată atrage atenția opiniei
publice prin severitate, promptitudine și corectitudine. Astfel, se realizează o intimidare, o descurajare
colectivă. Nu trebuie scăpat din vedere, felul cum acționează această descurajare la nivelul individului
condamnat, având un efect inevitabil, respectiv readaptarea conduitei viitoare a acestuia.
Astfel, pentru un număr important de infractori, din rândurile celor ocazionali și primari, funcția
de intimidare acționează cu efecte pozitive prin simpla amenințare cu închisoarea, infractorii
schimbându-și semnificativ conduita, devenind cooperanți și regretând săvărșirea faptei. Pentru astfel
de infractori care săvârșesc fapte de o mai mică gravitate este recomandabilă aplicarea unor pedepse a
căror executare să fie suspendată condiționat sau sub supraveghere.
Funcția de intimidare colectivă pe care o îndeplinește pedeapsa aplicată a fost observată din
cele mai vechi timpuri și a fost exploatată de-a lungul istoriei prin aplicarea unor pedepse
înspăimântătoare, de o cruzime exagerată și care erau prezentate ca un spectacol macabru mulțimilor
adunate. Aceste pedepse aveau drept scop descurajarea posibililor infractori, dar și terorizarea
persoanelor din anturajul condamnatului.
3) Funcția de constrângere este consacrată expres de legea penală care arată că pedeapsa este
o măsură de constrângere - art. 52 al.1 C.p. Astfel, pedeapsa implică o privațiune de drepturi, de bunuri,
o restrângere a libertății. Prin urmare, funcția de constrângere este evidentă și ține de esența pedepsei.
Prin aplicarea concretă a pedepsei, infractorul este obligat să suporte restrângeri ale libertății și
a altor drepturi, izolare socială, toate acestea fiind un răspuns binemeritat pentru comportamentul său
antisocial.
Funcția de constrângere însă, nu trebuie exagerată, deoarece poate să lase loc abuzurilor, în
sensul că pedeapsa aplicată nu trebuie să degenereze în suferințe fizice și tratamente inumane. În
decursul evoluției instituției pedepsei, au fost numeroase cazurile în care pedepsele erau de fapt,
suplicii, cazne, torturi. Protestele împotriva pedepselor chinuitoare se regăsesc în toată Europa (în
special în Franța revoluționară), în a doua jumătate a secolului al VIII-lea: de la filosofi și teoreticieni
ai dreptului, la juriști, oamenii legii și parlamentari, în caietele de petiții și în Adunările parlamentare.
Cu toții erau de acord că trebuia să se pedepsească, însă în alt fel decât până la acea dată.
4) Funcția de reeducare este a doua funcție importantă alături de funcția de constrângere,
deoarece pedeapsa în dreptul penal încetează să mai fie o simplă retribuție (rău pentru rău) și urmărește
să determine abandonarea de către condamnat a deprinderilor sale antisociale.
Funcția de reeducare este în același timp o funcție de readaptare socială a condamnatului,
deoarece de mult timp, politica penală încearcă să evite săvârșirea de noi infracțiuni prin aplicarea unei
pedepse, în scopul corectării comportamentului acestuia.
Ideea de reeducare, de îndreptare a comportamentului delincvent este o idee veche prezentă
încă din antichitate (Socrate, Platon), însă în contemporaneitate ea este stabilită expres la nivel de
principiu. Astfel, potrivit art. 52 C.p. pedeapsa este și un mijloc de reeducare a comdamnatului. Mai
mult, pentru urmărirea reintegrării sociale a condamnaților sau foștilor condamnați s-au înființat prin
O.G. 92/2000 servicii de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor
neprivative de libertate. Deși funcția de reeducare este cansacrată expres de legislația română, datorită
dificultăților diverse pe care le întâmpină realizarea sa concretă, funcția de readaptare socială este de
multe ori atinsă doar minimal, existând voci care o contestă.
5) Funcția de eliminare
Pedepsele eliminatorii au fost des utilizate în trecut și au supraviețuit până în
contemporaneitate, când au fost atenuate de principiul umanismului sancțiunilor de drept penal. Funcția
de eliminare are un efect de intimidare generală și de restabilire a ordinii publice prin îndepărtarea
temporară, dar mai ales definitivă a infractorilor.
În prezent, funcția de eliminare se înfăptuiește prin înlăturarea temporară sau definitivă a
infracțiunilor din societate, prin izolare temporară când aceasta este sancționată cu pedeapsa închisorii
cu executarea într-un loc de detenție sau prin eliminarea definitivă în situația de excepție, cand
infractorul este condamnat la detenție pe viață.
În sistemul sancționator penal român nu mai există pedeapsa cu moartea. Această modalitate
de executare a pedepsei a fost abolită prin Decretul-Lege nr.6 din 7 ianuarie 1990, toate pedepsele cu
moartea pronunțate de instanțe comutându- se în închisoare pe viață.
Sancțiunile de drept penal și pedepsele
Sancțiunile de drept penal au o sferă de cuprindere mult mai largă, incluzând și pedepsele. În
sistemul nostru de drept sunt trei categorii de sancțiuni de drept penal: pedepsele, măsurile de siguranță
și măsurile educative. Pedepsele sunt sancțiuni penale, iar celelalte două sunt sancțiuni de drept penal.
Deosebirea este importantă, deoarece pedepsele sunt singurele sancțiuni care vizează un scop complex
de constângere, intimidare, eliminare și prevenire a săvârșirii de noi infracțiuni. Într-adevăr, pedepsele
sunt cele mai dure sancțiuni juridice, având caracter aflictiv, dar și modelator de personalitate pentru
condamnat prin presiunea coercitivă și educativă pe care o exercită asupra acestuia.
Principiile sancțiunilor de drept penal sunt:
1) principiul legalității sancțiunilor;
2) principiul stabilirii unor sancțiuni compatibile cu conștiința juridică și morală a societății,
căci potrivit art. 52 C.p. "executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească
persoana condamnată";
3) principiul revocabilității sancțiunilor;
4) principiul individualizării sancțiunilor prin stabilirea și aplicarea lor în concret;
5) principiul personalității sancțiunii de drept penal.

Ghid de autoevaluare:
Care sunt obiectivele pedepselor?
Care sunt functiile pedepselor?
Care este raportul dintre sanctiunile de drept penal si pedepsele?

I
Regimuri penitenciare

În decursul evoluției sistemului penitenciar, în încercarea de a îmbina cât mai bine avantajele
și limita dezavantajele s-au utilizat mai multe tipuri de regimuri penitenciare: regim penitenciar de drept
comun, regim de detenție celulară individuală, regimul auburnian, regimul progresiv și regimuri de
încredere.
Acestea se pot clasifica la rândul lor în regimuri închise, exemplu: regimul de detenție celulară,
regimuri penitenciare mixte, precum regimul auburnian și regimuri penitenciare deschise, exemplu:
regimurile bazate pe încredere.
I) Regimul penitenciar de drept comun
Deținuții, separați pe sexe și minorii de adulți, sunt ținuți împreună, locuind în camere mari,
atât ziua, cât și pe timpul nopții și desfășurând munca împreună. Utilitatea acestui sistem constă în
faptul că presupune costuri mai reduse de administrare și întreținere, iar datorită faptului că deținuții
petrec timpul împreună se limitează sechelele psihice cauzate de izolare. Cu toate acestea, acest regim
are și dezavantaje. Deținuții pot să planifice revolte, evadări, pot să-și vândă "ponturi" pentru când vor
ieși din penitenciar, pot să se "califice" și să se "specializeze" mai bine în delincvența pe care au comis-
o, deoarece nu se realizează și o separare între infractorii primari și recidiviști.
Aceste incoveniente ar putea fi înlăturate printr-o supraveghere atentă întreprinsă de un
personal numeros. Dar și această această supraveghere poate avea carențele ei, iar costurile reduse pe
care le-ar implica acest regim de detenție pentru condamnați s-ar neutraliza prin cheltuielile ridicate
cauzate de suplimentarea personalului de supraveghere.
 II) Regimul penitenciar individual sau pensylvanian
Este un tratament penitenciar opus celui arătat anterior, prin faptul că presupune izolarea totală
a deținutului. Cea mai mare parte a timpului este petrecută de deținut în celulă, care este individuală,
iar atunci când iese pentru plimbare aceasta este limitată și este atent supravegheată. Mai mult, deținutul
este obligat ca la plimbare să aibe fața acoperită pentru a nu i se vedea trăsăturile și să fie recunoscut
de cei cu care se întâlnește, posibil alți deținuți.
Acest regim a fost pus în practică în închisorile bisericii catolice, dar a fost completat,
perfecționat în SUA, statul Pensylvania, de unde și-a luat și denumirea. Acest regim prezintă avantaje,
precum imposibilitatea schimburilor de ponturi și informații care să înlesnească o perfecționare a
deținutului după eliberare, riscul revoltelor și a evadărilor este redus, însă cel mai important este că
izolarea aduce cu sine meditația, căința, remușcările, deci are în final, o funcție moralizatoare.
Cu toate acestea, riscurile sunt destul de mari, deoarece izolarea poate avea efecte deosebit de
nocive la nivelul psihicului condamnatului, spațiul restrâns are consecințe negative asupra stării fizice
și de sănătate și nu există posibilitatea amenajării într-o celulă redusă ca spațiu, a unui loc pentru
prestarea unei activități de muncă utilă. Imposibilitatea prestării muncii de către condamnat are atât
cauze obiective, (de spațiu), cât cauze legate de costurile mari pe care le-ar implica supravegherea
acestei activități. Această situație este un punct negativ al acestui regim pentru că prin muncă se ocupă
util timpul liber, se orientează energiile individului în sens pozitiv și de asemenea, se facilitează
reinserția socială a acestuia atunci când va fi eliberat.
Acest regim de detenție este deosebit de dificil de suportat de către deținuți, lucru pe care
aceștia îl cunosc și încearcă să evite încarcerarea în astfel de penitenciare. De asemenea, acest tip de
detenție presupune costuri ridicate pentru construirea și întreținerea de clădiri cu celule individuale. În
prezent, este din ce în ce mai puțin utilizat, rămânând în general, ca o sursă de intimidare pentru
descurajarea abaterilor disciplinare ale condamnaților și în special, se mai aplică deținuților deosebit
de periculoși, pentru care șansele de reinserție socială sunt minime.
III) Regimul auburnian
Acest regim penitenciar, care a primit această denumire după închisoarea Auburn din SUA, este
un regim mixt, îmbinând avantajele celor două regimuri arătate anterior. Astfel, se utilizează izolarea,
însă numai pentru timpul nopții, pentru că în cursul zilei deținuții desfășoară activități, inclusiv muncă
impreună, însă cu respectarea unei reguli esențiale, regula tăcerii. Astfel, deținuții deși desfășoară
activități în comun, nu au voie să comunice. În acest fel, se consideră că se vor înlătura dezavantajele
regimului comun.
Regimul auburnian prezintă avantaje, datorită menținerii socializării deținuților, care are efecte
pozitive asupra moralului acestora. Punctul slab este însă restrângerea comunicării, prin instituirea
regulii tăcerii. Criticile mai privesc efectele nocive pe care limitarea comunicării le are asupra sănătății
psihice a deținuților, deoarece comunicarea este indispensabilă naturii umane. De asemenea, chiar dacă
tăcerea vizează comunicarea verbală, nu trebuie avut în vedere că prin gesturi, atitudini, mimică, se
poate comunica, este vorba de comunicarea nonverbală care nu era și nu putea fi, în totalitate, interzisă.
În prezent, acest regim penitenciar nu se mai aplică de sine stătător, ci doar ca o etapă în regimul
progresiv.
IV) Regimul progresiv
Acest regim este în concret un program de tratament. Privarea de libertate nu este un scop în
sine, ea este folosită ca un mijloc de readaptare progresivă, ca o pregătire gradată pe etape pentru
întoarcerea la viața liberă. În etape succesive, în funcție de progresul personal al fiecărui condamnat,
acesta va trece de la închisoarea celulară totală, la libertate completă.
Acest regim penitenciar a fost experimentat pentru prima dată în secolul al XIX-lea în Irlanda,
de unde a căpătat și denumirea de sistem progresiv irlandez și s-a extins în țările scandinave, dar și
Italia, Grecia și Ungaria. În Franța s-a aplicat până în 1975, însă subzistă în regimurile de semi-libertate.
Avantajul acestui regim constă în încercarea de a înlătura șocul trecerii bruște de la izolare la
viața liberă. Prin etapele succesive de eliberare se înleznește socializarea individului, iar
comportamentul acestuia este observat și poate fi orientat spre direcția dorită - reinserția socială. Este
evident că acest sistem, la bază educativ de formare și modelare a comportamentului delincvenților se
bazează pe un sistem de recompense și pedepse. Recompensele reprezentă permisiunea trecerii dintr-o
etapă în alta spre libertatea finală, iar pedepsele constau în retrogradare în etapele inferioare, în funcție
de gravitatea abaterii.
Acest sistem prezintă și inconveniențe, deoarece nu se poate aplica decât condamnaților la
pedepse medii sau scurte, dar care au un temperament pretabil modelărilor. Mai mult, presupune costuri
mari prin activitățile de supraveghere și evaluare a comportamentului individual în scopul acordării
permisiunii de trecere într-o etapă superioară, relativ mai liberă.
Regimul penitenciar în România
Din perspectivă generală, tipologia sistemului penitenciar românesc se înscrie în cea a țărilor
din fostul spațiu aflat sub influența sovietică, atât în ceea ce privește arhitectura, cât și dacă ne referim,
eufemistic, la cea instituțională. Până în anii '90 sistemul penitenciar din România era bazat pe o
structură militară. Ulterior, a fost demilitarizat, personalul militar rămânând în structura organizatorică
a penitenciarelor, însă au fost încadrați și civili. Mai mult, marea majoritate a penitenciarelor sunt
conduse de șefi civili, în special magistrați, aceeași situație întâlnindu-se și la nivelul direcțiilor de
specialitate din Ministerul Justiției.
De asemeanea în această perioadă, deși cu resurse limitate s-a încercat modernizarea și
realibilitarea penitenciarelor existente. Cu toate aceste eforturi supraaglomerarea carcerală nu s-a
diminuat cu mult, deoarece legislația penală română este în continuare deosebit de punitivă.
România are o rată a încarcerării care se situează în jurul a 200 de deținuți la 100.000 de
locuitori, este o rată comparabilă cu cea a Angliei sau Franței, dar care au o populație totală dublă față
de cea a țării noastre.
Deși există 32 de penitenciare pe teritoriul țării, dintre care 7 penitenciare de maximă siguranță
pentru condamnații la pedepse de lungă durată, 2 centre de reeducare pentru minori și 7 penitenciare
spital, problema supraaglomerării carcerale rămâne deosebit de acută, cota suprapopulării așezămintelor
penitenciare având momente când a atins aproximativ 151%. In Franța la sfârșitul anului 2005, circa
70% dintre deținuți se aflau în penitenciare suprapopulate.
Referitor la regimul de executare de maximă siguranță pentru condamnații pe viață sau la
pesepse de lungă durată, România trebuie să aibă în vedere dispozitiile Recomandării nr. 23/2003 a
Consiliului de Miniștri, conform căreia executarea pedepselor privative de libertate presupune
realizarea unui echilibru între, pe de o parte, menținerea securității și respectului ordinii și disciplinei
în stabilimentele penitenciare și pe de altă parte, necesitatea de a oferi deținuților condiții de viață
decente, regim activ și pregătire constructivă pentru liberare.
Majoritatea condamnaților se încadrează în regimul de detenție de drept comun, aceasta fiind
regula de detenție. Sunt exceptați condamnații pentru infracțiuni foarte grave care sunt încarcerați în
celule individuale. Faza de deținere în comun reprezintă aproape 1/2-2/3 din durata pedepselor aplicate.

Ghid de autoevaluare:
Care sunt regimurile penitenciare cele mai cunoscute si utilizate?
Care sunt avantejele si dezavantajele sistemelor penitenciare?
Care sunt principalele caracteristici ale regimului penitenciar din Romania?

Travaliul gândirii criminale

O interpretare psihanalitică a absenţei Supraeului

Tănăsescu Gabriel
ABSTRACT: În acest articol Fiinţa umană ( subiectul activ al infracţiunii de omor ) nu poate
săvârşi crima decât dacă şi-a ucis mai întâi Supraeul ( Superego ). Atât timp cât Supraeul
(Superego ) mai există şi este prezenţial în fiinţă crima nu se poate realiza, nu poate deveni
realitate, individul nu este pregătit să acţioneze pentru savârşirea actului criminal. Ura, răul,
agresivitatea se instaurează în conştiinţă când Supraeul începe să moară treptat. Deicidul nu
înseamnă numai uciderea lui Dumnezeu din propria fiinţă, ci şi provocarea morţii Supraeului,
adică uciderea imaginilor părinţilor ideali, moartea oricărui simbol ce reprezintă eticul,
asasinarea instanţei morale şi a tuturor sentimentelor pozitive care ţin individul angajat în
societate şi care îi conferă acestuia puterea realizării proiectelor existenţiale. Construcţia
personalităţii criminale se naşte doar după ce Eul (Ego) nevrotic şi-a ucis propria instanţă
morală. Acest lucru este facil doar atunci când Supraeul nu este puternic, adică nu se manifestă
ca o adevărată barieră, supremă inhibiţie, în faţa pulsiunilor existenţiale . KEYWORDS:
agresivitate, personalitatea criminalului, Eul nevrotic, Superego

Introducere

Există situaţii reale când Supraeul nu s-a format în individ, când este foarte absent şi într-o
permanentă stare de ascundere. Lipsa educaţiei şi afecţiunii familiale conduce la absenţa
imaginii idealizante a părinţilor, a profesorilor şi poate deschide drumul către complexul de
inferioritate, abandon şcolar, suprimarea proiectelor pozitive privind integrarea socială, apariţia
devianţei sexuale şi formarea personalităţii agresive. Aceşti germeni negativi se dezvăluie în
fiinţa imatură insuficient pregătită sa-şi descopere valoarea prezenţială. Dacă Supraeul s-a
format ca instanţă morală în fiinţă, este foarte greu ca individul sa devină delincvent sau
agresor. Pierderea pozitiei sociale, a avantajelor economice, juridice si emotionale, a succesului
obtinut prin angajamentul individului cu comunitatea unde isi exprima si manifesta realitatea
si dobandeste experienta pozitiva, nu se intampla decat in mod accidental, exceptional; statistic
sunt mult mai putini infractori care provin din aceasta categorie a societatii. Constructia
etapizata a unui destin pozitiv, copilarie fericita, educatie scolara si civica completa, viata
familiala bazata pe iubire si respect, cariera profesionala si rezultate bune ale situatiei
financiare il impiedica pe individul care se bucura de aceste realizari sa devina infractor. Pentru
a intretine si a conferi valoare unei cariere profesionale si familiale individul nu are in mod
normal preocupari si timp necesar pentru realizarea carierei criminale. Eul delincvential
provenind din aceasta categorie a fost corupt in mod intamplator, fiind doar o exceptie.
Coruptia in acest caz este un accident si nu o imitatie a comportamentului negativ din cadrul
societatii. Riscul unei persoane care nu a mai comis infractiuni de a pierde tot ce a creat la nivel
profesional, financiar si familial, de a se compromite in mijlocul colectivitatii este cantarit
foarte bine de functia morala si sociala a personalitatii, facand in mod obisnuit imposibila
aparitia comportamentului agresional-delincvential.

Aspecte psihanalitice

Este imposibil să ucizi dacă nu ţi-ai ucis mai întâi Supraeul. Violenţa intrafamilială ( conjugala
) apare in situaţii critice de divorţ, lipsa mijloacelor financiare care pot conduce la destrămarea
familiei, intoxicaţii cu alcool sau droguri, adulter şi devianţă sexuală. Explicatia psihanalitica
ne arata ca Eul criminal fiind inrobit de pulsiunile existentiale ale Se-ului (Id) devine victima
Absentei Instantei Morale, este sclavul dezordinii interioare, motivatia agresionala nu
reprezinta o nevoie fiziologica indispensabila, ci mai degraba o satisfactie a descarcarii psihice
de tensiunile pulsionale de moarte. „ Persoanele care sunt blande, carora le pasa de alti oameni,
le doresc binele au o casnicie mai fericita si mai solida. Stabilitatea este un predictor al casniciei
datorita faptului ca o persoana stabila emotional are o predispozitie mai mica la conflicte decat
o persoana instabila, ceea ce face ca problemele din casnicie sa fie rezolvate prin metode
pasnice, si nu prin conflicte sau agresiuni verbale/fizice. ” (Mihai Anitei, Mihaela Chraif, Vlad
Burtaverde, Teodor Mihaila, Tratat de psihologia personalitatii, Editura Trei, Bucuresti, 2016
, pag 282 ). In cazul triplei crime de la Brasov ( martie 2018, un tata ucide cu discernamant, cu
mai multe lovituri de cutit, la diferite intervale de timp, sotia si cei doi copii adolescenti, fata
si baiat, fara explicatie ) instabilitatea emotionala a criminalului si consumul de droguri au
facut posibila inhibitia totala a functiei morale, Eul criminal alege realizarea faptei fiind
incapabil sa controleze evenimentul declansator al crimei. Tulburarea de personalitate
antisociala „ este corelata puternic cu infractionalitatea, iar acest comportament i-a determinat
pe clinicieni sa-i caracterizeze pe indivizii cu acest tip de tulburare ca persoane insensibile,
incapabile de dragoste, de a invata din experientele proprii si lipsite de rusine si remuscari. ”
(Mihai Anitei, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, Teodor Mihaila, Tratat de psihologia
personalitatii, Editura Trei, Bucuresti, 2016 , pag 305 ).
Influenţa Supraeului asupra personalităţii criminale

Psihanaliza lui Freud ne indica faptul ca indiferent de mostenirea genetica a Se-ului

personalitatea criminalului se masoara doar prin performantele Supraeului. Indiferent daca
ceva este interzis Se-ul (Id ) are nevoie de placere si impune Eului sa o obtina fara a tine cont
de consecinte. In acesta situatie cenzura Supraeului trebuie sa intervina; dar daca nevoile Se-
ului sunt mai puternice, Eul, dominat de pulsiunile fiintarii primitive, va actiona doar pentru
satisfacerea dorintelor imperative ale Se-ului. Imaginea idealizanta a parintilor, remuscarea de
a nu-i dezamagi vreodata, normele si principiile morale, valorile existentiale, educatia scolara
si civica, dorinta de a nu-ti dezamagi profesorii si prietenii, aceste lucruri zidesc forta
Supraeului pentru a scoate din ascundere si intuneric prezentialiatatea Eului. Fara forta
Supraeului Eul nu va fi niciodata puternic si va actiona mereu dominat de pulsiunile
destructive. Supraeul cu legile si principiile sale morale poate pune uneori o presiune prea mare
asupra Eului, il poate epuiza si dezechilibra, cerintele Supraeului devenind la fel de
vatamatoare ca si pretentiile Se-ului. In Compendiu de psihanaliza, Sigmund Freud descrie
natura factorului psihic cosiderand ca Eul este o dezvoltare speciala a Se-ului, acesta din urma
Se-ul ( Id ) fiind cea mai veche dintre instantele psihice; continutul sau este tot ce-i mostenit,
adus la nastere, stabilit constitutional. Eul devine o prelungire a Se-ului, o organizare speciala
care mijloceste intre Se si lumea exterioara ( Freud, Despre psihanaliza, 2016 ). Actul criminal
iminent, obsesia crimei, tensiunea realizarii actului agresional este atat de intensa incat sufoca
Eul si il obliga sa treaca la realizarea actului pentru a scapa de forta pulsiunii de moarte
(distructivitate ) care ii descompune fiinta. Fara eliberarea actului se ajunge la sinucidere sau
nebunie ( Freud, Despre psihanaliza 2014, pag 66 ). Rolul transferului personalitatii agresive
catre educator, terapeut, ofiter de probatiune este foarte important . Descarcarea de
criminalitate inseamna eliberarea de agresivitate. Raul este doar o privare a binelui (privatio
boni ) – Sf Augustin. Existenta sociala a omului ne arata ca omul in primordialitatea sa este o
fiinta a binelui. Primordial fiinta umana este fiinta a binelui ( teza ), iar (antiteza) este subliniata
de Erich Fromm in Anatomia distructivitatii umane,( pag 24) „ omul este singura primata care
ucide si tortureaza membri ai propriei sale specii fara niciun motiv, biologic sau economic, si
care simte placere facand asta. ” Freud considera ca uneori starea de bine a crimei este o vesnica
reintoarcere pentru eliberarea raului ( Despre psihanaliaza 2016 ). Raul ca o pulsiune de moarte
subjuga fiinta criminalului. Criminalul nu priveste victima ca pe o fiinta, o depersonalizeaza,
o scoate in afara lumii. Victima nu are personalitate, este fara vointa, existenta acesteia ii
apartine agresorului. Agresorul o stapaneste si ii confera esenta doar in momentul savarsirii
actului criminal. Victima nu are Eu, suflet, spirit, deoarece criminalul in egocentrismul sau
considera ca El este prelungirea eului victimei. Criminalul este definit de realitatea sa absoluta
care contine atat prezenta victimei cat si reactia sociala. Crima se petrece in lume, reactia
sociala fiind expresia manifestarii lumii. Numai o lume falsa, moarta nu reactioneaza in fata
crimei. Pe calea gandirii omul criminal este cel ce creeaza si dezvolta fenomenul criminal,
victima si reactia sociala, lumea in care se petrece crima si modul de realizare a trecerii la act.
Crima poate fi adusa in concret doar de gandirea criminala ( unul din scopurile
egocriminologiei este studiul neintrerupt al gandirii criminale ). Continutul constiintei
criminale este chiar manifestarea gandirii sale in societate, prin actul criminal fiind descrisa
chiar realitatea criminala.Gandirea care cade in absenta se neantizeaza pe sine insasi,
agresivitatea este o cadere a fiintei in intunericul absentei sale. Individul sanatos si satisfacut
din punct de vedere sexual nu va comite infractiuni, pentru a nu pierde privilegiul placerii (
libidoul ). Placerea sexuala se transforma astfel in placere sociala de a convietui pozitiv in
comunitate. Angajamentul social devine important si motivational pentru ca pastreaza pozitia
utila, pragmatica a individului in societate alaturi de un partener. Aceasta pulsiune de viata
poate fi manipulatoare, cel dependent de viata sa sexuala ( iubirea fata de partener ) va incerca
sa faca orice pentru a pastra acest avantaj. Uneori partenerul mai puternic poate controla
comportamentul celuilalt. „ Agresiunea a fost considerata ca secundara sexualitatii. Ea era
subordonata sexualitatii.” (Daniel Lagache Psihanaliza 2003, pag 16 ) - Teza Cel nesatisfacut
din punct de vedere sexual, cu o personalitate antisociala, nu are ce sa piarda, nu are privilegiul
implinirii vietii intime, nu are respect nici fata de sine si nici fata de comunitate, nu are familie
organizata sau vreo relatie stabila cu un partener, si astfel comite mult mai usor infractiunea –
Antiteza. „ Oamenii se imbolnavesc daca le este refuzata in realitate satisfacerea necesitatilor
lor erotice din cauza impedimentelor externe sau lipsei interne de adaptare. ” ( Freud, Despre
psihanaliza, 2016, pag 63 ) Criminalul nu este preocupat de viitor, de destinul sau istorial-
existential, de realizarea unor proiecte ce presupun angajamente de lunga durata; nu este
obsedat de sanatatea sa si nici preocupat de consecintele unei vieti negative; nu-l intereseaza
filosofia mortii si viata eterna; traieste in prezent dar fara prezentialitate ( prezenta esentiala a
fiintei constienta de rolul sau in lume ); este stapanit de pulsiunile sale imediate si doreste sa le
realizeze cu nerabdare; teama de a fi prins, angoasa constiintei criminale trebuie interpretata ca
o amanare a constientizarii sanctiunii penale, ca o evitare a starii de detentie; satisfactia de a
impiedica legea penala sa-si produca efectele prin judecata si executarea pedepsei ( jocul cu
organele de cercetare penala explica dependenta Eului criminal de pulsiunile launtrice ale Se-
ului si dereglarea functiei morale ). Delincventului nu ii este frica de pedeapsa societatii, pentru
ca se simte aruncat in societate fara a avea o justificare, esecul existential in mijlocul
comunitatii sale ii ofera oportunitatea de a comite mai usor infractiuni, decizia este luata fara
vreo constrangere a inhibitiei, pentru ca nu mai detine in launtrul sau bariera valorilor care sa-
l opreasca in momentul trecerii la act. Neavand o valoare sociala, fara a se aprecia pe sine si
fara a-i respecta pe ceilalti, delincventul comite fara teama infractiunea pentru ca nu are o
pozitie in cadrul societatii pe care ar putea sa o piarda, nu are privilegii de aparat, este un paria
care incearca sa se descurce fara a fi capabil sa-si construiasca un proiect existential care l-ar
tine angajat in relatii sociale pozitive si care l-ar obliga sa respecte conduita generala. Acest
comportament antisocial este posibil pentru ca interpretarea psihanalitica ne arata ca Supraeul
individului a inceput sa moara, sau atunci cand inhibitia nu mai exista, putem spune ca Supraeul
a fost ucis definitiv. Pedeapsa divina nu il poate afecta pe delincvent, pentru ca Dumnezeu a
disparut din viata sa, deicidul se realizeaza in momentul constientizarii egocentrice a puterii
agresorului in fata victimei. Victima are insemnatatea jertfei aduse vointei egocentrice a
criminalului pentru a satisface pulsiunile de moarte ale Se-ului , cu rol de Suprazeu.Victima
defineste trecerea la actul criminal. Reprosul parintilor ideali, comportamentul lor coercitiv,
atitudinea familiei corecta si corespunzatoare cu normele sociale nu-l mai pot influenta pe
delincvent pentru ca prin moartea Supraeului individul renunta la climatul familial pozitiv,
renegand acest trecut inhibitor care ar putea sa-i creeze probleme in momentul aparitiei
evenimentulului agresiv declansator, eticul este ascuns si uitat in inconstient. Daca experienta
familiala in timpul copilariei a fost una negativa, agresiva, cu consecintele violentei juvenile,
atunci Supraeul a fost incapabil sa se dezvolte, traumele psihice marcand in mod esential
comportamentul delincvential al viitorului adolescent-adult. „ Omul energic, plin de succese si
realizat este cel care reuseste sa transpuna prin munca fantasmele-dorinta in realitate. Acolo
unde acest lucru nu izbuteste din cauza rezistentelor lumii exterioare si a slabiciunii individului,
acesta se indeparteaza de realitate si se retrage in lumea fantasmatica mai satisfacatoare al carei
continut il transpune in caz de imbolnavire in simptome .” ( Sigmund Freud, Despre
psihanaliza, 2016 pag 64 ). Sanctiunea legii nu-l inspaimanta pe delincvent, pentru ca acesta
accepta probabilitatea starii de detentie, dar face tot ce este posibil pentru a amana acest
moment. Savarsirea infractiunilor sunt preocupari naturale ale existentei delincventului. Pentru
ca nu a gasit bucuria obisnuita de a fi util societatii si de a simti satisfactia realizarii unui proiect
sau incheierii unui angajament social, delincventul abandoneaza munca licita si traieste
fericirea mediocra in realizarea diverselor operatiuni infractionale. „ In general, cu cat emotiile
sunt mai intense, cu atat este mai mare probabilitatea ca ele sa-ti dicteze actiunile” ( Travis
Bradberry, Jean Greves, Inteligenta emotionala 2.0, 2016, pag 24 ). Freud prin „ nevroza
destinului” descrie evenimente quasi identice, atunci cand sunt nefavorabile ( barbati inselati
de amanta lor ). Institutia de detentie este inutila si costisitoare, daca prejudiciul, sub toate
formele sale, cauzat victimei si comunitatii, nu este recuperat integral, iar delincventul nu este
reabilitat si reintegrat total pentru a convietui normal, pozitiv in societate, fiind pregatit sa
respecte normele si sa-si creeze oportunitati pentru rolul sau valoros in familie si colectivitate.
Specialistii in detentie considera ca penitenciarul trebuie sa existe doar pentru recidivisti,
persoanele foarte agresive, care nu doresc cooperarea cu educatorii si psihoterapeutii, care
refuza tratamentul si integrarea sociala si aleg ca mod de existenta viata infractionala ( statistic
acestia reprezinta cel mai mic procent al infractorilor ). Tinerii si cei care au comis infractiuni
mai putin grave pot executa pedepsele in institutii speciale privative sau neprivative de
libertate. Agresivitatea inseamna lipsa cuvantului, a limbajului. Agresorul este un individ in
care cuvintele au murit sau incep sa moara. Comunicarea cu agresorul nu se face prin
intermediul armelor, de aceea avem recidiva si esecul reintegrarii sociale in cadrul
penitenciarelor. In detentie criminalul trebuie sa invete sa vorbeasca iar o limba sociala .
Limbajul social absent in fiinta delincventului se naste odata cu scoaterea din ascundere a
personalitatii pozitive. Personaliatatea Eului criminal trebuie inlocuita cu personalitatea Eului
social. Aceasta metamorfoza se intampla doar intr-un spatiu destinat educatiei, unde se
proiecteaza destinul pozitiv al delincventului. Fara a avea o istorie sociala delincventul
dobandeste in acest spatiu o fiinta istoriala ( copii neiubiti, nedoriti, lipsiti de comunicare;
parinti absenti, agresivi; in acest spatiu isi pot redescoperi personalitatea ). Delincventii trebuie
sa invete cu ajutorul educatorilor si terapeutilor sa descopere propria lor intelingenta
emotionala, aceasta fiind „ capacitatea de a recunoaste si intelege emotiile proprii si pe cele ale
altora si capacitatea de a folosi aceasta constienta pentru a gestiona comportamentul si
relatiile.” ( Travis Bradberry, Jean Greaves, Inteligenta emotionala 2.0, 2016, pag 24).

Concluzii

Reformarea Supraeului tine de destinul detinutului. Uneori in spatiul de detentie cel condamnat
isi poate adanci fara iesire incapacitatea de adapatare, refuzand tratamentul si metodele de a
invata reintegrarea sociala, sau poate descoperi secvential deschiderea celor preocupati pentru
schimbarea fundamentala a persoanelor incarcerate. O persoana religioasa, un partener care
confera mare incredere, un educator sau un instructor avizat sa-i invete pe detinuti o meserie si
sa-i pregateasca pentru a fi utili lor insisi si societatii, poate oricand schimba traiectoria istoriala
a existentei indivizilor convinsi ca se pot transforma pozitiv. „ Eul tinde spre placere, vrea sa
evite neplacerea ” ( Freud, Despre psihanaliza, 2016, pag 175 ). A se bucura de prezenta libera
in mijlocul societatii este primul pas spre vindecare a celui condamnat pentru deciziile gresite
ale Eului delincvential, astfel incat delincventul ( condamnatul ) recuperat si reabilitat face
posibila „ libertatea fiecaruia sa poata coexista cu cea a altora .” ( Immanuel Kant, Critica
ratiunii pure, 1994, pag 285 ).

Bibliografie

Aniţei, Mihai, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, and Teodor Mihăilă. 2016. Personality
Psychology Treaty. Bucharest: Three Publishing House. Bradberry,
Travis and Jean Greaves. 2016. Emotional Intelligence 2.0. LITERA Publishing House.
English translation by Irina Brates, digital version.
Freud, Sigmund. 2016. Collective Psychology and Self-Analysis. Bucharest: Cartex Publishing
House, English translation Lucian Pricop.
Freud, Sigmund. 2014, About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German
translation Daniela Stefanescu.
Fromm, Erich. 2015. Anatomy of Human Destruction. Bucharest: Three Publishing House.
Kant, Immanuel. 1994. Critique of Pure Reason. Bucharest: IRI Publishing House.
Lagache, Daniel. 2003. Psychoanalysis. Bucharest: Corinth Publishing House.
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.

Analiza criminologică a actului suicidar precedat de crima conjugală sau

filicid

Rezumat: Crima conjugală precede actul suicidar, dar trecerea la act este influenţată de
moartea Supraeului criminalului şi de prezenţa justificării sinuciderii în fiinţa acestuia. Actul
suicidar depinde în anumite situaţii existenţiale de realizarea crimei conjugale. Absenţa
Instanţei Morale deschide în fiinţa criminalului conjugal proiectul finalităţii pulsiunii de
distrugere şi a pulsiunii de moarte. Inhibarea Supraeului deposedat de orice forţă asupra Eului
criminal, deficienţa barierelor sociale, lipsa gardianului public fac posibilă realizarea crimei.
Etiologia actului malefic, criminalul îşi ucide soţia şi copiii, poate avea influenţe şi în viaţa
religioasă a familiei. Filicidul şi agresivitatea malignă (Erich Fromm, 2015, în Anatomia
distructivităţii umane dezvolta conceptul) dezvăluie Eului calea spre neantizare, sinuciderea
fiind singurul mijloc de a elimina tortura complexului de vinovăţie.
Cuvinte cheie: actul suicidar; criminalul conjugal; pulsiunea de distrugere; filicidul.

Introducere
Travaliul actului suicidar se petrece în lumea fiinţei devalorizate şi despărţită de relaţiile sociale
obişnuite, devastată de forţa complexului de vinovăţie ce constituie din punct de vedere
psihanalitic preludiul pulsiunii de moarte şi lupta pentru transformarea Eului. Filicidul urmat
de sinuciderea făptuitorului nu este un act criminal obişnuit în spaţiul societăţii. Comiterea
filicidului îl eliberează pe făptuitor de disperarea şi greutatea complexului de vinovăţie. Gândul
sinuciderii precedat de uciderea propriului copil devorează spiritul făptuitorului, acesta
devenind în intimitatea sa victima şi călăul deciziei malefice. Sinuciderea devine alegerea
raţională a fiinţei; am putea spune că această opţiune pare să fie justificată prin consecinţele
psihologice profunde care apar după realizarea filicidului. În funcţie de modus operandi, de
etapele trecerii la act, de modalitatea şi particularităţile premeditării filicidului, făptuitorul
poate să amâne sau să întârzie sinuciderea, deşi acest lucru îi agravează incertitudinea
emoţională, sau poate să realizeze sinuciderea odată cu uciderea copilului (accidentul rutier
provocat de criminal pentru a comite în acelaşi timp filicidul şi sinuciderea, înecul, incendierea,
precipitarea realizate simultan). Anxietatea socială, angoasa existenţială, complicaţiile
psihofiziologice pot influenţa discernământul victimei, expertiza medico-legală psihiatrică a
agresorului care a supravieţuit tentativei de sinucidere precedată de filicid relevează uneori
comportamentul psihotic. Individul nu va supravieţui momentului crimei conjugale şi
filicidului fără o reacţie majoră a inconştientului ca voinţă abisală de a se autodistruge.
Refularea conţinutului actului criminal este necesară pentru continuitatea structurii
biopsihologice a persoanei. Dacă a comis filicidul pentru a se răzbuna pe partenerul de viaţă
(cazuri întâlnite frecvent), satisfacţia de după săvârşirea faptei este incoerentă emoţional şi
lipsită de sensul aşteptat, pulsiunea de moarte împingându-l pe făptuitor să distrugă Se-ul care
încearcă să simtă plăcerea eliberării de insuportabila tensiune a faptei. Răzbunarea devine
inutilă atât pentru victime cât şi pentru agresor.
1. Aspecte filosofico-criminologice
Criminalul este conştient de moartea sa, de îndoielile existenţiale şi disperarea de dinaintea
sinuciderii; criminalul este conştient de uciderea propriului copil şi de gravitatea faptei sale.
Disperarea, ca angoasă existenţială, este prezentă în fiinţa agresorului, continuarea vieţii fiind
insuportabilă; complexul de vinovăţie este sufocant, instabilitatea emoţională, labilitatea
psihică, agresivitatea interioară (Jean Pinatel - nucleul personalităţii criminale) determină Eul
să aleagă despărţirea permanentă de orice cenzură impusă de Instanţa Morală (Supraeul).
Făptuitorul este caracterizat ca o persoană nevrotică, vulnerabilă şi îngrijorată,
autocompătimitoare, care are tot timpul schimbări nejustificate de dispoziţie (Aniţei, Chraif,
Burtăverde, Mihăilă, 2016 ). Filicidul devine momentul cardinal al existenţei făptuitorului şi
singura explicaţie raţională a sinuciderii (nu-şi poate supravieţui culpabilizării crimei absolute).
De aceea, după ce a săvârşit filicidul, prin sinucidere făptuitorul realizează Deicidul (în sens
religios creaţia produce moartea propriului Creator, adică ea comite păcatul suprem - Moartea
lui Dumnezeu ca suflare şi dezvăluire a fiinţei umane). Majoritatea criminalilor care au ales
filicidul ca mod de manifestare a agresivităţii interioare, sunt influenţaţi de misticism şi uneori
fanatism religios (cazul Andrea Yates - 2001, în Houston; crima de la Braşov - 2018). Trecerea
în neant are şi o justificare, renunţarea la viaţă nu se mai întemeiază doar pe laşitate, pe „boala
de moarte” a Eului (Kierkegaard, 1999), ci uciderea propriului copil (care dobândeşte
dimensiuni incontrolabile şi semnificaţii mistice în mintea făptuitorului) este cauza care va
determina disperarea să se oprescă, va deveni mobilul clarificării existenţiale şi va finaliza
durerea. Umilinţa, decrepitudinea, eşecul, incapacitatea sa de adaptare şi responsabilitatea
pentru viaţă dispar, îşi definitivează tragedia. Uneori, în cazul răzbunării, făptuitorul speră să
primească satisfacţie pentru odioasa faptă, dar gestul său inuman nu se mai află sub controlul
dorinţei, ci trece sub dominaţia pulsiunii de moarte şi autodistrugere. Disperarea de a nu mai
găsi prezenţa bucuriei de viaţă în fiinţă, înseamnă acceptarea de catre agresor a supliciului
morţii, ca situaţie limită îndreptată spre originea actului suicidar. Sinuciderea intervine ca o
ieşire din scena violenţei conjugale, ca o depăşire a stărilor de lucruri umilitoare în care se
expune făptuitorul. Gândul realizării actului suicidar conferă personalităţii antisociale singura
energie pentru a organiza trecerea la act, dar, în acelaşi timp, deschide disperarea de a nu mai
fi prezent în propria-ţi fiinţă, disperarea de a nu te mai percepe ca şi conştiinţă de sine şi
prezenţialitate (prezenţa esenţială conştientă de esenţa şi sublimul fiinţei lumii). „ … supliciul
disperării constă în faptul că nu poţi muri. De aceea, ea se apropie mai mult de starea de agonie,
când zaci, te chinuieşti de moarte şi nu poţi muri. Astfel, a fi bolnav de moarte, înseamnă a nu
putea muri, totuşi nu ca şi când ar persista speranţa de a supravieţui, nu, ci absenţa speranţei
constă în faptul că nu mai există nici măcar ultima speranţă, moartea” ( Kierkegaard, 1999).
2. Aspecte psihanalitice
Filicidul (uciderea propriului copil) primeşte însemnătate odată cu conştientizarea actului
suicidar. Crima în această situaţie nu se poate realiza decât dacă raporturile Eului cu lumea, cu
Dumnezeu, cu familia şi valorile sociale au fost încheiate. Psihanalitic acest lucru presupune
moartea Supraeului, a Fiinţei Morale, a Instanţei care cenzurează plăcerile constante ale Se-
ului ( Freud, 2014 ). Filicidul şi sinuciderea devin posibile. Atât timp cât Supraeul mai există
în fiinţa făptuitorului filicidul nu este posibil. Lupta pentru păstrarea sau îndepărtarea
Supraeului va fi esenţială pentru Eul vinovat şi conştient de ceea ce se întâmplă în propria sa
conştiinţă. Alegerea va defini umanitatea sau maleficul subiectului. Tentativa de sinucidere
urmată de realizarea crimei conjugale şi a filicidului. Interpretarea psihanalitică consideră
tentativa de sinucidere realizată înaintea filicidului, ca fiind ultimul moment raţional al fiinţei
( care este conştientă că dacă nu se va sinucide Maleficul, pulsiunea de moarte, o va împinge
să-şi ucidă soţia şi copiii - crima de la Braşov, 2018; cazul Andrea Yates 2001 ). Tentativa de
sinucidere trebuie înţeleasă ca ultima zvâcnire de luciditate a conştiinţei morale, este ultima
încercare a Supraeului de a învinge şi controla un Eu dominat deja de pulsiunea filicidului. Din
punct de vedere religios prin tentativa de sinucidere omul, ca reprezentare a suflării divine,
acceptă sinuciderea şi decide că este mai bine să sacrifice sufletul, decât să asiste neputincios
la înfaptuirea crimei conjugale şi a filicidului, divinitatea umanului încearcă printr-o sinucidere
să salveze divinitatea familiei ( criminalul de la Braşov înainte de a ucide soţia şi copiii
vizitează o mănăstire, încearcă disperat să se elibereze de sentimentul de vinovăţie căutând o
scăpare în mijlocul sacrului; pe drum spre casă nu mai suportă starea existenţială cumplită -
ştie că dacă nu se sinucide îşi va omorî soţia şi copiii - şi încearcă cu un cuţit de vânătoare să
se sinucidă; nu reuşeste, supravieţuieşte momentului şi se îndreaptă spre casă unde săvârşeşte
crima conjugală şi filicidul ). Nereuşita sinuciderii conduce fiinţa spre metamorfoza răului.
Pulsiunea de distrugere nu îi permite criminalului să reuşească în actul vătămării de sine.
3. Explicaţii biologice
Turhan Canli publică în 2014 un articol privind reconceptualizarea tulburării depresive majore
ca boală infecţioasă şi susţine că depresia majoră poate rezulta dintr-o infecţie parazitară,
bacteriană sau virală, există anumite căi posibile prin care aceste microorganisme pot contribui
la etiologia depresiei majore ( Canli, 2014 ). Prezenţa markerilor inflamatorii în creierul
pacienţilor deprimaţi sau tulburaţi de dispoziţie este demonstrată de anumite studii postmortem.
Pacienţii care suferă de tulburare depresivă majoră au un comportament specific, în sensul că
sunt izolaţi social, suferă şi îşi pierd energia pozitivă, au dificultăţi de a se da jos din pat şi îşi
pierd interesul pentru lumea din jur (Canli, 2014 ). Expunerea umană la toxoplasma gondii este
îngrijorătoare, o treime din populaţia lumii şi o cincime din populaţia SUA poate fi considerată
a fi infectată. Infecţia este asociată cu creşterea citokinelor inflamatorii, în mod similar această
creştere este observată şi la pacienţii deprimaţi cu tentative de sinucidere ( Canli, 2014 ). Încă
nu există studii privind legătura de cauzalitate între infecţii şi comportamentul criminal al
pacienţilor cu tentative de suicid. În 2002 în SUA Charles Choi prezintă în publicaţia New
Scientist un articol privind legătura de cauzalitate între tumoarea creierului şi pedofilia bruscă
şi incontrolabilă, în sensul că discernământul este afectat de boala fizică. „Amigdala ne permite
să simţim furie. Sau teamă. Sau plăcere. Sau amintiri din experienţe trecute de furie, teamă ori
plăcere. Amigdala este responsabilă de crearea emoţiilor şi de amintirile pe care acestea le
generează” ( Medina, 2017). Imagistica cerebrală este la fel de importantă ca şi probele de
ADN ( Kent Kiehl ), pentru a înţelege care zone ale creierului sunt responsabile de
comportamentul impulsiv şi care zone conduc la inhibarea acestui comportament ( Patrick
Haggard ).
4. Explicaţii sociologice
Utilitatea conştiinţei sociale conduce spre libertatea socială. Fiinţa umană doreşte să se exprime
pe sine ca realitate în interiorul lumii pe care o percepe, o acceptă şi îi conştientizează valorile
şi categoriile. Valorile sociale ale lumii condiţionează existenţa şi îi impune anumite
determinaţii. Aceste limite existenţiale pot fi depăşite de fiinţa socială prin implicarea sa în
circuitul economic, politic, cultural al comunităţii din care face parte. Prin scopurile pe care şi
le propune Eul îşi foloseşte utilitatea deschizând către lume proiectele personale şi
angajamentul său social, dobândind astfel libertatea de a alege un destin pozitiv apărat de
norme, şi cu constrângeri bine reglementate. Atunci când Eul social este incapabil să-şi
construiască obiective şi motivaţii existenţiale, sau refuză să fie util societăţii, respinge
determinările impuse de reguli şi suportă consecinţele juridice ale faptelor. Criminalul care îşi
ucide copilul are discernământ ( necesar pentru a raspunde juridic ), este o persoană influenţată
de mediul său social, în sensul că trăieşte într-o comunitate unde îndeplineşte un rol în relaţiile
sociale, economice, administrative şi culturale cu semenii săi. În funcţie de situaţia economică
comportamentul său se modifică, de obicei relaţiile familiale devin dificile şi uneori violente
când sunt probleme legate de venitul de la locul de muncă. Relaţiile familiale se deteriorează
în raport cu poziţia socială şi precaritatea veniturilor economice; violenţa conjugală si
consumul de alcool creează făptuitorului o percepţie deformată a stării morale şi intelectuale
în care se află, dar nici un factor obiectiv nu poate prezice comiterea filicidului. Predicţiile
sociologice conduc cel mult către o posibilă delincvenţă. O analiză pertinentă a fenomenului
privind filicidul maternal şi paternal în România, tendinţe şi factori de risc, o realizează
Ecaterina Balica în 2010. În studiu este făcută distincţia dintre filicidul paternal ( omorul comis
de tată asupra propriilor copii ) şi filicidul maternal ( omorul săvârşit de mamă asupra copiilor
) cu particularităţile specifice celor două tipuri de omor, precum şi explicaţii sociologice
privind o serie de factori care ţin de victime: vârsta, atitudinea provocatoare şi consumul de
alcool (Balica, 2010). Filicidul accidental se produce ca urmare a aplicării unor pedepse fizice,
iar în situaţia în care părinţii se despart filicidul se produce ca urmare a unui act de răzbunare
( Balica, 2010 ). Analiza sociologică a specialiştilor consideră ca factori de risc specifici actelor
de filicid relaţiile negative dintre părinţi, problemele privind educaţia copiilor, lipsa legăturilor
eficiente dintre şcoală şi părinţi, probleme privind veniturile economice, locul de muncă
instabil, lipsa respectului de sine, lipsa valorilor sociale şi culturale, absenţa ajutorului
comunitar şi a „gardianului public”, nivelul scăzut de educaţie al agresorului, tulburările de
personalitate, agresivitatea interioară şi exterioară, relaţii familiale violente, izolare socială,
abuz sexual în copilărie, climat familial disfuncţional, statut ocupaţional scăzut ( Balica, 2010
). Gândirea suicidară apare în conştiinţă găsind un individ dependent de propria cădere în
delincvenţă şi inutilitate socială, incapabil să mai stabilească legături utile pentru a deveni
pragmatic, folositor familiei şi lui însuşi. Dependenţa de abisalitate (inconştientul criminal prin
pulsiunea de distrugere îi poate provoca uneori tulburări psihotice de tip paranoid ), şi de
consumul de alcool ( o cauza a modificărilor organice din creier ) îi afectează comportamentul
şi îi agravează atitudinea în mijlocul societăţii. Tendinţa spre sinucidere poate tulbura echilibrul
mental, Durkheim în cartea sa „ Despre sinucidere” consideră că este suficient o mişcare ceva
mai violentă a sensibilităţii pentru ca monomania să apară ( Durkheim, 1993 ). Monomanul are
uneori o dorinţă iraţională şi absurdă de a bea, de a fura sau de a insulta; sinuciderea este plasată
sub influenţa unei pasiuni anormale, care ori îşi epuizează brusc toată energia, ori şi-o dezvoltă
în timp. Monomania este o pasiune exagerată ( în categoria tendinţelor ), o idee falsă ( în
categoria reprezentărilor ), dar de o asemenea intensitate, încât obsedează spiritul şi-i răpeşte
orice libertate (Durkheim, 1993). Crima ( sancţionată de lege cu o pedeapsă privativă de
libertate ) poate fi considerată o sinucidere socială. Făptuitorul alege să-şi ucidă victima, dar
este în acelaşi timp conştient de responsabilitatea penală, procesul public, condiţiile de detenţie,
dar şi efectele stigmatizării comunităţii. Până la reabilitare sentimentul culpabilizării publice îl
va urmări şi eticheta în toate acţiunile . Filicidul devine temeiul sinuciderii, dar reuşita
filicidului depinde doar de puterea absolută a gândului sinuciderii în fiinţă. Această
interdependenţă între filicid şi sinucidere reprezintă pentru criminal condiţia necesară a trecerii
la act. Filicidul este condiţionat de dorinţa făptuitorului de a părăsi această lume ( indiferent de
situaţie: răzbunare, ură, provocarea victimei şi a partenerului de viaţă ) odată cu moartea
propriului copil ( în sens biblic şi metaforic cea mai odioasă crimă; crima cardinală ).
Semnificaţie religioasă - uciderea unei fiinţe create de făptuitorul crimei, pentru a nu lăsa urme
în această lume, pentru a desăvârşi injustificarea existenţială, pentru a duce în absenţialitate
numele. În „Fiinţa şi Neantul” Sartre afirmă că ceea ce se întâmplă fiinţei îi aparţine, această
responsabilitate absolută nu este acceptare, ci ea este simplă revendicare logică a consecinţelor
libertăţii noastre ( Sartre, 2004 ).
5. Aspecte victimologice
Analiza victimologică a filicidului precizează faptul că victima vulnerabilă nu realizează
pericolul iminenţei crimei. În funcţie de vârsta copilului putem aprecia gradul de conştientizare
a situaţiei conflictului paternal. Minorul nu posedă capacitatea de a judeca, de a înţelege
normalitatea desfăşurării lucrurilor şi de a nu-şi pierde cumpătul . Victima minoră nu se
îndoieşte de afirmaţiile false ale agresorului, din lipsa experienţei şi temerii că nu este capabilă
să propună senzaţii, trebuinţe, sentimente în structura de intersubiectivitate, la care este invitată
sau obligată să participe (Camil Tănăsescu, 2012). Esenţa comportamentului victimei minore
reprezintă baza tuturor schimbărilor suferite în modul de gândire şi acţiune al victimei, în
interacţiunea cu factorii agresionali (Camil Tănăsescu, 2012). Victima violenţei conjugale
(soţia, sau partenerul de viaţă al agresorului) are mereu tendinţa de a amâna declanşarea
instinctului de apărare şi ezită să anunţe autorităţile pentru a preîntâmpina conflictul conjugal,
mai ales în situaţia în care apar indicii serioase prezente în atitudinea şi comportamentul violent
al criminalului conjugal. Deşi în istoria convieţuirii cuplului victima a fost abuzată verbal, fizic,
sexual, emoţional există o tulburare inconştientă a Eului victimei, un sentiment de vinovăţie
pentru că a permis violenţa şi distrugerea relaţiilor familiale, sentiment de frustrare pentru că
este incapabilă (deşi îşi doreşte cu disperare acest lucru, motiv pentru care nu părăseşte locuinţa
conjugală) să schimbe comportamentul violent al agresorului conjugal, să-l determine pe acesta
să revină la normalitate. Acest complex de vinovăţie împiedică victima să analizeze obiectiv
conflictul intrafamilial şi o face incapabilă să intuiască trecerea la act, proiectul crimei
conjugale şi realizarea filicidului. Este surprinzător faptul că tentativa de sinucidere (în cazul
crimei de la Braşov) nu alertează moralitatea partenerului de viaţă (soţia criminalului de la
Braşov nu anunţă autorităţile în momentul în care află că soţul a încercat să se sinucidă cu un
cuţit de vânătoare şi ignoră fără nicio explicaţie pericolul ce ar putea fi declanşat; în SUA soţul
Adreei Yates pleacă la serviciu şi o lasă pe aceasta singură cu copiiideşi aceasta avusese în
trecut tentative de sinucidere - fără a fi supravegheată, mama sa trebuia să ajungă peste o oră
pentru a îngriji copiii; în această perioadă, când nu este controlată, Andrea Yates îşi îneacă în
cada de baie cei cinci copii minori). Statistic copiii de sex masculin prezintă un risc mai mare
de a deveni victime ale filicidului (Balica, 2010).
Concluzii
Freud consideră că descărcarea de agresivitate este necesară pentru menţinerea sănătăţii
individului; eliberarea pulsiunii de distrugere înspre exterior devine condiţie vitală, altfel
pulsiunea de moarte, ca forţa situată în spatele nevoilor Se-ului, poate fixa în interiorul Eului
starea de agresivitate îndreptată spre propria fiinţă ca autodistrugere (Freud, 2014). Pulsiunea
de distrugere conferă putere voinţei Eului de a realiza filicidul şi crima conjugală; prin această
ruptură (schismă spirituală ) de Supraeu ( Instanţa Morală ) Eul dominat de inconştientul
criminal poate să se elibereze de constrângerile religioase, juridice, morale. Explicând
pulsiunea de moarte Freud consideră că energia sa poate rămâne mută în interiorul fiinţei,
putând fi remarcată doar atunci când se petrece descărcarea de agresivitate; răul produs în
interiorul agresorului iese din ascundere şi se deschide înspre exterior ca pulsiune de distrugere.
Pulsiunea de distrugere apare în viaţa psihică având un singur ţel - să conducă ceea ce este viu
în starea anorganică ( Freud, 2014 ). Eliberarea Eului prin săvârşirea filicidului devine în scurt
timp libertatea de a alege sinuciderea. Gândul sinuciderii îi redă făptuitorului libertatea de a
alege realizarea filicidului. Criminalul nu se mai simte responsabil pentru fapta sa atunci când
şi-a ucis propriul copil, pentru că sinucigaşul, cel ce şi-a desacralizat Eul prin uciderea
Supraeului, a ales să comită filicidul eliberat de presiunea incertitudinii ( ştie că se va sinucide
). Făptuitorul nu s-ar fi angajat să comită filicidul dacă sinuciderea nu era deja prezentă ca
pulsiune de moarte în propria-i fiinţă. Autorul filicidului este cuprins de teama existenţială, iar
acest lucru provine din incapacitatea făptuitorului de a trăi nici alături de familie, dar nici în
afara acesteia. Existenţa gândului suicidar precede crima. Originea actului suicidar precede
existenţa justificării crimei. Dacă actul suicidar prezent deja în fiinţă este mai puternic decât
dorinţa de a scăpa de lege şi a supravieţui traumei psihice ( pentru a trăi momentul răzbunării
după săvârşirea filicidului ) atunci crima nu mai poate fi evitată, filicidul se va realiza, are
origine şi justificare, victima nu are şansa să se apere împotriva maleficului.

Referinţe
1. Aniţei Mihai, Chraif Mihaela, Burtăverde Vlad, Mihăilă Teodor, 2016, Tratat de psihologia
personalităţii, Editura Trei, Bucureşti.
2. Balica Ecaterina, 2010, Filicidul maternal şi paternal în România: tendinţe şi factori de risc,
în Sociologie Românească, volumul VIII, Nr. 3, 2010.
3. Canli Turhan, 2014, Reconceptualizarea tulburării depresive majore ca boală infecţioasă, în
Biology of Mood & Anxiety Disorders, licenţa BioMed Central Ltd, doi.org/10.1186/2045-
5380-4-10.
4. Durkheim Emile, 1993, Despre sinucidere, Institutul European, Iaşi.
5. Freud Sigmund, 2014, Despre psihanaliză, Editura Trei, Bucureşti.
6. Fromm Erich, 2015, Anatomia distructivităţii umane, Editura Trei, Bucureşti.
7. Kierkegaard Soren, 1999, Boala de moarte, Editura Humanitas, Bucureşti.
8. Kierkegaard Soren, 2005, Frică şi cutremur, Editura Humanitas, Bucureşti.
9. Medina John, 2017, Regulile creierului, Editura Lifestyle, Bucureşti.
10. Sartre Jean-Paul, 2004, Fiinţa şi Neantul, Editura Paralela 45, Piteşti.
11. Tănăsescu Camil, 2012, Psihologie judiciară, Editura Universul Juridic, Bucureşti.
12. Tănăsescu Camil, 2012, Criminologie, Editura Universul Juridic, Bucureşti.

Legătura de cauzalitate dintre tulburarea funcţională a cortexului

orbitofrontal, tulburarea raţionamentului moral şi comportamentul sexual
agresiv
Tănăsescu Gabriel
University of Craiova, Craiova, Romania, gabrieltanasescu@gmail.com

ABSTRACT: În acest articol este descrisă legătura de cauzalitate dintre comportamentul sexual
agresiv, inclusiv comportamentul pedofil, tulburarea raţionamentului moral şi disfuncţia
cortexului orbitofrontal ( uneori o tumoare localizată în această zonă ). Analiza criminologică
este justificată şi de studiile publicate de Burns şi Swerdlow ( 2003 ) în Jama Neurology unde
este prezentat cazul unui bărbat de 40 ani, a cărui tumoare pe creier i-a provocat pedofilia bruscă
şi o incontrolabilă obsesie pentru sex, precum şi de studiile publicate de Giuseppe Sartori ( 2016
) şi colaboratorii unde este explicată tulburarea funcţională a cortexului orbitofrontal, o regiune
a creierului responsabilă de inhibiţiile comportamentale, înţelegerea emoţiilor şi responsabilitatea
morală. Din punct de vedere juridic este analizată şi responsabilitatea penală în situaţia în care
discernământul este afectat de determinismul fiziologic. În acest sens imagistica cerebrală are
un rol important.
KEYWORDS: pedofilie, comportament sexual agresiv, disfuncţia cortexului orbitofrontal,
responsabilitatea penală, imagistica cerebrală
Introducere
Pedofilia este caracterizată de activitatea sexuală cu un copil prepubertar mai mic de 13 ani,
diferenţa de vârstă dintre pedofil şi victima sa trebuie să fie mai mare de 5 ani, iar pedofilul să
aibă vârsta de 16 ani sau mai mult ( DSM-IV-TR, 2003 ). Codul penal român incriminează în
art. 220 actul sexual cu un minor. Raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte
acte de penetrare vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani se pedepsesc
cu închisoarea de la unu la 5 ani ( art.220 alin (1) Cod penal ). Aceeaşi faptă, prevăzută în alin.
(1), săvârşită asupra unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani se pedepseşte cu închisoarea
de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Codul penal nu face nicio referire la
diferenţa de vârstă dintre victimă şi agresor, şi nici nu precizează aspecte legate de maturitatea
sexuală a făptuitorului. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal (art. 113
alin. (1) Codul penal). Făptuitorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde penal dacă se
dovedeşte că a avut discernământ ( art.113, alin(2) ). După împlinirea vârstei de 16 ani minorul
va răspunde penal potrivit legii.
Disfuncţia cortexului orbitofrontal
În cartea sa despre regulile creierului John Medina prezintă cazul unui bărbat Phineas Gage care
a suferit un accident de muncă atunci când lucra la construcţia căilor ferate (anul 1848 ). In urma
unei explozii cortexul prefrontal a fost deteriorat ( o tijă de 90 cm a pătruns exact sub ochi ), dar
bărbatul a supravieţuit ( Medina, 2017 ). După accident comportamentul social al bărbatului s-a
schimbat. Acesta si-a abandonat familia devenind uneori agresiv şi iresponsabil, trăind toată viaţa
prin diferite oraşe, sub impulsul instinctelor sale primitive. Deteriorarea cortexului prefrontal a
provocat inhibarea impulsurilor emoţionale şi cauzarea unui comportament social anormal.
Într-un articol publicat recent ( ianuarie 2019, în The Anatomical Record ) Jose Luis Trejo
subliniază importanţa nervilor cranieni în coordonarea activităţii sociale a individului. „ Cranial
nerves carry the information from sensory organs to the brain, and the instructions for the muscles
of all these organs in the face, neck, heart, and abdomen ” ( Trejo, 2019 ). Prezenţa noastră în
societate este descrisă şi de modul cum ne manifestăm, cum acţionăm în anumite situaţii, cum ne
afişăm; gesturile şi mişcările corporale sunt importante în procesul relaţional. Nervii cranieni ne
ajută să controlăm zâmbetul, privirea, echilibrul simţurilor, expresivitatea facială, postura
corporală. Deteriorarea cortexului orbitofrontal poate afecta acţiunile comportamentale,
individul devine incapabil să înveţe din propriile sale greşeli şi în acelaşi timp nu conştientizează
severitatea faptelor săvârşite. Omul social sănătos fizic şi psihic are capacitatea de a repara
greşelile făcute şi de a limita pagubele produse de acţiunile sale ( Tănăsescu, 2012 ). Studiile
neuroimagistice constată că zonele cortexului orbitofrontal sunt activate prin atingerile plăcute,
prin atingerile dureroase ( acte violente ), prin gust, prin miros, prin afectarea unor sentimente şi
stări abstracte cum ar fi câştigarea sau pierderea de bani ( Rolls, 2004 ). Cortexul orbitofrontal
este responsabil de controlul comportamentului motivaţional, emoţional, social, şi este implicat
şi în decodificarea şi reprezentarea unor elemente de întărire primare, cum ar fi gustul şi
atingerea, corectarea comportamentului legat de recompense şi pedeapsă ( Rolls, 2004 ). „ La
primate stimulii pentru sistemele senzoriale influenţează comportamentul motivaţional şi
emoţional prin intermediul releelor neurale spre cortexul orbitofrontal. ”( Rolls, 2004 ). Antoine
Bechara consideră că influenţa emoţiilor asupra procesului de luare a deciziilor este în mare parte
ignorată. Factorul intelectiv ( discernământul, judecata, reflecţia ) este completat de factorul
afectiv, emoţional în luarea deciziilor. Amigdala, cortexul somatosensor/insular şi sistemul
nervos periferic reprezintă structuri care alături de cortexul orbitofrontal ajută şi mediează voinţa
în luarea deciziilor ( A. Bechara, H. Damasio, A.R. Damasio, 2000 ). Leziunile ventromedialului
( care include sectorul orbitofrontal ) al cortexului prefrontal interferează cu procesarea normală
a semnalelor somatice emotionale ( Bechara, 2004 ). Orice vătămare a cortexului orbitofrontal,
precum şi alte daune care afectează stimulii sistemelor senzoriale, reprezintă o tulburare
funcţională a raţionamentului moral. Raţionamentul moral, atunci când judecă şi evaluează
valoarea morală a comportamentului individului, se bazează atât pe intuiţia morală ( care se
foloseşte atât de pulsiunile inconştientului, dar şi de dorinţele Eului conştient ) cât şi pe anumite
mecanisme cognitive şi afective. Rolul raţionamentului moral este să anticipeze consecinţele
acţiunilor imorale, să prevină şi să împiedice factorul declanşator. Calitatea deciziilor din viaţa
socială a individului depinde de sănătatea intelectuală, afectivă şi emoţională. Leziunile
cortexului orbitofrontal pot compromite judecata, anumite procese cognitive şi morale fiind
afectate, responsabilitatea penală trebuie stabilită în funcţie de complexitatea diminuării
discernământului. Profesorul Kent Kiehl considera că imagistica cerebrală este la fel de
importantă ca şi probele ADN, „ neuroştiinţele şi imagistica cerebrală vor transforma întreaga
filosofie a pedepselor, aceste lucruri vor putea schimba modul în care decidem pe cine şi cum
pedepsim ”.
În martie 2003 Jeffrey M. Burns şi Russel H. Swerdlow publică în Jama Neurology un articol „
Right orbitofrontal tumor with pedophilia symptom and constructional apraxia sign ” în care este
descris cazul unui bărbat de 40 ani care din cauza unei tumori de mărimea unui ou şi-a modificat
brusc comportamentul social, fiind în imposibilitatea de a-şi controla pulsiunea sexuală deviantă
cu preferinţe pedofilice. Cancerul a fost localizat în lobul drept al cortexului orbitofrontal, despre
care se ştie că are un rol important în luarea deciziilor, controlul impulsurilor şi comportamentul
social ( Burns, Swerdlow, 2003 ). Această zonă se ocupă de raţionamentul moral, „ ne referim
aici la neurologia moralităţii ”; zona nu afectează sănătatea fizică, uneori medicii dacă nu fac
cercetări amănunţite nu îşi dau seama de gravitatea situaţiei ( Burns, Swerdlow, 2003 ). Viaţa
pacientului înainte să-i fie afectat cortexul orbitofrontal era una normală. Bărbatul era căsătorit,
nu a comis niciodată infracţiuni şi respecta regulile sociale fiind profesor de şcoală. După apariţia
tumorii cerebrale pacientul a început să fie obsedat de pornografia infantilă, a început să solicite
prostituate în săli de masaj, şi să facă avansuri sexuale copiilor mici; situaţia s-a agravat şi a
început să facă avansuri sexuale subtile fiicei sale vitrege prepubescentă ( Burns, Swerdlow,
2003 ). A fost găsit vinovat pentru molestarea copiilor şi a fost obligat să efectueze un program
de reabilitare. În cadrul programului a continuat să-şi manifeste comportamentul sexual deviant;
pulsiunea sexuală îi afecta echilibrul moral şi activităţile sociale ( excitaţia sexuală nu putea fi
controlată, le propunea femeilor din program să întreţină relaţii sexuale cu el ). Înaintea
condamnării la închisoare o evaluare medicală ( din cauza durerii puternice de cap ), o scanare
RMN a arătat că pacientul avea o tumoare pe creier în zona cortexului orbitofrontal de
dimensiunea unui ou, care îi afecta comportamentul şi controlul instinctului sexual. „ Anomaliile
cortexului orbitofrontal sunt asociate cu controlul scăzut al impulsurilor, comportament sexual
deviant şi personalitate antisocială ” (Burns, Swerdlow, 2003 ). După rezecţia tumorii pacientul
si-a revenit, funcţia morală şi socială s-a restabilit; acest lucru i-a permis să se întoarcă în familie
şi să aibă o viaţă socială normală şi profesională.
În anul 2016 şi 2018 Sartori şi colaboratorii prezintă studii asemănătoare în care constată că
disfuncţionarea cortexului orbitofrontal este responsabilă de inhibarea comportamentelor,
înţelegerea emoţiilor şi alte abilităţi ce au legătură cu raţionamentul moral ( Sartori, Scarpazza,
Codognotto, Pietrini, iulie 2016, în Journal of Neurology ). În articolul lor „ An unusual case of
acquired pedophilic behavior following compression of orbitofrontal cortex and hypothalamus
by a Clivus Chordoma ” este raportat cazul unui bărbat ( un medic pediatru de 64 ani, căsătorit
de peste 40 ani ) cu leziuni în lobii frontali şi temporali, simptom al unui Clivus Chordoma, un
neoplasm rar, cu creştere lentă, provenit din osul din baza craniului, care a comprimat
hipotalamusul şi cortexul orbitofrontal. Bărbatul a fost prins în timp ce molesta o fetiţă într-un
cabinet medical dintr-o grădiniţă. În momentul arestării pedofilul pare absent, fără funcţie morală
şi socială, nu conştientizează gravitatea comportamentului său şi nici consecinţele juridice
produse de fapta ilicită ( Sartori, Scarpazza, Codognotto, Pietrini, 2016 ).
În Frontiers in Neuroscience Scarpazza, Pennati, Sartori este prezentată analiza cazului unui
bărbat de peste 70 de ani ( a fost căsătorit 40 ani, avea trei copii, fost comerciant ) care a fost
arestat pentru comportament sexual nepotrivit. Bătrânul pedofil avea ca preferinţă sexuală băieţi
şi adolescenţi de sex masculin. Înainte de pensionare, în timpul activităţii profesionale familia l-
a caracterizat pozitiv, ca fiind un tată responsabil, angajat în proiecte sociale, raţionamentul moral
nefiind afectat. Cu timpul starea de sănătate s-a înrăutăţit, pensionarea a declanşat o depresie
majoră bărbatului. Dupa arestare expertiza medico-legală psihiatrică a confirmat existenţa
demenţei frontotemporale, inculpatul având un profil cognitiv deteriorat ( nu înţelegea valoarea
banilor, cumpăra mâncare expirată, a devenit agresiv verbal şi hipersexual faţă de soţia sa,
comportament impulsiv cu cleptomanie, inhibiţia impulsurilor ). Examinarea neurologică şi
imagistica cerebrală ( RMN ) au constatat atrofia lobului frontal bilateral ( Scarpazza, Pennati,
Sartori, 2018 ). Într-un alt caz asemănător un bărbat de 60 ani ( căsătorit de peste 30 ani, avea doi
copii ) a fost arestat şi a ajuns în faţa instanţei pentru comportament sexual nepotrivit. Bărbatul
avea un comportament pedofilic şi îi molesta pe copii în spaţiul public. „ Datele medicale
sugerează că devianţa sexuală a inculpatului, care a început aproximativ cu un an înainte de
arestarea sa, a coincis cu realizarea unei mase critice a volumului tumorii în creierul său.
Meningiomul a fost suficient de mare pentru a comprima lobii din faţă şi pentru a produce un
efect de masă semnificativ cu schimbarea inter-hemisferică a structurilor mediane ” ( Scarpazza,
Pennati, Sartori, 2018 ).
David Eagleman în cartea sa „ Creierul povestea noastră ” prezintă cazul unui bărbat de 23 ani (
Ken Parks, căsătorit, având o fiică de cinci luni ) care se confrunta cu probleme financiare şi
conjugale, dar şi cu dependenţa jocurilor de noroc. Deşi se înţelegea bine cu părinţii soţiei sale,
într-o noapte ( 23 mai 1987 ) se trezeşte, parcurge 23 km cu maşina până la casa acestora şi îi
ucide ( prin sugrumare pe bărbat, prin înjunghiere pe femeie ). După crimă s-a predat autorităţilor
spunând că tocmai a ucis pe cineva ( Eagleman, 2018 ). În detenţie somnologul Roger Broughton
a măsurat semnalele EEG ale criminalului în timp ce dormea noaptea; rezultatul înregistrat a
condus la concluzia ca bărbatul de 23 ani era afectat de somnambulism ( Eagleman, 2018 ).
Investigaţiile au descoperit că mai mulţi membri ai familiei sale aveau probleme cu somnul. Un
an mai târziu bărbatul a fost achitat. Activitatea creierului, judecata, raţionamentul cognitiv şi
moral pot fi afectate de somnambulism, o tulburare a comportamentului somnului. Studii recente
arată că 25 % dintre somnambuli au vise de ameninţare şi fug din faţa unui dezastru, însă 75 %
dintre subiecţi care au tulburare de comportament a somnului ( RBD ) au contraatacat atunci când
au fost atacaţi ( Uguccioni, Gollmard, de Fontreaux, Semenescu, Brion, Arnulf, 2013 ).
Aspecte psihologice
Indivizii cu parafilie urmăresc să-şi satisfacă fanteziile sexuale, pulsiunea de agresivitate şi
impulsiunile sexuale implică suferinţa sau umilirea victimei, obiecte nonumane sau copii ori alte
persoane care nu consimt. „Stimulii parafilici sunt obligatorii pentru excitaţia erotică şi sunt
totdeauna incluşi în activitatea sexuală ”( DSM-IV-TR, 2003 ). În cazul pedofiliei voinţa Eului
social este afectată, instanţa morală interioară (Supraeul) nu reuşeşte să cenzureze instinctul
sexual. Fanteziile şi pulsiunea sexuală deterioreză comportamentul social, cauzând probleme
interpersonale privind libertatea emoţională şi acţiunile individului. Uneori actul sexual
neconsimţit cu un copil se poate transforma în sadism sexual, făptuitorul obţine satisfacţie
sexuală prin trăirea şi conştientizarea suferinţei provocate victimei ; deţinerea controlului,
umilirea şi forţarea minorului oferă plăcere tensiunilor şi nevoilor Se-ului. Sadismul sexual este
posibil să apară la începutul perioadei adulte, actele sadice pot implica violul, bătutul, biciuitul,
vătămări corporale grave ; când sadismul sexual este sever, mai ales atunci când este asociat cu
personalitatea antisocială, agresorul îşi poate vătăma grav sau ucide victimele ( DSM-IV-TR,
2003 ). Când victima este înspăimântată, cuprinsă de frică şi durere, chipul său care transmite o
suferinţă evidentă, starea generală de angoasă precum şi gesturile de panică îl excită sexual pe
agresor şi îi stimulează pulsiunea de agresivitate. Pentru realizarea fanteziilor sexuale făptuitorul
poate apela la un partener care consimte actul sexual ( este cazul masochismului sexual, victima
adultă acceptă sadismul, vătămările corporale ) sau poate forţa victima vulnerabilă să suporte
actele sexuale pline de sadism, fapt pentru care va fi sancţionat penal în funcţie de gravitatea
situaţiei. „ Ofensele sexuale contra copiilor constituie un procent semnificativ din toate actele
sexuale infracţionale raportate, iar indivizii cu exhibiţionism, pedofilie şi voyeurism constitue
majoritatea ofensatorilor sexuali arestaţi ” ( DSM-IV-TR, 2003 ). De obicei comportamentul
sexual incontrolabil afectează negativ viaţa individului, cauzând detresă şi dificultăţi în
gestionarea relaţiilor cu partenerul de viaţă ( dacă există ), izolarea socială întrerupe legăturile cu
familia şi prietenii din lumea sa profesională. Există situaţii când indivizii cu comportament
pedofilic se simt vinovaţi după săvârşirea actului ilicit şi experimentează detresă, stare de
nelinişte şi confuzie ( Tănăsescu, 2012 ). Însă foarte mulţi pedofili nu experimentează o detresă
semnificativă şi continuă să aibă fantezii sexuale cu copii, să urmărească pornografie pedofilică
şi să caute ocazii pentru a obţine satisfacţie prin comportamentul sexual deviant. Unii dintre
indivizi preferă băieţii care au vârsta cuprinsă între 11 şi 13 ani, iar alţii preferă fetele în etate de
8 până la 10 ani ( DSM-IV-TR, 2003 ). Rata de recidivă este de două ori mai mare în cazul
pedofililor care au ca preferinţă băieţii. Există pedofili care au fantezii erotice şi sunt atraşi sexual
exclusiv de copii, nu pot atinge altfel starea de excitaţie sexuală; există şi pedofili care preferă să
întreţină relaţii sexuale şi cu adulţi, preferinţele sexuale nu se limitează doar la comportamentul
pedofilic. Indivizii cu pedofilie pot agresa copiii din propria familie, sau îşi extind activitatea
sexuală şi caută să obţină victime din colectivitate. Pentru a nu fi prinşi de autorităţi îşi ameninţă
victimile şi încearcă prin diverse tehnici să-şi ascundă comportamentul deviant. În anumite cazuri
pedofilul se căsătoreşte cu o femeie care are un copil atrăgător sau încearcă să câştige încrederea
mamei; pedofilul poate participa la comercializarea de copii cu alţi indivizi cu comportament
pedofilic, sau pot răpi copii de la străini ( DSM-IV-TR, 2003 ).
Aspecte psihanalitice
În Compendiu de psihanaliză Freud consideră că Se-ul ascultă de principiul autoritar al plăcerii;
separat de lumea exterioară îşi are propria sa lume perceptivă ( Freud, 2014 ). Procesele primare
şi pulsiunile organice, inclusiv pulsiunea sexuală şi pulsiunea de distrugere, îşi au originea în
tenebrele inconştientului, în întunecatul Se, care prin intermediul unei alte instanţe ( Eul ) reuşesc
să-şi satisfacă nevoile şi să păstreze legătura cu realitatea lumii exterioare. Supraeul, instanţa
morală, este cel care cenzurează satisfacerea lipsită de scrupule a pulsiunilor organice. Prezenţa
sa activă epuizează uneori Eul ( apare complexul de inferioritate, stima de sine redusă ) şi îl
împinge pe acesta să evite experienţele neplăcute. „ Este cert că autopercepţiile – afecte generale
şi senzaţii de plăcere – neplăcere domină procesele din Se cu o forţă despotică” ( Freud, 2014 ).
Principiul plăcerii nu poate fi suprimat, el poate fi doar modificat sau temperat; în esenţa sa el
cere diminuarea sau stingerea tensiunilor nevoilor organice. Eul s-a dezvoltat din „ scoarţa
cerebrală a Se-ului ” ( Freud, 2014 ) şi stă prin intermediul percepţiilor în contact direct cu
realitatea. Conştient de importanţa autoconservării Eul verifică cerinţele de satisfacere a
pulsiunilor şi ia decizia executării sau reprimării acestora, în funcţie de primejdia pe care o
creează această satisfacere. În cazul insatisfacerii directe a cerinţelor pulsionale Se-ul trebuie să
găsească o altă modalitate de satisfacere substitutivă. Scopul pulsional iniţial poate fi slăbit şi
desexualizat, satisfacerea substitutivă ţine de modul în care Eul participă cultural şi se manifestă
în lumea exterioară. Dacă Eul eşuează în misiunea de a învinge excitaţiile sexuale, rămânerea în
urmă a dezvoltării Eului în faţa dezvoltării libidoului creează condiţia esenţială a nevrozei (
Freud, 2014 ).
În cazul pedofilului violator putem vorbi uneori de existenţa unui clivaj al Eului. În anamneză
făptuitorul ştie că în realitate victima este vătămată, actul sexual se realizează prin forţă, cruzimea
raportului este evidentă, pedofilul cunoaşte realitatea situaţiei şi acceptă starea de suferinţă a
copilului; însă cealaltă atitudine psihică, sub influenţa pulsiunii sexuale, desprinde Eul de
realitate ( Freud, 2014 ) şi consideră că victima a consimţit la actul sexual violent, că victima l-a
provocat şi a dorit raportul sexual, că a simţit în timpul atingerii victimei ataşament, plăcere şi
afecţiune. Cele două atitudini pot coexista în timpul vieţii individului fără a se influenţa reciproc,
două atitudini psihice în locul uneia singure , cea care ţine de realitate. Prin acest mijloc Eul se
apără de exigenţa lumii exterioare resimţită ca penibilă ( Freud, 2014 ).
Concluzii
Freud consideră că un adaos mai puternic la factorul de agresiune sexuală îl transformă pe iubit
în asasin violator, iar o scădere puternică a factorului agresiv îl face pe iubit un individ sfios sau
impotent ( Freud, 2014 ).
Justiţia trebuie să verifice sănătatea cerebrală a persoanelor pe care le condamnă. Justiţia are rolul
important de a stabili adevărul în cadrul procesului penal, de a găsi căile legale pentru ca
victimele infracţiunilor săvârşite cu violenţă să fie despăgubite integral pentru prejudiciul
material şi moral cauzat de făptuitor, să stabilească pedeapsa şi modul de executare al sancţiuni
de către cel condamnat; pentru a preveni criminalitatea justiţia are şi rolul de a aplica tratamentul
carceral cel mai potrivit pentru cei care se află în stare de detenţie. Vindecarea bolilor deţinuţilor
afectaţi de anumite disfuncţionalităţi cerebrale, dacă acest lucru este posibil ştiinţific şi medical,
ar deveni un act moral dar şi necesar pentru prevenirea recidivei ( Doctorul Daniel Amen, medic
psihiatru, susţine un program intensiv de reabilitare a creierului ). Cercetarea trebuie să fie
justificată şi pozitivă, atât în folosul condamnatului cât şi utilă sistemului social, pentru că după
tratamentul medical pacientul se va putea reintegra mai uşor în comunitate, având o viaţă normală
şi echilibrată emotional, fără comportament sexual deviant. Recidiva nu mai este posibilă decât
dacă recidivează şi afecţiunea cerebrală (tumoarea). Refacerea creierului afectat de boală
contribuie la refacerea comportamentului.
References
Akhtar, Salman, 2018, Sources of Suffering: Fear, Greed, Guilt, Deception, Betrayal, and Revenge, Bucharest:
Three Publishing House.
Aniţei, Mihai, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, and Teodor Mihăilă. 2016. Personality Psychology Treaty.
Bucharest: Three Publishing House.
Atkinson, Rita L., Atkinson Richard C., Smith, Edward E., Bem, Daryl J., 2002, Introduction to Psychology,
Bucharest, Technique S.A. Publishing House.
Balica, Ecaterina, 2010, The maternal and paternal filicide in Romania: trends and risk factors, in Romanian
Sociology, Volume VIII, Nr. 3.
Bechara, Antoine, Damasio, Hanna, Damasio, Antonio R., 2000, Emotion, Decizion Making and the Orbitofrontal
Cortex, Cerebral Cortex, Volume 10, Issue 3, 1 March 2000, pages 295-307,
doi.org/10.1093/cercor/10.3.295.
Bechara, Antoine, 2004, The Role of Emotion in Decision-Making: Evidence from Neurological Patients with
Orbitofrontal Damage, Brain and Cognition 55(1):30-40, doi:10.1016/j.bandc.2003.04.001
Burns, Jeffrey M., Swerdlow Russell H., 2003, Right orbitofrontal tumor with pedophilia symptom and
constructional apraxia sign, Jama Neurology 60(3):437-40, doi: 10.1001/archneur.60.3.437
Costello, Stephen J., 2017, The Pale Criminal: Psychoanalytic Perspectives, Bucharest: Three Publishing House.
Davies, Jody Messler, Frawley, Mary Gail, 2017, Treating the Adult Survivor of Childhood Sexual Abuse: A
Psychoanalytic Perspective, Bucharest: Three Publishing House.
DSM-IV-TR, 2003, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, edited by Aurel Romila, The Free
Psychiatric Association in Romania Publishing House.
Eagleman, David, 2018, The Brain: The Story of You, Bucharest, Humanitas Publishing House.
Freud, Sigmund. 2014. About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German translation Daniela
Stefanescu.
Medina, John, 2017, Brain Rules, Bucharest, Lifestyle Publishing House
Rolls, Edmund T., 2004, The Functions of the Orbitofrontal Cortex, Brain and Cognition 55(2004) 11/29, doi:
10.1093/neucas/5.4.301.
Ruppert, Franz, 2012, Trauma, Bonding, Family Constellations, Trauma Psychotherapy, Bucharest: Three
Publishing House.
Sartori, Giuseppe, Scarpazza, Cristina, Codognotto, Sara, Pietrini, Pietro, 2016, An unusual case of acquired
pedophilic behavior following compression of orbitofrontal cortex and hypothalamus by a Clivus
Chordoma, Journal of Neurology (2016) 263:1454, doi: 10.1007/s00415-016-8143-y
Scarpazza, Cristina, Pennati, Ambrogio, Sartori, Giuseppe, 2018, Mental insanity assessment of pedophilia: the
importance of the trans-disciplinary approach. Reflections on two cases, 2018, Frontiers in Neuroscience,
12:335, doi: 10.3389/finis.2018.00335
Schaffer, Jack B., Rodolfa, Emil, 2019, ICD-10-CM: Casebook and Workbook for Students: Psychological and
Behavioral Conditions, Bucharest: Three Publishing House
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănăsescu, Camil 2012c. Agreso-victimogene typologies : Universul Juridic Publishing House.
Trejo, Jose Luis, 2019, Cranial Nerves: Mind Your Head, The Anatomical Record, 31 january
2019,doi.org/10.1002/ar.24071.
Uguccioni, Ginevra, Golmard, Jean-Louis, de Fontreaux, Alix Noel, Semenescu, Smaranda-Leu, Brion, Agnes,
Arnulf, Isabelle, 2013, Fight or flight ? Dream content during sleepwalking/sleep terrors vs. rapid eye
movement sleep behavior disorder, Sleep Medicine, Volume 14, Issue 5, May 2013, Pages 391-398,
doi.org/10.1016/j.sleep.2013.01.014.

Legătura de cauzalitate dintre tulburarea depresivă majoră,

comportamentul suicidar şi filicid
Tănăsescu Gabriel
University of Craiova, Craiova, Romania, gabrieltanasescu@gmail.com

ABSTRACT: În acest articol este descrisă legătura de cauzalitate dintre tulburarea depresivă
majoră, comportamentul suicidar şi filicid. Făptuitorul filicidului este o persoană afectată de
tulburarea depresivă majoră, trecerea la act nu se manifestă precum un act delincvenţial obişnuit,
ci are o etiologie specifică care implică uneori comportamentul suicidar şi crima conjugală. În
anul 2014 Turhan Canli publică în Biology of Mood & Anxiety Disorders un studiu privind
reconceptualizarea tulburării depresive majore ca boală infecţioasă, în care sugerează că depresia
majoră poate rezulta dintr-o infecţie parazitară, bacteriană sau virală. Depresia majoră şi
tulburarea de personalitate antisocială pot declanşa transformarea Eului criminal prin depăşirea
barierei inhibiţiilor morale şi religioase, accentuând trecerea la realizarea infracţiunii. Din punct
de vedere psihanalitic şi victimologic este analizat şi ataşamentul distructiv al victimelor
criminalităţii conjugale care se întorc la agresor dupa ce au fost abuzate fizic.
KEYWORDS: tulburarea depresivă majoră, comportament suicidar, filicid, personalitatea
antisocială, victima violenţei domestice
Introducere
Episodul depresiv major descrie dispoziţia şi starea unei persoane care a experimentat cel putin
patru simptome în legătură cu energia scăzută, sentimentele de inutilitate sau de vinovăţie,
dificultatea în gândire şi luarea unor decizii, modificări ale greutăţii corporale, tulburări ale
somnului şi ale activităţii psihomotorii, prezenţa ideii de moarte, precum şi a planurilor ori
tentativei de suicid ( DSM-IV-TR, 2003 ). Starea de disperare existenţială, anxietatea,
iritabilitatea permanentă, frustrarea privind evenimentele nesemnificative, contribuie la
deteriorarea comportamentului social al persoanei care suferă de tulburarea depresivă majoră.
Din punct de vedere filosofic ( teoria existenţialismului ) deteriorarea existenţială a fiinţei îşi
găseşte explicaţia în absurdul şi injustificarea lumii sociale. Responsabilitatea omului pentru
propria sa lume, pentru construcţia unui proiect pozitiv, este copleşitoare. Omul este condamnat
la libertate ( Sartre, 2004 ) şi poartă pe umerii săi eşecul şi gloria umanităţii. Povestea unei vieţi,
oricare ar fi ea, este istoria unui eşec ( Sartre, 2004 ). Neputinţa individului social de a realiza o
parte din scopurile propuse îl aruncă uneori în neantul dezechilibrului afectiv. Proasta gestionare
a emoţiilor în relaţiile interumane, lipsa disciplinei, a efortului şi plăcerii de a fi util pentru familie
şi comunitate conduc la absenţa angajamentelor sociale şi la o viaţă pasivă, cu riscul unei izolări
neacceptate. În mijlocul familiei individul cu personalitate antisocială încearcă să găsească
răspunsuri, încearcă să dobândească o anumită experienţă plăcută pentru instabilitatea sa
emoţională. Impulsivitatea şi egocentrismul sunt limitate o perioadă de timp de protecţia unor
părinţi răbdători, iar mai târziu de o soţie, partener social care fără competenţa de a reduce
comportamentul agresiv îşi va epuiza repede resursele intelective şi afective pentru a accepta să
convieţuiască cu tulburările vieţii conjugale. Când trăsăturile de personalitate devin
dezadaptative sau inflexibile, aceste tipare durabile de percepţie, raportare şi gândire despre
propria persoană vor conduce la detresă şi deteriorarea comportamentului social, prezent pe
întreaga viaţă ( Costello, 2017 ).
Comportamentul suicidar
Comportamentul suicidar poate fi descris şi ca o îngrijorare obsedantă a individului faţă de eşecul
său existenţial şi lipsa descoperirii unei situaţii alternative pentru rezolvarea problemelor vieţii
sale. Neîncrederea în moralitatea fiinţei sale nejustificate şi dificultatea de a gestiona provocările
sociale împing persoana să conceapă planuri suicidare. Un individ copleşit de problemele vieţii,
fără sprijin din partea familiei, fără stabilitate afectivă, fără preocupări profesionale şi
angajamente sociale se poate îndrepta spre actul suicidar pentru a scăpa de orice responsabilitate.
Starea de nefericire, disconfortul fizic şi absenţa stării de bine, îngrijorările excesive şi
frământările obsedante devin riscuri suicidare pentru o persoană cu instabilitate morală şi psihică.
Alţi factori care cresc riscul de sinucidere : durerea fizică ( mai ales în cazul unei boli cronice
evolutive fără vindecare ) completată de lipsa bucuriei şi a vieţii spirituale, lipsa unei rutine
profesionale care să menţină activ simţul pragmatic al fiinţei preocupată de o existenţă utilă şi
plăcută. Schaffer şi Rodolfa în ICD-10-CM includ ca riscuri de suicid planul de suicid şi anunţul
verbal al sinucigaşului, încercările anterioare de sinucidere, tulburările depresive, rolul jucat de
ruminaţii în detrimentul gândirii îndreptate către rezolvarea problemelor ( Schaffer, Rodolfa,
2019 ). În fiecare an în Statele Unite aproape 45000 de oameni se sinucid, 13,4 persoane din
100000 ( Schaffer, Rodolfa, 2019, citând Centers for Disease Control and Prevention, National
Center for Health Statistics, 2017 ).
Tulburarea depresivă majoră
Prezenţa dispoziţiei depresive poate fi dedusă din comportamentul individului afectat în mediul
familial şi socio-profesional, din atitudine şi limbaj, din conduită şi expresia facială a persoanei
( DSM-IV-TR, 2003 ). Elemente descriptive ale unui episod depresiv major : pierderea
interesului sau plăcerii, reducerea semnificativă a dorinţei sexuale, lipsa apetitului ( mulţi indivizi
aflaţi în stare de depresie se forţează să mănânce), insomnia, modificările psihomotorii, energia
scăzută şi extenuarea, sentimentul de inutilitate, deteriorarea capacităţii de a gândi, ideaţia
suicidară, tristeţe, iritabilitate, ruminaţie ; „ fiziopatologia unui episod depresiv major implică o
dereglare a numărului de sisteme de neurotransmiţători incluzând serotonina, norepinefrina,
dopamina, acetilcolina şi sistemele acidului gamma-aminobutiric ” ( DSM-IV-TR, 2003).
În octombrie 2014 Turhan Canli publică în Biology of Mood & Anxiety Disorders un articol prin
care susţine o reconceptualizare a tulburării depresive majore ca boală infecţioasă. Autorul
consideră că etiologia depresiei majore poate fi explicată şi prin posibilitatea existenţei unei
legături genetice cu boala, corpul uman fiind un ecosistem pentru microorganisme, iar genomul
uman o gazdă pentru secvenţe exogene ne-umane (Canli, 2014). Depresia majoră mai poate fi
cauzată şi de infecţia parazitară ( Toxoplasma gondii ), bacteriană ( bacteriile gastrointestinale )
sau virală ( the Borna disease virus (BDV) ). Prin studiul său Canli încearcă să demonstreze că
tulburarea depresivă majoră nu mai trebuie considerată doar o tulburare emoţională, cu cauze
endogene, ce privesc eul interior al pacientului şi problemele sale psihosociale. Depresia majoră
poate fi cauzată de o infecţie şi astfel ea ar trebui să fie monitorizată ca orice boală provocată de
paraziţi, bacterii sau viruşi, care ar putea juca un rol de cauzalitate în etiologia tulburării depresive
majore-MDD ( Canli, 2014 ). Meta-analiza studiilor clinice şi studiile postmortem au confirmat
prezenţa markerilor inflamatorii în creierul pacienţilor deprimaţi sau tulburaţi de dispoziţie.
Victimele suicidului feminin au prezentat niveluri ridicate de IL-4, iar victimele suicidului
masculin au prezentat valori crescute de IL-13 în zona Brodmann, o regiune a creierului asociată
anterior cu ideaţia suicidară ( Canli, 2014 ). Organismul uman când este infectat cu un parazit, o
bacterie sau un virus îşi activează sistemul imunitar prin intermediul markerilor inflamatorii.
Aceşti markeri inflamatori activează sistemul imunitar ca răspuns la un anumit tip de agent
patogen ( Canli,2014 ). Turhan Canli susţine că „ the immune response itself is the causal
mechanism in depresion ” ( Canli, 2014 ); pentru tulburarea depresivă majoră tipul de agent
patogen este semnificativ pentru că joacă un rol important în cauzalitatea bolii ( Canli, 2014 ).
Aspecte criminologice
Având un comportament suicidar, făptuitorul filicidului este copleşit de o stare de incertitudine,
de nesiguranţă spirituală, de dorinţe incontrolabile ale inconştientului criminal, dar şi de dorinţa
de răzbunare, de a încheia socotelile cu lumea, cu familia, cu întreaga societate, doar printr-un
act vindicativ prioritar pentru sine pentru a se elibera de cutremurul agresivităţii interioare. Ideaţia
suicidară găseşte în pulsiunea de distrugere şi pulsiunea de moarte modalitatea de a curma
suferinţa şi sentimentul insuportabil de vinovăţie, care în momente de luciditate determină
angoasa şi căderea psihică a individului. Sinuciderea devine un scop pentru făptuitorul filicidului.
Existenţa planului suicidar precede intenţia realizării filicidului şi a crimei conjugale ( cazul
filicidului şi crimei conjugale de la Braşov, 2018, când un bărbat, după o tentativă de sinucidere,
îşi ucide soţia şi cei doi copii minori, dar supravieţuieşte şi nu se sinucide după actul criminal ;
cazul filicidului de la Piteşti, 2018, când un bărbat afectat de despărţirea de soţie îşi împuşcă
copilul de trei ani şi jumătate, apoi se sinucide ; cazul Andreea Yates, Houston 2001, care deşi
după mai multe tentative de suicid afirma că doreşte să moară pentru a nu le face rău copiilor,
rămânând nesupravegheată de soţ reuşeşte pe 20 iunie, într-o singură oră, să-şi înece cei cinci
copii minori în cada de baie). „ Elementul esenţial al unei tulburări de personalitate îl constitue
un pattern durabil de experienţă internă şi de comportament care deviază considerabil de la
cerinţele culturii individului şi se manifestă în cel puţin două din următoarele domenii:
cunoaştere, afectivitate, funcţionare interpersonală ori control al impulsului ” ( DSM-IV-TR,
2003, pag. 686 ).
Analiza sociologică a filicidului prezintă factorii de risc care pot cauza omorul şi violenţa
conjugală ca fiind deteriorarea relaţiilor familiale, pierderea locului de muncă, diminuarea
veniturilor economice, izolarea socială a făptuitorului, umilire şi insatisfacţie în viaţa conjugală,
vârsta şi bolile progresive, atitudinea provocatoare a victimei ( mai ales în cazul filicidului
accidental ), tulburările de personalitate, statut ocupaţional scăzut, divorţul, consumul de alcool
( Balica, 2010 ). Tulburările de comportament cauzate de consumul de alcool pot destabiliza viaţa
socio-familială. După ce consumă alcool uneori individul poate resimţi o stare de rău, creierul se
opune efectelor toxice provocate de substanţa care invadează organismul. Alcoolul trece din gură
în stomac unde se petrece transformarea etanolului în acetaldehidă, şi apoi în ficat unde are loc
procesul de metabolizare. Aceste descompuneri de substanţe pot influenţa şi surprinde negativ
organismul individului, excesul consumului de alcool poate conduce la stări de greaţă şi vomă,
metabolizarea alcoolului fiind incapabilă şi insuficientă pentru a prelua şi transforma substanţele
toxice. Dacă organismul reuşeşte să se apare prin starea de greaţă şi vomă în cazul consumului
excesiv de alcool, efectul alertei creierului, în cazul agresivităţii interioare, care controlează
funcţiile fiinţei dominate de pulsiunea de distrugere, singurul mod de apărare este descărcarea
prin eliberarea intenţionată a violenţei Se-ului desfigurat de ură şi spontaneitatea simţirilor
malefico-abisale.
Incapabil de adaptare în societate făptuitorul se consideră victima respingerii sociale, mediul
social şi familial adoptă o poziţie de dezaprobare a comportamentului nepotrivit ( consum de
alcool, droguri, violenţă domestică ). Ideaţia suicidară prezentă în fiinţa agresorului este
determinată şi de poziţia stigmatizantă pe care făptuitorul o întâlneşte în comunitate ( Tănăsescu,
2012 ). În violenţa intrafamilială partenerul de viaţă devine în mod nejustificat obiectul
descărcării de agresivitate. Partenerul de viaţă ( soţia ) este cel care i-a oferit încredere, s-a ocupat
de educaţia copiilor, un ataşament complex prin care viaţa familială evoluează pozitiv. În situaţia
în care parteneriatul se destramă ( soţia părăseşte domiciliul conjugal şi divorţează ) făptuitorul
filicidului consideră că eşecul său existenţial a fost produs de această ruptură, sentimentul
vindicativ se transformă în reflecţia şi raţionamentul crimei, fiind un mod de supravieţuire cu
sine însuşi până când desăvârşeşte trecerea la actul criminal. Analizând funcţia psihanalizei în
criminologie dezvoltatată de teoria lui Lacan, Stephen Costello consideră că trecerea la act
desemnează actele impulsive de natură violentă şi criminală, care uneori marchează debutul unui
episod psihotic acut ( Costello, 2017 ). Trecerea la act înseamnă ideea omucidară transformată în
actul criminal, o intenţie care pleacă din lumea simbolicului şi se materializează în lumea realului
producând efecte juridice.
Filicidul nu este doar un act antisocial sancţionat de lege cu executarea unei pedepse privative de
libertate, ci reprezintă şi imaginea dramatică a unei familii, în mijlocul unei comunităţi incapabile
să prevină trecerea la act, imagine care descrie atât fapta prevăzută de legea penală, cât şi etapele
pe care le parcurge vinovăţia făptuitorului până la momentul săvârşirii crimei. Aspectele
psihologice, religioase şi social-economice sunt importante atunci când analizăm etiologia
crimei, modul în care a fost realizată fapta, sau atunci când expertiza medico-legală psihiatrică a
descoperit un discernământ diminuat, o personalitate afectată de anumite tulburări psihice (
Tănăsescu, 2012 ). Vinovăţia făptuitorului este descrisă de factorul intelectiv ( discernământul,
conceperea faptei, reflecţia şi raţionamentul, justificarea şi argumentele în favoarea crimei,
procedura, construcţia şi premeditarea situaţiei criminale ), factorul volitiv ( manifestarea forţei
interioare a Eului criminal împins de inconştient să treacă peste orice inhibiţie morală- distrugerea
Supraeului- pentru realizarea faptei ) şi factorului afectiv - emoţiile inconştientului eliberate
pentru trăiri intense, catharsis-ul ( Atkinson, Atkinson, Smith, Bem, 2002 ). Voinţa de a comite
filicidul se naşte din proiectul ideaţiei omucidare şi suicidare, dar este împinsă şi cauzată şi de
inconştientul criminal, care reprezintă resursa pulsiunii de distrugere şi a pulsiunii de moarte. De
fiecare dată când un membru al familiei sau un copil este abuzat terapeutul sau profesorul trebuie
să raporteze cazul la instituţia locală sau guvernamentală responsabilă ( Davies, Frawley, 2017 ).

Aspecte psihanalitice
Prin pulsiune Freud înţelege acele forţe care există în spatele tensiunilor nevoilor Se-ului ( Freud,
2014 ). Prin aceste pulsiuni Se-ul determină Eul social să interacţioneze cu lumea exterioară, dar
să satisfacă în mod prioritar nevoile înnăscute ale persoanei. Pulsiunile devin cerinţele fizice
impuse vieţii psihice ( Freud, 2014 ). Prin distrugerea lucrurilor, prin retragerea socială, pentru a
proteja individul de suferinţă şi insatisfacţie existenţială, prin dizolvarea relaţiilor cu cei apropiaţi
şi a raporturilor profesionale, pulsiunea de distrugere conduce fiinţa spre starea anorganică (
Freud, 2014 ) transformându-se în pulsiune de moarte. Aceasta tinde să se întoarcă la o stare
anterioară vieţii, ceea ce este lipsit de viaţă ( absenţa primordială ) se presupune că a precedat
apariţia vieţii ( prezenţa esenţială ). Pulsiunea de distrugere acţionează contrar faţă de pulsiunea
de iubire. Scopul pulsiunii de iubire este să conserve şi să menţină fiinţa în viaţă, să păstreze
legăturile cu lumea exterioară şi să confere satisfacţie existenţială Eului social. Libidoul, ca
energie disponibilă a Erosului ( Freud, 2014 ), ca energie pozitivă a pulsiunii de iubire, este
prezent în Eul-Se dar şi în Supraeu. Eul încearcă să transfere investiţii de libido către obiecte,
numai când cineva este îndrăgostit total libidoul este transferat asupra obiectului şi obiectul se
pune oarecum în locul Eului ( Freud, 2014 ). Făptuitorul filicidului dezvăluie prin ideaţia şi
intenţia suicidară că a acumulat în interiorul său prea multă agresivitate, care va determina
modificarea comportamentului şi va stimula energia de autodistrugere. Inhibarea Supraeului,
descătuşarea de cenzura instanţei morale, va cauza treptat epuizarea Eului social şi consumarea
pulsiunii de viaţă, adică moartea libidoului ; individul moare din cauza propriilor sale conflicte
lăuntrice ( Freud, 2014 ). În Compendiu de psihanaliza, început în ultimul an de viaţă, Freud
consideră că libidoul are surse somatice, el se revarsă către Eu dinspre diferite organe şi părţi ale
corpului ( Freud, 2014 ). Făptuitorul filicidului având relaţii tensionate în viaţa familială se
presupune că funcţia sexuală îi este afectată de anxietate, de sentimentul de frustrare, precum şi
de către frecvenţa intoxicaţiei alcoolice ; episoadele depresive majore şi tulburarea de
personalitate antisocială deteriorează conţinutul şi naşterea plăcerii, lăsând fiinţa goală de
sentimente şi fără empatie. Inhibarea zonelor erogene ale corpului, epuizarea energiei vitale,
consumarea libidoului prin blocajul emoţional, psihic şi social reprezintă factori care conduc spre
apariţia comportamentului suicidar şi a înfăptuirii violenţei conjugale. Victima devine obiectul
din afara Se-ului şi intenţia satisfacerii pulsiunii de agresivitate. Prin intermediul voinţei Eului (
doar acesta are posibilitatea unei mijlociri ) există posibilitatea distrugerii Supraeului ( cel care
cenzurează excesele Se-ului ), pulsiunile instinctuale eliberându-se de orice barieră interioară.
Criminalul conjugal, care devine şi făptuitorul filicidului, afectat de tulburarea depresivă majoră
găseşte în propria fiinţă, în tenebrele inconştientului ancestral, resursa voinţei de agresivitate, o
cantitate suficientă de violenţă se eliberează prin interacţiunea cu obiectul victimizării sale şi
deschide transferul pulsiunii de distrugere. Supraeul, slăbit de efectele depresiei majore, de
înclinaţiile degradante şi alegerile lipsite de orice esenţă ale Eului, nu mai are puterea de a
influenţa pozitiv deciziile realizării actelor sociale ; Supraeul nu are forţa pulsiunilor Se-ului şi
nu poate întrerupe o activitate imorală pedepsită de legea penală ; în momentul comiterii crimei
instanţa morală- Supraeul nu poate interveni şi împiedica materializarea actului criminal ; un
Supraeu slab nu poate determina Eul să se sinucidă, nu poate vătăma propria sa fiinţare ( corpul
) pentru a întrerupe agresivitatea. Se-ul prin pulsiunea de agresivitate blochează Supraeul şi
stăpâneşte deciziile Eului criminal. Fără descărcarea de agresivitate Se-ul rămâne bolnav şi
insatisfăcut ; instinctele sale primitive nu pot tolera această stare.
David P. Celani în cartea sa „ Iluzia iubirii. De ce se întoarce femeia maltratată la agresorul său
” analizează teoria psihanalistului W.R.D. Fairbairn privind ataşamentul persoanelor respinse şi
abuzate faţă de cel care le-a cauzat durere şi suferinţă. Cercetările au arătat că acei copii care au
fost obligaţi să se mute din familiile lor abuzive au rămas în mod excepţional ataşaţi de părinţii
lor, atât la nivel simbolic, imaginar, cât şi la nivelul realului ( Celani, 2014 ). Copiii erau tulburaţi
emoţional şi se simţeau vinovaţi pentru situaţia creată, susţinând că ei sunt cei care au provocat
problemele negative din familie; părinţii lor abuzivi şi neglijenţi erau consideraţi de către copii
ca fiind părinţi buni, care au avut întotdeauna grijă de familia lor. Uneori „ sutele de refuzuri şi
respingeri diminuează dezvoltarea sentimentului de sine la copil ”
Interpretarea filosofico-religioasă a filicidului
Din punct de vedere religios este important de constatat dacă făptuitorul are capacitatea şi voinţa
de a găsi în el însuşi puterea de a se sinucide pentru a salva familia de crima conjugală şi filicid,
deşi religia nu tolerează sinuciderea indiferent de cauzele care au determinat-o. Această jertfă
este doar în interesul familiei, această faptă îi salvează pe cei dragi de actul criminal. Ideaţia
filicidară ( gândul uciderii propriului copil ) reprezintă cutremurul Supraeului, instanţa morală
încearcă într-un moment de echilibru al Eului social să-l împingă pe acesta la sinucidere înainte
de a săvârşi filicidul. Supraeul evaluează situaţia dramatică şi decide că este mai bine ca Eul să
aibă voinţa şi puterea de a se distruge pe sine, pierderea vieţii este necesară şi morală, pentru a
preveni comiterea unei crime cumplite. Eşecul sinuciderii ( tentativa de suicid ) conduce
maleficul spre trecerea la act. În cazul crimei de la Braşov, 2018, făptuitorul filicidului a mers la
mânăstire în ziua săvârşirii faptei, s-a rugat, şi a spus anchetatorilor că s-a lăsat cuprins de natura
actului mistic, având o revelaţie. În drum spre casă a încercat să se sinucidă cu un cuţit. Nu a
reuşit şi a plecat spre locuinţă unde si-a ucis soţia şi pe cei doi copii minori. În cazul Andreea
Yates, Houston, 2001, în discuţiile cu psihiatrul aceasta a spus că vrea să se sinucidă ( a încercat
de mai multe ori, dar a fost salvată ) pentru că îi este teamă să nu le facă vreun rău copiilor săi.
Filicidul s-a petrecut însă când femeia a rămas nesupravegheată acasă şi şi-a înecat în cadă cei
cinci copii.
În Facerea, capitolul 22 din Biblie, Isaac adus spre jertfă, este descrisă călătoria de trei zile a lui
Avraam spre muntele Moria. Avraam, la chemarea lui Dumnezeu, îl ia pe fiul său Isaac şi pleacă
spre muntele Moria pentru a-l ucide ( filicidul paternal ) şi aduce astfel jertfă divinităţii. Sarra
încredinţează lui Avraam pe fiul ei Isaac, pe care îl iubeşte foarte mult şi pentru care mulţumeşte
în fiecare zi lui Dumnezeu că a făcut posibilă naşterea sa, când nimeni nu mai credea că este
probabil să se întâmple ( Isaac este o minune pentru cei doi părinţi ). Sarra reprezintă imaginea
mamei care îşi încredinţează fiul partenerului de viaţă, în care are încredere ; starea de curăţenie
morală şi nevinovăţie este prezumată în cazul mamei victimei filicidului. În mod normal nicio
mamă nu ar încredinţa copilul unui prezumtiv criminal ( cazul filicidului de la Piteşti, 2018, urmat
de sinuciderea făptuitorului ; mama a avut încredere totală în fostul partener, de care divorţase
curând ; niciodată nu a considerat posibilă uciderea copilului ). În cartea sa despre traumă,
ataşament şi constelaţii familiale Franz Rupert consideră că ataşamentul este un principiu
universal, fiinţele care supravieţuiesc împreună sunt raportate unele la altele prin forţe de
ataşament ( Rupert, 2012 ). Individul care participă la procesul de ataşare, prin limbaj, sentimente,
gânduri, atingere corporală, contopire a simţurilor ( miros, gust, văz, auz ) poate lăsa asupra altuia
o impresie de neşters şi invers ( Ruppert, 2012 ). Ataşamentul unei persoane faţă de membrii
familiei şi mai ales faţă de mamă reprezintă forma fundamentală a ataşamentului uman ( filicidul
maternal sau paternal, matricidul, paricidul sunt considerate crime cardinale ). Ataşamentele
umane sunt emoţionale, toate sentimentele umane de bază îşi au originea în ataşament. Legăturile
şi experienţele emoţionale ale oamenilor care creează intersubiectivitatea, pot face posibilă
transpunerea în situaţia celorlalţi ( Ruppert, 2012 ). De cele mai multe ori agresorul şi victimele
locuiesc împreună, au aceleaşi ritualuri ; ataşamentul ancestral le-a unit simţurile, dispariţia sau
moartea unui membru al familiei poate cauza un şoc moral, emoţional sau o traumă psihică. În
cazul răzbunării făptuitorul filicidului conştientizează valoarea emoţională a actului criminal,
prejudiciul moral pe care îl produce fiind incomensurabil. „ În sfera ideatică, răzbunarea este
însoţită de o fantasmă (conştientă sau inconştientă) de a fi fost grav rănit de cineva şi de a obţine
satisfacţie prin vătămarea agresorului” ( Akhtar, 2018 ). Sarra este ataşată de fiul ei Isaac, dar îl
încredinţează lui Avraam să meargă împreună pe muntele Moria. Avraam este ataşat de fiul său,
dar în acelaşi timp îl iubeşte pe Dumnezeu şi vrea să-i respecte dorinţa – jertfa lui Isaac. Conflictul
interior al lui Avraam este tulburător. Trebuie să ia decizia de a-l ucide pe cel născut din bunătatea
divinităţii, şi în acelaşi timp se simte istovit şi neputincios pentru această faptă. Avraam este
influenţat de credinţă, de vocea universală a eticului, şi este împins să treacă la săvârşirea crimei.
Avraam nu contestă dreptul lui Dumnezeu de a cere jertfă un copil nevinovat. Avraam se simte
vinovat pentru că nu va fi în stare să realizeze fapta cerută de vocea divină. Sentimentul de
vinovăţie nu prezintă un comportament suicidar, deşi Avraam este conştient că dacă îşi va ucide
copilul, la cererea lui Dumnezeu, viaţa sa alături de Sarra va fi doar frică şi cutremur. Drumul
spre muntele Moria şi-l petrece în tânguire şi detresă ( îi este teamă să nu fie considerat slab şi
fără credinţă ; să nu fie blestemat cu puterea de a-l ucide pe Isaac ). Kierkegaard consideră că
fără o conştiinţă eternă, care să locuiască fiinţa omului, fără conştiinţa de sine care îşi
conştientizează eternul viaţa nu ar fi decât disperare ( Kierkegaard, 2005 ). Interpretarea
filosofului danez privind fapta lui Avraam porneşte de la situaţia acceptării destinului în clipa
chemării divinităţii. Actul său nu este absurd pentru că a crezut în suprasensul divin. Avraam a
acceptat credinţa şi a lăsat în urmă înţelegerea lumească ( Kierkegaard, 2005 ). „ Suprasensul
este calea, drumul şi puntea spre cel care va să vină” ( Jung, 2011 ). Filicidul în acest caz înseamnă
voinţa de credinţă, voinţa de participare la actul divin – metanoia. Când Avraam scoate cuţitul
Dumnezeu îl împiedică în ultima clipa să comită tulburătoarea crimă; epuizat de această încercare
Avraam a imbătrânit pentru eternitate. „ Cine a întărit braţul lui Avraam, cine i-a ţinut ridicată
mâna dreaptă, ca să nu cadă neputincioasă? Cel care vede asta paralizează” ( Kierkegaard, 2005
).
Concluzii
Depresia este o tulburare psihologică care afectează aproximativ 7 % din populaţia generală (
Schaffer, Rodolfa, 2019, citând Center for Behavioral Health Statistics and Quality, 2016 ).
Studiile privind 442 bărbaţi realizate pe o perioadă mai mare de 20 ani au descoperit „ o asociere
între childhood maltreatment and later antisocial behavior as a function of MAOA-LPR
genotype: presence of both risk factors- the low- activity variant of MAOA gene and a history of
childhood maltreatment- doubled the risk for conduct disorder, antisocial personality disorder
symptoms, and other measures of aggression ( Canli, 2015 ). Depresia majoră are un rol
semnificativ în producerea comportamentului suicidar, precum şi în cauzarea violenţei conjugale
şi a filicidului. Nu există foarte multe explicaţii obiective în ceea ce priveşte actul suicidar al
criminalului conjugal precedat de filicid, însă toate studiile prezintă existenţa tulburării depresive
majore în comportamentul făptuitorului. Violenţa conjugală urmată de filicid şi sinuciderea
făptuitorului poate fi influenţată de consumul de droguri şi alcool, de starea de sărăcie, divorţ,
pierderea locului de muncă, însă aceşti factori nu reprezintă principala cauză a săvârşirii
infracţiunii. Factorii sociali, culturali, economici pot contribui la cauzarea depresiei majore, care
prin evoluţia sa negativă se transformă într-o tulburare semnificativă; voinţa criminalului găseşte
în depresia majoră resurse suficiente pentru a concepe ideaţia suicidară şi forţa necesară pentru
executarea actului criminal. Succesul cercetărilor viitoare poate conduce la un tratament mai bun
al tulburării depresive majore, analizată atât ca pe o boală infecţioasă cât şi ca pe o tulburare
emoţională. Prin acest tratament putem evita o parte din situaţiile dificile ce conduc la violenţa
conjugală, în care unul dintre parteneri prezintă simptomele depresiei majore.

References
Akhtar, Salman, 2018, Sources of Suffering: Fear, Greed, Guilt, Deception, Betrayal, and Revenge, Bucharest:
Three Publishing House.
Aniţei, Mihai, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, and Teodor Mihăilă. 2016. Personality Psychology Treaty.
Bucharest: Three Publishing House.
Atkinson, Rita L., Atkinson Richard C., Smith, Edward E., Bem, Daryl J., 2002, Introduction to Psychology,
Bucharest, Technique S.A. Publishing House.
Balica, Ecaterina, 2010, The maternal and paternal filicide in Romania: trends and risk factors, in Romanian
Sociology, Volume VIII, Nr. 3
Canli, Turhan, 2014, Reconceptualizing major depressive disorder as an infectious disease, Biology of Mood &
Anxiety Disorders, 4:10, doi:10.1186/2045-5380-4-10
Canli, Turhan, 2015, The Oxford Handbook of Molecular Psychology, New York, Oxford University Press.
Celani, David P., 2014, The Illusion of Love. Why the Battered Woman Returns to Her Abuser Bucharest: Three
Publishing House.
Costello, Stephen J., 2017, The Pale Criminal: Psychoanalytic Perspectives, Bucharest: Three Publishing House.
Davies, Jody Messler, Frawley, Mary Gail, 2017, Treating the Adult Survivor of Childhood Sexual Abuse: A
Psychoanalytic Perspective, Bucharest: Three Publishing House.
DSM-IV-TR, 2003, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, edited by Aurel Romila, The Free
Psychiatric Association in Romania Publishing House.
Freud, Sigmund. 2014. About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German translation Daniela
Stefanescu.
Jung, Carl Gustav, 2011, The Red Book, Bucharest, Three Publishing House.
Kierkegaard, Soren, 2005, Fear and Trembling, Bucharest, Humanitas Publishing House.
Ruppert, Franz, 2012, Trauma, Bonding, Family Constellations, Trauma Psychotherapy, Bucharest: Three
Publishing House.
Sartre, Jean-Paul, 2004, Being and Nothingness, Piteşti, Paralela 45 Publishing House
Schaffer, Jack B., Rodolfa, Emil, 2019, ICD-10-CM: Casebook and Workbook for Students: Psychological and
Behavioral Conditions, Bucharest: Three Publishing House
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănăsescu, Camil 2012c. Agreso-victimogene typologies : Universul Juridic Publishing House.

Aspecte criminologice privind sclavia voluntară şi

inconştientul delincvenţial

Tănăsescu Gabriel
University of Craiova, Craiova, Romania, gabrieltanasescu@gmail.com

ABSTRACT: Din punct de vedere filosofic în cadrul unui sistem liber un individ are
posibilitatea, şi deci îi este permis prin propria sa autonomie de vointă, să se vandă el însuşi ca
sclav, fară a fi sancţionat de regulile societăţii, sau suportând consecinţele acestor reguli ( în
cartea sa Anarhie, stat şi utopie, în unul din capitole Un cadru pentru utopie Robert Nozick
tratează problema sclaviei voluntare ). Din punct de vedere psihocriminologic sclavia voluntară
este strans legată de inconştientul delincvenţial si pulsiunea de distrugere. Intrarea in Bandele de
stradă se poate realiza doar respectând ritualurile si Matricea Codului. Un membru al Bandei (
femeie sau bărbat ) acceptă să-şi piardă libertatea socială pentru a se bucura de respectul, reputaţia
şi stima veteranilor. Ieşirea unui membru din bandele de stradă nu este permisă de nucleul codului
comportamental, sancţiunea fiind moartea.
KEYWORDS: sclavia voluntară, inconştientul delincvenţial, libido, pulsiunea de distrugere,
semiotica violenţei, bandele de stradă, matricea codului
Introducere
Renunţarea la viaţa socială pentru a pătrunde în bandele de stradă transformă comportamentul
existenţial al individului. Sub aspect psihic el nu reuşeşte să înţeleagă conflictul interior între
forţele întunecate ale Eului, dominat de nevrotism, pulsiuni şi experienţe de viaţă fără inhibiţii,
şi puterea slăbită a Supraeului, incapabil să-şi mai impună instanţele sale morale. Personalitatea
delincvenţială a celor care fac parte din bandele de stradă poate fi caracterizată ca fiind o
personalitate antisocială. În Tratat de psihologia personalităţii acest tip de tulburare este
corelată puternic cu infracţionalitatea, iar acest comportament i-a determinat pe clinicieni să-i
caracterizeze pe indivizii cu acest tip de tulburare ca persoane insensibile, incapabile de
dragoste, incapabile de a învăţa din experienţele proprii şi lipsite de ruşine şi remuşcări ( Aniţei,
Chraif, Burtăverde, Mihăilă, 2016, pag. 305 ). Tulburarea este afectată şi de climatul familial
agresiv, consumul de droguri şi alcool, depresie, abandon şcolar, dificultatea găsirii unui loc de
muncă, dificultatea păstrării unei relaţii alături de un partener. Agresivitatea interioară îndreptată
împotriva propriei persoane ca sentiment de vinovăţie, ca semn al pulsiunii de distrugere (
complexul de inferioritate al Eului ) se poate transforma în agresivitate exterioară împotriva
lumii, împotriva celor vinovaţi de situaţia şi eşecul său socio-uman. În mijlocul bandei individul
tânăr este condamnat să se reinventeze, să înceapă să-şi creeze un destin, să înveţe alte reguli şi
să accepte alte provocări şi consecinţe. A intra într-o bandă de stradă înseamnă a fi de acord cu
un contract de sclavie voluntară. Membrul unei bande îsi pierde identitatea socială, el aparţine
grupului şi se supune regulilor impuse de liderul acestuia. El trebuie să fie pregătit să renunţe la
viaţa sa, să violeze sau să ucidă la comandă, să fure şi să tâlhărească, să transporte droguri şi să
ascundă arme. Va face tot ce este necesar pentru a beneficia de respectul membrilor grupului.
Aspecte filosofico-juridice
În Anarhie, stat şi utopie Robert Nozick consideră că un sistem cu adevărat liber poate exista
numai în cadrul unui stat minimal, niciun stat cu atribuţii mai extinse decât acelea ale statului
minimal nu poate fi justificat ( Nozick, 1997, pag. 355 ). Statul minimal este privit în teoria
liberală clasică ca fiind statul paznic de noapte limitat la funcţiile de apărare a tuturor cetăţenilor
lui împotriva violenţei, a furtului şi înşelătoriilor şi la asigurarea respectării contractelor (
Nozick, 1997, pag. 68 ). Nozick apreciază că poate exista şi o structură socială intermediară între
sistemul asociaţiilor private de protecţie şi statul paznic de noapte. Statul ultraminimal este
considerat ca fiind această structură socială şi are rolul de a oferi protecţie prin mecanismele sale
specifice doar celor care cumpără protecţia şi politica sa de constrângere. Deosebindu-se de
acesta statul minimal este redistributiv prin faptul că îi constrânge pe unii indivizi să plătească
pentru protecţia altora, asigurând costurile suplimentare din veniturile provenite din impozitele
celor care contribuie. Ceea ce i se impută statului minimal este faptul că îi lipseşte strălucirea şi
gloria, în sensul că în timpul unui mare pericol, care i-ar ameninţa stabilitatea, performanţa şi
identitatea, el nu va reuşi să creeze o stare de eroism şi nici nu va putea să-i determine pe oameni
să lupte cu devotament sau să se sacrifice. În cartea sa Despre libertate John Stuart Mill afirmă
că individului trebuie să i se lase liberă acea parte din viaţa lui care-l priveşte precumpănitor pe
individ; societăţii acea parte din viaţa membrilor ei care priveşte precumpănitor societatea. Deşi
societatea nu este întemeiată pe baza unui contract, şi deci nu răspunde niciunui obiectiv pozitiv,
trebuie să născocim un contract pentru a deduce din el seria obligaţiilor sociale. ( Mill, 1996,
pag. 139 ). Fiecare individ trebuie să aibă o atitudine corectă faţă de membrii comunităţii, atât
timp cât beneficiază de protecţie, şi este obligat să contribuie pentru binefacerile pe care le
primeşte. Orice stat, care deţine atribuţii cât mai însemnate şi care are posibilitatea de a controla
cetăţenii, este imoral şi violează drepturile naturale ale oamenilor. Orice individ trebuie să se
bucure de independenţa sa totală şi să aibă posibilitatea să se asocieze liber şi să-şi realizeze
proiectele existenţiale. Nozick consideră că doar intr-un sistem utopic orice fiinţă raţională va
avea aceleaşi drepturi ca şi cele pe care membrii comunităţii le posedă. În cazul în care un individ
nu este mulţumit de situaţia sa existenţială, el are posibilitatea să facă alegerea de a părăsi lumea
respectivă şi să trăiască într-o altă lume. În statul modern sistemul juridic este bine reglementat,
orice încălcare a actelor normative impune prezenţa forţei coercitive, instituţiile stabilind şi
modalitatea de impunere.
În sens filosofico-juridic prin contractul de sclavie voluntară înţelegem acordul între două
persoane spre a constitui un raport de subordonare, în sensul că una din părţi procură fără
echivalent un avantaj celeilalte şi se obligă să execute orice serviciu moral sau material sub
autoritatea celuilalt. Contractul este consensual şi unilateral, ceea ce înseamnă că se formează
prin simplul acord de voinţă al părţilor, numai sclavul se obligă faţă de stăpân, acesta neavând
anumite obligaţii prestabilite. Contractul de sclavie voluntară nu este licit şi nici moral, sclavul
voluntar nu are drepturi, ci doar obligaţii, şi trebuie să respecte forma şi condiţiile contractului.
Oferta contractului trebuie acceptată fără rezerve din partea sclavului. Elementele esenţiale ale
contractului stabilesc dreptul de viaţă şi de moarte al stăpânului asupra sclavului, alte elemente
secundare putând fi stabilite ulterior. Clauzele contractuale pot fi încălcate doar de către stăpân.
Contractul de sclavie voluntară se consideră început în momentul în care sclavul săvârşeşte un
act sau un fapt concludent în beneficiul stăpânului. Voinţa de a contracta poate fi exprimată
verbal sau prin manifestarea unui comportament, care potrivit convenţiei părţilor şi practicilor
statornicite nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei sclavului de a încredinţa viaţa şi libertatea sa
stăpânului. În unele cazuri jurământul este esenţial şi obligatoriu. Prin contractul valabil încheiat
stăpânul de sclavi are putere absolută asupra vieţii sclavului. Contractul se modifică sau încetează
numai prin acordul stăpânului. Caracterul absolut al contractului reiese din voinţa absolută a
individului de a se vinde pe el însuşi unui stăpân. Dreptul de proprietate al stăpânului asupra
sclavului este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu.
Într-o comunitate utopică individul poate să-şi impună orice constrângere, poate abuza de propria
persoană chiar făcând din aceasta obiectul unui contract de vânzare. Se pune problema dacă
societatea poate accepta dreptul stăpânului de a profita şi prospera de pe urma voinţei absolute a
sclavului de a se supune condiţiilor inumane ale contractului. În această construcţie utopică doar
stăpânul poate să modifice sau să anuleze condiţiile contractului, nicio decizie luată de alţi terţi
ca membri ai unei comunităţi morale nu poate viola expresia libertăţii sale contractuale, pentru
că a încheiat contractul de sclavie voluntară in baza acordului de voinţă exprimat în mod liber şi
cu discernământ de către sclav. Comunitatea este privită ca o asociaţie de indivizi, în care fiecare
îşi realizează lumea, existenţa sa utopică, în această comunitate individul îşi exprimă libertatea
şi fericirea încercând să respecte fericirea şi libertatea celorlalţi, pentru a crea cea mai bună lume
posibilă. Însă orice comunitate, indiferent dacă este utopică sau reală se întemeiază pe anumite
reguli. Individul poate să le accepte şi să se integreze în comunitate sau poate să respingă regulile,
considerând că acestea îi afectează libertatea naturală şi fericirea şi nu mai reprezintă cea mai
bună lume posibilă. Comunitatea trebuie să găsească soluţii pentru a-l compensa cumva pe
individ pentru insatisfacţia existenţială, lipsa nefericirii provocată de impunerea coercitivă a
regulilor comunităţii, precum şi pentru faptul că individul se obligă să nu aducă prejudicii prin
activităţile sale. Încălcarea regulilor atrage sancţiunea din partea comunităţii, individul trebuie
să-şi explice comportamentul antisocial în faţa instanţelor de judecată. Pentru că nimeni nu poate
rămâne forţat într-o societate care nu asigură individului liber satisfacţia realizării proiectelor sale
personale şi fericirea de sine, individul are posibilitatea să părăsească această comunitate, să
emigreze şi să-şi creeze propria sa lume, unde nu are nevoie de consimţământul şi respectul
celorlalţi ca să existe. În Fiinţă şi timp Martin Heidegger consideră că atunci când, în virtutea
faptului-de-a-fi-în-lume, facem ca fiinţarea intramundană să fie întâlnită, noi dăm spaţiu (
Heidegger, 2003, pag.152 ). Individul trebuie să-şi valorifice spaţiul în deschiderea fiinţării sale
în societate. Spaţialitatea fiinţei umane se câştigă odată cu angajarea conştiinţei sociale în
redactarea proiectelor existenţiale. Preocuparea pozitivă a unei fiinţe sociale pentru realizarea
spaţiului său public este confirmarea valorii colectivităţii din care face parte.
Bandele de stradă
Renunţarea la libertate înseamnă renunţarea la justiţie. Pătrunderea în bandele de stradă
presupune refuzul individului tânăr de a mai beneficia de statutul său social pozitiv şi în acelaşi
timp intenţia sa de a se implica total în activităţile ilicite ale bandei. Atât băieţii, cât şi fetele
trebuie să respecte ritualul iniţierii şi cooptării in rândurile bandei. Fetele, deşi minore, sunt
obligate să întreţină relaţii sexuale cu veteranii şi şefii de bandă ( cei ce conduc, care au cea mai
bună reputaţie ), iar băieţii suportă cu stoicism bătăile membrilor, pentru a le pune la încercare
rezistenţa fizică sau psihică. Uneori li se impune acestora să comită un furt, să lovească grav o
anumită persoană, sau chiar să comită o crimă pentru a fi acceptaţi ca membri. În lucrarea sa
Bandele de stradă Luca Vincenti consideră că luarea în primire a unei arme, sau transportul de
droguri pot constitui primele condiţii pentru a deveni membru în bandă. Custodia armei adeseori
poate reprezenta o probă subtilă prin ea însăşi, având unică finalitate de a ţine tânărul sub
observaţie, de a descoperi dacă el este de încredere. Alteori în schimb, deţinerea este un adevărat
instrument. Puştiul, fără să fie suspect din cauza vârstei fragede poate fi un adevărat
magazioner, nu doar de arme dar şi de droguri al bandei ( Vincenti, 2018, pag. 128 ). Botezul
membrilor de bandă, sau ritualul de iniţiere este realizat în mai multe etape şi are o complexitate
anume în funcţie de obiceiurile bandei şi decizia liderului. De obicei ritualul presupune o bătaie
a tânărului de către veterani şi membrii efectivi, actul violent încheindu-se cu o îmbrăţişare de
grup pentru a consfinţi unitatea familiei.
Zece noi membri sunt de fapt 10 noi transporturi, 10 noi curse pe care se poate baza că pachetul
ajunge la destinaţie, o cursă susţinută de un transportator tânăr, îndrăzneţ, cu cazierul curat,
fără culpă şi căruia nu i se dă nimic din punct de vedere economic, ci o palmă pe umăr şi o
medalie frumoasă de bandă atârnată la gât…Pentru noul membru care vrea cu adevărat să facă
parte din bandă, despre care s-au spus atâtea fapte importante ( o adevărată gesta ), este o
onoare de a fi în graţiile şefului, de a se bucura de aprobarea lui şi cucerirea unui început de
reputaţie. ( Vincenti, 2018, pag. 131). Noul membru trebuie să respecte ierarhia bandei, să înveţe
codul valoric-normativ, să lupte pentru interesele comune ale membrilor, afirmându-se şi
câştigând astfel reputaţie, să apere teritoriul bandei şi să ducă la îndeplinire atribuţiile ocazionale
care i-au fost repartizate. Alte reguli generale pot impune restricţii totale în ceea ce priveşte
colaborarea cu poliţia, divulgarea unor informaţii privind activităţile ilicite ale bandei, trădarea
fiind pedepsită cu moartea. Sunt interzise crimele pe teritoriul bandei, omorul trebuie realizat
întotdeauna în afara cartierelor pe care banda de stradă le ocupă. Femeile şi persoanele din
familiile membrilor trebuie protejate, bisericile şi cinematografele sunt considerate zone neutre,
teritorii unde nu sunt acceptate activităţi criminale. Cariera de bandă a noului membru depinde
de respectarea acestor reguli, precum şi de motivaţia sa interioară care îl determină să iasă din
anonimat şi să se afirme pentru a accede în ierarhia grupului. Uneori ferocitatea crimelor, violenţa
exagerată îi surprinde chiar şi pe veterani, tinerii fiind conştienţi că ascensiunea în organizaţia de
stradă reprezintă un pas important pentru primirea în marile organizaţii criminale. Intrarea în
închisoare pentru fapte penale săvârşite în interesul bandei agresionale contribuie la reputaţia
celui condamnat, faptul că nu-şi trădează banda, liderul şi prietenii conduce la creşterea
prestigiului şi a onoarei.
Prin semiotica violenţei noi înţelegem să ne referim la toate acele procese de comunicare şi de
semnificaţie utilizate de bande faţă de alte bande în expresiile lor agresive. Studierea canalelor
de comunicare şi a acţiunilor împlinite de acestea este modul de a înţelege conţinuturile şi
modalităţile limbajului vehiculat ( limbaj verbal, analogic, simbolic ) orizontul lor valorial,
normativ, de sens( Vincenti, 2018, pag.104). Liderul bandei de stradă este cel care acţionează
pentru binele comun al membrilor, el este cel care decide acţiunile stradale, conflictul şi războiul
cu alte bande rivale, alianţele şi măsurile pe care banda trebuie să le întreprindă. În funcţie de
ierarhie, experienţă şi pregătire liderul este urmat de membrii de bandă veterani, cei care trăiesc
din acţiunile ilicite ale bandei şi care sunt în stare să se sacrifice pentru supravieţuirea şi
activitatea bandei de stradă. În zona inferioară apar membrii efectivi ai bandei, membrii cu rol
decorativ, membrii gregari şi tinerii care aspiră să facă parte într-o bună zi din banda de stradă.
Liderul stabileşte codul valoric-normativ, ierarhia de bandă, morfologia, comunicarea,
activităţile şi priorităţile zilnice, sistemele de acces, stabilirea teritoriului şi controlul acestuia,
mobilitatea şi recompensele care se cuvin tuturor membrilor bandei. În funcţie de vârstă întâlnim
mai multe structuri pe mai multe niveluri, astfel banda de jos este formată din băieţi cu vârsta
cuprinsă între 6 şi 12 ani, banda medie cuprinde membri cu vârsta între 12 şi 24 ani, iar banda
înaltă este alcătuită din vârfuri, după 24 ani, membri cu experienţă.
Respectul, reputaţia, stima, vendeta, onoarea, omerta, şi notorietatea formează Matricea
Codului bandelor de stradă. Identitatea în mijlocul bandei se bazează pe aceste calităţi ale
membrilor. Codul impune individului să fie un om de cuvânt, să fie curajos şi credincios
grupului din care face parte, să respecte ierarhia în bandă, pe lider, pe veterani şi pe toţi membrii
cu experienţă. Orice membru trebuie să poarte vestimentaţia corectă, să utilizeze semnele de
mână şi orice alte simboluri necesare pentru a se diferenţia de bandele adversare. În timpul
confruntărilor privirea dură şi culorile excentrice trebuie să impresioneze, reputaţia membrilor
creşte şi în funcţie de observarea reciprocă a comportamentului stradal. Atunci când banda
suferă o ofensă Codul obligă liderul şi membrii să contraatace şi să se răzbune ( vendeta ).
Onoarea membrilor şi a bandei trebuie să rămână în permanenţă apărată, un membru fără
onoare este marginalizat şi dispreţuit. Onoarea grupului trebuie protejată, ea este inviolabilă,
menţinerea ei fiind o condiţie vitală. Omerta ( legea tăcerii ) este sancţionată cu moartea în
cazul în care vreun membru vorbeşte despre acţiunile criminale ale grupului ( omoruri, trafic
de droguri, tâlhării ). Cariera de bandă, vilolenţa stradală şi reputaţia în luptele dintre grupuri
definesc renumele şi notorietatea membrilor şi a bandei de stradă, o condiţie pentru controlul
unor teritorii importante şi creşterea afacerilor ilicite.

hanalitice
Aspecte psihanalitice
Utopia bandelor de stradă este seducătoare. Tânărul membru se dezbracă de complexul de
vinovăţie pe care îl cunoaşte în mediul şcolar şi familial, abandonul vieţii sociale având loc în
circumstanţe nefericite: respingere, marginalizare, eşec existenţial în realizarea unor proiecte
pozitive, uneori dicriminare şi lipsa unei egalităţi de şanse. Nerespectând regulile sociale,
adolescentul, care preferă un comportament scăpat de frânele inhibiţiei, va dobândi obiceiul
de a acţiona, de îndată sau ori de câte ori are prilejul, pentru a dobândi sentimentul de
împlinire şi de independenţă acţională, gândind post factum asupra consecinţelor, uneori
pentru a arăta cât este de puternic ( Tănăsescu, 2012, pag. 121 ). Copilăria nefericită, absenţa
afecţiunii şi dragostei, dezorientarea în lumea reală copleşitoare prin impunerea unor
angajamente sociale, instabilitatea emoţională, lipsa mijloacelor de trai, măsurile întârziate
ale asistenţei sociale, inconsecvenţele legislative privind delincvenţa juvenilă şi neacordarea
unui ajutor social stabil completează imaginea adolescentului aruncat în lume fără temei,
direcţie şi justificare, nevoit să se decurce, folosindu-şi spiritul rebel şi orgoliul fiinţei
persecutate pentru a pătrunde într-o lume mult mai apropiată, care îi poate conferi respect şi îi
aduce răzbunare.
Inconştientul delincvenţial este gazda reprimărilor Eului nevrotic epuizat de conflictul
pulsiunilor de distrugere, care încearcă să satisfacă fară restricţii morale cerinţele Se-ului.
În structura delincvenţială masculină se constată existenţa unor modele de organizare,
adecvate mediului de operare agresional, în care fiecare individ va obţine cele mai mari
avantaje ( Tănăsescu, 2012, pag.151 ). În societate individul găseşte doar plăcerile inutilităţii.
Fiind marginalizat de colegii de şcoală, profesori, atmosfera intelectuală devine chinuitoare şi
găseşte în abandon modalitatea de a schimba perspectivele existenţei sale în societate.
Trebuie doar să aibă curajul de a părăsi această relaţie neplăcută şi nepotrivită personalităţii
revoltate. Ruina în mijlocul colectivităţii, sentimentul de indiferenţă şi neînţelegere a
normelor juridice, bucuria ascunsă a unei perverse lucidităţi în faţa căderii şi fatalităţii, lipsa
unei bariere morale, inhibarea acţiunilor sociale pregătesc declinul fiinţei viitorului membru
al bandei de stradă şi îi fac alegerea mult mai uşoară.
Competenţa personală este abilitatea de a fi permanent conştient de emoţiile tale şi de a-ţi
gestiona comportamentul şi tendinţele ( Bradberry, Greaves, 2016, pag. 30 ). Delincventul
tânăr înţelege şi acceptă sclavia sa voluntară în interiorul unei bande pentru că se consideră
privilegiat să-şi realizeze un alt destin, să devină util folosindu-şi toată agresivitatea şi
competenţele infracţionale, furia sa antisocială devine un capital necesar pentru a dobândi
respect şi pentru a promova în noul său grup. Freud consideră că activitatea principală a
Supraeului este aceea de a impune restricţii oprind satisfacerea nevoilor înnăscute ale Se-ului.
Eul tinde spre plăcere, vrea să evite neplăcerea ( Freud, 2014, pag.175 ). Întreaga energie a
Erosului, pe care o vom numi de acum încolo libido, este prezentă în Eul-Se încă
nediferenţiat şi serveşte la neutralizarea înclinaţiilor distructive existente simultan ( Freud,
2014, pag. 179 ). Devenind membru al bandei individul scapă de vocea autoritară a
Supraeului care impunea regulile de conduită. Înlăturarea Supraeului înseamnă şi anihilarea
complexului de vinovăţie, tânărul agresor doreşte să-şi elibereze libidoul, vrea să scape de
orice constrângeri morale şi să participe fără inhibiţii la comiterea activităţilor ilicite.
Însă când în viaţa interioară a individului energia Erosului ( pulsiunea de iubire ) începe să se
stingă treptat, atunci libidoul ca funcţie a acestei energii va lăsa loc în fiinţă venirii unei
energii uitate, pulsiunea de distrugere ( pulsiunea de moarte ) care doreşte să reinstaureze fără
limite forţa de care a fost părăsită.

References
Aniţei, Mihai, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, and Teodor Mihăilă. 2016. Personality Psychology Treaty.
Bucharest: Three Publishing House.
Freud, Sigmund. 2014. About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German translation Daniela
Stefanescu.
Heidegger. Martin. 2003. Being and Time. Bucharest: Humanitas Publishing House
Mill. John Stuart. 1996. About Freedom. Bucharest: Eminescu Publishing House
Nozick, Robert. 1997, Anarchy, State, and Utopia. Bucharest: Humanitas Publishing House
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Bradberry, Travis and Jean Greaves. 2016. Emotional Intelligence 2.0. LITERA Publishing House. English
translation by Irina Brates, digital version.
Vincenti,Luca. 2018. Street Gangs. Iaşi: Auto-Publish

Aspecte psihocriminologice privind violenţa domestică şi personalitatea

agresorului conjugal

Tănăsescu Gabriel1

1
Lect. univ. dr., Universitatea din Craiova
gabrieltanasescu@gmail.com
ABSTRACT: Din punct de vedere psihanalitic, criminalul conjugal îşi ucide cu cruzime
soţia, uneori copiii, pentru că imaginea pozitivă a familiei provoacă sentimentul de
vinovăţie teribil şi insuportabil. Partenerul reprezintă iubirea, Erosul, pulsiunea de viaţă,
proiectul existenţial al unui destin familial comun, bine definit prin realizarea satisfacţiilor
personale şi colective. În cazul unei despărţiri a familiei, fără niciun sens predeterminat,
soţia refuză să facă parte din viaţa agresorului, victima devenind simbolul distrugerii.
Pulsiunea de moarte şi distrugere, frustrarea şi insatisfacţia existenţială ucid esenţa
Supraeului (Superego) şi permit personalităţii criminale să se manifeste pentru mijlocirea
trecerii la act. Fără ajutor din partea societăţii, victima nu are nicio şansă de a supravieţui
sau de a trăi împreună cu criminalul conjugal într-un mod decent şi normal. Ordinul de
protecţie provizoriu este esenţial.

Keywords: inconştientul criminal, agresorul conjugal, inconştientul victimal, pulsiunea de distrugere, ordinul de
protecţie provizoriu

Introducere
Starea de suferinţă, amorţire, absenţă, tulburarea şi căderea psihică determină uneori victima
violenţei conjugale să fie incapabilă să prevadă comportamentul criminal al agresorului. Predicţia
comportamentului criminal este necesară pentru a putea întârzia şi împiedica trecerea la act. În
cartea sa Despre psihanaliză (2014, pag.178) Sigmund Freud numeşte pulsiunea de distrugere ca
fiind o pulsiune de moarte, dacă presupunem că ceea ce este viu a apărut mai târziu decât ceea
ce este lipsit de viaţă şi a provenit din el, atunci pulsiunea de moarte este adecvată formulării
menţionate că o pulsiune tinde să se reîntoarcă la o stare anterioară. Comportamentul violent
al agresorului conjugal este dominat de pulsiunea de distrugere, sentimentul eşecului existenţial,
frustrarea în faţa refuzului victimei de a convieţui într-un mediu negativ permite descărcarea
complexului de vinovăţie şi realizarea voinţei Eului agresional. În teoria pulsiunilor descrisă de
Freud Se-ul (das Es, Id ) exprimă intenţia propriu-zisă de viaţă a individului (2014, pag. 177),
iar energiile şi forţele care se creează şi se manifestă pentru îndeplinirea cerinţelor Se-ului sunt
pulsiunile de iubire (Erosul) şi pulsiunea de distrugere.
Violenţa conjugală nu are o anumită naţionalitate, etnie sau vreo preferinţă culturală. Ca orice
formă a delincvenţei ea nu face deosebire de rasă şi o întâlnim în diversitatea mediilor sociale,
atât în familiile cu venituri financiare instabile cât şi în familiile bogate. Actul agresional se
petrece atât în mediul urban, cât şi în mediul rural, şi este comis atât la domiciliul victimei, cât şi
în spaţiul public. Actul agresional nu apare din neant, neprevăzut, el îşi are rădăcini în cultura
violentă a familiei, şi de obicei este precedat de episoade agresogene, certuri, atacuri
provocatoare, fizice, psihice sau verbale, premeditate şi pregatite în detaliu de agresorul conjugal,
sau realizate spontan, influenţat de mediul familial, crizele de isterie, frustrare, devianţă sexuală
şi comportamentală, consum de alcool şi droguri, care pot amplifica şi agrava starea agresională
a subiectului infracţiunii. Ceea ce trebuie subliniat prin descrierea psihanalitică a agresorului
conjugal este starea de periculozitate pe care o resimte victima, atunci când este incapabilă să se
apere şi nici să iniţieze o formă de scăpare, în situaţia în care trăieşte împreună cu cel ce o insultă
şi o agresează. Eul agresorului conjugal se sufocă sub pulsiunea de moarte şi în acelaşi timp el
trebuie să scape de cerinţele şi nevoile vitalităţii Supraeului, exigenţa acestuia constituind de fapt
adevărata presiune, pe care Eul, deformând principiul realităţii şi devalorizând relaţiile sale
social-familiale, nu o mai îngăduie şi nici nu o mai poate suporta.
Analiza psihanalitică a personalităţii agresorului conjugal
Inconştientul victimal şi inconştientul criminal au o bază comună prin accesul la amintirile
comune petrecute în familie, convieţuirea pozitivă ce a condus la întemeierea familiei, acţiunile
fericite alături de copii sau persoane iubite, toate acestea determină pulsiunea de viaţă a victimei
să nu alerteze încă instinctul de autoapărare şi să nu prevadă comportamentul distructiv al
agresorului. Victima nu intuieşte pericolul iminent, nu sesizeaza reprimările partenerului de viaţă,
nu părăseşte domiciliul comun şi acceptă în continuare recidiva actului agresional. Inconştientul
victimal este tulburat de presiunea ultimativă a Supraeului victimei care îi impune Eului să nu
mai accepte situaţia periculoasă creată în cadrul familiei. Victima este şocată de presupunerile şi
estimările negative faţă de partener, pe care propria sa conştiinţă le primeşte prin intermediul
Instanţei Morale ( Supraeul ), dar nesocoteşte fară temei posibilitatea realizării acestora.
Criminalul conjugal premeditează foarte bine trecerea la act şi îşi surprinde victima, fără să-i
acorde vreo şansă de scăpare ( se pregăteşte în umbră şi atacă pe la spate… ). Rolul familial pe
care îl joacă înainte de comiterea infracţiunii îi permite acestuia să-şi domine victimele şi să le
descopere vulnerabilităţile. Dacă în faţa unui necunoscut instinctul de conservare al fiinţei
funcţionează şi reacţionează pentru nevoia sa de supravieţuire, pentru că victima are mai multă
grijă să prevadă şi să intuiască atitudinea agresională a unei persoane străine, în schimb în faţa
agresorului conjugal victima este surprinsă de atacul direct şi imprevizibil, voinţa realizării crimei
nu îi acordă posibilitatea unei legitime apărări. O persoană care face parte din familie, în mod
normal conferă încredere partenerului de viaţă, victimă a unei intuiţii eronate afectată de decizii
relaţionale greşite. În Inteligenţa emoţională 2.0 Travis Bradberry şi Jean Greaves consideră că
atunci când ceva îţi produce o reacţie emoţională prelungită, acest lucru se numeşte eveniment
declanşator. Reacţia pe care o ai la declanşatori este construită de istoria ta personală, ce
include experienţa pe care ai avut-o în situaţii similare ( 2016, pag. 24 ). Reacţia victimei
infracţiunilor conjugale este una întârziată, neconformă cu realitatea şi uneori nepotrivită
situaţiei. Victima uneori nu-şi înţelege propriile emoţii, este confuză, climatul familial periculos,
imoral şi lipsit de speranţă îi creează o puternică stare de dezordine interioară, este depăşită de
situaţia negativă neaşteptată. Eul victimal este incapabil sa gestioneze propriul său comportament
agresat şi nici nu are capacitatea de a analiza comportamentul criminal al agresorului conjugal şi
relaţiile conflictuale care o demoralizează. Specialiştii în victimologie consideră că victima
criminalităţii conjugale este surprinsă de iniţiativa şi lovitura criminală a partenerului sau
partenerei, a fiului sau fiicei, sau a oricărui membru din cadrul familie (Camil Tănăsescu, 2012,
Psihologie judiciară). Delincventul obişnuit înainte de a trece la săvârşirea faptei se concentrează
pe realizarea unei strategii funcţionale. Factorul intelectiv, factorul afectiv şi factorul volitiv
contribuie la reuşita sau eşecul acţiunii delincvenţiale. Personalitatea delincventului obişnuit se
foloseşte de experienţă, informaţii senzoriale şi date empirice, dar şi de mintea intuitivă, dincolo
de complexitatea raţionalizării cântăreşte strategic avantajele şi dezavantajele oportunităţii
trecerii la act. El are abilitatea să se adapteze pentru a nu fi prins şi posibilitatea de a învăţa din
eşecuri şi greşeli. Inconştientul criminal al agresorului conjugal îşi justifică faptele sub presiunea
pulsiunii de distrugere. Uneori etapa întemeierii justificării şi etapa reflecţiei se contopesc cu
momentul brutal al trecerii la act. Etiologia crimei este ascunsă în ferocitatea inconştientului
criminal, orice remuşcare din partea Supraeului este tardivă, Instanţa Morală este sufocată,
regretul activităţii agresionale nu este posibil, inhibiţia în faţa durerii şi suferinţei victimei, ca
barieră fundamentală pe care Eul o impune pulsiunii de moarte, nu se găseşte în fiinţă în clipa
trecerii la act.
În Fuga de libertate Erich Fromm consideră că distructivitatea este diferită de vreme ce urmăreşte
nu o simbioză activă sau pasivă, ci eliminarea obiectului său. Dar şi ea provine tot din
insuportabila suferinţă şi izolare a individului. Pot scăpa de sentimentul propriei neputinţe în faţa
lumii exterioare dacă o distrug… Distrugerea lumii este ultima încercare, aproape disperată, de
a mă salva de la a fi strivit de ea ( 2016, pag 186 ). Aruncat în lume, fără a primi vreo certitudine
sau definiţie a umanităţii sale, individul încearcă să-şi justifice existenţa şi să-şi întemeieze
scoaterea din ascundere a fiinţei sale prin mijlocoace proprii ce ţin de inteligenţa sa emoţională
sau de un bun echilibru între Se-ul fiinţării brute şi cerinţele lumii exterioare. Regulile morale ale
Supraeului protejează o perioadă individul de propria sa distrugere, sau de conflictul cu societatea
şi angajamentele sociale. Dasein-ul ca prezenţialitate şi deschidere a fiinţei umane în lume
conferă individului preocuparea existenţială şi rostul chemării sale istoriale. Acceptă căsătoria şi
relaţiile familiale ca pe o deschidere a destinului său esenţial. Individul înainte de a deveni agresor
se bucură de privilegiile sociale şi de satisfacţia Erosului ca pulsiune de viaţă în armonia familiei.
Plăcerea sexuală, poziţia în societate, respectul în viaţa cotidiană, bucuria îndeplinirii
angajamentelor sociale, preocupările zilnice şi actele de rutină ar trebui să-l ţină departe pe
individ de propria cădere. Neputinţa în faţa lumii exterioare, neputinţa în faţa angajamentelor
casnice, intoxicaţia cu alcool sau alte substanţe împing individul să caute soluţii în distrugere.
Violenţa cauzată de neputinţă şi frustrare indică starea de pericol în care se află individul.
Agresorul şi violatorul conjugal acţionează pentru a se distruge pe sine, pentru a desacraliza
principiile şi valorile sale cele mai intime, pentru a dezumaniza orice formă de relaţie familială,
pentru a şterge urmele istoriei familiale şi a absenţializa amintirea Erosului, precum şi a oricăror
proiecte existenţiale comune cu partenera sa (Camil Tănăsescu, 2012, Criminologie). Erosul este
reprimat odată cu neantizarea vocii Supraeului. Doar fuga de vinovăţie şi orice responsabilitate
morală îi conferă o oarecare direcţie. Masochismul moral îi deschide calea către brutalizare şi
perversiune, sadismul actului distructiv fiind uneori urmare a metamorfozei Eului individului
descompus de lupta pulsiunii de moarte şi a sentimentelor de vinovăţie inconştiente. Se-ul
vindicativ şi receptiv la slăbiciunea şi lipsa de echilibru a Supraeului îşi impune dorinţele şi nu
acceptă concesii legate de pulsiunea de distrugere, chiar dacă acest lucru va compromite
compartamentul social al individului. În situaţia în care agresorul conjugal comite crima
împotriva unui membru al familiei, sau chiar îşi omoară întreaga familie, există posibilitatea ca
Eul să nu accepte evenimentul şi condiţia sa ulterioară, realizând actul suicidal pentru a neantiza
ecoul descompus al Supraeului.
În cartea sa de psihologie judiciară şi psihanaliză Criminalul palid Stephen J. Costello face o
scurtă descriere psihanalitică a sufletului criminalului, cu referire la articolul lui Jung Privire în
sufletul delincventului care sugerează că criminalul ar poseda o personalitate duală, în sensul în
care acesta îşi doreşte să apară ca un individ respectabil ( 2017, pag 62 ). Se pare că, pe lângă
faptul că suntem clivaţi, duali şi disociaţi, suntem toţi nişte potenţiali criminali care îşi împing
partea de umbră criminală înspre ceilalţi sau înspre diavol ( 2017, pag 64 ). Individul înainte de
a comite crima are un comportament burghez, este implicat în problemele cotidiene ale societăţii
şi familiei, este influenţat şi receptiv la comunicările partenerilor săi sociali, iar undeva în
străfundurile sufletului se depozitează lumina sau întunericul despre adevărata natură a vieţii sale
sociale. Eul precriminal primeşte semnale din partea partenerului de viaţă sau de muncă,
satisfacţia sau insatisfacţia soţiei în viaţa conjugală, rezultatele bune sau ineficienţa personalităţii
sale în raporturile comerciale. Relaţia dificilă cu comunitatea şi persoanele apropiate stabileşte
starea afectivă a sinelui şi partea de umbră din sufletul criminalului. În articolul citat Jung susţine
că pulsiunea criminală a fost picurată într-o anumită măsură în subconştient chiar de victima cu
care agresorul convieţuieşte. Este dat exemplul soţiei ucisă cu 11 lovituri de cuţit, care sub
influenţa religioasă a unei secte se considera pe sine o persoană morală şi foarte bună, iar pe soţul
său îl convinge să creadă că este o persoană rea şi un om malefic.
Aspecte juridice
În Simbioză şi autonomie Franz Ruppert consideră că nu individul este bolnav, ci problema o
reprezintă relaţiile din cauza cărora suferă individul. Relaţiile interpersonale devin o problemă
serioasă mai ales atunci când se află sub influenţa traumelor şi reprezintă chiar sursa
traumatizărilor ( 2015, pag.8 ) Statul prin instituţiile sale are obligaţia să promovezeze măsurile
de prevenire şi combatere a violenţei conjugale. Schimbarea legislaţiei privind prevenirea şi
combaterea violenţei în familie a fost necesară şi utilă victimelor criminalităţii domestice. Astfel
prin Legea nr. 174/2018 se modifică şi completează Legea nr. 217/2003 privind prevenirea şi
combaterea violenţei în familie. În sensul prezentei legi, violenţa domestică înseamnă orice
inacţiune sau acţiune intenţionată de violenţă fizică, sexuală, psihologică, economică, socială,
sau spirituală care se produce în mediul familial sau domestic ori între soţi sau foşti soţi, precum
şi între actuali sau foşti parteneri, indiferent dacă agresorul locuieşte sau a locuit împreună cu
victima. Potrivit legislaţiei în vigoare Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei
şi Bărbaţi în baza rolului său de structură centrală are obligaţia să asigure intervenţia şi furnizarea
serviciilor sociale victimelor violenţei domestice. O modificare din lege o reprezintă şi ordinul
de protecţie provizoriu, reglementat în Capitolul III. Ordinul de protecţie provizoriu se emite de
către poliţişti care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, constată că există un risc iminent ca
viaţa, integritatea fizică ori libertatea unei persoane să fie pusă în pericol printr-un act de violenţă
domestică, în scopul diminuării acestui risc. Decizia Curţii Constituţionale nr. 139 din 14 martie
2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 alin 1 şi 5 din Legea nr.
217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie precizează că jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului arată că statele au nu numai o obligaţie negativă pentru a nu
împiedica exercitarea drepturilor fundamentale, dar şi o obligaţie pozitivă pentru a asigura o
protecţie eficientă a drepturilor fundamentale. Dreptul la viaţă, statuat în art. 2 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezintă regele drepturilor, un
drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice. Maurice Cusson în
cartea sa La criminologie (2017, pag.236) descrie triunghiul fenomenului criminal ca fiind
reprezentat de trei elemente constitutive şi de relaţiile sociale care constituie şi definesc acest
raport. Succesul unei crime presupune prezenţa a trei ingrediente: un delincvent motivat, o ţintă
(victimă) interesantă, şi absenţa gardianului (care ar putea împiedica proiectul delincvenţial).
Drama celor trei personaje reprezintă cercetarea fenomenului criminalităţii. Acolo unde vigilenţa
poliţistului se manifestă prin exercitarea atribuţiilor de serviciu şi transformă prin intervenţii
preventive sau orice alte mijloace legale climatul familial intr-un mediu normal pentru
convieţuire, victima se va bucura de drepturi şi egalitatea de şanse. Fără existenţa unei legislaţii
moderne referitoare la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, fără implicarea reală şi
pozitivă a gardianului public (poliţistul) pentru luarea măsurilor eficiente împotriva diferitelor
forme ale criminalităţii domestice victima nu va avea nicio şansă în faţa dominaţiei partenerului
violent. Valorile sociale pe care vrem să le ocrotim trebuie să fie cuprinse în tezaurul prezenţial
al legii. Dreptul la viaţă în mijlocul familiei trebuie respectat cu rigoare.

Concluzii
Victima violenţei conjugale nu are nicio şansă de supravieţuire atunci când planul agresional a
fost conceput şi pus în aplicare de către criminal. De multe ori infracţiunile de omor se produc
într-un mediu social cunoscut victimei, domiciliul comun sau locuri de muncă frecventate de
parteneri. În mediul familial cunoscut victima se simte în siguranţă şi nu este pregătită mental să
riposteze fizic sau ripostează prea târziu, când agresorul este înarmat şi îşi foloseşte toată
inteligenţa şi forţa pentru realizarea crimei. Deşi avem mai puţine cazuri de criminali în serie,
avem în schimb foarte multe cazuri de criminali conjugali, care au devenit o adevărată provocare
pentru ştiinţa criminologiei psihanalitice. Criminalul conjugal este un agresor ce comite violenţe
în serie, dominat de pulsiunea de moarte, şi are drept mobil distrugerea propriei sale fiinţe prin
distrugerea necondiţionată a victimei şi a celorlalţi membri din mediul său socio-familial. După
moartea victimei, dacă agresorul are încă puterea de a supravieţui actului şi nu se sinucide, atunci
va fi sancţionat de lege şi va primi pedeapsa detenţiunii pe viaţă (sancţiunea pentru omorul
calificat săvârşit prin cruzimi, cu premeditare). Copiii supravieţuitori vor fi afectaţi profund de
drama familială, de aceea statul şi comunităţile locale trebuie să intervină şi să asigure un sprijin
special pentru astfel de situaţii (compensaţii financiare, terapie şi consiliere psihologică, precum
şi orice alte forme de asistenţă). Tratamentul superficial şi reacţia socială întârziată cu privire la
egalitatea de şanse a femeii în societate şi dreptul natural de a se bucura de o viaţă fericită în
mijlocul familiei dezonorează orice societate şi afectează generaţiile de copii care suportă
climatul familial negativ.
Este regretabil că Legea nr. 97/2018 privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunilor
care modifică şi completează Legea nr.211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea
protecţiei victimelor infracţiunilor nu tratează şi nici nu face vreo referire la compensaţiile
financiare sau la acordarea consilierii psihologice gratuite (compensaţiile financiare trebuie
acordate în termene rezonabile şi cu mai multă înţelegere privind recuperarea psiho-fizică a
victimelor; consilierea psihologică gratuită pe o perioadă de cel mult trei luni este ineficientă şi
superficială, termenul corect fiind pe o perioadă nedeterminată, până când victimele
infracţiunilor săvârşite cu violenţă se recuperează total ; crearea unui fond financiar special pentru
ajutorul victimelor infracţiunilor). Directiva 2012/29/UE privind stabilirea unor norme minime
privind drepturile, sprijinirea şi protecţia victimelor criminalităţii trebuie transpusă şi aplicată
pentru a nu discrimina victimele şi a oferi o egalitate de şanse.

Bibliografie
1. Bradberry Travis, Greaves Jean, 2016, Inteligenţa emoţională 2.0, Bucureşti, Editura
Litera
2. Costello Stephen J., 2017, Criminalul palid: psihologie judiciară şi psihanaliză,
Bucureşti, Editura Trei
3. Cusson Maurice, 2017, La criminologie, Vanves, Hachette Livre
4. Freud Sigmund, 2014, Despre psihanaliză, Bucureşti, Editura Trei
5. Fromm Erich, 2016, Fuga de libertate, Bucureşti, Editura Trei
6. Tănăsescu Camil, 2012, Criminologie, Bucureşti, Editura Universul Juridic
7. Tănăsescu Camil, 2012, Psihologie judiciară, Bucureşti, Editura Universul Juridic

Analiza criminologică privind personalitatea antisocială a teroristului

Tănăsescu Gabriel
University of Craiova, Craiova, Romania, gabrieltanasescu@gmail.com

ABSTRACT: În acest articol este descrisă legătura de cauzalitate dintre personalitatea antisocială
a teroristului şi comportamentul suicidar care precede trecerea la actul criminal. Persoanele cu
tulburare de personalitate antisocială sunt caracterizate ca fiind agresive, iresponsabile, cinice,
impulsive şi lipsite de empatie ; au un comportament infracţional şi cunosc experienţa eşecului
profesional. Din punct de vedere psihanalitic teroristul are un Superego devalorizat, Eul este
influenţat de pulsiunea de distrugere şi nu mai poate cenzura cerinţele morbide ale Se-ului.
Anticiparea sancţiunii şi evaluarea consecinţelor actului criminal conduc la inhibarea
personalităţii agresive, trecerea la act fiind oprită de bariera morală, de cenzura Supraeului în
cazul unei fiinţe sociale. Conceptul de radicalizare este prezentat în comparaţie cu eşecul
programelor de integrare socială. Radicalizarea este precedată de existenţa comportamentului
suicidar.
KEYWORDS: tulburarea de personalitate antisocială, comportament suicidar, radicalizare,
Superego, trecerea la act
Introducere
Radicalizarea este un proces de transformare comportamentală prin care individul descoperă
motivaţia agresională de a trece la act, mobilul de a tulbura prin teroare ordinea socială, un proces
prin care individul găseşte forţa interioară pentru folosirea unor mijloace violente împotriva
victimelor care nu fac parte din gruparea teroristă, care nu au aceleaşi obiective politice, culturale
şi religioase; violenţa poate fi îndreptată şi împotriva unor obiective simbolice ( Bertjan Doosje,
Fathali M Moghaddam, Arie W Kruglanski, Arjan de Wolf, Liesbeth Mann and Allard R Feddes,
2016 ). Scopul radicalizării este de a produce argumente şi justificări pentru săvârşirea faptelor
antisociale care cauzează teroare membrilor unor societăţi care nu împărtăşesc ideile radicale ale
grupului terorist. Atentatul terorist devine un succes pentru grupările criminale dacă produce cât
mai multe victime, precum şi pagube materiale însemnate, tensiuni sociale şi declin economic în
segmentele societăţii. Prin radicalizare sunt exprimate cu intensitate idei de natură religioasă sau
o ideologie prin care se face apologia unui regim totalitar, anarhist, nedemocratic, netolerant cu
adversarii. Mai mult de 95% dintre atentatele teroriste au fost organizate, coordonate şi executate
în grup, în mod colectiv de o grupare teroristă. În cadrul grupului este mai uşor să pregăteşti
atacul, şi în acelaşi timp în cadrul grupului organizat îţi dezvolţi şi îţi păstrezi energia
motivaţională pentru a comite atacul, care uneori poate fi un atentat sinucigaş ( Bertjan Doosje,
Fathali M Moghaddam, Arie W Kruglanski, Arjan de Wolf, Liesbeth Mann and Allard R Feddes,
2016 ). Individul care se radicalizează trebuie să păstreze permanent la nivel intelectiv şi
emoţional ideile radicale care i-au cauzat schimbarea comportamentală, precum şi puterea de a
acţiona în mod necondiţionat, conform deciziilor grupului. Membrii grupărilor teroriste sunt
încurajaţi să reziste tuturor provocărilor existenţiale care i-ar putea îndepărta de scopul general,
fanatismul religios al liderilor are o influenţă semnificativă în multe situaţii. Sentimentul de
injustiţie, experienţele sociale negative, discriminările şi insultele sunt mereu reamintite de liderii
grupărilor. Individul radicalizat care face parte dintr-o grupare teroristă organizată militar se
consideră soldat care luptă într-un război sfânt; nu are milă de victimele colaterale pentru că
războiul trebuie câştigat prin orice metode.
Aspecte psihanalitice
Supraeul este cenzura, Supraeul este inhibiţia, dar în acelaşi timp Supraeul se naşte, se dezvoltă
doar din relaţia Eului cu lumea, din libertatea sa de manifestare, dar şi din contaminarea
percepţiilor cu fiinţarea brută a realităţii. Fiind influenţat de poziţia autentic-prezenţială a
Supraeului, Eul-Se ( Ego-Id ) devine intermediarul Fiinţei Morale ( the Moral Being ), şi în
acelaşi timp un mesager al valorilor interioare trimis să investigheze legăturile fiinţei cu realitatea
lumii, care se situează ca alteritate provocatoare. Eul-Se este aruncat în existenţialitatea lumii
corporale şi încearcă să menţină un echilibru între cerinţele uneori excesive ale Se-ului, cerinţele
lumii sociale generate de raporturile intramundane, şi cerinţele Supraeului ( planurile fiinţei
morale ); aceste cerinţe reprezintă uneori o tortură, îndeplinirea sau neîndeplinirea lor sufocă Eul,
dezvăluie slăbiciunile personalităţii şi împinge individul către angoasă şi epuizare. Supraeul
limitează libertatea şi inhibă cerinţele Eului-Se; în cazul personalităţii antisociale, care se
transformă în personalitate delincvenţială, uneori Supraeul este încătuşat, este închis în stare de
ascundere, inhibiţiile şi instanţa morală sunt adormite şi împinse spre limita absenţei, spre
marginea subterană a inconştientului. Pentru a se simţi liber, pentru a scăpa de condiţii şi
prejudecăţi, Eul-Se trebuie să elimine tensiunea provocată de cenzura Supraeului; moralitatea ca
exprimare a identităţii Supraeului este ţinută în umbra inconştientului, nu este activată, astfel frica
de reguli şi consecinţe dispare în abisul minţii făptuitorului fără a deranja intimitatea Eului; starea
de angoasă este înlocuită cu o stare provizorie de bine, de prospeţime spirituală; anxietatea şi
depresia croiesc uneori un strat malign peste încăperile sufletului, închid fiinţa individului, iar
această pauză a Eului-Se care îşi revendică libertatea şi bucuria de a trăi reprezintă pentru scurt
timp soluţia salvatoare. Individul cu personalitate antisocială este instabil emoţional, egocentric,
agresiv, fără prea multă afecţiune faţă de semeni, dispoziţia sa sufletească schimbându-se
frecvent; starea de bine este de scurtă durată, este invariabilă şi se poate degrada. Pulsiunea de
distrugere desprinde Eul de realitate şi se produce astfel un clivaj psihic, relaţia cu lumea
exterioară fiind afectată de cerinţele incontrolabile ale Se-ului, fiind posibil ca Eul să fie afectat
de psihoze ( Freud, 2014). Supraeul individului care se radicalizează, care devine adeptul
ideologiei terorismului, este ucis de Eul criminal pătruns de fanatism; instanţa morală nu mai
deţine controlul personalităţii individului; prin comportamentul agresiv Eul dezvăluie sclavia sa
voluntară faţă pretenţiile şi plăcerile Se-ului. Bucuria de a ucide, de a săvârşi un atentat terorist
sinucigaş provocând moartea unor oameni, indiferent de condiţia lor socială, vârstă, sex, religie,
reprezintă satisfacerea cerinţelor Se-ului vindicativ, pulsiunea de moarte acţionează pentru a
scăpa fiinţa de sentimentul îngrozitor de vinovăţie, un sentiment autodistructiv ( Teoristul din
New Zealand trage cu sânge rece în victimele nevinovate - femei, copii, bătrâni, bărbaţi - fără
remuşcare şi fără nicio inhibiţie; nu îi tremură mâna, foloseşte cu îndemânare armele şi
încărcătoarele; uneori trage haotic în victimele deja moarte; descărcat de agresiune râde şi este
surprins că a supravieţuit masacrului ). Analizând personalitatea fiinţei umane se poate spune că
evoluţia fiinţei este legată de evoluţia Supraeului; materia, fiinţarea Se-ului este partea întunecată
a individului care împinge persoana către moarte; Se-ul vrea să-şi satisfacă instinctele imediate,
uneori indiferent de consecinţe; pulsiunile de distrugere împing interesele Eului doar în prezent,
în inconştientul plăcerilor epuizate de actele temporare; prin cenzura pulsiunilor Se-ului doar
Supraeul poate oferi Eului pozitivitatea proiectului existenţial şi drumul către o evoluţie
spirituală; lipsa de inhibiţie a Eului influenţat de pulsiunile de distrugere omoară Supraeul şi în
acelaşi timp omoară întreaga fiinţă. Victimele terorismului există pentru că ele apar în calitate de
obiecte ale atacului terorist, atac produs de Eul criminal al făptuitorului. Eul criminal al
teroristului îşi justifică comportamentul sinucigaş doar dacă reuşeşte să comită momentul de
teroare şi prin fapta sa ucide cu intenţie cât mai multe victime. Din punct de vedere psihanalitic
radicalizarea presupune o transformare radicală a Eului. Dacă până în momentul radicalizării
individul a respectat legea penală a societăţii şi nu a ucis, înseamnă că procesul de radicalizare
transformă în mod decisiv personalitatea, iar geneza compartamentului agresiv devine şi geneza
justificării actului terorist. Teroarea conduce la haos, dezordine socială, crize economice, crime
împotriva umanităţii, ceea ce înseamnă că actul terorist va avea întotdeauna o natură non-umană.
În „Eul şi Se-ul” ( 1923 ) Freud îl citează pe G. Groddek ( Das Buch vom Es, Internationaler
Psychoanalytischer Verlag, 1923 ) „ Eul nostru se comportă în viaţă într- o manieră esenţialmente
pasivă, pentru că, după expresia sa, noi suntem trăiţi de forţe necunoscute şi care nu pot fi
stăpânite ”.
Prevenirea radicalizării
Pentru a preveni radicalizarea trebuie identificate persoanele vulnerabile la radicalizare; este
necesară intervenţia unor funcţionari competenţi cu experienţă, agenţii guvernamentale care
pregătesc cursuri şi explică pe larg complexitatea şi pericolul radicalizării; elaborarea unor
ghiduri de bune practici pentru prevenirea şi împiedicarea radicalizării; promovând o ideologie a
violenţei radicalizarea îi atrage pe adepţi şi se petrece în acelaşi timp cu evenimentul declanşator
care îl îndepărtează pe individ de normalitatea socială; evenimentul declanşator este uneori
influenţat de probleme de viaţă, de factori sociali negativi, de factori familiali, probleme de
sănătate fizică a individului sau suferinţa membrilor familiei din care face parte; evenimentul
declanşator transformă în mod radical viaţa individului, are loc o schimbare comportamentală,
apare agresivitatea atitudinală şi primele elemente ale comportamentului suicidar; Supraeul ca
instanţă morală este ţinut în întuneric, personalitatea se schimbă, are loc o metamorfoză negativă
a Eului; factorul religios şi fundamentalismul devin importante şi au prioritate faţă de rutina şi
activităţile culturale obişnuite; apare plăcerea de a descoperi ideologiile violenţei; apar
ruminaţiile şi instabilitatea emoţională; lupta pentru o societatea ideală şi ideile extremiste
constituie preocupări obsesive în această perioadă; apare interesul de a descoperi modul de
operare al grupărilor teroriste şi primele încercări de a beneficia de experienţa radicalizării;
radicalizarea este un proces complex şi se desfăşoară în mai multe etape, astfel intervenţia
deradicalizării prin procedurile speciale este important să se întâmple cât mai repede posibil;
radicalizarea se petrece în spaţiul unei societăţi şi se foloseşte de mijloacele contemporane de
comunicare pentru a răspândi doctrina violenţei; instituţiile statului naţional şi instituţiile
internaţionale trebuie să ia măsuri pentru a împiedica recrutarea tinerilor în organizaţii teroriste;
accesul la radicalizare nu trebuie să fie facil; consecinţele unei sancţiuni penale ( atât pentru autor
cât şi pentru complicitatea celor apropiaţi ) şi vigilenţa instituţiilor competente care luptă
împotriva terorismului trebuie să devină obstacole pentru cei care vor să pătrundă în procesul
radicalizării; dacă cei recrutaţi depun un efort foarte mare în procesul de radicalizare, atunci
există şi oportunitatea intervenţiei procesului deradicalizării pentru a determina adeptul să
respingă ideologiile extremiste şi să renunţe la integrarea în reţeaua teroristă; concomitent trebuie
să producă efecte pozitive politicile locale eficiente privind reintegrarea socială a celor care
acceptă deradicalizarea; prevenirea radicalizării este mult mai eficientă decât procesul de
deradicalizare a membrilor unor organizaţii teroriste şi a familiilor pe care le susţin.
Adeptul radicalizării violente poate fi descris ca un individ nemulţumit de starea sa existenţială,
marginalizat şi exclus pe nedrept din strategiile sociale; relaţiile sale sunt instabile şi de scurtă
durată; este uşor influenţabil şi intră în conflict cu autorităţile; dominat de pulsiunea de distrugere,
de răzbunare şi uneori lăcomie; reacţionează instinctiv şi are instabilitate afectivă, emoţională; se
consideră victima sistemului social actual; este agresiv, cuprins de fanatism religios, fără respect
pentru normele sociale şi fără teamă de consecinţele juridice; este obosit de incertitudinea privind
rolul său în viaţa socială; nu este în stare să se angajeze în realizarea unui proiect pozitiv social,
familial, economic; îşi pierde repede locul de muncă din cauza divergenţelor şi problemelor
religioase; exagerează cu importanţa factorului religios pentru insuccesul din viaţa socială;
găseşte mereu argumente religioase împotriva unui nou loc de muncă.
Aspecte teoretice privind personalitatea membrilor grupărilor teroriste
Atunci când indivizii acţionează în grup reacţiile lor comportamentale sunt relativ stabile,
atitudinile impuse de o serie de factori devin asemănătoare, forţa interioară motivaţională fiind
generată de ideologia extremă. Activitatea de organizare, conducere şi supraveghere a grupării
teroriste este realizată de un lider, care prin autoritate, putere şi prestigiu reuşeşte să domine şi
să-şi exercite influenţa asupra membrilor ( Tănăsescu, 2012 ). În cadrul grupărilor teroriste există
organisme prestabilite care instituţionalizează funcţia de conducere a liderului; liderul este în
acelaşi timp prin activităţile de conducere pe care le desfăşoară şi preferatul membrilor. Pentru
îndeplinirea scopului general liderul planifică şi structurează activităţile membrilor, acţiunile sale
se întemeiază pe un ideal agresional, pe ideea înlăturării distribuţiei inegale a puterii atât între
ţări, cât şi în interiorul acestora, deoarece prin acest mod se va impune o nouă ordine justificată
de o nouă religie. Voinţa de a răsturna ierarhia forţelor sociale are un caracter mistic, religios,
motivul acţional se identifică cu un ideal de luptă, fanatismul membrilor grupării teroriste permite
implicarea acestora în atentate sinucigaşe. Violenţa acţională şi supunerea necondiţionată la
regulile comportamentale impuse de grupul din care fac parte exprimă solidaritatea membrilor şi
în acelaşi timp eficienţa în realizarea celor mai cumplite atentate teroriste. Personalitatea
teroristului este caracterizată de un comportament agresiv faţă de structurile sociale dominante,
faţă de aparatul administrativ şi guvernamental; teroristul se implică în acţiuni antisociale,
distructive, pentru a provoca starea de teroare, dezechilibru şi instabilitate politică, socială,
economică. Agresivitatea făptuitorului devine o armă şi o formă de manifestare pentru realizarea
idealurilor extremiste din interiorul grupărilor fanatice, scopul trecerii la actele criminale fiind
acela de a înspăimânta populaţia, de a realiza cât mai multe victime colaterale, de a întrerupe
activităţile sociale şi de a distruge percepţia oamenilor obişnuiţi despre siguranţa pe care o oferă
structurile statale.
Judecăţile morale ale unei comunităţi despre individul inadaptabil reflectă contradicţia dintre
idealul comportamental social şi realitatea socială concretă opusă realizării unui angajament
existenţial. Ordinea socială se caracterizează prin manifestări inegale, prin antagonisme, prin
facultatea speciei umane de a progresa ca urmare a păstrării ordinii umane, de a acumula anumite
virtuţi care se echilibrează cu aspectele degradante ale unora dintre comportamente. Bunele
moravuri stimulează actele individuale, deşi civilizaţia prezintă profunde contradicţii (
Tănăsescu, 2012 ). Sinteza relaţiilor sociale încurajează însuşirile individuale, anumite
determinări psihologice, care impun particularităţi comportamentale. Acest specific al
comportamentului se constituie într-un proces îndelungat, care presupune dezvoltarea
capacităţilor de adaptare a individului la condiţiile de mediu, ca urmare a învăţării şi însuşirii de
către acesta a regulilor şi normelor sociale. Influenţele multiple pe care factorii de mediu social,
politic, cultural, religios le au asupra individului dobândesc o natură dominant cauzală, cadrul
social fiind mobil, schimbător, necesitând un efort constant de adapatare a individului (
Tanasescu, 2012 ).
Concluzii
Extremismul de dreapta şi terorismul par a fi preocupări ale bărbaţilor, dar în ultima perioadă
descoperim şi exemple de femei implicate în fenomenul radicalizării violente. Femeile care şi-
au urmat bărbaţii în radicalizare şi terorism îşi radicalizează mai uşor copiii, şi îi îndeamnă să
accepte mesajul ideologiilor extremiste legate de terorism. Procesul de deradicalizare trebuie să
promoveze un discurs pozitiv, şi trebuie să intervină cât mai repede în educaţia copiilor, pentru
a descuraja orice formă de violenţă şi implicare în acţiunile teroriste.
Din punct de vedere criminologic radicalizarea înseamnă deja începutul trecerii la act. Atentatul
terorist prin uciderea victimelor reprezintă momentul criminal al declanşării terorii, dar ideaţia
criminală s-a format în personalitatea teroristului din momentul radicalizării. Radicalizarea se
întâmplă şi se dezvoltă într-un spaţiu social, pe teritoriul unei comunităţi. Radicalizarea este
legată de actualitatea vieţii sociale, politice, culturale, economice şi religioase, luptătorul terorist
opunându-se în mod violent acestor realităţi. Radicalizarea promovează o ideologie violentă,
extremă, iar cei care o adoptă nu sunt de acord cu sistemul social şi cu valorile comunităţilor în
care trăiesc. Uneori procesul de radicalizare are succes pentru că luptătorul terorist acceptă foarte
uşor ideologia grupării teroriste, iar comportamentul criminal propus se potriveşte cu
personalitatea sa antisocială.

References
Akhtar, Salman, 2018, Sources of Suffering: Fear, Greed, Guilt, Deception, Betrayal, and Revenge, Bucharest:
Three Publishing House.
Aniţei, Mihai, Mihaela Chraif, Vlad Burtaverde, and Teodor Mihăilă. 2016. Personality Psychology Treaty.
Bucharest: Three Publishing House.
Atkinson, Rita L., Atkinson Richard C., Smith, Edward E., Bem, Daryl J., 2002, Introduction to Psychology,
Bucharest, Technique S.A. Publishing House.
Bertjan Doosje, Fathali M Moghaddam, Arie W Kruglanski, Arjan de Wolf, Liesbeth Mann and Allard R Feddes,
2016, Terrorism, radicalization and de-radicalization, Current Opinion in Psychology, 11:79-84,
doi.org/10.1016/j.copsyc.2016.06.008
Costello, Stephen J., 2017, The Pale Criminal: Psychoanalytic Perspectives, Bucharest: Three Publishing House.
Cusson, Maurice, 2016, For an antiterrorism defensive, focused and versatile, Notes & Syntheses, Institut pour la
Justice, N 35, april 2016.
DSM-IV-TR, 2003, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, edited by Aurel Romila, The Free
Psychiatric Association in Romania Publishing House.
Freud, Sigmund. 2014, About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German translation Daniela
Stefanescu.
Freud, Sigmund, 2017, Psychology of the Unconscious, Bucharest, Three Publishing House.
Sartre, Jean-Paul, 2004, Being and Nothingness, Piteşti, Paralela 45 Publishing House
Schaffer, Jack B., Rodolfa, Emil, 2019, ICD-10-CM: Casebook and Workbook for Students: Psychological and
Behavioral Conditions, Bucharest: Three Publishing House
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănăsescu, Camil 2012c. Agreso-victimogene typologies : Universul Juridic Publishing House.

VIOLENŢA DIN PERSPECTIVA CRIMINOLOGICĂ

Violenţa ca activitate umană identificată şi evaluată criminologic

1. Preliminarii
Existenţa umană produce moduri de acţiune diferite de la indivizi la indivizi, cât şi în
activitatea aceleaşi persoane. Factorii comportării delincvenţiale au o importanţă esenţială
pentru înţelegerea conceptului de infracţiune, a aspectelor psihologiei sociale. Actul, fapta,
activitatea infracţională reprezintă un aspect comportamental izolat sau frecvent, integrând
trăsăturile comportamentale specifice unei persoane prin care aceasta se manifestă ca membru
al unui grup social. Fapta infracţională poate constitui o reacţie 2 spontană, ca rezultat al
stimulilor externi, de factură întâmplătoare şi redusă, ca semnificaţie faţă de activitatea socială
prestată de individ care se integrează în raporturile interindividuale ca model comportamental
în procesul cunoaşterii, în dobândirea experienţei sociale. Infracţiunea, ca activitate umană,
derivă din învăţătura, influenţa sau imitaţia vieţii sociale şi nu din ereditate. Infractorul este
fiinţa umană care a avut variate experienţe sociale, de diferite tipuri şi esenţe, întrând în
raporturi cu o mulţime de oameni care posedă o cunoaştere identică a delincventei. Delictele
indivizilor constituie sisteme de acte infracţionale, deoarece în orice civilizaţie faptele
prejudiciabile social sunt incriminate pe baza criteriilor care satisfac enunţurile logico-juridice.
Majoritatea indivizilor au cunoştinţă de conţinutul delictelor implicându-se prin acţiunile sau
omisiunile lor în aprobarea sau în negarea acestora, raportându-se şi confruntându-se cu alte
comportamente fundamentate social care prezintă un grad de aprobare socială ridicat. Se
identifică astfel o unitate între infractor şi delictul comis impusă de laturile personalităţii
2
Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Metacriminologie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 156.
acestuia, pasiunea de a comite fapte prejudiciabile, nevoia de a fi liber, necesitatea de a trăi
duplicitar prin apropierea de societate şi prin lupta permanentă împotriva regulilor şi
prescripţiilor sociale. Reducerea delictului la tipurile comportamentale cunoscute nu trebuie să
neglijeze atunci când nu ignoră analiza tensiunii infractorului impusă de reacţia instinctuală şi
de recurgerea la experienţă (instinctele se manifestă în moduri specifice oricărui individ),
acesta comportându-se ca o victimă socială. Unitatea dintre delict şi prejudicierea socială
impune constatarea că infractorul este un solitar care trăieşte în societate dar şi un solidar cu
societatea (delincventul este întotdeauna bine justificat pentru a-şi fundamenta delictul).
Geneza gândirii şi raţionamentul angajamentului de a comite delictul se află în contradicţie
directă şi ireconciliabilă cu prescripţiile sociale, cu legile impuse de stat care asigură ansamblul
habitudinal recunoscut ca valabil de majoritatea indivizilor. Este posibil ca, în împrejurări
politice care indică instabilitatea socială, delincventul să afirme o morală a adevărului în
încercarea de a se declara solidar cu societatea.
2. Modul de identificare şi de evaluare a fundamentelor şi reguli psiho-
comportamentale violente în viaţa socio-familială
2.1. Regula unităţii dintre latura biologică, psihologică şi socială în realizarea actului
delincvenţial
Actul delincvenţial apare ca o manifestare în trepte a activităţii individului identificat ca
o entitate socială, dar şi ca individualitate evaluată sub aspect social-istoric (modalitate
obiectivă de referinţă) şi sub aspect singular (modalitate subiectivă de referinţă, deoarece
individul prezintă raportul conştiinţei faţă de act, funcţiile psihice raţionale, îndepărtarea de
funcţiile iraţionale, capacitatea afectivă şi emoţională). În acest context, delictul este raportat
ca relaţie interumană (atribut al contradicţiei acestor relaţii), întrucât conflictul nu are caracter
simplu şi univoc, indivizii recurgând în apărare la valorile morale şi juridice care constituie
suportul existenţei sociale. Actul delincvenţial ca relaţie umană activă, indică o depreciere a
criteriilor de evaluare socială a individului, deoarece delictul prezintă un interes negativ pentru
societate, însă pozitiv pentru delincvent, presupunând că, în manifestările practice individul
sau colectivitatea anihilează manifestarea intereselor contradictorii. Delictul nu contribuie în
mod direct la evoluţia socială, ci în mod indirect (prin obligaţia pe care şi-o asumă societatea
de a progresa în vederea surprinderii genezei delictelor), fiind rezultatul activităţii antisociale
în care se obiectivează capacitatea subiectivă a individului de realizare a unui ideal care poate
deveni etalon al activităţi antisociale. Abordarea delictului indică interacţiunea înzestrării
biologice, implicarea capacităţii psihice şi evaluarea proceselor, actelor şi faptelor în funcţie
de finalitatea fiecărui act prejudiciabil în cadrul practicii sociale. Trebuinţele şi necesităţile
umane sunt condiţionate social şi istoric de conştiinţa individuală ca rezultat al practicii sociale.
Evaluarea delictului particular îl integrează în ansamblul delictelor care au aceeaşi determinare
socio-obiectivă deşi corespund unor necesităţi individuale diferite. Prin identificarea delictului
se stabileşte existenţa unităţii dintre gândire, voinţă şi afectivitate şi se evaluează
spontaneitatea, autonomia şi fortuitatea realizării actului ca fenomen unitar adaptat unui anumit
mobil şi scop acţional. Aspectele biologice ale delictului rezidă în eforturile pe care le face
individul pentru a înţelege exigenţele mediului social faţă de reacţiile sale determinate de
instinctul conservării prin hrănire şi de instinctul sexual care, în cazul exacerbării, reflectă
formele principale ale activităţii delictuale. Delictul reprezintă efectul conflictelor obiectivizate
în latura biologică, psihologică şi socială a comportamentului delincvenţial, absenţa
întrepătrunderii acestora fiind de neconceput pentru săvârşirea crimei; în absenţa acestor
factori, se realizează o acţiune raţională care nu este considerată delict.
2.2. Regula privind fenomenologia delictului
 În condiţiile succesiunii perioadelor de criză comportamentală, delictul, ca rezultat al
practicii sociale, relevă mai mult sau mai puţin adecvat existenţa raporturilor interindividuale
şi a celor sociale, a legilor, faptelor şi proceselor obiective, conflictul dintre individ şi societate
dobândind dimensiunile unui fenomen. Structura socială adecvată organizării economico-
politice este constituită pentru a salva fiinţa umană şi a-şi conserva modul de existenţă. Delictul
constituie o rezultantă a activităţii omeneşti, reprezentând un conflict permanent al individului
cu lumea (societatea) în încercarea de a-şi realiza interesele în afara controlului exercitat de
societate, de a influenţa sau schimba doctrinele (morale, religioase, economice, politice)
adoptate de stat. Categoria fundamentală de delict se realizează prin adiţionarea şi selectarea
preferenţială practicată de delincvenţi în funcţie de factorii constitutivi. Delictul apare în
momentul în care individul nu face efortul sau nu are capacitatea de a depăşi starea de
debusolare morală şi etică, de a introduce ordinea raţională şi a avea puterea reorganizării
practicii şi experienţei acţionale pentru ca actul comis să nu se concretizeze în acţiuni imorale
sau ilicite. În concepţia delincventului, factorii constitutivi ai existenţei umane sunt concentraţi
în afara tezelor moralei sau a celor etice. În procesul statornicirii comportamentului delictual,
evitarea contactului cu preceptele şi exigenţele sociale determină intervenţia conştientizării
scopului acţional ilicit, posibilitatea de a realiza delictul. Gândirea delincventului se exercită şi
se definitivează prin opoziţia faţă de ideile etice, de valorile sociale, existenţa conflictului
raportându-se la valori individualiste, distincte de cele morale care sunt apreciate social.
Raportul contradictoriu dintre delincvent şi societate impune în conştiinţa individului
sentimente care exagerează rolul şi sensul libertăţii, diminuând până la înlăturare
responsabilitatea personală, moralitatea fiind o necesitate absolută şi determinantă a existenţei
individului în societate. Educaţia, legea, sistemele de cunoaştere servesc individului la
adoptarea diverselor tipuri de comportament şi la reconsiderarea rezultatelor experienţei, la
integrarea actelor izolate în activitatea delincvenţială şi la coordonarea acesteia. Experienţa
primară este preluată de individ din propria sa existenţă sau prin imitaţia unui act similar
săvârşit de o altă persoană. Cunoaşterea permite delicventului să realizeze actele necesare, să
completeze acţiunea delictuală, cu excepţia cazului când în desfăşurarea acţiunii intervine
factorul fortuit (întâmplător) care face imposibil controlul asupra evoluţiei actului şi a efectelor
acestuia prin perturbarea raportului dintre cauză şi efect, prin lipsa posibilităţii de prevedere a
evoluţiei evenimentului, prin absenţa posibilităţii de a elimina accidentalul. Orice acţiune
raţională este concepută şi realizată doar în limite pe care delicventul trebuie să le
conştientizeze chiar dacă este stăpânit de contradicţii.

2.3. Regula privind practica umană criminală ca geneză a delictului

În esenţă, practica criminală constituie un obiect al cunoaşterii, această posibilitate
reprezentând „aventura” personală a individului, fapta fiind raportată la conştiinţa de sine
aflată în raport cu realitatea criminală. Delictele modifică, în sens restrâns realitatea socială
prin crearea de efecte prejudiciatele, reflectând momentele de rezonanţă din stadiile timpurii
ale formării personalităţii (adversităţi naturale, biologice, sociale; conflicte cu alţi indivizi;
adaptarea la unele evenimente, aspecte, momente care permit schimbarea radicală a modului
de existenţă al individului). Caracteristicile delictului îl singularizează în ansamblul
fenomenelor sociale, în sensul că, determină izolarea individului de societatea din care face
parte. Din această cauză în activitatea de identificare a sursei care constituie geneza delictului,
practica criminală dobândeşte un sens specific de finalitate sau de orientare a activităţii unor
indivizi, deoarece oferă un temei care determină comiterea faptelor. Acceptând că delictul este
generat de nevoi practice, nu trebuie negat modul de realizare, mobilul, funcţia, determinismul
şi cauzalitatea obiectivă şi subiectivă a acestuia. Latura afectiv-raţională a constituirii şi
consolidării delictului formată prin fuziunea elementelor perceptive, intelective şi afective,
dobândind un caracter contradictoriu (prin instabilitatea stărilor comportamentale pozitive şi
negative) este fixată în actele obiective, în experienţa delictuală comună mai multor indivizi.
Practica criminală afirmă o morală contrară justiţiei sociale, libertăţilor asumate de indivizi,
rămânând productivă indiferent de realitatea politică, socială, juridică, ideologică sau
religioasă, delictul reafirmându-se şi amplificându-se în anumite circumstanţe concrete. Chiar
dacă practica criminală (pasivă şi activă) îşi pierde identitatea în cazul unui delict specific, prin
faptul că delincventul identifică o stare de lucruri dependentă de felul lui de apreciere şi de
reacţie va susţine practica criminală existentă. Procedeele folosite sunt însumabile unor tipuri
de acţiuni bazate pe experienţa delictuală, pe legile cauzalităţii, adăugându-se practicii
criminale care îşi găseşte justificarea în experienţa umană. Practica criminală poate dobândi un
caracter contagios, ca rezultat sau consecinţă a imitaţiei acţionale prin preluarea din
amendamentele practicii criminale, a cunoştinţelor specializate. Orice faptă defineşte o
manifestare consecventă cu exigenţa unui mod de acţiune derivat din practica criminală,
imitaţia acţională conducând activitatea delincvenţială care va deveni intenţională ca urmare a
necesităţii integrării actului în suma celorlalte delicte. Practica criminală apare ca fiind derivată
dintr-o cauză, dintr-o posibilitate, dintr-o necesitate, având o stabilitate raţională explicită.
Delictul apare ca un fundament al practicii criminale, după cum, la rândul său practica
constituie un ansamblu de delicte. Actul izolat, cât şi practica criminală sunt legate direct de
realitatea socială, deoarece delictul se bazează pe principiul similitudinii actelor prejudiciabile.
O explicaţie funcţională a practicii criminale poate să fie exprimată de teoria psihologiei
colective şi a implicării sociale în selectarea actelor şi experienţei însuşită de indivizi ca formă
evoluată de realizare a delictelor.
2.4. Regula privind redobândirea demnităţii umane ca fiinţă absolut liberă
Delincventul consideră că prin fapta săvârşită fundamentează teza redobândirii
demnităţii individuale ca fiinţă absolut liberă care, cu rudimentele sale de cunoaştere, încearcă
să domine realitatea naturală şi pe cea socială ignorând necesitatea responsabilităţii sociale.
Delincventul se consideră liber să-şi manifeste posibilitatea exercitării actului prejudiciabil fără
justificări faţă de existenţa socială chiar dacă intuieşte determinarea unui pericol grav.
Experienţa pe care se bazează această atitudine indică dezacordul dintre responsabilitatea
delincventului pentru actele comise şi absenţa semnificaţiei sociale a acestora, precum şi
autonomia comportamentului individual faţă de cel social. Activitatea delincventului apare ca
fiind în acord cu exprimarea libertăţii sale, deoarece faţă de prescripţiile comportamentale
justificate social, actul exercitat în deplină libertate, constând în încălcarea legii, exprimă
afirmarea libertăţii proprii. Facticitatea manifestată în actul liber, prejudiciabil indică o
maturizare a capacităţii de analiză şi a discernământului sau diminuarea acestora după
evidenţierea rezultatelor. În elaborarea traiectului delictual, individul alege acţiuni3
determinate sau ocazionale şi eliminând greşelile îşi asigură libertatea comportamentală ca
trăsătură distinctă a atitudinii sale infracţionale. Cu toate acestea, nu orice persoană se poate
adapta spontan sau prin trecerea timpului manifestării libere care să nu fie afectată de
prescripţiile şi interdicţiile sociale. Deoarece, în cadrul experienţei sociale este definit actul
delictual, rezultă că, temeiul libertăţii individului în realizarea actului este justificat de
necesităţi individuale (fără sens social) care sunt condamnabile social (vânătoarea de oameni).
Evoluţia formelor de coerciţie socială anulează aprecierea individului potrivit căreia este
condamnat să fie liber. Se înţelege că îndeplinirea condiţiilor de onestitate nu împiedică
realizarea stării de libertate acţională a unui individ, însă chiar şi acesta este dependent de restul
indivizilor în realizarea convieţuirii umane. Condiţia comportamentului liber impune, printre
altele şi diferenţa dintre realizarea unui act criminal gratuit, lipsit de sens, absurd care a
justificat ghilotinarea criminalului pentru realizarea delictului gratuit, ca act fără justificare
3
George C. Basiliade, Criminologie comprehensivă, Editura Expert, Bucureşti, 2006, p.659
realizat în absenţa raportului intersubiectiv cu victima. Suma delictelor formează un fenomen
social condamnabil în sfera coabitării umane, actele indivizilor urmând să fie realizate doar în
limitele şi evidenţierea prescripţiilor sociale în cadrul unei realităţi concrete. În explicarea tezei
exercitării delictului ca act absolut liber are semnificaţie şi influenţă rolul societăţii în evaluarea
responsabilităţii pentru delictul individual sau colectiv comis, ale cărui efecte sunt
prejudiciabile, reprezentând, sub aspect juridic, cauza determinantă a exercitării coerciţiei de
către stat. Responsabilitatea socială, prin tragerea la răspundere penală a delincventului,
reprezintă fundamentul păstrării structurii sociale şi civilizaţiei umane şi principala formă de
asigurare a respectării libertăţii de acţiune individuală. Delictul este implicat în prestarea
activităţii umane, în general, cât şi a experienţei individului limitată la activităţi prejudiciabile,
la atitudini de negare a valorilor sociale.
2.5.Regula unicităţii în repetarea actului criminal
În orice structură infracţională multiplă se poate identifica existenţa unor tipuri de acte şi
acţiuni asemănătoare, adică o relaţie de uncitate acţională conştientizată şi acceptată de individ,
prin executarea după acelaşi tipar a faptei pentru determinarea rezultatului urmărit sau prin
executarea neconştientă unor acţiuni, în sensul realizării în mod mecanic, aproape instinctual a
unor acte, pentru realizarea scopul urmărit. Caracterul repetitiv al elementelor care compun
acţiunile prejudiciabile socio-individual, săvârşite către acelaşi individ derivă în mod direct de
formarea psihică şi acţională a acestuia, regăsindu-se în structură complexă a activităţii
infracţionale multiplicată prin repetare de către acelaşi individ. Structura unicităţii actelor
multiple se construieşte pe modul de percepere a realităţii sociale şi de răspuns la stimulii
externi adoptat de individ, diferenţierea fiind evidentă prin caracterul dinamic şi teologic al
modului de concepere şi realizare a acţiunilor. Unicitatea actului criminal deşi nu este un
fenomen static, va impune un echilibru acţional, astfel încât va fi identificat în cazul repetării
acestora, deoarece odată formată procedura acţională vor exista elemente caracteristice
asemănătoare, atât în modul de realizare, cât şi în ordinea acestora. Chiar dacă individul
încearcă să disimuleze modul de acţiune, vor exista elemente care îi trădează caracteristicile
personalităţii, fiind necesar un efort psiho-fizic deosebit, exersat într-o perioadă lungă de timp
şi numai în anumite condiţii, pentru ca un mod diferit de acţiune să se stabilizeze, urmând ca
pe viitor să-l caracterizeze. Eliminarea elementelor din vechea structură urmează să fie
controlată în mod direct, dar vor exista, atitudini şi stări care trădează vechiul comportament,
constituid un mod de identificare specială, a aceluiaşi individ, care deşi urmăreşte să schimbe
percepţia celorlalţi despre sine, nu va reuşi să elimine total actele inconştiente. Controlul
reacţiilor sale, în timp, devine fictiv, mai ales în situaţiile în care nu se simte identificat sau
urmărit, efortul de realizare a vechilor acte fiind mai redus, ca itensitate şi volum decât efortul
exercitării actelor noi, controlate permanent, maniera de inversare a atitutdinii de schimbarea
modului de acţiune însuşit anterior, realizat cu uşurinţă, ca urmare a repetării, cu un mod de
acţiune nou, care deşi nu este pe deplin stabilizat, va fi supravegheat permanent, fără putinţa
debarasării totale de vechiul sistem, va proteja, la început o distribuţie şi de acte noi şi de acte
vechi. Va fi posibilă astfel identificarea prezenţei individului în actele noi, prin actele vechi,
dar şi absenţa acestuia în actele vechi, prin actele noi, evidenţiindu-se principiul prezenţei sale
active la realizarea activităţii. Structura contradictorie a activităţii delincvenţiale nu înlătură
preocuparea conştientă sau inconştientă, periodică de a susţine unitatea acţională, deoarece
actele săvârşite se integrează în modul constant de exprimare a personalităţii (principale sau
secundare), a moralităţii, la baza acestei stări comportamentale aflându-se eforturile formării
în timp a personalităţii de bază, unice, nerepetabile care să satisfacă criteriile de manifestare
şi de afirmare a individului. Deşi agresorul nu este egalul său în orice moment, sub aspectul
trăirii psihice (trece de la euforie la indispoziţie), în ceea ce priveşte modul de concepere şi de
realizare a unei acţiuni va fi propriul continuator a ceea ce execută, deşi este posibil ca să nu-
şi amintească toate actele componente ale unei activităţi, fiecare dintre ele, în esenţă, fiind
acelaşi act agresional, chiar dacă ar prezenta mai multe forme concrete. Repetarea intervine ca
urmare a alegerii de către agresor a modalităţii verificate anterior sau a intervenţiei conştiente
sau inconştiente a unităţii acţionale, care persistă, de regulă în actele identice, faţă de aceeaşi
victimă sau faţă de victime cu un comportment identic. Elementul repetitiv se identifică în mod
direct în mijloacele, procedeele şi genul victimelor supuse agresiunii care definesc o anumită
identitate, ca trăsătură distinctă faţă de alte identităţi specifice altor tipuri comportamentale.
Deşi atitudinile, în multiplicitatea lor par confuze, distincte, separate vor fi distribuite în mod
involuntar spre acelaşi model acţional, asemănările dintre aceste ţinând de cauze psiho-fizice
profunde. Acestea dispar şi reapar, dar se grupează prin repetare realizându-se o conjunctură
generală imposibil de evitat, atât în faza iniţială cât şi în cea finală, cu etape care derivă una
din alta, având acelaşi numitor comun, chiar dacă unele par a fi intermediare, dovedind legătura
unei coeziuni acţionale, deoarece fiecare acţiune conţine elemente reprezentative, verificabile.
2.6. Regula conduitei acţionale independente
Această teză este prezentată ca distribuţie frecventă în cadrul principiului
comportamentului general derivat din însuşirile individului, care nu este absent ci, doar, cel
mult redus în unele stări şi atitudini. Sistemul prestării unor acte independente de actele altor
indivizi este direcţionat de preferinţa individului de a lucra într-un mod special, recomandat de
mijloacele concrete utilizate şi de felul acţiunilor, constant, în cadrul unui sistem acţional
organizat, tipizat, rezultat şi al semnificaţiei experienţei. Raţiunea conduitei delincvenţiale are
semnificaţie, chiar dacă sau numai pentru a se deosebi, a se detaşa, devenind excepţia de la
”normalitatea” atitudinală, detaşată şi detaşabilă în orice moment de modul generalizat de
executare a unei aţiuni, ca urmare a intenţiei individului de a exagera rolul său în cadrul acţiunii
şi de a evita subordonarea. Individul independent manifestă o ridicată preţuire de sine, în
raporturile cu ceilalţi, lăsându-se atras de realizarea cu predilecţie a propriilor scopuri, celelalte
devenind nesemnificative. În cadrul existenţelor fundamentale urmărite de delincvent, se
regăsesc tendinţele independente, ale structurii acţionale, din care vor porni sisteme unice,
complexe care vor indica modul de elaborare şi implicit de identificare a individului, indiferent
dacă structura acţiunii se va modifica (prin integrarea altor acte) sau se va repeta. În acest sens
se va constata că simpla juxtapunere a unor acte alături de alte acte va indica în mod specific,
integrarea actului unul în altul, astfel încât devin o singură unitate acţională, dezvăluindu-se
exenţa motivului acţional şi capacitatea acestuia de a dobândi un rl principal în realizarea
activităţii, relaţia dintre actele executate fiind aparent nemodificată. De aceea, în multitudinea
actelor şi acţiunilor individuale executate de un individ cu o personalitate independentă,
intervine o stare instinctuală sau raţinală care va dirija aparenta de identitate acţională, în
situaţia unei activităţi complexe, cu mulţi participanţi, în cazul acţiunilor întrerupte şi relucte
după o perioadă mare de timp, dacă individul recurge la dedublare acţională sau dacă, prin
simulaţia declină calitatea de făptuitor, prin dublarea actelor pentru a induce confuzia în
identificarea acţională sau prin săvârşirea unor acţiuni conexe nesemnificative. Posibilitatea pe
care o are individul de a se afirma pe sine în desfăşurarea unor raporturi esenţiale cu alţi indivizi
indică înclinaţia acestuia de a nu se aservi, în cazul comparaţiei cu alţii, acesta negând
dependenţa, ca scop acţional concret. Libertatea în gândire şi acţiune, indiferent de consecinţe
va califica acţiunile ca fiind esenţiale şi va face trimitere la necesitatea restabilirii propriei
valori individului, în cadrul raporturilor interindividuale, acesta intenţionând să ascundă taina
asemănării până la identitate a multiplelor acte săvârşite. Reprezentările anterioare constând în
reacţii independente, având ca centru de referinţă nesupunerea, deviaţia de la tiparul acţional
comun, concentrează toate reacţiile în atitudini de revoltă, uneori bizare, manifestarea fiind
reprezentativă. Evidenţa actelor de independenţă acţională cuprinde implicaţii de factură
mistică, etnică, rasistă, reacţionară, gândite a fi realizabile în cadrul unui sistem inedit, care
poate viza un ideal, realizarea unei imagini în cadrul grupului agresional, întărirea unor relaţii
în unitatea activităţii grupării. Predominanţa comportamentului este reprezentată de atitudini
de îndărătnicie, ordonarea actelor ce urmează a fi săvârşite vizând în permanenţă schimbarea
sensului, într-un mod care să justifice saltul la independenţa acţională, detaşată de activitatea
curentă supravegheată de alte persoane. Principiul conduitei independente explică detaşarea,
până la evitare a conduitei anterioare, într-un mod care să indice renunţarea la vechea identitate
acţională, trăsătura de bază a noiii structuri acţionale fiind independenţa totală faţă de vechea
modalitate acţională. În stadiul preliminar al acţiunii individul procedează la adoptarea unor
aproximaţii care presupun eliminarea unor erori identificate în actele anterioare, dar în unitatea
constitutivă a acţiunii se găseşte baza structurii acţionale, independentă de alte structuri, prin
complexitatea dată de capacitatea psiho-fizică constitutivă a independenţei acţionale. În cadrul
structurii acţionale independente, fiecare faptă dispune de atribute identice, formând ansamblul
actelor specifice unui individ, ca urmare a existenţei analogiei între acestea, determinând o
unitate separată de modalităţile de acţiune anterioare ordonate într-o structură unificatoare care
ca constitui o nouă sinteză acţională.

2.7.Regula raportului interindividual de umilinţă sau de orgoliu

Structura elementară a activităţii agresionale se amplifică prin repetare şi prin modul în
care agresorul integrează în comportament umilinţa sau orgoliul atitudinal, chiar dacă
manifestarea aparentă nu indică această preocupare, ca urmare a complexităţii activităţii sau a
puterii de abţinere. Relaţia atitudinală este dependentă de contextul în care individul se
manifestă cu umilinţă în conceperea sau în executarea actului agresional, stare care va justifica
adoptarea unor resorturi, mijloace şi metode ascunse, înşelătoare, de dedublare, perfide.
Înţelesul psihologic al comportamentului umilitor, faţă de victimă sau de alţi indivizi, în sensul
că agresorul urmăreşte să dobândească să se creadă că actele sale sunt lipsite de semnificaţie,
că nu este capabil să comită anumite acţiuni, să îndeplinească acte de un anumit gen, care
presupun o experienţă sau o pregătire specială. Într-un raport interindividual sau intersocial de
umilinţă, activitatea agresională este continuată ca o necesitate de supravieţuire, de evitare a
conflictului, fără a deveni predominantă pentru individ, păstrându-se simetria dintre acţiune şi
prefăcătorie, chiar dacă unele stări devin lipsite de semnificaţie docile. În cadrul acestei
structuri relaţia dintre acţiune şi umilinţă indică predominanţa umilinţei, în sensul că nu se
diminuează, nu se răsfrânge, ci doar se exacerbează cât timp va urmări realizarea aceluiaşi
scop. Conflictul dintre normalitatea atitudinală şi umilinţă va fi amânat, criza fiind eliminată o
perioadă de timp, în care individul nu-şi dezvăluie intenţia excesivă sau afecţiunea reală.
Agresorul îşi interzice reacţiile de înfruntare, de nesupunerea, comportamentul său fiind
reprezentat ca o simplă inferioritate conceptuală sau acţională, presupus a fi derivată dintr-o
incapacitate psiho-fizică ireversibilă, în realitate însă, agresorul urmărind inducerea în eroare a
victimei sau a comunităţii în care trăieşte, pentru a dobândi o superioritate inhibantă în
momentul săvârşirii faptei. Efectele actului agresional săvârşit de individul umil sunt
devastatoare sub aspect psiho-fizic, deoarece atât încercarea agresorului de a se impune, cât şi
reacţia victimei de a percepe şi accepta agresiunea sunt exagerate, panica creată fiind
amplificată. Dimpotrivă, acţiunile individului orgolios vor reprezenta o manifestare apreciată
de acesta că are dimensiuni superioare, cu un conţinut perfect, având centrul în preocupările
sale agresionale, actele conceptuale şi cele execuţionale dobândind un caracter exagerat,
nefiresc, de adversitate faţă de activitatea celorlalţi. individul se izolează, supraapreciindu-se
pentru modul în care concepe şi realizează activitatea infracţională, uneori o astfel de
reprezentare fiind fictivă sau având sensul apreciativ doar în gândirea agresorului privind
existenţa agresională, fără semne de abatere, de revenire sau de abandonare. Agresorul adoptă
manifestări religioase, teroriste, având reprezentări exagerate despre sensul şi scopul acestora,
precum şi despre rolul şi importanţa acestuia în realizarea actului agresional. Stările sau
atitudinile individului sunt lipsite de afecţiune, având un caracter direct, spontan care înlătură
eventualele avantaje rezultate din urmărirea unor interese, de realizarea unor prestaţii, în orice
situaţie individul renunţând la reprocitate, acesta stabilindu-şi răspunsurile într-o singură
atitudine, de superioritate faţă de ceilalţi, ceea ce va consolida structura comportamentală
fundamentală. Unitatea acestei structuri este formată de izolarea de comunitate şi acceptarea
realizări doar a actelor care-i satisfac interesele egoiste şi implicit orgoliul, comportament care
creează relaţii socio-individuale speciale, dominatoare, în ederea instituirii unor raporturi
preferenţiale, detaşate de raporturile sociale, până la separare, fără a le înlătura caracterul
social, chiar dacă au forme de maanifestare arbitrare. Actele şi faptele individului orgolios sunt
susţinute psiho-fizic, chiar dacă sunt contrazise sau sunt ignorate, individualitatea agresorului
adaptându-se la relaţiile de respingere prin multiplicarea sau accentuarea sensului, prin
diversificarea modalităţilor de realizare, până la adoptarea unor procedee derivate, care să
asigure aceeaşi formă de manifestare, în întreaga sa identitate. Identitatea actelor de umilinţă
sau de orgoliu va reprezenta o trăsătură a personalităţii agresorului, decurgând din perioada
formării acesteia, coapartenenţa în atitudinea agresorului fiin posibilă rin raportarea directă la
subordonarea faţă de o persoană puternică şi la dominarea unei persoane slabe, elaborarea şi
execuţia acestor stări fiind într-o permanentă supraveghere a individului. Organizarea
activităţii delictuale conturează o stare practică, prin care succesiunea actelor este distribuită în
comportament intervine umilinţa sau orgoliul. Structura acestor atitudini se rezolvă în mod
practic, prin prezenţa umilinţei şi absenţa orgoliului, comportamentul fiind acceptat,
modalităţile de conduită fiin impuse de conştientul şi incnştientul individual, deoarece aduc un
folos, voinţa personală acceptând aceste reguli de conduită. Legile morale se schimbă, individul
supus instinctelor va adopta structura comportamentului umil sau orgolios, raţiunea acestuia
reducând reacţiile atitudinale, definind stabikitatea, ordinea şi apartenenţa, în mod direct, a
acestora.
2.8. Regula inexixtenţei substitutului pentru experienţă
Experienţa agresională este rezultatul aceluiaşi mod de gândire şi de realizare a unei
activităţi, actele comise făcând parte din aceeaşi structură acţională conştientă sau inconştientă,
ca urmare a identităţii de trăiri şi a celei de comitere. Actul apare ca trăsătură a unui rezultat
agresional care se va repeta în cazul intervenţiei aceloraşi cauze şi condiţii. Experienţa uneşte
gândirea şi acţiunea individului care se implică în mod constant în realizarea actelor de un
anumit gen, iar în cazul existenţei unor acţiuni diverse, în timp vor fi generalizate, calificate şi
coordonate în aceeaşi structură. Experienţa devine o manifestare coerentă a modului de
realizare a unei activităţi, în care fiecare act indică în esenţă apartenenţa la aceeaşi formă
acţională şi la acelaşi agresor. Caracteristica experienţei are la bază repetarea acţiunilor în stări
psiho-fizice diferenţiate, ajungându-se la un numitor comun, care va genera corespondenţă,
identificabilă, între individ, acţiune şi rezultat, după ca înlăturarea actelor întâmplătoare, ca
apărare la un act intempestiv. Ca sistem acţional, experienţa justifică modul constant, echilibrat
la stimulii externi, la tensiunea interioară, indiferent de noutatea condiţiilor ambientale,
repetarea actelor făcând posibilă formarea stereotipului dinamic care va determina o anumită
ordine atât în acţiune, cât şi în efectele agresionale, dependente de interese, de înzestrarea
psihică şi de forţa fizică. Agresorul nu se poate debarasa de experienţa dobândită metodele de
acţiune fiind constante, identificabile astfel încât, în cazul disimulării experienţa acţională nu
va putea să fie substituită, evidenţierea sa indicând caracteristicile esenţiale existente în fiecare
act, deoarece comenzile acţionale derivând din gândirea conştientă sau inconştientă a
individului nu vor determina diferenţieri esenţiale în consecinţele produse. Perceperea intuitivă
a modului de acţiune accentuează repetarea actului şi completează efectele acestuia, fără a le
modifica în mod esenţial, deoarece nu stabileşte o bază solidă pentru realizarea actului, ci doar
îl pregăteşte, pentru a-l uni cu actele anterioare, contribuind apropierea acestora într-un timp
mai scurt sau, dimpotrivă determinând divergenţe între acestea. În cadrul experienţei nu
intervin elemente depersonalizate, altele decât cele realizate de individ decât în mod voluntar,
situaţie în care se vor identifica procedeele vechi, impersonale, însuşite în cadrul exerciţiului
personalităţii (individualităţii). Starea acţională în sfera experienţei devine stabilă, prin
repetare, fără ca individul să inetnţioneze să o schimbe, să o modifice, deoarece constituie
rezultatul judecăţii permanente, a raportării directe, sub tensiune, a sensului actelor raportat la
îndeplinirea interesului, la realizarea unei armonii atitudinale raţionale, chiar dacă efectele
acesteia devin utile doar pentru individ. Actul repetat nu intră în conflict cu actele anterioare,
în structura experienţei dovedindu-se că are o justificare clară, necontradictorie, stabilizând
ceea ce este esenţial în comportamet, chiar dacă are un conţinut negativ (devenind un rău
cunoscut pe lângă răul necesar, acceptat de individ), deoarece agresorul este conştient de
conţinutul actului, astfel încât să nu se modofice vechea structură acţională (multiplă).
Experienţa devine astfel un fenomen individual care formează o structură independentă de
controlul raţional permanent, prin care se satisface exigenţa acţională a individului, chiar dacă
structura acţiunii şi regulile de executare nu au fost urmărite iniţial, ca urmare a repetării unor
acte aflate într-o deplină compatibilitate, pragurile diferenţiate dintre acestea fiind diminuate.
Experienţa implică unitatea indivizibilă a actelor săvârşite, activitatea devenind identificabilă,
a manifestare unică, dar şi ca acte individuale, întreprinse în realizarea unui scop concret. În
acest mod se pot identifica, evalua şi interpreta diferitele caractere comune ale unor acţiuni
care din cauza preferinţei, prin repetare devin reguli apte să asigure în timp, în sistem unilateral
reprezentat de experienţa individuală. Diversele modalităţi de elaborare şi de punere în practică
a unei acţiuni devin uzanţe individuale, deoarece formează ansamblul de acte repetate ce vor
asigura un anumit tip acţiune, detaşabil de structura actelor săvârşite de alţi indivizi. Experienţa
este determinată de identitatea actelor care o compun fără a putea fi substituită într-un alt mod
acţional, deoarece stabilitatea atitudinală evidenţiază caracteristicile fundamentale în fiecare
act, chiar şi în cazul simulaţiei din cauza vieţii psihice specifice şi a repetării acţiunilor,
individul acele mişcări profitabile, reducând sau renunţând la efortul suplimentar. Din această
cauză experienţa acţională este însuşită în grade diferite de către indivizi, diferenţele dintre
aceştia fiind evidente, ca urmare a efortului psiho-fizic diferenţiat, al nivelului strategic adoptat.
Se exclude astfel ipoteza că un act primar va avea aceeaşi formă şi intensitate, executat în
condiţii similare după o durată semnificativă de timp, între acestea neexistând un raport
inteligibil, fiind ecpuse unor cicluri care nu formează totuşi o experienţă, deoarece nu
integrează aceeaşi stare de lucruri, în cazul repetării.

2.9. Regula solidarităţii ca stare a activităţii agresionale

Deşi precară, solidaritatea agresorilor în realizarea activităţii delincvenţiale ca urmare a
necesităţii împiedicării posibilităţii de identificare a individului, a legilor de comportare umană
care implică ideea ascunderii adevărului sub pretextul evitării conflictelor sau a disconfortului
creat de procedurile judiciare. Participanţii la realizarea delictului se solidarizează prin
convenţia sau jurământul încheiat pentru dobândirea unor avantaje de natură materială sau
morală. Solidaritatea agresională are un caracter categoric în sensul că, hotărârea de a adopta
măsuri extreme în situaţii conflictuale va fi realizată de oricare dintre participanţi, indiferent
de consecinţele care urmează. Din această cauză este posibil că, în îndeplinirea spiritului de
solidaritate, actul criminal să fie săvârşit de unul dintre participanţi, al cărui comportament
anterior nu indică brutalitatea sau cruzimea. În motivarea solidarităţii delictuale indivizii
invocă principii şi reguli originale, prin care influenţează evaluarea contribuţiei determinată de
apartenenţa la un grup delincvenţial, la un mod de viaţa detaşat de normalitatea atitudinală.
Aparţinând structurii grupului este posibil ca agresorul să încerce să devieze semnificaţia
actelor comise spre persoana sa, reprezentând sau substituindu-se grupului, în cazuri deosebite,
asumându-şi riscul privind intervenţia răspunderii, dar deviind şi posibilitatea identificării
membrilor grupului, anihilarea acestuia. Coeziunea actelor delincvenţiale poate să fie reală sau
contrafăcută, un agresorm deşi nu este membru al grupului, din propria voinţă continuând să
execute acte agresionale identice actelor grupului sau să imite aceste acte, din solidaritate cu
obiectivele acestuia, pentru a se evidenţia ca adept al grupului sau pentru a lua iniţiativa
reconstituirii sau diversificării activităţii, pentru a coordona iniţiativele altor adepţi care şi-au
manifestat apartenenţa la o grupare agresională, pentru a simula acordarea unui sprijin.
Solidaritatea agresională evită divergenţele în realizarea actelor criminale evidenţiate în
perspectiva sau în experienţa agresională, fiecare individ acceptând colaborarea din motive
personale sau de natură economică, politică, religioasă sau maladivă, chiar dacă prin implicarea
în realizarea actelor se ajunge la depersonalizare. Anonimatul acţional, supravegheat din
interiorul grupării devine folositr deoarece reduce posibilitatea identificării atentatului,
agresorul convertind diversele modalităţi de realizare a actelor negative fără a fi identificat.
Principiul solidarităţii presupune acceptarea aceloraşi reguli morale, în contradicţie cu regulile
individuale ce caracterizează personalitatea, conformarea la normele grupului constituind un
criteriu de evaluare a activităţii individului. Revolta împotriva structurii va fi evitată, în sensul
că individul renunţă la contracţiile ireconciliabile din convingere sau ca urmare a coerciţiei
grupării, valoarea supremă a activităţii constând în solidaritate, astfel că individul se va
debarasa de însuşirile contrare, urmând să-şi însuşească tradiţia grupării. Deşi existenţa
individuală este coordonată de o realitate specială, în cazul intervenţiei solidarităţii, se
formează în gândirea acestuia o transcendenţă care preia modul de gândire individual pentru a-
l cumula sau transforma după tiparul structurii grupării, eliberându-l de vechile reguli
atitudinale şi dobândind noi principii acţionale (reciprocitatea, mutualitatea, sacrificiul pentru
altul, acceptarea valorilor indicate de grup). La idealurile individuale, acţiunile urmând să fie
elaborate şi executate după criteriile şi în baza obligaţiilor stabilite de grupare, excluzându-se
confuzia între reguli şi criterii, conduita individuală va fi executată, exclusă, relaţiile
interindividuale şi relaţiile de grup fiind dependente de sfera relaţională a grupării, care va
constitui sistemul său de activitate. Solidaritatea agresională este determinatăde identitatea
intereselor participanţilor implicaţi în afirmarea aceleiaşi cauze, adoptând acelaşi motiv acţinal
primit din exterior, care corespund unor stări personale, formând un ansamblu ordonat, bazat
pe schimbul, continuarea sau completarea actelor grupului sau reformarea stilului agresional,
adoptându-se forma cea mai completă a activităţii, discordanţele dintre modurile de acţiune ale
indivizilor fiind înlăturate. Solidaritatea acţională presupune constanţă în activităţi, ajungându-
se la o tipizare, caracterizată de forma, felul, intensitatea şi echilibrul acestora. În acest mod
actul se delimitează de restul acţiunilor, formând o limită pe care individul o va repeta,
generalizându-se cu aceasta sau modificând-o în noul mod de acţiune. Toate actele vor avea un
sens comun, în care prevalează acţiunile executate de majoritatea indivizilor, dizarmoniile
identificate fiind lipsite de relevaţă.
2.10. Regula spiritului justiţiar
Susţinerea psiho-fizică pentru realizarea actului delincvenţial indică afinitatea
individului în prestarea activităţii, având credinţa că, în unele situaţii este necesar sacrificiul
pentru restabilirea adevărului, ca esenţă a existenţei. Voinţa individului este impregnată cu
spiritul justiţiar în sensul că întreaga conduită are ca principiu înlăturarea abuzului, a
conflictelor irenconciliabile. Concepţiile socio-politice, religioase ale justiţiarului au un
caracter gereric, prin idealurile sale individul vizând eliberarea de obligaţii, de exploatare, de
dominarea politică, economică sau religioasă a unui popor sau a unei naţiuni. Voinţa
individului se manifestă în acte de răzbunare profetică, acesta invocând sacrificiul suprem,
dreptul de a dispune de propria viaţă în numele şi pentru îndeplinirea unui ideal pe care îl
consideră sacru. În raportarea la idealitate, agresorul acuză societatea sau regimul politic de
lipsa însuşirirlor esenţiale care să garanteze existenţa identificată în fantezia ce depăşeşte
realitatea concretă, prin intervenţia sa transformându-se realitatea concretă. Agresorul propune
o singură credinţă, un singur tip de regim politic care ar putea realiza un anumit tip de idealitate
comportamentală, asigurând adeziunea totală a indivizilor prin metode empirice de
supraveghere, eliminându-se haosul, libertinajul, afirmarea neînfrânată a viciilor. Justiţiarul
prin fiecare act comis prevede şi explică modul în care voinţa sa va realiza sacrificiul, modul
cum trebuie să se ajungă la manifestări conştiente de acest gen, în realitatea obiectivă concretă.
Acesta impune formarea unor sisteme de relaţii, ca rezultat al identificării necesităţii de
schimbare a fenomenelor sociale, a legilor care guvernează conduita umană prin forţa care au
aderat la revoltă şi la actul de negare prin forţă spiritelor justiţiare a concepţiilor sociale
existente, urmărind reinstaurarea unei tradiţii, care să determine renaşterea altor idealuri şi
virtuţi individuale, negând noţiunile de morală ale altor civilizaţii sau credinţe.
Comportamentul individului stăruie în acţiuni de schimbare a unor reguli considerate nedrepte
cu reguli opuse, o astfel de identitate aparţinând doar spiritelor justiţiare. Renunţând la
depersonalizare, la atitudinea de acceptare, supunere sau smerenie, individul alege libertatea
ca principiu de elaborare a acţiunilor şi de executare a acestora numai în conformitate cu
regulile sale, care sunt în mod obişnuit revendicative, arbitrare. Deoarece asemenea stări sunt
contrazise de autorităţi sau de structuri, individul adoptă acte de forţă, decisive sau derivate
pentru a-şi impune opinia şi a schimba natura structurii sociale şi a-i contura o nouă structură.
Într-un anumit sens, justiţiarul acţionează împotriva unei structuri sociale stabilă, confirmată
de practica socială, pentru a impune o altă structură socială care nu este verificată sub aspectul
stabilităţii şi al confirmării în cadrul ansamblului operaţiilor vieţii sociale concrete. Faptul că
mesajul justiţiarului nu este acceptat pentru că nu a fost transmis şi cunoscut de societate va
reduce valoarea acestuia sau va fi neglijat. Absenţa comunicării între justiţiar şi comunitate
atrage interzicerea actelor, astfel încât acestea nu se vor integra în sistemul de valori tradiţional,
fiind prohibite. Impulsul care consacră acţiunile justiţiare impune tipuri de raporturi speciale
de subordonarea unei persoane, a unei structuri, devenind sub aspectul libertăţii de acţiune
aparent negativ ca şi structura socială contestată, ipoteză care indică lipsa de coeziune socială
a acţiunilor executate de justiţiar, a cărei însuşire distinctă constă în opoziţia faţă de vechea
structură, negarea acesteia. Elaborarea unei judecăţi negative faţă de o stare sau de un sistem
social nu este suficientă, individul adoptând într-o manieră categorică acte, fără a oferi altceva
în schimb. Convertirea pe care o acceptă în pierderea individualităţii, acceptând
contradictoriaritatea acţională brutală, experimentală, mistică. Justiţiarul invocă o altă ordine
socială, justificându-şi actele pe consecinţele identificate privind modul de aplicare, de
exercitare a actelor socio-individuale. Soluţiile prescrise nu au caracter de integrare în sistem,
ci de dezintegrare, trecerea de la individual la social fiind contradictorie şi uneori neverosimilă.
Justiţiarul nu decurge la principii ci la elemente de forţă, speculând succesiunea de evenimente
sociale, haosul de reguli apărut, acţionând în contexte particulare, chiar împotriva factorilor
istorici. Justiţiarul urmăreşte instaurarea unei ordini sociale identice celei agreate de acesta, dar
şi evoluţia socială imprevizibilă, neverificată, care se bazează doar pe reflecţia inconştientă
despre evoluţia evenimentelor.
2.11. Regula sacrificiului de sine
În cadrul structurii agresionale, activitatea indivizilor este elaborată atât la nivel conştient
cât şi inconştient, situaţie în care aceştia nu cunosc întotdeauna procedeele care vor fi folosite
pentru producerea rezultatului urmărit, unele dintre elementele componente ale actului fiind
abandonate sau repetate, astfel că perceperea prealabilă, intuitivă a modului de realizarea fiind
greşită sau incompletă. Felul de a comite fapta se poate modifica în urma intervenţiei unor
factori favorizanţi sau perturbatori, astfel că individul va fi nevoit să modifice structura sau
ritmul acţiunii, iar sub influenţa propriilor reflecţii sau a mediului ambiental să adopte soluţii
radicale, ce necesită măsuri agresive sau sacrificiul de sine, dacă individul nu poate determina
producerea rezultatului prin recurgerea la experienţa sa. În alte situaţii, agresorul se decide să
realizeze fapta acceptând sacrificiul de sine, fiind conştient că în condiţiile ambientale existente
nu se poate îndeplini un act decât în acest mod. Sacrificiul individului devine astfel un
eveniment, care se integrează în fenomenele sociale, despre care nu se pot face decât evaluări
statistice, iar nu identificări preventive, deoarece are la bază o dublă raportare, cea privitoare
la cauzele sociale şi cea legată de cauzele individuale (biologice, subiective). Deşi se cunosc
regulile care guvernează comportamentul agresional, totuşi, modul de corelare al acestora va
genera combinaţii de acte inedite, necontrolabile, incompatibile cu viaţa socio-familială, cu
diversele tipuri de coabitare umană. O hotărâre prin care un individ urmăreşte să impună un
anumit tip de relaţii sociale prin forţa sacrificiului de sine, iar nu prin reacţiile psihofiziologice
obişnuite determină un rezultat contestabil social, în care raţiunea indivizilor ar fi inhibată,
evoluţia socială fiind împiedicată să-şi evalueze structurile compatibile, relaţiile
interindividuale devenind afectate de inervenţia haotică a actelor abuzive, în viaţa socială
aplicarea legii fiind obstrucţionată, iar responsabilitatea individuală înlăturată. Acest gen de
acţiune, în cazul agresivităţii teroriste poate forma un sistem prin respectarea unor reguli, a
unor uzanţe, referitoare la conflictele religioase sau socio-politice, în care se invocă necesitatea
schimbării prin forţa a eticii şi moralitatăţii sociale. Individul acceptă depersonalizarea,
acţiunea fiind săvârşită pentru realizarea idealului, sacrificiul vieţii constituind efortul suprem
al umilirii pentru dobândirea recunoştiinţei veşnice sau forma absolută de negare a unei
structuri socio-religioase. Individul nu adoptă alternativa ci alege ca model unic de acţiune
realizarea scopului urmărit prin sacrificarea propriei persoane, ceea ce va determina preferinţa
pentru actele agresive, sub aspectul naturii, structurii şi intensităţii acestor. Dacă în ralizarea
unei activităţi obişnuite individul se pregăteşte pentru înlăturarea obstacolelor, astfel încât să
reuşească, în cazul actelor extreme, acestaalege formele neobişnuite prin formă şi conţinut prin
care se reuşeşte producerea rezultatului, chiar dacă se poate provoca moartea acestuia,
rezultând că individul acţionează în mod concentric executând actele centrale şi periferice prin
care se asigură rezultatul, în opoziţie cu mediul ambiental şi cu viaţa individului. Faptul că
realizarea empirică a actelor agresive poate di asociată cu sacrificarea individului reprezintă o
interpretare acceptată, bazată pe reciprocitate, în sensul că obţinerea scopului va compromite
viaţa persoanei, ca reflexie la ceea ce apreciază că repreziintă un lucru măreţ, ceea ce este binele
suprem prin care se garantează libertatea. În explicarea sacrificiului se invocă intervenţia
destinului ineluctabil care oferă sensul independenţei acţionale şi al recunoaşterii de sine, în
raporturile dintre societate şi individ, obiectul acţiunilor şi scopul acestora având perspective
diferite. Individul acţionează în baza unor cerinţe proprii care nu sunt acceptate social, având
scopul dobândirii unui privilegiu, deşi nu posedă aptitudinile necesare ca membru al unei
comunităţi, nu cunoaşte condiţiile istorice concrete. În acţiunile în care se trece la sacrificiul
de sine, deşi există un plan acţional, actele şi faptele săvârşite nu se leagă în mod concret,
deoarece implicarea în săvârşirea acestora este limitată de fenomene şi intervenţia unor cauze
obiective, cu procesele psihice ale căror efecte nu pot di anticipate, deoarece nu sunt precise,
nu pot fi limitate, iar intervenţia proceselor dinamice, va genera efecte diferite. Ideea
sacrificiului de sine defineşte efortul individului de a renunţa efecte credinţele, obişnuiţele
dobândite anterior, pentru a crea un nou sistem de referinţe prin care se evidenţiază tendinţa
egoistă , individualistă pentru realizarea prin forţă a unui scop, de regulă un sistem social
determinat. Actul de sacrificiu este lipsit de moderaţie, devenind un act de opoziţie de
contradicţie între individ şi societate, care depăşeşte cadrul unei logici obişnuite, modelul
comportamental normal.
 2.12. Regula depersonalizării agresorului
Regulile participării la activitatea agresională implică preferinţa acestuia de a-şi schimba
comportamentul social, acceptând un tip unilateral, o modalitate specială de rezolvare a unui
conflict, ceea ce presupune în prealabil intervenţia necesităţii de modificare a structurii
personalităţii, prin renunţarea la vechile criterii care erau acceptate social. Aprobarea şi
adeziunea la principiile şi structurile agresionale înseamnă manifestarea voinţei de a participa
la acţiuni fundamentate pe norme sancţionabile socio-moral, ceea ce necesită un prealabil
proces de conştiinţă în urma căruia are loc depersonalizarea individului, alegerea diverselor
modalităţi de exprimare la factorii conflictuali fiind radical diferită de vechea modalitate de
acţiune. Noile reguli privind acţiunile agresive comise sunt clare, acceptarea acestora
intervenind doar în urma complicatului proces de modificare a structurii personalităţii
(gândirea, acţiunea, reflecţia), actele agresionale distincte reprezentând manifestarea unei alte
personalităţi, diferită, alterată faţă de vechea atitudine, modificând identitatea acesteia, ca
urmare a revoltei individuale sau a revitalizării altor principii comportamentale, în cadrul
procesului de depersonalizare sau al aderăriii la un grup agresional. Noul mesaj acţional are la
bază şi concepţia agresorului în sensul că acesta demonstrează societăţii faptul că a fost înşelat
în convingeri, noua realitate socială pe care individul o acceptă indicând o altă moralitate, cu
un alt tip de manifestare, căruia i se conformează, determinându-şi un alt destin.
Depersonalizarea agresorului va împărţi comportamentul, pentru o perioadă de timp, în sensul
continuării vechii atitudini cu un volum redus şi exercitarea fără limite, în mod autoritar a
noului comportament, mereu îmbunătăţit şi regenerat pentru a ajunge la o stare atitudinală de
nerecunoscut prin consecvenţă, intensitate şi fanatism, cu opoziţii faţă de vechile
comportamente. Prin repetarea noilor atitunini individul va dobândi şi va stabiliza o nouă
structură comportamentală ale cărei reacţii preiodice vor fi constante, fixate relaţii cu ceilalţi
participanţi devenind eficiente, în care se poate identifica evoluţia fenomenului agresional.
După o perioadă de timp depersonalizarea agresorului se va putea găsi într-o singură formă de
manifestare a atitudinilor, relaţia dintre vechea personalitate şi noul mod de operare devenind
evidentă. Intervenţia unor cauze sau condiţii intempestive, fortuite este posibil să dezvăluie
forme sau stări din vechea structură comportamentală, care nu trebuie neglijate. Principala
repercursiune a personalităţii constă în pierderea individualităţii sub aspectul ignorării
aspiraţiilor, a stabilităţii trăirilor, a experienţei sociale, a lipsei de solidaritate, a adoptării
judecăţilor negative, a contradicţiilor acţionale, a renunţării la spiritul de dreptate, de acceptare
deficiente, de finalitate negativă a raporturilor socio-individuale, prin conflictele generate. Prin
depersonalizare individul renunţă conştient sau inconştient la valorile umane pozitive, în sensul
că abandonează moralitatea, fiind constrâns să acţioneze instinctual, fără principii verificate
social, în spiritul răzbunării şi al negării adevărului, devenind indiferent la stimulii sociali.
Conduita arbitrară a individului se evidenţiază prin inacţiune, prin structuri acţionale
contradictoriii, ceea ce contrazice aspectele esenţiale ale existenţei, prin lipsa moderaţiei,
deoarece individul îşi schimbă obiceiurile, credinţa, gradul de valori, corelaţiile şi opoziţiile
interindividuale, ca urmare a evitării vieţii sociale practice, prin atitudini semnificative, prin
incapacitatea de a accepta corelaţia dintre individ şi viaţa socială, a sistemului de referinţă
socială, acceptând să execute îndeletniciri sancţionabile social (cerşetoria, desfrâul, prostituţia,
crima). Demersurile acestui tip de comportament devin cu prepoderenţă ilicite, negative,
definite de o unitate care proiectează un comportament inadecvat, dezorganizat sau cel mult
dedublat, cele două sisteme de referinţă fiind incompatibile. Depersonalizarea devine o stare
vidă, deoarece contrazice vechea stare, tipul comportamental rezultat contrazicând vechea
structură (egoism, inerţie, înstrăinarea, incapabilitate, impas, vicii, plictiseala). Individul nu se
mai cunoaşte pe sine, nu-şi mai apreciază forţele, aflându-se în imposibilitatea de a deveni util
social, abandonând grija pentru propria persoană. Renegarea valorilor determină încălcarea
experienţei comportamentale, fără capacitatea de a înţelege şi accepta realitatea trăită, fără
posibilitatea de a integra vechiul comportament, într-o structură atitudinală complexă. Cele
două structuri comportamentale nu se află în corelaţii semnificative, devenind contradictorii,
orice comportament fiind definit prin ansamblul actelor percepute de experienţa sociale, în
unicitatea acestora fără alternative, angajându-se la o reprezentare vagă a caracteristicilor
comune celor două modalităţi acţionale. Depersonalizarea ca formă de reprezentare a activităţii
va cuprinde atât stări conşţtiente cât şi inconştiente, până când dintre aceste modalităţi se va
desprinde noua modalitate acţională, definită conştient de noile interese sau inconştient de
afectarea discernământului. Depersonalizarea deşi aparent intervine în mod arbitrar, totuşi
evoluţia acesteia este ordonată de legi sociale.

2.13. Regula privind intervenţia întâmplării

Săvârşirea agresiunilor ca acte care fac parte din fenomenele sociale este susceptibilă atât
de implicarea voinţei individului, ca stare de elaborare, executare şi apreciere a conseinţelor,
cât şi ca intervenţie a factorilor întâmplători, reprezentativi de cauze şi condiţii imposibil de
intuit şi de evaluat de către individ. Prezenţa acestor factori arbitrari, imprimă rezultatului
acţiunii direcţii şi consecinţe neaşteptate de către agresor, amplificând, diminuând, schimbând
sensul sau anulând efectele. Cauzele întâmplătoare se manifestă într-un mod imprevizibil,
arbitrare, neidentificabil în prealabil ceea ce va determina efecte imprevizibile, inaccesiile,
observaţiei şi aprecierii iniţiale .şi neevaluabile a priori. Intervenţia întâmplării cu efectul său
arbitrar, este asimilată diferenţiat de victimă (utilă) şi de agresor (prejudiciabilă) prin raportarea
la semnificaţia şi valoarea efectelor actului, relaţia abstractă dintre acţiune şi întâmplare fiind
neinteligibilă, inconstantă. Regula întâmplării se referă doar la faptul că, peste raţiunea şi
capacitatea de prevedere a individului există, fără a se putea stabili un ansamblu de reguli care
pot fi observate în fenomenele sociale (repetiţia, constanţa) şi calificarea după parametri
identificabili. Rezultă că, nu se vor putea identifica tipurile de factori întâmplători care pot
interveni în desfăşurarea unei acţiuni umane, pentru a se deduce tipul, forma, intensitatea,
periodicitatea acestora. Faptul că se poate intui posibilitatea intervenţiei întâmplării nu este
suficient pentru a o descoperi, dar u este nici inutil să se aprecieze că este imposibil, în anumite
circumstanţe să intervină, deoarece întâmplarea este posibilă în orice moment, situaţie
confirmată de practică, astfel că nu se poate identifica evoluţia efectului care devine arbitrar.
Chiar dacă între acţiune, cauză întâmplătoare şi efectul prejudiciabil se identifică un raport de
dependenţă, se constată că această situaţie este stabilită doar după realizarea acţiunii în
condiţiile concrete, iar nu înainte de producerea efectului, deoarece factorii întâmplători depind
de cauze cunoscute, arbitrare, fără constantă în intensitate şi fără periodicitate. Explicaţia
intervenţiei întâmplării este dată de antrenarea diverselor cauze şi condiţii care însoţesc sau
contrazic cauzele generatoare şi condiţiile favorizante ale acţiunii, antrenând modificări
necontrolabile ale evoluţiei şi determinând o finalizare imprevizibilă. Dacă gândirea este
caracteristică acţiunii, atunci întâmplarea devine caracteristică acţiunii-inacţiunii umane, deşi
individului îi lipsesc caracteristicile de bază pentru identificarea ante factum a întâmplării, deşi
aprecierea că întâmplarea este coapartenetă activităţii umane, chiar dacă raţiunea nu reuşeşte
să o anticipeze deoarece nu-i cunoaşte sensul. Întâmplarea ţine de ordinul acţiunii-inacţiunii
având proprietăţi specifice situate peste nivelul obişnuit de percepere a unui rezultat, fiind de
natură complexă, diferenţiate de efectul pozitiv sau negativ care s-ar fi anticipat anterior
declanşării actului. În actele care formează activitatea intervine o entitate independentă, care
intervine în mod neobişnuit în structura activităţii, diferită de actele precedente, dar mai
semnicativă şi mai complexă prin efecte decât, nefiind asimilabilă acestora. Intervenţia
întâmplării în orice fază a acţiunii (preliminară, în desfăşuraree şi în finalizare) indică doar
aproximaţii, nefiind ghidată de principii de bază pentru o evaluare sub toate formele. De aceea
nu există o repetare certă, o explicaţie adecvată, o unitate de efecte sau posibilitatea
reconstruirii, deoarece factorii care au provocat-o sunt unici, nerespetabili în fiorma şi
conţinutul lor. Din această cauză nu există posibilitatea prevederii întâmplării, astfel că, fiecare
efect va fi analizat independent, în funcţie de combinaţiile actelor care vor indica postfactum
efectele semnificative, reunite, care se dovedesc a fi derivate din unitatea factorilor care au
acţionat. Dacă în evaluarea efectului obişnuit, este suficient să identificăm cauza acţională, în
cazul intervenţiei întâmplării, efectul derivă dintr-o cauză independentă de cea iniţială, dar
raportată la aceasta. Intervenţia întâmplării constituie o provocare pentru structura acţiunii
pregătită de raţiune, deoarece constrânge individul să accepte o altă evoluţie a actelor, ale cărei
efecte depăşesc evaluarea individuală, acestea fiind contrare regulilor convenţionale.
Întâmplarea revocă compoziţia şi evoluţia unei acţiuni individuale, nu dă posibilitatea ca
factorii acţiunii iniţiate de individ să evite efectele antiipate de conştiinţa individuală, în urma
unei analize obiective, blăcând intervenţia altor procese. Dacă acţiunea delincvenţială
presupune realizarea unor acte continue sau discontinue, în cazul intervenţiei întâmplării
acestea devin acte instantanee, care produc efecte fundamental diferenţiate determinând o
modificare a proceselor obiective şi subiective, care nu fac parte din experienţa individului,
depăşind puterea de percepere şi de evaluare a acestuia, deoarece individul execută actul iar
întâmplarea îi schimbă sensul. În aceste condiţii nu mai este semnificativă modul de apreciere
a raportului cauză-efect, de către delincvent, întrucât intervenţia factorului întâmplător schimbă
sau anulează efectul urmărit, opoziţia dintre ceea ce urmăreşte şi ceea ce a rezultat fiin puterea
de anticipare, sub dublul rezultat al voinţei şi al valorii efectului produs.
2.14. Regula privind disagrementul legilor
Interpretările greşite date legilor diferenţiază subiecţii raporturilor juridice conflictuale,
evidenţiind în structura lor identitatea stărilor trăite, în care sunt exprimate concepţiile
individului despre bine şi adevăr. Alegerea unei structuri comportamentale depinde de evoluţia
psiho-fizică a individului, tendinţele de a se afirma, neglijând agrementul comportamental
stabilizat prin lege, în mod voit iar nu arbitrar. Dacă săvârşirea crimei face parte din categoria
”posibilităţilor preexistente”, raportul care intervine între individ şi societate, va indica gradul,
coeficientul dizagrementului legilor faţă de individ, care se emancipează, se dezice de
conţinutul constrângător şi arbitrar al legilor, sensul acestora fiind denaturat, sub aspect
psihologic şi comportamental. În evoluţia efectelor legii, individul alege particularităţile
avantajoase, solicitând aplicarea strictă a legii doar în cazul în care este victimă, având interesul
să consolideze poziţia legiii în evaluarea şi aplicarea sancţiuniii, iar în situaţia în care este
agresor adoptă comportamentul invers, atât faţă de victimă, cât şi faţă de lege. Caracterul
arbitrar al aplicării legii depinde de limita reciprocităţii raportului dintre lege şi interese,
individul invocând disagrementul legilor, modul în care acestea contrazic interesele
individuale. Deoarece legile reglementează domeniii sociale, prin stabilirea unor restricţii,
orice încălcare a acestora produce consecinţe sociale temporare, orinetate după necesităţile
sociale care trebuie rezolvate. Inexactităţile relevate în fondul sau în procedura legilor se reduc
la imputarea de către delincvenţi şi încercarea de evitare, prin orice mijloace, a aplicării
acestora. Legea reprezintă un model ideal de coportare într-un domeniu social, dar, în concret,
orice individ împotriva căruia sunt indicii sau probe de vinovăţie invocă modelul greşit al legii
sau modelul greşit de funcţionare al acestora. Individul utilizează o structură proprie de
interpretare şi de evaluare a dispoziţiilor legii, de conexiune sau de contradicţie cu alte
dispoziţii legale, adoptând un model ilegitim, bazat pe sofisme şi o tipologie psihologică
neadecvată, contradictorie. Disagrementul legii exclude modelul statistic şi devine
incompatibil cu atitudinea individului, în sensul că delictul săvârşit a produs consecinţe
juridice, interpretarea legii nu reflectă în întregime raporturile sociale, neexistând o legătură
între configuraţia legii, şi structura socială contrazise de manifestarea obiectivă a faptelor
concrete (exteriorizate). Prezentarea disagrementului legilor, prin variaţiile soluţiilor, izvorâte
din raţiuni empirice, indică discontinuiţile soluţiilor practice, elimină proprietăţile formale şi
pe cele concrete ale legilor, deoarece o lege oricât de improprie ar fi într-un sistem social,
rezolvă totuşi un minim de raporturi conflictuale. Existenţa contradicţie dintre invicarea
disagrementului legilor şi aplicarea acestora nu exonerează de răspundere individul, dar
multiplicarea disagrementelor pot influenţa timpul (durabilitatea) şi modul de aplicare,
determinând atributele formale şi interpretarea obiectivă a acestora, chiar dacă intervin
discontinuităţi. Efectele legilor, prin aplicarea diferenţiată nu mai sunt regulatoare, devin
contradictorii, neprincipiale şi în final detestabile, fapt care generează necesitatea modificării
sau a abrogării acestora, dacă devin dăunătoare raporturilor sau relaţiilor sociale.
Disagrementul legilor este eliminat în situaţia elaborării corespunzătoare şi a aplicării
constatnte a acestora, natura lor complexă integrându-se în mod stabil în complexitate relaţiilor
sociale generale. Disagrementul legilor, ca principiu de raportare a individului la relaţiile de
conflict intervin în cazurile delictelor identificate, când individul invocă nevalabilitatea legii,
deşi nevinovăţia acestuia nu conincide cu nelegalitatea normei încălcate. Manifestarea
individuală sau de grup privind disagrementul legilor în cadrul raporturilor sociale are scopul
adoptării alternativei privind acceptarea conduitelor prohibite, nesancţionarea acestora şi
producerea unor discontinuităţi în actul judiciar, reprezentând o demonstraţie
necorespunzătoare, negativă a modului în care legile sunt percepute de către individ, care nu
va accepta ”convertirea” la regulile acestora şi să-şi adapteze comportamentul socio-individual
la acestea, devenind impracticabile, neglijate sau încălcate cu intenţie. În cazul dizagrementului
legilor, se identifică tendinţa individuală sau de grup de a interpreta abandonarea legilor cu
preocuparea acestora de a considera legile că produc efecte iluzii, lipsita de constanţă şi
stabilitate de afiliere la comportamentul comun. Legile prevăd efecte iluzorii, lipsita de
constanţă şi stabilitate, de afiliere la comportamentul comun. Legile prevăd efecte simetrice de
pedepsire a vinovatului şi de apărare a nevinovatului, dar aprecierea acestora implică prestarea
unui comportament licit sau ilicit, modul în care sunt înţelese şi respectate înglobând ansamblul
actelor constituite sau interpretate după scopul lor în acte în care se identifică agrementul sau
disagrementul legilor, ca experienţă socială a individului, chiar dacă nu răspunde realităţii
obiective, unor semnificaţii precise. Caracterul instabil, arbitrar, al disagrementului legilor
indică faptul când individul se izolează de societate, adoptând o opoziţie, fără tendinţe de
redresare, relaţia de adversitate determinând confuzie comportamentală.
2.15. Regula privind antropologia delictului
Antropologia crimei reprezintă modul de reflectare a circumstanţelor istorice (locale, de
timp) în originea delictului. Cauzele şi condiţiile care favorizează delictul cu explicaţii
concrete, deoarece sunt determinate istoric de condiţiile socio-economice existente, rezultatul
acestora fiind amplificat, uneori, şi de condiţii arbitrare. Delictul este explicat pornind de la
individ sau de la faptă,raportată la condiţiile concrete, la situaţia dovedită a fi reală, astfel încât,
concepţiile despre om şi faptă vor constitui elementele antropologiei. În structura antropologiei
fizice, omul ca”realitate” socială existentă este prezentat în evoluţia biologocă (anatomo-
fiziologică), de la prima conştientizare a detaşării de prezenţa instinctuală (animală0,
dobândirea caracteristicilor anatomo-fiziologice umane (limbajul) atributele fizice diferenţiate
în caracteristicile raselor şi evoluţia organizării sociale (evoluţia regulilor de convieţuire
socială, consacrate de necesitatea ”perpetuării” speciei: crima, incestul, violenţa,
corectitudinea). Regulile de comportament au un conţinut istoric, deoarece în anumite perioade
acestea sunt pozitive, iar în altele negative, până la realizarea unei structuri comportamentale
normale, rezultată de majoritatea comortamentelor pozitive (structurate în sisteme de valori
accepatte social). În antropologia faptelor umane, metodele şi tehnicile relevă cunoaşterea
omului, devenind atribute ale evoluţiei sociale, acestea fiind influenţate de cunoaştere,
moravuri, legi, tradiţie. Faptele sunt elaborate de raţiune şi executate în baza conexiunilor
voinţei individului, fiind posibile în măsura în care acesta urmăreşte un scop şi cum s-a ajuns
la realizarea acestuia (cauze economice, politice, religioase, sociale).
3. Concluzii
Elementele comportamentului uman se regăsesc în mod diferenţiat în trăirea individului,
structura acestora fiind determinată de gradul de cultură, vârsta şi experienţa de viaţă a
individului. Delictul reprezintă o formă de manifestare concretă a reacţiilor organismului uman,
la stimul extern, cu predilecţie spre activitatea violentă, agresivă, criminală. Familia, şcoala,
societatea şi autoinstrucţia vor reprezenta factorii de bază ai clarificării şi calificării
comportamentului individual, în raport cu principiile, regulile şi cerinţele vieţii socio-familiale.
Rolul şi sarcina de coordonare a comportamentelor individuale revine tuturor factorilor
educaţionali, ca urmare a necesităţii sociale, de prestabilire a comportamentului pozitiv, de
identificare şi de sancţionare a comportamentului delincvenţial. Individului îi revine obligaţia
cunoaşterii regulilor şi principiilor comportamentale recomandate social, urmând ca în funcţie
de structura psihică şi de capacitatea de înţelegere şi acceptare a acestor reguli, să adopte un
comportament adecvat, prin care se conservă binele social şi structura vieţii sociale. Actul
delincvenţial, cuprinzând elemente destabilizatoare, destructurează normele sociale şi justifică
intervenţia instituţiilor şi factorilor sociali coercitivi, pentru a se determina şi a se asigura
comportamentul social pozitiv.
Între indivizi şi societate nu există decât conflicte limitate, deoarece, chiar dacă individul
prin activitatea prestată ajunge la încălcarea normelor sociale, acesta va pretinde şi va obţine
protecţia normelor sociale de natură să-i asigure supravieţuirea şi afirmarea în viaţa publică.
Experienţa umană are la bază atitudini, acte şi activităţi al căror sens este pozitiv, în marea
majoritate a acestora, fapt care justifică iniţiativa organelor sociale, specializate pentru a se
identifica, verifica şi controla comportamentele individuale, rezultatul confruntărilor dintre
interesele individuale şi cele sociale, fiind întotdeauna în favoarea structurilor sociale.
Chiar dacă violenţa are o structură complexă, derivând atât din factori biologici, psihici,
cât şi sociali, totuşi natura unitară a acesteia oferă indicii pentru autoritatea statului de a acţiona
astfel încât, în fiecare caz în parte, să se obţină menţinerea ordinii sociale, sancţionarea
vinovatului şi restabilirea situaţiei anterioare.

BIBLIOGRAFIE

Tudor Amza, Criminologie, Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2002
George C. Basiliade, Criminologie comprehensivă, Editura Expert, Bucureşti, 2006
Valerian Cioclei, Mobilul în conduita criminală, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999
 Iancu Tănăsecu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Metacriminologie, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2010

Comportamentul agresiv în perioada Covid-19

Gabriel Tanasescu
University of Craiova, Craiova, Romania, gabriel.tanasescu@edu.ucv.ro

ABSTRACT: În acest articol este descrisă legătura de cauzalitate dintre Covid-19 şi

comportamentul agresiv al făptuitorului, influenţat de experienţa traumatizantă a noilor condiţii
sociale impuse de pandemie. Victimele violenţei intrafamiliale sunt în această perioadă afectate
de restricţiile sociale, de lipsa de comunicare cu autorităţile, de prezenţa făptuitorului în mediul
familial. Consumul de alcool şi de droguri, pierderea temporară a locului de muncă, restricţiile
de circulaţie, lipsa mijloacelor de trai, insecuritatea financiară şi condiţiile de igienă precare
influenţează negativ starea psihică a făptuitorului. Sunt analizate studiile ştiinţifice privind
tentativa de suicid a adolescenţilor şi adulţilor, pacienţi cu covid-19, precum şi comportamentul
agresiv după tratament şi după externarea din centrele medicale. Este prezentată şi o metaanaliză
privind relaţia de cauzalitate dintre virus şi alţi factori de mediu care pot contribui la formarea
tulburărilor neurologice.
KEYWORDS: comportament agresiv, tulburări neurologice, COVID-19, violenţă
intrafamilială
Introducere
Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că în această perioadă COVID-19 poate afecta
sănătatea mintală a populaţiei, prin creşterea nivelului de stres şi a stării de anxietate. Carantina
şi noile reguli impuse de autorităţi pot avea uneori efecte negative asupra activităţilor sociale
obişnuite. De când a fost declanşată starea de alertă în vederea prevenirii şi combaterii efectelor
pandemiei de COVID-19 teama de îmbolnăvire, moartea unor persoane apropiate, statisticile
alarmante privind numărul celor infectaţi, neîncrederea în sistemul medical constituie elemente
ce pot agrava starea de depresie a persoanelor vulnerabile, situaţie ce are ca rezultat acţiuni
suicidare. Consumul de alcool şi de droguri, izolarea, lipsa relaţiilor sociale contribuie la
dezvoltarea ideaţiei criminale şi a comportamentului agresiv. Pacienţii şi familiile lor, victime
ale COVID-19, trebuie să primească din partea societăţii compasiune, fără a fi discriminaţi sau
stigmatizaţi. Stigmatizarea pacienţilor, care încearcă să se recupereze in instituţiile medicale,
asociată cu starea de depresie provocată de îmbolnăvire, conduce la o stare generală negativă a
sănătăţii. Intervenţia specialiştilor privind sănătatea mintală trebuie să fie urgentă şi eficientă în
situaţiile critice. Moartea membrilor familiei poate amplifica stresul şi disperarea pacienţilor,
ajutorul psihosocial fiind necesar în perioada de recuperare , dar şi după vindecare. Copiii şi
adolescenţii sunt afectaţi emoţional de comportamentul dezechilibrat al adulţilor, pandemia de
COVID-19 producând schimbări de atitudine care exprimă neputinţa membrilor de familie de a
controla situaţia existenţială dificilă. Se recomandă suport emoţional, medical, economic şi
social, îngrijire şi asistenţă pentru persoanele în vârstă, precum şi pentru persoanele care au
tulburări psihice, centrelor rezidenţiale pentru copii şi adulţi, cu şi fără dizabilităţi, precum şi
tuturor categoriilor vulnerabile. Accesul la medicamente şi la tratamentul medical, curăţenia,
igiena, limitarea contactelor sociale, exerciţiile fizice, păstrarea unei rutine şi informaţiile clare
şi oficiale privind reducerea riscului de infecţie reprezintă recomandări ale organizaţiilor de
sănătate privind combaterea efectelor pandemiei.

Obligaţia de a purta masca şi comportamentul agresiv

Purtarea unei măşti în spaţii publice închise, în magazine, în mijloace de transport, farmacii,
bănci, unităţi de cazare reprezintă o obligaţie impusă de autorităţi, care poate fi considerată de
către anumiţi indivizi o limitare a exprimării libertăţii şi o constrângere tulburătoare ce poate
cauza o atitudine agresivă, uneori greu de stăpânit. Controlul stării de sănătate, măsurarea
temperaturii prin termometru noncontact deranjează o mică parte a populaţiei, care se opune
uneori acestor măsuri de protecţie, ripostează şi îşi afirmă nemulţumirea pentru încălcarea
drepturilor civile. Masca este privită ca o botniţă, de cei care nu tolerează îngrădirea libertăţii.
Masca este pentru aceştia un instrument care limitează expresivitatea chipului fiinţei umane, un
accesoriu incomod care îţi influenţează negativ comportamentul şi starea de sănătate. Din păcate,
la începutul pandemiei autorităţile nu au ştiut cum să reacţioneze, unele decizii nu au fost ferme,
ci chiar contradictorii, iar anumiţi specialişti nu au fost foarte convinşi de utilitatea măştilor. Cei
care contestă existenţa virusului consideră masca un semn care se aplică pe faţa celor supuşi, un
stigmat care nu are nicio calitate medicală, ci doar dezonorează pe cei care o poartă, masca scoate
în evidenţă puterea autorităţii şi umilinţa celor care se tem. Cei care nu acceptă obligativitatea
purtării măştilor de protecţie în spaţiile publice închise, în spaţii comerciale şi în mijloacele de
transport în comun, la locul de muncă sau în zonele urbane aglomerate sunt de obicei persoane
care cred în teoriile conspiraţiei, în teoriile privind inexistenţa virusului, în complotul anumitor
state puternice sau în afacerile ilegale ale industriei farmaceutice, care urmăreşte să-şi mărescă
dominaţia economică. Teoria conspiraţiei este alimentată şi de reţelele sociale, dezinformările
privind COVID-19 fiind considerate de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii o “ infodemie ”.
Filosoful Alain Cambier a analizat această situaţie pentru postul France Culture, afirmând faptul
că oamenii îşi doresc să găsească explicaţii privind apariţia coronavirusului, vor o certitudine
absolută, realizează foarte multe scenarii, şi se pare că există chiar un paralelism între infecţia
corpurilor şi contaminarea spiritelor. Laurent Cordonier, Doctor în Ştiinţe Sociale, Universitatea
din Paris, consideră că teoriile conspiraţiei creează impresia unei ameninţări necunoscute, iar
oamenii, obosiţi şi frustraţi de starea de izolare, se simt încurajaţi să acţioneze. Epidemia
conspirativă este globală ( Cordonier, 2020 ), peste tot în lume există grupuri care susţin
inexistenţa coronavirusului, cred că guvernele sunt vinovate pentru situaţia dificilă a societăţii,
pentru că au convenit în secret să susţină existenţa pandemiei COVID-19, pentru a impune măsuri
care să reducă libertăţile individuale ( Cordonier, 2020 ). Focarul conspirativ este greu de
combătut, pentru că epidemia provoacă îngrijorare în rândul populaţiei, teama de moarte este
prezentă, iar riscul de îmbolnăvire apare ca o ameninţare tulburătoare ( Cordonier, 2020 ). În
rândul populaţiei s-a creat şi sentimentul de neputinţă în lupta cu boala, precum şi iluzia că putem
acţiona pentru a îndepărta pericolul ( Cordonier, 2020 ).
În anumite zone publice, măsurarea temperaturii prin termometru noncontact este obligatorie,
dar acest lucru poate conduce la un comportament violent din partea celor care refuză. Există
chiar teorii conspirative care consideră termometrul un mijloc de radiere a populaţiei, iar
tratamentul medical din instituţiile specializate este privit ca un experiment care poate afecta
sănătatea populaţiei.
În Franţa, un şofer de autobuz din Bayonne, care avea 59 ani, a fost lovit violent cu pumnii în
partea superioară a corpului şi în zona capului, după ce a fost insultat şi aruncat din autobuz,
pentru că a verificat biletul unuia dintre suspecţi şi a cerut altor trei tineri purtarea obligatorie a
măştilor de protecţie. Şoferul de autobuz a rămas inconştient pe trotuar şi a decedat câteva zile
mai târziu.
Procesul psihic al crimei
Suspecţii au acţionat direct, instantaneu, fără bariera psihologică pe care Eul Moral ar trebui să o
impună ( Tănăsescu, 2012 ). Lipsa de inhibiţie este justificată doar de acţiunea pulsiunii de
distrugere şi a pulsiunii de moarte care împinge voinţa eului criminal spre trecerea la act.
Nevroticul întoarce întotdeauna spatele realităţii, deoarece el o găseşte insuportabilă ( Freud,
2017 ). Trecerea la act este un proces de găsire a obiectului, suspecţii se eliberează de stres şi
anxietate acţionând împotriva legii impuse de autorităţi, împotriva condiţiilor de viaţă umilitoare,
împotriva eşecului existenţial şi a fatalităţii provocate de un virus ce nu poate fi controlat. Ei
răspund morţii provocatoare prin descărcarea pulsiunii de moarte. Activitatea psihică este
dezechilibrată şi îşi doreşte plăcere. În întunericul abisal al conştiinţei, în spaţiul întunecat al
pregândirii sălăsluieşte imaginea primordială a răului ( Jung, 2011 ). Procesul psihic al crimei
se dezvăluie ca un proces fiziologic al acţiunii personalităţii criminale. Fiecare act săvârşit arată
sensul şi semnificaţia reprezentării gândului criminal pentru realizarea faptei penale. Epilepsia
agresională este o stare incontrolabilă care se epuizează doar când tensiunea agresională scade în
intensitate ( Sacks, 2017 ). Oliver Sacks descrie acest fenomen al epilepsiei personale,
considerând că originea sa se găseşte în lobii temporali, când are loc o stimulare electrică fină a
punctelor predispuse la accese din scoarţa cerebrală. Uneori ideaţia omucidară creează o anumită
stare de plăcere subiectului, care conştientizează trăirea imaginilor actelor violente. Aceste
imagini, deşi nu s-au produs în realitate ( actele violente sunt comise doar în imaginaţia autorului
) îl pot detensiona pe făptuitor şi în acelaşi timp îi întăresc şi îi justifică procesul realizării planului
acţional agresiv ( James, Beauregard, Proulx, 2019 ). Excluderea şi izolarea socială generează
sentimente de disperare şi eşec. Viaţa apare lipsită de sens, fiinţa umană nu are niciun scop, iar
acest lucru favorizează apariţia trăsăturilor negative ale personalităţii care influenţează decizia
de a acţiona şi materializarea comportamentului violent ( James, Beauregard, Proulx, 2019 ).
Ucigaşii sexuali experimentează izolarea socială, singurătatea şi stima de sine scăzută ( James,
Beauregard, Proulx, 2019 ).
Interpretarea filosofică a comportamentului agresiv
Psihologul Helene Romano a făcut o analiză pentru postul francez Cnews susţinând că masca are
şi o dimensiune mortuară, funebră. Simbolic, ceea ce purtăm acum pentru a ne proteja de
coronavirus a fost foarte mult timp o mască mortuară, această dimensiune fiind prezentă în toate
culturile şi este îngropată în inconştientul colectiv ( Romano, 2020 ). Obligaţia de a purta masca
trezeşte instinctul de teamă, şi în acelaşi timp reaminteşte oamenilor că virusul este încă prezent,
circulă şi se răspândeşte, putând cauza riscul de deces; această situaţie este insuportabilă pentru
multe persoane, Eul fiinţei, dominat de frica de moarte, nu o acceptă ( Romano, 2020 ). Această
reamintire constantă, a prezenţei coronavirusului, deranjează şi înspăimântă pe anumiţi subiecţi
( Romano, 2020 ), ceea ce determină apariţia unei anumite opoziţii faţă de realitate şi o
insubordonare faţă de vocea autorităţii. Frica de efectele bolii şi riscul de deces devin
insuportabile, persoanele vulnerabile refuză realitatea crudă, nu doresc să se adapteze, neagă
existenţa victimelor şi acceptă mult mai uşor soluţiile propuse de teoria conspiraţiei. Noile reguli
impuse de pandemie limitează libertatea de mişcare, fără mobilitate personalitatea umană se
transformă, limitarea contactelor sociale poate provoca depresie şi comportament agresiv.
Oamenii sunt agresivi pentru că sunt epuizaţi psihic ( Romano, 2020 ). Refuzul de a purta masca
de protecţie înseamnă prezenţa inconştientă a pulsiunii agresive, născută din angoasă şi
neîncredere, aşteptând doar evenimentul declanşator pentru a se manifesta violent, mai ales
atunci când autoritatea îi cere făptuitorului să se conformeze. Majoritatea populaţiei acceptă
masca şi o consideră un mijloc de protecţie, obligaţia nu este privită cu ostilitate drept o comandă
impusă de autorităţi, care distruge libertatea de acţiune. Astfel comportamentul agresiv este
inhibat, pentru că actiunea privind protejarea sănătăţii este apreciată ca fiind mult mai importantă
( Romano, 2020 ).
Comportamentul agresiv se dezvoltă atunci când se realizează închiderea oraşelor şi se impune
starea de carantină; izolarea în casă, păstrarea distanţei sociale, întreruperea contactelor sociale
cu familia şi cu cei apropiaţi, suspendarea afacerilor personale şi pierderea locului de muncă
poate transforma o stare de anxietate în trecere la actul agresional, degenerând uneori în activităţi
violente care îl eliberează pe făptuitor de tensiunea acumulată prin acceptarea pulsiunilor de
distrugere. Victimele sunt agresate în spălătoriile auto, vânzătorii în magazine, infirmierii în
instituţiile medicale (două doamne pornesc un conflict în tramvai pentru distanţare socială care
degenerează în acte violente ).
Coronavirusurile şi tulburările psihiatrice
Coronavirusurile respiratorii au capacitatea de a infecta nervii celulelor, pot rămâne mult timp în
organismul uman, şi pot distruge activitatea creierului uman ( Zandifar, Badrfam, 2020 ). Cea
mai mare rată a natalităţii în rândul pacienţilor schizofreni a apărut după epidemia de gripă din
anul 1957 ( Zandifar, Badrfam, 2020 ). Virusul poate provoca probleme neurologice; a fost
observată o degradare proeminentă de tip spongiform care poate iniţia neuropatologia de bază (
Zandifar, Badrfam, 2020 ). Legătura dintre efectele timpului naşterii şi schizofrenie se bazează
pe teoria influenţei factorilor de mediu asupra formării tulburărilor psihiatrice ( Zandifar,
Badrfam, 2020 ).
Judith Allardyce şi Jane Boydell publică în 2006 un studiu care examinează influenţa mediului
social asupra sănătăţii, în special asupra apariţiei schizofreniei. Dovezile prezentate în studiu
arată creşterea semnificativă a numărului de cazuri de schizofrenie în mediul urban, comparativ
cu mediul rural. Cele mai ridicate rate se găsesc în zonele caracterizate de un conflict etnic şi
dezorganizare socială ( Allardyce, Boydell, 2006 ). În zonele caracterizate de niveluri ridicate de
tulburare, frică de moarte, teamă de violenţă, există rate mai mari de schizofrenie. Persoanele
singure sunt mai vulnerabile, şi aveau cel mai mare risc de a suferi o tulburare psihiatrică sau
schizofrenie ( Allardyce, Boydell, 2006 ).
Turhan Canli realizează un studiu în 2014 prin care susţine reconceptualizarea tulburării
depresive majore ca boală infecţioasă. Depresia majoră poate fi cauzată de o infecţie parazitară,
bacteriană sau virală ( Canli, 2014 ). Prezenţa markerilor inflamatorii în creierul pacienţilor
deprimaţi sau care sufereau de tulburare depresivă majoră a fost raportată de mai multe studii
post mortem ( Canli, 2014 ). Victimele suicidului feminin au prezentat niveluri ridicate de IL-4,
iar victimele suicidului masculin au prezentat valori crescute de IL-13 în zona Brodmann, o
regiune a creierului asociată cu ideaţia suicidară ( Canli, 2014 ).
În perioada COVID-19 medicii au prezentat cazurile unor pacienţi agresivi în timpul
tratamentului medical. O femeie s-a sinucis, după infecţia cu coronavirus, deşi organismul a
răspuns pozitiv la efectul medicamentelor, iar starea de sănătate se îmbunătăţise. După externare
au fost raportate situaţii de violenţă intrafamilială şi comportament agresiv ale unor pacienţi care
s-au vindecat de coronavirus.
Violenţa partenerului intim a crescut în perioada COVID-19, astfel au fost întâlnite mai multe
cazuri de violenţă fizică sau sexuală, abuz emoţional ( Mazza, Marano, Lai, Janiri, Sani, 2020 ).
În timpul carantinei victimele violenţei domestice au fost femeile (Mazza, Marano, Lai, Janiri,
Sani, 2020 ). Din cauza sentimentelor de frustrare şi agitaţie, provocate uneori de starea de
carantină, actele de violenţă în familie au crescut ( Mazza, Marano, Lai, Janiri, Sani, 2020 ).

Concluzii
O întrebare legitimă este aceea dacă în această perioadă gravă, influenţată de schimbări sociale
şi economice profunde, Eul agresiv alege trecerea la actul criminal fără să fie influenţat, sau dacă
discernământul său este diminuat, raţionamentul este afectat de transformarea internă a
pulsiunilor emoţionale, iar uneori, în situaţii mai grave, virusul poate deteriora funcţiile creierului
şi modul de acţiune al personalităţii ( O asistentă medicală din Jesolo, Veneţia, în vârstă de 49
ani s-a sinucis; ea lucra cu pacienţi bolnavi de coronavirus. Directorul medical al departamentului
de urgenţă de la New York s- a sinucis fără să fi avut antecedente de boli mintale; femeia a fost
infectată cu coronavirus dar s-a recuperat foarte bine; a continuat să lucreze şi a tratat multe
persoane de coronavirus, dar finalul este nefericit. O asistentă medicală în vârstă de 20 de ani
din Londra s-a sinucis cu o supradoză de medicamente; a lucrat în unitatea de terapie intensivă,
unde au fost înregistrate multe decese. O femeie de 70 de ani, infectată cu coronavirus, s-a sinucis
în spital, deşi primea un tratament medicamentos pentru depresie ).
Starea de agresivitate se manifestă uneori instinctual, pulsiunea de distrugere, reprimată o
perioadă de Eul Ideal, nu mai poate fi inhibată. În momentul proiectării ideaţiei criminale
făptuitorul descoperă prin voinţa de putere a răului esenţa personalităţii sale. În această esenţă
voinţa ar fi cea mai aproape de sine ( Kierkegaard, 1999 ). Proiectul ideaţiei criminale este o
reflecţie a Eului criminal care ajunge să descopere într-un moment de disperare esenţa voinţei
criminale a propriului Sine. Prin Sinele criminal înţeleg personalitatea făptuitorului. Ideaţia
criminală se deschide în fiinţă ca o apariţie din spaţiul întunecat al pregândirii ( Jung, 2011 ).
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a înregistrat peste 600 incidente de violenţă fizică,
ameninţare, atacuri, hărţuire şi discriminare împotriva specialiştilor din domeniul sănătăţii.
Evenimentul declanşator a fost provocat de frica privind răspândirea coronavirusului, sau de
nemulţumirile legate de moartea rudelor. Au existat situaţii violente declanşate de revolta
împotriva regulilor care interzic înmormântările şi ritualurile. Esperanza Martinez, şefa de
sănătate a ICRC, consideră că pacienţii şi lucrătorii medicali nu trebuie stigmatizaţi sau
învinovăţiţi de răspândirea coronavirusului şi moartea celor infectaţi.

Bibliografie

Allardyce, Judith, Boydell, Jane, 2006, Review: The Wider Social Environment and Schizophrenia, Schizophrenia
Bulletin, vol. 32, no. 4, 2006
Atkinson, Rita L., Atkinson Richard C., Smith, Edward E., Bem, Daryl J., 2002, Introduction to Psychology,
Bucharest, Technique S.A. Publishing House.
Canli, Turhan, 2014, Reconceptualizing major depressive disorder as an infectious disease, Biology of Mood&
Anxiety Disorders 20144:10
Costello, Stephen J., 2017, The Pale Criminal: Psychoanalytic Perspectives, Bucharest: Three Publishing House.
DSM-IV-TR, 2003, Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, edited by Aurel Romila, The Free
Psychiatric Association in Romania Publishing House.
Freud, Sigmund. 2014, About Psychoanalysis. Bucharest: Three Publishing House. German translation Daniela
Stefanescu.
Freud, Sigmund, 2017, Psychology of the Unconscious, Bucharest, Three Publishing House.
James, Jonathan, Beauregard, Eric, Proulx, Jean, 2019, Sexual murderes in everyday life, Journal of Criminal
Justice 60 (2019) 64-73
Jung, Carl, 2011, The Red Book, Bucharest: Three Publishing House.
Mazza Marianna, Marano Giusepe, Lai Carlo, Janiri Luigi, Sani Gabriele, 2020, Danger in danger: Interpersonal
violence during COVID-19 quarantine, Psychiatry Research 289 ( 2020 ) 113046
Sacks, Oliver, 2017, The Man Who Mistook His Wife for a Hat, Bucharest: Humanitas Publishing House
Schaffer, Jack B., Rodolfa, Emil, 2019, ICD-10-CM: Casebook and Workbook for Students: Psychological and
Behavioral Conditions, Bucharest: Three Publishing House
Tănăsescu, Camil. 2012a. Criminology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Tănasescu, Camil. 2012b. Judicial Psychology. Bucharest: Universul Juridic Publishing House.
Zandifar, Atefeh, Badrfam, Rahim, 2020, COVID-19: Considering the prevalence of schizophrenia in the coming
decades, Psychiatry Research, Volume 288, June 2020, 112982