MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE CADASTRU ŞI DREPT

DEPARTAMENTUL „DREPT”
SPECIALITATEA “DREPT ”

NOTE DE CURS
la disciplina:
“CRIMINOLOGIA”
(învăţământ cu frecvenţă la zi şi frecvenţă redusă)

AUTOR:
CUCIURCĂ Angela, doctor,conf. univ.

CHIŞINĂU – 2020
 Tema1. Formarea crimonologiei ca ştiinţă (2 ore)
1.1. Constituirea criminologiei ca ştiinţă în a doua jumătate a sec. XIX.
1.2. Obiectul de studiu şi sistemul criminologiei.
1.3. Scopul şi funcţiile criminologiei.
1.4. Raporturile criminologiei cu alte ştiinţe.

1.1. Constituirea criminologiei ca ştiinţă în a doua jumătate a sec. XIX.

Activitatea socială a oamenilor este foarte diversă şi se manifestă atît pozitiv,
cît şi negativ. Un gen specific al manifestărilor negative îl constituie
comportamentele infracţionale, adică săvîrşirea infracţiunilor.
Ştiinţele juridice, cum ar fi dreptul penal, dreptul procesual-penal şi dreptul
execuţional-penal au definit infracţiunea, au formulat tipurile infracţiunilor
amplasîndu-le în coduri penale, au determinat formele, metodele şi ordinea
procesuală de combatere a infracţiunilor la diferite etape de comitere a lor, precum
şi modalităţile de executare a sancţiunilor penale. Un rol important în procesul
cunoaşterii manifestărilor infracţionale şi a criminalităţii în general 1-a avut
psihiatria şi psihologia judiciară.
Totuşi, nici una din ştiinţele nominalizate n-au aprins abordarea problemei
criminalităţii în toată complexitatea sa. Dezvoltarea lor, însă, a influenţat la apariţia
unei ştiinţe speciale, care studiază criminalitatea ca fenomen social, ce are legităţile
sale de apariţie, existenţă şi evoluţie şi care necesită forme specifice de prevenire şi
contracarare. Această ştiinţă a fost denumită „Criminologia".
Etimologic, criminologia ca termen derivă din latinescul „krimen" -crimă şi
grecescul „logos" - tradus prin ştiinţă, cuvînt, idee. în acest sens, criminologia ar.
Însemna ştiinta care studiază fenomenul criminal
Se consideră că termenul "Criminologie" a fost folosit pentru prima dată de
către antropologul francez Paul Topinard în anul 1879.l Iar în anul 1885 iese de
sub tipar cu asemenea denumire manualul juristului italian Rafaele Garofalo.
Totuşi, o bună parte a învăţaţilor sînt de părerea că criminologia s-a constituit ca
ştiinţă abia la finele secolului XIX, avînd la bază trei etape de dezvoltare.
Prima etapă este marcată de activitatea lui Cesare Lombrozo prin celebra sa
lucrare din 1876 „Omul delincvent"; a doua etapă este atribuită activităţii lui:
Enrico Ferri prin lucrarea „Sociologia criminală", elaborată înanul 1881 şi a tfeia
etapă o constituie activitatea lui Rafaele Garofalo prin lucrarea menţionată mai sus
(„Criminologia").
Unii autori atribuie pe deplin acest merit fondatorului antropologiei criminale
Cesare Lombrozo, care a realizat un şir de cercetări asupra persoanelor
infractorice, prin care fapt a trezit un viu interes cercetătorilor în ceea ce priveşte
analiza mai profundă a persoanelor ce comit infracţiuni, 'precum şi a problemei
criminalităţii în general.
Aproximativ două secole la rînd concepţiile referitoare la comportamentul
criminal şi măsurile de prevenire a acestuia s-au modificat esenţial. Dezvoltîndu-se
în diferite direcţii (antropologice,sociologice, biologice, psihologice), criminologia
la momentul actual nu reprezintă o doctrină unică, dar include în sine un şir de

2
şcoli, curente etc., care deşi au opinii controversate, le unifică tendinţa explicării
fenomenului criminal şi a căilor de reacţionare asupra lui.
Insă, pentru a se afirma ca ştiinţă, criminologia a trebuit să dovedească, o dată
cu evoluţia sa, că dispune de un obiect propriu de cercetare, de metode şi tehnici de
explorare a criminalităţii, că este în măsură să facă aprecieri juste asupra stării
fenomenului infracţioanl şi să propună măsuri eficiente în scopul prevenirii şi
limitării acestuia.

1. 2. Obiectul de studiu şi sistemul criminologiei

Criminologia, ca şi oricare altă ştiinţă, dispune de propriul său obiect de studiu
prin care se are în vedere acea totalitate de fenomene, procese şi legităţi ce includ
în sine criminalitatea, cauzele şi condiţiile care o favorizează, personalitatea
infractorului, precum şi problemele legate de prevenirea fenomenului criminal.
Deci, un element de bază ce formează obiectul de cercetare al acestei ştiinţe
este criminalitatea care reprezintă o formă socială de comportament
al oamenilor ce încalcă funcţionarea normală a organismului social. De
fapt, consecinţe similare au şi alte fapte amorale inclusiv cele numite delincvente.
însă, din toate încălcările criminalitatea este cea; mai periculoasă pentru societatea
umană.
Criminalitatea este un fenomen social-juridic negativ, care se manifestă în
aparenţă sub forma unei totalităţi de infracţiuni şi persoane ce le-au comis, într-un
interval de timp, pe un anumti teritoriu. Totuşi, aceasta nu reprezintă doar o simplă
sumă de infracţiuni, ci este un fenomen, care are: legităţile sale de apariţie,
existenţă şi dezvoltare, are o corelaţie strînsă cu alte fenomene sociale, deseori,
fiind determinată de ele.
Criminalitatea este un fenomen caracteristic oricărei societăţi. Studierea ei
aprofundată ne demonstrează, că legităţile principale de existenţă, ca şi multe din
cauzele criminalităţii, sînt unice pentru toate sistemele sociale. Bineînţeles că sînt
şi deosebiri, ceea ce este firesc, deoarece nivelul de dezvoltare economic, social şi
cultural al statelor diferă.
Un alt element ce formează obiectul de studiu al criminologiei îl constituie
cauzele criminalităţii şi condiţiile care o favorizează. Criminologiei îi; este
specifică funcţia explicativă, graţie căreia se întreprind măsuri pentru relevarea
factorilor economici, politici, culturali şi de altă natură, care determină
criminalitatea ca pe un fenomen social cu caracter de masă. Problema cauzalităţii
are o importanţă atît teoretică, cît şi practică, fiindcă fără studierea cauzelor
criminalităţii şi a condiţiilor ce o favorizează din punct de vedere ştiinţific este
imposibil de a realiza prevenirea acestui fenomen, care, la rîndul său, este necesar
de înfăptuit nu numai prin intermediul organelor de drept şi al legislaţiei, dar şi
prin punerea în mişcare a pîrghiilor economice, sociale etc., de care statul şi
societatea dispun la momentul respectiv.
De obicei, prin cauze ale criminalităţii se are în vedere fenomenele sociale care
îi genearează apariţia, existenţa şi evoluţia.
O mare parte a savanţilor criminologi ruşi clasifică cauzele criminalităţii în:
a) cauze generale;
3
b cauze ale unor tipuri de criminalitate;
c)cauze ale infacţiunii concrete;
d)condiţii care favorizează comiterea infracţiunilor.
însăşi condiţiile nu determină săvîrşirea infracţiunii, dar lipsa lor face imposibilă,
sau dificilă comiterea ei.
Clasificarea dată inaugurează un spaţiu larg atît pentru cercetările teoretice, cît
şi pentru elaborarea unor măsuri concrete de prevenire şi contracarare a
criminaliăţii.
Următorul element care este cercetat de ştiinţa criminologică: îl constituie
personalitatea infractorului. însăşi criminologia ca ştiinţă a început cu studierea
persoanelor ce comit infracţiuni. Este important de menţionat şi faptul că în
ultimele decenii, preocupările criminologilor pentru investigarea deviaţiei
criminale, din unghiul defectelor de personalitate a sporit foarte mult: Tendinţa
este firească, deoarece infracţiunea reprezintă produsul unor manifestări de
conştiinţă ale; omului determinată de unii factori negativi, care deşi influenţează şi
asupra altor persoane, nu declanşează la toate reacţii de tip criminal.
Din aceste motive criminologia manifestă un viu interes pentru studierea
diferitor factori care pot contribui la formarea personalităţii infractorului, cum ar fi
particularităţile biologice, psihologice, social-demografice, juridico-penale etc. şi
influenţa negativă a acestora asupra comportamentului deviant, precum şi pentru
explicarea unor infracţiuni individuale concrete.
În procesul studierii celor ce comit infracţiuni o deosebită importanţa are
clasificarea lor. Ucigaşii se deosebesc de hoţi; escrocii - de violatori; infractorii
profesionişti de funcţionarii corumpaţi etc. Toate aceste tipuri de infractori au
particularităţi specifice în ceea ce priveşte personalitatea lor, deosebindu-se
esenţial între ei. Cercetarea tipurilor de personalitate, a infractorului necesită şi
face posibil elaboarea unor măsuri şi metode de prevenire atît a criminalităţii în
general, cît şi a unor infracţiuni aparte.
Din obiectul de studiu al criminologiei face parte şi prevenirea criminalităţii.
Aceasta ca şi cum finalizează totul ce este legat de existenţa criminalităţii în
societatea umană.
Şi deoarece criminalitatea este un fenomen social, masurile preventive, de
asemenea, trebuie să aibă, în primul rînd, o orientare socială, care ar putea fi
reflectată în relaţiile economice, social-culturale, educative, juridice etc. în al
doielea rînd, măsurile preventive urmează'-să aibă un caracter special-
criminologic, care pot avea ca scop înaintarea unor recomandări generale sau
speciale, cum ar fi necesitatea efectuării evidenţei şi dărilor de seamă referitoare la
mijloacele băneşti sau cele materiale într-o oarecarev ramură de producere, fapt ce
va minimaliza pericolul sustragerilor sau a altor abuzuri (recomandare generală),
ori, spre exemplu, măsuri privind organizarea pazei bunurilor materiale,
întreprindere concretă (recomandare specială). Şi în al treilea rînd, luîndu-se în
consideraţie faptul că infracţiunile se comit de oameni, fiecare din ei fiind
irepetabil, este necesar ca măsurile de prevenire să fie individuale, adică aplicate
asupra unor persoane concrete care au săvîrşit anterior infracţiuni sau care sînt
predispuse de a le comite.
4
 Criminologia studiază şi alte probleme care au o corelaţie nemijlocită cu
obiectul ei de cercetare, cum ar fi: mecanismul actului infracţional, prognozarea
criminologică, victimologia, metodologia cercetării crimino-logice etc.
În cele mai multe cazuri structura ştiinţelor juridice corespunde cu cea ă
legislaţiei. Ştiinţa dreptului penal, după cum se ştie, este constituită din partea
generală şi specială şi, respectiv, codurile penale au aceeaşi structură. în partea
generală sînt expuse problemele generale iniţiale, iar în partea specială - tipurile de
infracţiuni, componenţele lor concrete şi măsurile de pedeapsă pentru comiterea
lor.
Şi deoarece tradiţiile au o importanţă deosibită pentru ştiinţă, criminologia la fel
a fost structurată în partea generală şi specială. însă această sistemaitzare a
criminologiei, în comparaţie cu alte ştiinţe, este condiţională, reieşind chiar din
acele motive că deşi în partea specială sînt analizate tipuri concrete de
criminalitate, multe din ele constituie o problemă teoretică, cu toate că sînt urmate
de un şir de recomandări practice.
Aşadar, în partea generală criminologia abordează noţiunea, obiectul, funcţiile
şi evoluţia sa ca ştiinţă, după ce urmează analiza problemelor ei de bază, cum ar fi
criminalitatea, cauzele şi condiţiile ce o favorizează, personalitatea infractorului,
prognozarea şi metodele de cercetare a Criminalităţii, prevenirea fenomenului
criminal, precum şi alte subiecte importante pentru perceperea mai profundă a
problemelor menţionate.
În partea specială sînt cercetate diverse tipuri de criminalitate (violentă;
organizată; profesională; infracţiunile contra, patrimoniului; criminalitatea
recidiviştilor; minorilor etc.) prin caracterizarea nivelului, structurii şi dinamicii
lor, a cauzelor şi condiţiilor care le favorizează, a personalităţii celor ce le comit,
precum şi înaintarea unor recomandări de prevenire şi contracarare a acestora.

1. 3. Scopul şi funcţiile criminologiei

Apariţia oricărei ştiinţe rezidă din anumite necesităţi practice. Aceste necesităţi
sînt reflectate de scopurile ştiinţei, care vizează în majoritatea cazurilor relevarea
cărorva soluţii în urma cercetării unor fenomene, procese sau obiecte.
Criminologia a apărut ca ştiinţă graţie unei necesităţi sociale, adică a celei de
cunoaştere a fenomenului criminal, cum el apare şi se modifică şi cum se poate de
influenţat asupra acestui fenomen pentru a lua sub control şi a minimiza pericolul
lui social. De aici reiese scopul criminologiei, care constă în realizarea acestei
necesităţi, precum şi în crearea unei baze ştiinţifice fundamentale pentru asigurarea
expunerii în practică a măsurilor de prevenire şi control asupra criminalităţii.
în afară de faptul că criminologia are un scop bine determinat, ea are de realizat şi
unele funcţii, care depind în mare măsură de necesităţile actuale ale societăţii.
Funcţia descriptivă - presupune descrierea trăsărutilor de bază specifice
fenomenului criminal. Este vorba despre definirea criminalităţii ca fenomen social,
a caracteristicilor ei cantitative şi calitative, precum şi despre pericolul ei pentru
societate. Funcţia explicativă - rezidă în relevarea cauzelor şi condiţiilor qare
determină apariţia; existenţa şi evoluţia criminalităţii.

5
 În procesul de cercetare a criminalităţii şi a criminalilor, criminologia are cel
puţin două aspecte, care necesită o analiză aprofundată. în primul rînd, acestea sînt
legităţile de existenţă şi de dezvoltare a criminalităţii: Prin ce se explică majorarea
ei mai mult de 2 ori pe parcursul anilor 1990-2000? De ce creşte numărul
infracţiunilor grave? Unde sînt limitele acestei creşteri şi dacă există ele în genere?
în ce constă tendinţa mondiaiă a criminalităţii? La toate aceste întrebări ştiinţa
criminologică trebuie să deie răspunsuri întemeiate.
În al doilea rînd, acestea sînt particularităţile personalităţii infractorului şi a
„mecanismelor" de săvîrşire a diferitor tipuri; de infracţiuni. Probabil că va rămîne
o dilemă continuă pentru criminologi faptul ce se referă la corelaţia biologicului şi
socialului în formarea personalităţii infractorului. O problemă importantă o
constituie şi stabilirea cauzelor infracţiunii concrete, precum şi cauzele de
transformare a unei persoane normale în infractor.
Funcţia de prognozare - constă în previziunea evoluţiei ulterioare a
criminalităţii.
Pentru sporirea eficienţei prevenirii criminalităţii criminologia trebuie să
prevadă şi să presupună dezvoltarea anumitor evenimente, fenomene, inclusiv, a
celui criminal. Bineînţeles că este vorba doar despre o prognoză probabilă, unde se
conturează posibilele tendinţe ale unor fenomene (spre exemplu, creşterea sau
stabilizarea criminalităţii). Fără asemenea prognoze practica combaterii
criminalităţii devine dezorientată. Iar pentru efectuarea unei prognoze mai veridice
este necesară posedarea acelor cunoştinţe1 de care dispune acesta ştiinţă la
momentul actual.
Funcţia practică - constă în elaborarea şi implemenatrea în practică a
măsurilor de prevenire şi control asupra criminalităţii.
Problema prevenirii şi combaterii criminalităţii nu poate fi evitată, indiferent de
cîte dificultăţi şi incoveniente ar prezenta ea. Practica combaterii criminalităţii ne
demonstrează, că organele de drept, fără susţinerea populaţiei, nu sînt în stare să
depăşească acest fenomen negativ. Din aceste considerente, de rînd cu alte măsuri,
este necesar de cultivat populaţiei informaţia criminologică de bază, de a o învăţa
să lupte cu acţiunile infracţionale şi de a evita situaţiile datorită cărora pot deveni
vicitme ale atentatelor criminale.

1. 4. Raporturile criminologiei cu alte ştiinţe

Fiind o ştiinţă interdisciplinară, criminologia are un şir de raporturi cu alte
ştiinţe. în sens larg al cuvîntului, acestea sînt ştiinţele juridice şi cele sociale. Mai
întîi de toate vom aborda corelaţia criminologiei cu ştiinţele juridice. Cea mai
evidentă este legătura criminologiei cu dreptul penal. Atît dreptul penal, cît şi
criminologia, au ca obiect de studiu infracţiunea şi Criminalitatea. Dar, în timp ce
dreptul penal se ocupă de aspectul juridic al criminalităţii, disciplina în cauză
urmăreşte aspectul criminologie. Deşi, în esenţă, ambele ştiinţe au ca scop final
lupta împotriva criminalităţii, dreptul penal intervine doar prin definirea
infracţiunii, a elementelor şi semnelor ce o caracterizează, precum şi prin fixarea
sistemului de pedepse pentru săvîrşirea faptelor infracţionale. Astfel, nu se atrage
atenţie fenomenelor, evenimentelor, care precedează infracţiunea sau, cu alte
6
cuvinte, asupra cauzelor criminalităţii şi condiţiilor care o favorizează.
Personalitatea infractorului se reduce în dreptul penal la noţiunea subiectului
infracţiunii, care se caracterizează prin două semne: vîrsta şi responsabilitatea.
După hotarele dreptului penal rămîn particularităţile morale, sociale şi psihologice
ale infractorului. Anume aceste caracteristici şi sîrit cercetate de criminologie.
Raportul principal al criminologiei cu dreptul penal constă în faptul, că anume
ultimul determină limitele obiectului de studiu al criminologiei prin incriminarea
faptelor prejudiciabile, totalitatea cărora formează criminalitatea ca fenomen
social.
Criminologia este strîns legată cu ştiinţă procesului penal, care studiază
procedura urmăririi penale şi cea judiciară a cauzei penale. Persoanele ce
realizează urmărirea penală sau cei care înfăptuiesc justiţia tre-buie să stabilească
în fiecare caz concret cauzele şi condiţiile care au favorizat comiterea infracţiunilor
şi să propună măsuri pentru înlăturarea lor.
Criminologia are legătură şi cu criminalistica. Ambele ştiinţe au, în sfera
obiectului lor de cercetare infracţiunea, infractorul şi Victima. Considerată drept
ştiinţa metodelor, tehnicii şi tacticii de investigare a faptelor penale şi de asigurare
a stabilirii identităţii făptuitorului, criminalistica intervine după producerea
infracţiunii şi se limitează la probarea vinovăţiei infractorului.
Însă, sfera criminologiei vizînd fenomenul infracţional este mult mai vastă.
Deci, vorbind despre raporturile acestor ştiinţe, putem constata că criminalistica
foloseşte datele criminologiei referitoare la' starea criminalităţii, „mecanismele" şi
„metodele" de comitere a diferitor infracţiuni, precum şi date despre
particularităţile infractorilor.
Criminalistica foloseşte această informaţie pentru elaborarea unor
metode mai eficiente de descoperire a infracţiunilor.
Încă o ştiinţă juridică cu care are. legătură criminologia este dreptul
execuţional-penal, care studiază principiile şi condiţiile de numire şi executare a
sentinţelor. Mule infracţiuni se săvîrşesc în locurile de detenţie sau de persoane
care s-au eliberat din aceste locuri. De aeeea interacţiunea criminologilor cu
specialiştii dreptului execuţional-penal este destul de utilă.
Există încă cîteva ştiinţe care se referă, de obicei, la ciclul eelor juridice şi care
au roporturi nemijlocite cu criminologia. Acestea sînt statistica juridică, medicina
legală şi psihiatria judiciară. Statistica juridică constituie; una din sursele cele mai
importante vizînd studierea criminalităţii ca fenomen social cu caracter de masă, ca
structură, dinamică, caracter etc. Elaborările din domeniul psihiatriei judiciare
oferă criminologilor posiblitatea de a cunoaşte mai profund particularităţile
personalităţii diferitor categorii de infractori. Iar datele oferite de medicina legală
permit cercetarea mai amănunţită atît.a criminalităţii în ansamblu, cît şi a
victimelor infracţiunii.
În al doilea rînd, criminologia are legătură cu ştiinţele sociale, dintre care
sociologia şi psihologia.
Sociologia, deşi studiază relaţiile şi procesele sociale în ansamblul lor, vizează
şi fenomenul infracţional, care cumulează faptele cu caracter antisocial,

7
conturîndu-şi în prezent chiar o subramură cunoscută; sub denumirea de
„sociologie criminală" sau/în altă variantă, de „sociologie a deviaţiei".
Majoritatea metodelor şi tehnicilor de investigare a criminalităţii sînt acelea din
sfera sociologiei, psihologiei şi statisticii.
De asemenea, pot fi relevate raporturi strînse între criminologie şi psihologie
(generală şi judiciară), al cărei obiect de studiu îl formează viaţa internă a omului,
comportarea lui naturală şi socială. Din aceste considerente, deseori, criminologia
sau o parte a ei, este numită psihilogie a infractorului.
Prin urmare, clarificmd interconexiunea criminologiei cu alte discipline, putem
concluziona că ştiinţa dată are un caracter complex, aflîndu-se într-o îmbinare a
jurisprudenţei, sociologiei şi psihologiei, folosind pe larg datele oferite de acestea,
precum şi de alte ştiinţe.

TEMA 2. Teoriile etiologice moderne ( 2 ore)

Teoriile psihobiologice

2.1. Teoria biotipologică

Această teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea
ideii potrivit căreia există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip (tipul
biologic). Corelaţia se stabileşte fie în raport cu somatotipul (tipul corpului avut în
vedere, plecînd de la embrion), fie în raport cu tipul endocrinean.
Reţinem pe scurt, în cele ce urmează, varianta ce stabileşte corelaţia dintre
crimă şi structura corpului.
Ernest Kretschemer (1888-1964), psihiatru german („Structura corpului şi
caracterul"), consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge 4
tipuri de indivizi, fiecare categorie avînd o înclinaţie mai puternică spre comiterea
unor infracţiuni specifice.
1. Tipul pienicomorf (sau picnic): indivizi corpolenţi (chiar graşi), scunzi, cu
extremităţi scurte, faţă rotundă, adeseori inteligenţi şi expansivi (predispuşi
să-şi deschidă cu uşurinţă sufletul, comunicativi); ei se caracterizează printr-
o criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune, fraudă);
2. Tipul leptomorf (sau astenic): intră în această categorie indivizii înalţi, slabi,
cu chipul prelung; ei sînt dotaţi divers din punct de vedere intelectual, sînt
interiorizaţi şi, de regulă, adaptarea socială este precară; se caracterizează
printr-o criminalitate timpurie (care se dezvoltă foarte repede) şi o tendinţă
spre recidivă; infracţiunile comise, de regulă, sînt partimoniale: furt, abuz de
încredere etc.
3.Tipul atletomorf (sau atletic): se evidenţiază printr-un sistem osteomuscular
puternic; oscilează între sentimentalism şi brutalitate; se caracterizează
printr-o criminalitate brutală (omoruri, tîlhării) şi o tendinţă spre recidivă
indiferent de vîrstă.
4.Tipul displastic: cuprinde indivizi înapoiaţi în plan psihic şi morfologic, cel
mai adesea foarte slabi, cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori cu
malformaţii corporale; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în
această categorie debili mintal şi schizofreni. Displasticii comit, de regulă,
delicte sexuale (dar nu numai), operează într-un mod neaşteptat (uneori
stupid, alteori sălbatic), îşi încep cariera criminală de regulă după 18 ani şi
sînt expuşi recidivei.
8
 2.2 Teoria inadaptării biopsihice
Această teorie a fost formulată de criminologul suedez Olof Kinberg
(„Problemele fundamentale ale criminologiei", 1935). Pentru Kinberg omul este o
fiinţă nu doar biologică, ci şi psihologică şi socială, caracterizată prin „plasticitate",
adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai în funcţie de influenţele
fizice şi chimice, ci şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă
„plasticitatea" nu se corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de
inadaptare între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse.
Manifestarea inadaptării sub forma unei încălcări a legii reprezintă o reacţie a
individului la diverşi stimuli ai mediului. Dar cum individul reacţionează în
general, în opinia lui Kinberg, în funcţie de propria sa structură bio-psihică, rezultă
că, pentru a stabili cauzele crimei, este necesar a analiza structura biopsihică a
individului sau, altfel spus, personalitatea acestuia.
Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii biopsihice:
1. nucleul constituţional;
2. funcţia morală.
Nucleul constituţional reprezintă „suma tendinţelor reacţionate ale
individului". Se pot distinge 4 trăsături psihologice fundamentale ce alcătuiesc
nucleul constituţional:
a. capacitatea, respectiv nivelul maxim pe care poate să-1 atingă inteligenţa
unui individ, sub influenţa unor condiţii de mediu optim;
b. validitatea, respectiv puterea de energie de care dispune individul;
c. stabilitatea, respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente
ferme, fixate prin obiceiuri durabile, în aşa fel încît să poată face acelaşi lucru în
acelaşi fel, economisind forţă;
d. soliditatea - trăsătură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în
opoziţie cu disociabilitatea.
Aceste trăsături se regăsesc în personalitatea indivizilor în cantitate variabilă:
fie excedentară, fie medie, fie deficitară. în cazurile extreme, vom avea
următoarele perechi diametral opuse:
S supercapabil - intelegent, spiritual, adaptabil;
S subcapabil - stupid, mărginit, inert;
S supervalid - atent, expansiv, întreprinzător, calm, sigur, tenace (ţine mult la
opiniile, deciziile sale), responsabil;
S subvalid - precaut, anxios, teama de acţiune şi răspundere;
S superstabil - neafectiv, abil (dibaci, iscusit), abstract, elegant, asiduitate
ideatică;
S substabil - afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate practică;
S supersolid - lent, ferm, obiectiv, circumspect;
S subsolid - schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos.
Pentru a estima importanţa unuia din radicalii constituţionali, ca sursă a
delictului, el trebuie avut în vedere în contextul întregului „aliaj constituţional".
Totodată, parte este nevoie a se lua în calcul şi cel de-al doilea element.
Funcţia morală. Aceasta reprezintă, în opinia lui Kinberg, „modalitatea şi
profunzimea asimilării valorilor morale, ce compun atmosfera morală unde
subiectul a trăit ori trăieşte ".
Ca fenomen psihologic, funcţia morală este compusă din elemente emoţionale
şi elemente cognitive. Dacă se ia în consideraţie calitatea acestor elemente, se pot
distinge patru categorii de subiecţi:
S indivizi a căror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluării
morale, general acceptate, dar cărora le lipseşte aproape complet elementul
emoţional (imbecilii, debilii mintali etc);
9
 S indivizi care nu numai că posedă cunoştinţe despre regulile morale, dar sînt
capabili să reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (oameni aşa-zişi normali);
S indivizi ale căror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni
patologice ale ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc); la această
categorie se întîlnesc frecvent fapte antisociale; sînt afectate elementele emoţionale
(afectivitatea);
Sindivizi care recunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o
percepţie deformată a sensului real al actului, sînt în eroare cu privire la
semnificaţia morală a acestuia.
Din combinaţia ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituţional şi o
anumită configuraţie a funcţiei morale, rezultă indivizi inadaptaţi care, la anumiţi
stimuli, vor reacţiona în contradicţie cu legea penală (care exprimă evaluările
morale acceptate de mediu).
în afară de personalităţile normale, Kinberg studiază şi cazurile
psihopatologice, în care există de obicei alterări grave ale funcţiei morale, şi
analizează pedispoziţiile spre delict în aceste cazuri.
Teoria inadaptării nu se referă la indivizi totalmente distincţi de „tipul
normal", deoarece, aşa cum precizează Kinberg, complexitatea personalităţii
umane face imposibilă divizarea umanităţii în două grupe: cei buni şi cei răi.
2.3 Teoria constituţiei criminale
Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno Di Tullio,
profesor la Universitatea din Roma; principala sa lucrare -
„Tratat de antropologie criminală" - a fost publicată pentru prima oară în anul
1945.
Prin constituţia criminală autorul înţelege „o stare de predispoziţie specifică
spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte
criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămîn sub pragul
ce operează asupra generalităţii oamenilor".
Pentru Di Tullio studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv
sociologic, ci totdeauna biosociologic. în acelaşi timp, biologul nu poate fi desprins
de psihic, deoarece „în realitatea organică a corpului uman nu există nici o
funcţie, afară de cele pur vegetative, care să se poată detaşa de activitatea psihică
"; rezultă că personalitatea individului nu poate fi corect apreciată decît după
criterii biopsihologice.
Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc
la formarea unei personalităţi criminale (personalitatea predispusă spre crimă). Un
prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa puternică, aceasta
trebuie însă considerată ca o posibilitate sporită, iar nu ca o determinare absolută.
Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale,
hormonale etc.
Vîrsta şi crizele biologice pe care le antrenează sînt de asemenea importante:
pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi
procesele involutive ale îmbătrînirii, pot conduce la tulburări de comportament şi
chiar la crimă.
După analizarea minuţioasă a unei multitudini de factori, Di Tullio conchide:
„Se poate afirma că predispoziţia spre crimă este expresia unui ansamblu de
condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale (care se trag din viaţa
intrauterină, din naştere; înnăscute) sau dobîndite care, diminuînd rezistenţa
individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă
probabilitate, să devină un criminal". Di Tullio nu ignoră, după cum s-ar putea
crede, factorii sociali ori fizici, exteriorul individului. El face o analiză minuţioasă
a acestora, însă conchide că ei nu pot avea o influenţă reală decît în măsura în care

10
întîlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel
de personalităţi.
„De unde convingerea noastră că mediul nu devine un factor criminogen decît
dacă, prin grava sa persistenţă, poate exersa asupra individului o influenţă
peiorativă (care comportă o idee de rău; care depreciază lucrul sau persoana
denumită), degenerativă (a ajunge în stare de declin moral; a degrada, a
decădea), patologică şi să provoace în acest fel un „super-eu" amoral, un
dezechilibru psihic acompaniat de instigări criminogene, sau dacă operează
asupra unor indivizi în mod particular receptivi, ca urmare a constituţiilor
biopsihice ".
După cum se poate observa, cercetările şi concluziile lui Di Tullio s-au
apropiat cel mai mult de teoria lombrossiană; autorul se foloseşte însă de unele
descoperiri noi în domeniul biopsihologiei şi geneticii; în plus, nu evită să se
pronunţe asupra factorilor sociali şi asupra legăturii dintre aceştia şi personalitatea
criminală.
2.4 Teoria genetică (sau teoria aberaţiei cromozomice)
Cariotipul uman presupune 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, dintre
care 22 reprezintă „soma" (partea neproductivă), iar o pereche reprezintă germenul
(partea ce asigură reproducerea) alcătuit din cromozomi sexuali. Sensul genetic
este condiţionat de prezenţa sau absenţa unui cromozom particular notat cu litera
y; astfel, formula feminină este 46xx, iar formila masculină este 46xy.
Materialul cromozomic uman a fost descris pentru prima oară în mod corect în
1956 ulterior, s-a descoperit, prin diferite cercetări succesive, că pot exista unele
anomalii cantitative ori calitative, unele abateri de la cariotipul normal. Anomaliile
cromozomice frecvente la delincvenţi sînt în legătură cu cromozomii sexuali.
O primă anomalie relevantă descoperită este reprezentată de formula 47xxy,
respectiv existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul x (anomalie denumită
sindromul Klinefelter). Subiecţii ce reprezintă această anomalie au o aparenţă
masculină, sînt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau
absentă.
S-a stabilit că frecvenţa sindromului Klinefelter printre criminali este de 5 pînă
la 10 ori mai mare decît în rîndul populaţiei generale.
Faptele comise de aceste persoane sînt diverse (furt, agresiune), dar se poate
observa o tendinţă spre o „tematică" sexuală: fie homosexualitate, pedofilie, fie
furt din raţiuni fetişiste, voaierism etc. Din punct de vedere psihic, aceşti subiecţii
se evidenţiază prin: caracter pasiv, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie;
deseori prezintă tulburări mintale. S-a observat astfel că excesul de cromozomi x
nu are drept consecinţă doar criminalitatea, ci că „aceasta se integrează într-o
personalitate deseori deja anormală psihiatric ".
O altă anomalie este reprezentată de sindromul xyy, unde apare deci un
cromozom y în exces. Subiecţii din această categorie prezintă, un plan morfologic,
destul de puţine particularităţi: sînt indivizi cu aparenţă masculină, deseori înalţi
(depăşesc 1,80 m); se observă uneori o anomalie în configuraţia urechilor, calviţie,
miopie, dar aceste trăsături nu sînt constante. Frecvenţa acestui careotip printre
criminali este, după unele estimări, de circa 10 ori mai mare decît în rîndul
populaţiei generale.
Acest sindrom a interesat foarte mult cercetarea criminológica, deoarece
antrenează frecvent violenţa şi omucideri, iar predispoziţia generală spre crimă este
mai netă decît în cazul sindromului Klinefelter.
In doctrina criminológica s-a subliniat că ambele anomalii, ca şi altele mai
puţin relevante cu privire la fenomenul criminal, pot exista şi la indivizi perfect
normali „atît prin intelegenţă, cît şi prin comportament". Aceasta duce la
concluzia că anomaliile în cauză „constituie o predispoziţie, şi chiar dacă subiecţii
11
respectivi ajung fi-ecvent să comită infracţiuni, acest deznodămînt nu este
obligatoriu ".
In aceste circumstanţe, explicaţiile bazate pe formula cromozomică nu pot fi
generalizate. De fapt, după o adevărată „explozie" de cercetări în această direcţie,
ce a avut loc în anii '70 ai secolului XX, cînd se vorbea la un moment dat de
„cromozomul crimei", interesul criminologilor s-a diminuat constant. Un rol
„descurajator" este posibil să-1 fi avut şi problema etico-juridic care se poate naşte
în urma unor constatări de genul celor sus-amintite;
aceste probleme au fost sesizate în doctrina criminológica, în chiar perioada de
„înflorire" a cercetărilor cromozomice.
într-un secol în care anti-discriminarea are toate motivele socioumane, dar şi
politice să ajungă uneori la anti-ştiinţă, teoriile biologice se găsesc în mod firesc în
impas. Este însă foarte posibil ca biologia criminală să nu-şi fi spus încă ultimul
cuvînt.
Teoriile psihosociale
2.5 Teoria asociaţiilor diferenţiate
Această teorie aparţine criminologului american Edwin Sutherland, profesor la
Universotatea din Indiana.
Principala lucrare a lui E. Sutherland a fost publicată pentru prima oară în
1924, cu titlul „Criminologie". Ulterior lucrarea a fost completată şi reeditată în
anul 1934, sub denumirea „Principii de criminologie". O ultimă variantă cu acelaşi
titlu a fost publicată în anul 1955, sub îngrijirea colaboratorului principal al lui
Sutherland, Donald R. Gressey.
în cuprinsul „Principiilor de criminologie", Sutherland formulează teoria
asociaţiilor diferenţiate. Pentru formularea teoriei sale, autorul pleacă de la o
premisă conform căreia în plan metodologic nu se poate vorbi de un caracter
ştiinţific al unei teorii criminologice, dacă aceasta nu răspunde acelor exigenţe la
care este supusă orice teorie ştiinţifică. în speţă, „condiţiile cărora le sînt atribuite
cauzele delincventei trebuie să fie totdeauna prezente, dacă există delincventă, şi
totdeauna absente, dacă nu există delincventă".
Pornind de la această premisă, autorul constată că există două tipuri de
explicaţii ştiinţifice ale fenomenului criminal: „să fie în funcţie de elementele care
întră în joc în momentul în care infracţiunea este comisă, fie în funcţie de
elementele care şi-au exercitat influenţa anterior, mai ales în viaţa
delincventului". In primul caz, explicaţia poate fi calificată „mecanistă",
„situaţională" sau „dinamică"; în al doilea caz - istorică sau genetică.
Sutherland consideră că teoria face parte din categoria explicaţiilor genetice
(ceea ce echivalează de fapt cu explicaţiile etiologice în opoziţie cu cele dinamice).
El fondează această explicaţie pe ipoteza că un act criminal se produce atunci cînd
există o situaţie propice (care asigură atingerea unui scop favorabil, oportun,
prielnic), pentru un individ determinat.
Explicaţia actului criminal în viziunea lui Edwin Sutherland presupune
următoarele coordonate:
S comportamentul criminal este învăţat; el nu este ereditar; iar cel care nu a
primit o „pregătire" criminală nu inventează crima;
Sînvăţarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces complex
de comunicare;
Sînvăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrîns de persoane;
Sprocesul de învăţare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a
infracţiunilor; orientarea mobilurilor, a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi
atitudinilor;
S orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de
interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale;
12
 Sun individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectivului legii
domină interpretările favorabile; „ acesta constituie principiul asociaţiilor
diferenţiate ", „ cei care devin criminali o fac pentru că sînt în contact cu modele
criminale şi nu au sub ochi modele anti-criminale ";
S asociaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii
etc;
S formaţia criminală prin asociaţie nu se dobîndeşte doar prin imitaţie;
S comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi şi valori, dar
nu se explică prin aceasta (hoţul fură în genere pentru a avea bani, dar tot pentru a
avea bani muncesc şi oamenii cinstiţi).
Mecanismul anterior explică fenomenul criminal la nivel individual. Existînd
raţionamentul la nivel colectiv, se poate explica şi criminalitatea: o rată a
criminalităţii ridicată este datorată unei „organizări sociale diferenţiate". Un grup
poate fi organizat fie de manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie
de manieră a i se opune. Majoritatea grupurilor sînt ambivalenţe, iar rata
criminalităţii este expresia unei organizări diferenţiate a grupului. Organizarea
diferenţiată a grupului, înţeleasă ca explicaţie a variaţiilor ratei criminalităţii,
corespunde explicaţiei prin teoria asociaţiei diferenţiate a procesului prin care
indivizii devin criminali.
în opinia lui Edwin Sutherland, teoria asociaţiilor diferenţiate este singura
capabilă să ofere o explicaţie cu caracter general valabil pentru fenomenul
criminal.
2.6. Teoria conflictelor de culturi
Teoria conflictelor de culturi, sau a conflictelor culturale, aparţine
criminologului american Thirsten Sellin, profesor al Universităţii din Pennsylvania
şi timp de mai mulţi ani preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie.
Principala lucrare a lui Sellin - „Conflictul cultural şi crima" - a fost publicată
pentru prima dată în 1938. Lucrarea a avut un mare succes în SUA şi treptat a
căpătat o reputaţie mondială, fiind tradusă în limbile spaniolă, franceză, japoneză.
Pentru Sellin, demersul cognitiv vis-â-vis de fenomenul criminal pleacă de la
premise nefavorabile, crimino logia fiind considerată „ o ştiinţă bastardă, născută
din preocuparea generală faţă de o calamitate socială". O cunoaştere pur
ştiinţifică în criminologie este iluzorie, tocmai datorită obiectului cercetării:
comportamentul uman este indeterminabil, ceea ce face imposibil adevărul
ştiinţific.
în aceste condiţii, „ambianţa" criminologiei ar trebui să se limiteze doar la
formularea unor ipoteze cu un grad sporit de probabilitate. Pe aceste coordonate
limitative a înţeles autorul să-şi construiască teoria. Aceasta nu se năştea pe un
teren gol, deoarece, la vremea respectivă, mai multe studii fuseseră consacrate
subiectului „conflict de cultură" şi delicventă, chiar dacă nu fuseseră încă definite
în mod clar conceptele.
Termenii cultură şi conflict, ce alcătuiesc atît titlul lucrării lui Sellin, cît şi
elementele principale ale teoriei, au o semnificaţie particulară, ce impune unele
explicaţii. Astfel, prin termenul cultură autorul desemnează „totalitatea ideilor,
instituţiilor şi produselor muncii care, aplicate la grupuri determinate de fiinţe
umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale, despre tipuri de crimă, despre
cultură naţională etc. In acest sens al termenului, populaţia cea mai primitivă, mai
înapoiată, mai analfabetă şi cea mai puţin luminată posedă o cultură".
Prin „conflict natural" autorul desemnează lupta între valori morale ori norme
de conduită opuse sau aflate în dezacord. La rîndul lor, normele de conduită
înseamnă reguli exprimate sau implicite, pe care o persoană le urmează atunci cînd
se găseşte într-o situaţie care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa.

13
 Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care le-a
căpătat, în urma experienţelor pe care le-a trăit ca membru al unor diverse grupuri
sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită, care se impun a fi respectate.
„Din acest punct de vedere, codul de conduită al gangsterilor este un cod moral în
aceeaşi măsură ca decalogul ori legea penală ".
în lumea modernă, individul se găseşte din ce în ce mai des în contact cu valori
şi norme diferite. Diferenţele etnice, sociale, de vîrstă, profesionale, religioase
antrenează diferenţe de reguli şi valori morale. în aceste condiţii, apar inevitabil
situaţii în care individul, supunîndu-se unei norme acceptate de grupul din care
face parte (sau de unul dintre aceste grupuri), riscă să încalce o alta, aparţinînd
altui grup cu care intră în contact.
Se poate vorbi de un conflict cultural „ atunci cînd conduita unei perioade,
socialmente aprobată sau chiar cerută într-o anumită situaţie, nu este apreciată
de aceeaşi manieră de toate grupurile sociale la care ea datorează supunere ".
în mod frecvent, conflictul normativ între cele două (sau mai multe) sisteme de
referinţă este receptat la nivelul psihicului, iar conduita pe care individul o va urma
va fi în funcţie de ponderea unuia sau altuia dintre sistemele la care se raportează.
Nu este însă obligatoriu ca acest conflict normativ să se convertească într-un
conflict mintal. Chiar în situaţii aparent clare de încălcare a legii e posibil ca
individul să acţioneze fară a avea această reprezentare, datorită reportării
unilaterale la un sistem diferit de valori. Pentru a ilustra această situaţie, Selin dă
următorul exemplu.
Un bărbat de origine siciliana care locuia la New Jerscy îl ucide pe seducătorul
fiicei sale în vîrstă de 16 ani. Sicilianul îşi exprimă surprinderea în momentul în
care fu arestat, atît timp cît nu făcuse altceva decît să apere de o manieră
tradiţională onoarea familiei sale. Autorul constată că în acest caz nu a existat un
conflict mintal, „conflictul a fost extern şi s-a produs între coduri sau norme
culturale ".
Există în principal trei situaţii generatoare de conflict:
1. Conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale, dar bazate pe
valori diferite (este cazul colonizării, cînd asimilarea legislaţiei este prea
rapidă);
2. Conflictul se poate situa între legi arbitrare (ca cele din starea de ocupaţie)
ori legi care favorizează corupţia, pe de-o parte, şi indivizii care se supun
unor concepţii morale sănătoase, pe de altă parte;
3. conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate
şi indivizi ce au coduri morale particulare (cazul imigranţilor).
Focul produs între normele de conduită diferite este în mod particular
pronunţat în societatea americană, care a cunoscut mai multe valuri de imigranţi.
Teoria lui Sellin poate fi însă adaptată şi la celelalte societăţi occidentale, care au
cunoscut sau cunosc fenomenul imigrant, precum şi la orice tip de societate în care
se pot manifesta conflicte sub una din celelalte două variante.
Teoria conflictelor de culturi nu poate oferi însă decît o explicaţie parţială a
fenomenului criminal. Ea poate fi considerată ca o formă particulară de
manifestare a teoriei asociaţiilor diferenţiate, aşa cum de altfel o consideră
Sutherland. Referindu-se la conflictele de culturi, Sutherland admitea că acestea
„au o influenţă asupra criminalităţii, mai ales prin aceea că determină asociaţii
diferenţiate, cu exemple de comportament care încurajează violarea legii penale
".
2.7. Teoria anomiei
Sociologul american R. Merton formulează o teorie bazată pe conceptul de
anomie, într-o lucrare apărută iniţial în 1949 şi publicată ulterior în 1957 cu titlul:
„Teoria socială şi structura socială".
14
 Anomia este concepută ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei,
ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. în explicarea stării
de anomie autorul utilizează două concepte: cel de cultură şi cel de organizare
socială.
Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor
în societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă. Organizarea
socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglează accesul la cultură
şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Starea de anomie se instalează atunci cînd există un decalaj prea mare între
scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii
sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate,
pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.
Atît fenomenele descrise de Merton, cît şi mecanismele explicative pe care
acesta le propune, sînt valabile pentru societăţile de consum şi „cultura de masă".
în acest context, atracţia cîştigului material şi a puterii reprezintă o tentaţie la care
se cedează prea uşor, deoarece „în timpul procesului de socializare nu se
dobîndeşte respectul faţă de regulile ce guvernează accesul la scopurile urmărite".
De aceea, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, „analiza clasică a lui
Merton asupra anomiei rămîne una din sursele de inspiraţie cele mai bogate
pentru cercetătorii, care studiază formele şi potenţialul de devianţă al societăţii
americane ".
Avînd în vedere precizările de mai sus, teoria anomiei ar părea limitată din
punct de vedere geografic. în contextul în care societăţile occidentale cunosc de
mai multă vreme o tendinţă spre „stilul de viaţă american", iar în ţările est-
europene, în ultimul timp „cultura" americană este însuşită rapid, cel puţin în
privinţa scopurilor (mai ales latura materială), graniţele geografice ale teoriei se
estompează (se atenuează, slăbesc).
Ipotezele sugerate de Merton au trezit un interes deosebit în lumea ştiinţifică şi
numeroase cercetări ulterioare au încercat să testeze valabilitatea acestor ipoteze.
Astfel, s-a constatat, spre exemplu, existenţa unei legături directe între tendinţa
spre delincvente la unii minori şi anomia familială. Prin anomie familială s-a
desemnat starea de confuzie sau absenţa consensului cu privire la normele de
conduită şi la valori printre membrii aceleiaşi familii.
Alte cercetări au scos la iveală, că delincventa din obişnuinţă este legată mai
mult de slăbirea normelor decît de conflictul de norme, în timp ce delincventa
ocazională şi cea a adolescenţilor sînt favorizate mai mult de slăbirea acestora.
Departe de a-şi pierde actualitatea, această teorie cu izvoare centenare continuă şi
astăzi să se afle la baza cercetărilor cu caracter empiric.
2.8. Teoria angajamentului
Această teorie a sociologului american Howard S. Beeker este formulată în
cuprinsul celebrei sale lucrări „Marginalii" sau „Cei din afară" publicată în 1963.
Beeker este unul dintre principalii reprezentanţi ai curentului internaţionalist,
ce se înscrie în sfera largă a criminologiei „reacţiei sociale", care consideră că
devianţa şi, implicit, delincventa reprezintă o creaţie a structurilor sociale, structuri
ce „etichetează" individul ca deviant (sau delincvent).
Cu toate acestea, în lucrarea lui Beeker întîlnim şi un „model secvenţional al
delincventei"; ea poate fi înscrisă foarte bine în cadrul explicaţiilor privind
„trecerea la act" (criminologia dinamică), în plus, teoria angajamentului reprezintă
o explicaţie de tip etiologic şi se preocupă de a afla „de ce anumiţi indivizi
respectă legea".
Pornind de la această interogaţie, Beeker găseşte un răspuns posibil în ideea de
angajament. „Termenul angajament trimite la procesele prin care diverse tipuri de
interese sînt în mod progresiv investite în adoptarea anumitor linii de conduită cu
15
care nu par să aibă raporturi directe. în urma acţiunilor pe care le-a realizat în
trecut sau datorită funcţionării obişnuite a diferitelor mecanisme instituţionale,
individul consideră că trebuie să adopte anumite linii de conduită, în lipsa cărora
numeroase din activităţile sale s-ar vedea în mod indirect compromise". Altfel
spus, individul respectă legea penală pentru a nu pierde avantajele pe care le
presupune viaţa socială în care este „angajat".
Dacă această constatare este corectă, atunci şi reciproca este valabilă,
respectiv: un individ comite o infracţiune deoarece nu este suficient de „angajat" în
antrenajul social, practic el „nu are ce pierde": „Pentru acela care nu are nici
reputaţie de apărat, nici slujbă de păstrat în viaţa convenţională, menţinerea
aparenţelor conforme convenţiilor nu reprezintă o miză; el este deci liber să se
supună impulsurilor sale ".
Pe lîngă această variantă „clasică", Beeker mai admite existenţa unei a doua
căi spre delincventă. Pentru această explicaţie el foloseşte conceptul de „tehnici de
neutralizare", introdus de sociologii americani Sykes şi Matza, care are în vedere
„justificările" pe care delincvenţii le utilizează pentru a aproba propriile acţiuni
infracţionale.
O primă tehnică de neutralizare apare în situaţia în care delincventul se
consideră el însuşi „descărcat de responsabilitatea" propriilor acţiuni; el se
consideră o „minge de biliard", aruncată din situaţie în situaţie, într-o totală
neputinţă.
O a doua „tehnică" se creează în legătură cu prejudiciul comis prin infracţiune
şi care, în viziunea infractorului, poate fi considerat uneori inexistent: un furt de
maşină poate fi considerat un „împrumut" şi un scandal între bande poate fi
perceput ca o ceartă particulară, o luptă reciproc acceptată, ce nu interesează
ansamblul comunităţii.
A treia tehnică de neutralizare este reprezentată de situaţia în care delincventul
consideră că vătămarea pe care o produce este justă: agresiunile contra
homosexualilor, atacurile împotriva minorităţilor, vandalismul conceput ca o
răzbunare împotriva profesorului ori reprezentantului administraţiei şcolare care nu
a fost „corect" etc.
O a patra tehnică implică o „condamnare a celor ce condamnă", aceştia pot fi
consideraţi de către infractor ipocriţi, delincvenţi deghizaţi ori indivizi împinşi de o
ură personală.
In sfîrşit, o ultimă tehnică de neutralizare constă în sacrificarea exigenţelor
sociale generale în schimbul salvării celor ale unui grup social restrîns.
îndepărtarea de normă se face în acest caz prin respingerea altor norme, care sînt
considerate mai presante sau par să ceară o loialitate de un grad superior.
Rezumînd cele arătate anterior, putem constata că, în opinia lui Beeker,
individul comite o faptă penală fie că nu este suficient de integrat social şi deci nu
are ce pierde, fie deoarece îşi găseşte unele „justificări" pentru actele sale ilegale.

Teoriile psihomorale
1. Teoriile psihomorale de natură psihanalitică
Teoria criminalului nevrotic
Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine criminologilor Fr.
Alexander şi U. Staub şi este expusă în lucrarea acestora „Criminalul şi judecătorii
săi", publicată în 1929 la Viena.
în viziunea celor doi cercetători, criminalitatea poate fi calificată în
următoarele trei categorii:
1. Criminalitatea imaginară, care transpune în vise, fantezii sau acte ratate;
16
 2.Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care supraeul
suspendă instanţa sa morală, în urma unei vătămări sau ameninţări iminente pentru
eu (cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei
ameninţări ori unei stări apropiate de legitimă apărare etc);
3.Criminalitatea obişnuită, această categorie cuprinde la rîndul ei trei tipuri de
criminali;
a)Criminalii organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavii
mintal care prezintă alterări ale capacităţii de discernămînt ori lipsa acestuia);
b)Criminalii normali, caracterizaţi prin aceea că sînt sănătoşi din punct de
vedere psihic, dar sînt socialmente anormali; aceştia fac parte dintr-o colectivitate
criminală şi se comportă conform moralei acesteia; nu prezintă conflict între eu şi
supraeu;
c) Criminalii nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri
inconştiente; eul este învins de sine, care scapă determinării supraeului; în aceste
cazuri se constată existenţa unui sentiment de vinovăţie, însoţit de angoasa
pedepsei; criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o
autorizare a recidivei; doar „gîndul" criminal este suficient pentru a dezvolta
sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsă.
Teoria personalităţii antisociale
Această teorie are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la
„evenimentele din prima copilărie", la care se adaugă o serie de rezultate obţinute
prin cercetările altor specialişti.
O variantă a acestei teorii a fost expusă de Kate Friedlander într-o lucrare
dedicată delinerenţei juvenile. Se consideră că, la origine, copilul este o fiinţă
absolut instictivă, dominată de principiul plăcerii; el urmează să se conformeze
principiului realităţii, care caracterizează adaptarea socială, printr-un proces lent de
modificare ori sublimare a instinctelor.
Procesul de adaptare parcurge trei etape:
1. Faza primelor reiaţi dintre copil şi părinţi;
2. Faza formării supraeului;
3. Faza formării relaţiilor de grup în sînul familiei.
Prima fază este şi cea mai importantă, cuprinzînd atît fixaţiile libidoului
(dorinţă permanentă de a-şi satisface instinctele sexuale), cît şi complexul oedipian
(atracţie sexuală manifestată de individ, în primele faze ale copilăriei, faţă de
părintele de sex opus, şi dorinţa corelativă de suprimare a părintelui de acelaşi
sex); de rezolvarea acestuia din urmă va depinde în cea mai mare măsură
dezvoltarea ulterioară a personalităţii.
în cea de-a doua fază, copilul încearcă să se identifice cu părinţii şi are loc un
proces imitativ. Desigur că, dacă mediul familial este criminal, copilul va avea
toate şansele să urmeze acelaşi comportament.
în sfîrşit, cea de-a treia şi ultima fază are rolul de a asigura adaptarea socială a
copilului. Relaţiile ce se dezvoltă în cadrul grupului familial în această perioadă
reprezintă o copie „micro" a relaţiilor sociale de mai tîrziu; orice element negativ
care poate vicia aceste prime relaţii - gelozie, sentiment de injustiţie etc. - va avea
un rol negativ asupra adaptării sociale a individului. Rezultă că în adaptarea
socială, respectiv în formarea personalităţii individului factorii primordiali sînt cei
familiali; „toţi ceilalţi factori sociali sînt secundari".
Rolul hotărîtor al evenimentelor din copilărie în formarea unei personalităţi
antisociale a fost subliniat şi de alte cercetări de psihologie criminală. S-a pus
accentul uneori pe carenţele afective materne, care generează o lipsă de afectivitate
copilului, ceea ce poate duce ulterior la un comportament criminal. în general însă,
mediul infantil timpuriu, „ cînd părinţii reprezintă polul semnificativ al unei

17
structuri impersonale", poate deveni un factor criminogen pentru viitorul tinerei
fiinţe.
Teoriile psihomorale autonome
Teoria instinctelor
Această teorie aparţine criminologului belgian Etienne de Greeff, considerat pe
bună dreptate fondatorul criminologiei clinice, dar şi unul dintre pionerii
criminologiei dinamice, prin formularea unei teorii a trecerii la act.
întreaga doctrină a criminologului belgian se fondează însă pe o anumită
concepţie asupra personalităţii delincventului - cea care ţine de etiologia
psihomorală.
Pentru de Greeff, personalitatea delinerentului, ca personalitate umană în
general, este determinată de instincte. Instinctele însă, pe de o parte, nu se opun
inteligenţei şi nu pot fi separate de aceasta. Pe de altă parte, nu se poate identifica
la om o manifestare instinctuală pură, în sensul că mai multe instincte, mai multe
tendinţe acţionează şi îşi produc efectele asupra conduitei umane în acelaşi timp:
„acest ansamblu de tendinţe instinctive organizate între ele ţinînd cont de viitor,
adică organizate potrivit preocupărilor intelegenţei, formează structura afectivă".
In cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de
instincte: instinctele de apărare şi instinctele de simpatie. Instinctele de apărare
contribuie la conservarea eului, funcţionează sub semnul sentimentului de justiţie
şi de responsabilitate a „celuilalt", au la bază agresivitatea, tind spre reducere
progresivă a individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute
mecanic. Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcţionează sub
semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a „celuilalt", au la bază
subordonarea şi devotamentul faţă de celălalt, tind spre o valorizare extremă a
celuilalt.
Nici una din cele două categorii nu se poate realiza integral; există o opoziţie
permanentă între instinctele de apărare şi cele de simpatie; viaţa psihică se
desfăşoară sub semnul conflictului permanent dintre structurile afective.
Tendinţa de a alege securitatea în dauna activităţii dă naştere unui sentiment de
vinovăţie, a cărui lichidare se încearcă prin „reîntoarcerea către celălalt". în tot
acest conflict se creează un echilibru precar; în aceste condiţii tulburările de
caracter şi insuficienşele intelegenţei vor favoriza trecerea la actul criminal.
Este de reţinut că explicaţiile complexe pe care le desfăşoară criminologul
belgian în legătură cu structurile afective reprezintă doar „terenul pregătitor"
pentru dezvoltarea unei teorii a trecerii la act, care depăşeşte sfera preocupărilor de
natură etiologică.
Teoria personalităţii criminale
Această teorie aparţine celebrului criminolog francezii Jean Pinatel, fiind
concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri atît în ce priveşte
geneza (etiologia), cît şi dinamica actului criminal.
Noţiunea de personalitate criminală nu trebuie înţeleasă ca un tip antropologic,
o variantă a speciei umane. Ea este „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un
concept operaţional".
Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi; nu există
o diferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal: „Psihanaliza ne-a
învăţat în acest sens unele lucruri pe care le ştim încă de la Decalog. Orice om, în
circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent".
Inexistenţa unei diferenţe de natură între oameni nu exclude însă existenţa unor
diferenţe graduale în privinţa „pragului lor delincvenţial". Unii indivizi au nevoie
de „instigări" exterioare grave, iar alţii de „instigări" lejere pentru a prezenta reacţii
18
delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de
anumite trăsături psihologice care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc „nucleul
central al personalităţii criminale".
Componentele nucleului personalităţii criminale care comandă condiţiile
trecerii la act sînt: egocentrism, labilitate, agresivitate, indiferenţă afectivă.
Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi.
Labilitatea (de la „labilis", care înseamnă a aluneca, a cădea, a atîrna) reprezintă o
lipsă de prevedere, o „ deficienţă de organizare în timp ", o instabilitate.
Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergînd de la
simpla afirmare a eului pînă la ostilitate; ea se manifestă printr-un „dinamism
combativ", care are ca funcţie „ învingerea şi eliminarea obstacolelor şi
dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane ".
Indiferenţa afectivă (sau insensibilitatea morală) reprezintă acea trăsătură
negativă prin care individul este împiedicat de a „ încerca emoţii şi înclinaţii
altruiste şi simpatice ", el este dominat de egoism şi răceală faţă de aproapele lui.
Cele patru componente nu trebuie analizate în mod individual; reunirea tuturor
componentelor, precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter particular
personalităţii în ansamblul ei. „Nucleul personalităţii criminale este o structură
dinamică. încă o dată, reunirea şi asocierea acestor componente, dintre care nici
una nu este anormală în sine, acţiunea şi interacţiunea lor trebuie luate în
consideraţie. Nucleul personalităţii criminale este o rezultantă, şi nu un dat".
Iniţial, teoria personalităţii criminale a fost concepută pentru a explica
fenomenul criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă cu privire la
criminalitate. Perfecţionată în anii '80 ai secolului XX de către autorul ei, această
teorie a fost validată printr-o serie de studii criminologice.
Teoria personalităţii criminale reprezintă astfel una dintre ultimele explicaţii
etiologice importante. Totodată, ea a constituit o bază de lansare pentru teoria
„trecerii la act", ce aparţine criminologiei dinamice, „succesoarea" etiologiei
criminale.
Conştientul - eu;
Subconştientul - sine/supereu.
Ce vreau? Ce fac? Ce trebuie?
(Id) (Ego) (Superego)
Şinele Eul Supereul
„Dacă te simţi bine, Principiul Principiul
fă-o "
Realităţii etic/moral

Tema 3. Criminalitatea şi caracteristicile ei de bază (2 ore)

3.1. Noţiunea criminalităţii.
3.2. Indicatorii cantitativi ai criminalităţii.
3.3. Indicatorii calitativi ai criminalităţii.

3.1. Noţiunea criminalităţii.

Este cert faptul, că criminalitatea întotdeauna a fost şi continuă să fie cel mai
periculos fenomen din societate; Din aceste considerente, ea rămîne a fi una dintre
19
cele mai importante probleme atît în domeniul investigaţiilor criminologice, cît şi a
altor ştiinţe soeial-juridiee.
Noţiunea de „criminalitate" se foloseşte mai des în cazurile; cînd este vorba
despre o pluralitate de infracţiuni, o totalitate statistică a lor. .
La finele anilor Kuzneţova defineа criminalitatea ca un fenomen social cu
caracter de masă, variabil din punct de vedere istoric, fenomen, care are un caracter
juridico-penal şi de clasă, fiind constituit dintr-o totalitate de infracţiuni, comise în
societatea respectivă, într-o perioadă de timp determinată.
În literatura de specialitate se menţiona, de asemenea, şi faptul că: criminalitatea
apare nu numai sub forma multiplelor infracţiuni, dar şi a persoanelor care le
comit. Nu în zădar, evidenţa criminalităţii este înfăptuită după faptele infracţionale
şi persoanele ce le-au, săvîrşit.
Academicianul rus V. Kudreavţev a expus ideea, precum că criminalitatea
include în sine întreaga totalitate de infracţiuni comise şi consecinţele social-
periculoase survenite.
Aşadar, criminalitatea reprezintă un fenomen social-juridic negativ cu caracter
de masă, variabil din punct de vedere istoric, care este constituit din totalitatea
infracţiunilor comise pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp,
ce se caracterizează prin indicatori cantitativi (nivelul, dinamica) şi calitativi
(structura, caracterul).
Deşi criminalitatea este concepută în mod diferit, majoritatea definiţiilor conţin
un. şir de trăsături comune (socialul, variabilitatea, caracterul de masă, totalitatea
faptelor infracţionale etc.).
Criminalitatea este un fenomen social. O dată ce criminalitatea există şi se
dezvoltă în societate, rezultă că ea este şi un produs al acesteia. însăşi
criminalitatea nu este condiţionată de natura biologică a omului, cu toate că aceasta
poate manifesta o influenţă criminogenă determinată în geneza comportamentului
infracţional, dar de natura şi conţinutul relaţiilor şi contradicţiilor sociale. Fiind un
produs periculos al societăţii criminalitatea îi cauzează prejudicii considerabile.
Din aceste motive, lupta cu acest fenomen necesită în cea mai mare măsură
elaborarea şi aplicarea măsurilor sociale, care dau rezultate evidente în ceea ce
priveşte controlul asupra lui.
Provenienţa socială a criminalităţii se adevereşte reieşind din cercetările
realizate în diferite ţări ale lumii. Rezoluţiile, principiile călăuzitoare, analizele şi
alte materiale ale congreselor ONU, orientate asupra explicării, prevenirii şi
controlului asupra fenomenului criminal, reies din natura socială a criminalităţii.
Criminalitatea este nu numai un fenomen social dar şi juridic. Caracterul juridic
al fenomenului criminal derivă din străvechiul principiu '„Nulunv crimen sine lege"
(nu există infracţiune tară lege), care este fixat în majaritatea sistemelor de drept
ale lumii, inclusiv în Constituţia Republicii Moldova (art. 22) şi Codul penal al
Republicii Moldova (art.3). Numai incriminarea formelor periculoase de
cornportamerife în legislaţia penală ne permite de a le declara infracţiuni,
totalitatea cărora constituie un fenomen juridico-penal.
Criminalitatea este un fenomen negativ, consecinţele ei fiind considerabile.
Infracţiunile cauzează pagube irecuperabile personalităţii, economiei, ordinii şi
20
securităţii publice, organelor statale şi obşteşti, ecologiei* precum şi altor obiecte
de atentare. Date precise cu privire la prejudiciile criminalităţii nu există. Unele din
aceste date pot fi relevate reieşind in statistica omorurilor intenţionate înregistate în
ultimii 40 de ani pe teretoriul ex-URSS, în rezultatul căror au murit mai mult de 1
mln. de oameni. Totodată, o mare patre a omorurilor intenţionate devin latente,
fiindcă sînt mascate ca moarte firească, pierderi rară veste, sinucideri etc.
Criminalitatea provoacă zilnic pagube enorme de ordin fizic, material şi moral,
fapt ce demonstrează caracterul ei negativ.
Criminalitatea reprezintă un fenomen cu caracter de masă. Conform unor date
estimate, criminalitatea mondială atinge cifra de circa 400-500 mln. în timp de un
an. în-Moldova se înregistrează anual aproximativ 40000 infracţiuni. însă
indicatorii criminalităţii reale sînt de 4-5 ori mai înalţi, decît cei înregistraţi.
Studierea infracţiunilor, ca şi a oricăror altor fenomene, ne
demonstrează că anume în masă pot fi relevate însuşiri noi ale acestora.
Criminalitatea ca fenomen social cu caracter de masă posedă anumite
particularităţi specifice (cantitative şi calitative), care nu pot fi observate în
cazurile unor infracţiuni aparte.
Criminalitatea este un fenomen istoric variabil. Graţie schimbărilor de ordin
social, economic, politic, ideologic, ştiinţific şi de altă natură, ce au loc în
societate, se modifică şi criminalitatea atît cantitativ; cît şi calitativ. De rînd cu
aceste procese are loc dispariţia treptată a unor forme de manifestare criminală şi
apariţia altor noi În legislaţia penală au fost incriminate pe parcursul ultimilor 10
ani noi forme de fapte infracţionale, cum ar fi fabricarea sau .punereVrn circulaţie
a hîrtiilor de valoare false (art. 1221); furtul sau utilizarea samovolnic» a energiei
electrice, termice sau a gazului (arh 1261); împiedicarea exercitării dreptului la vot
(art 1333); fabricarea şi comercializarea produselor (mărfurilor) periculoase pentru
viaţa şi sănătatea consumatorilor (art. 1591) etc. De asemenea, în actualul Cod
Penal al Republicii Moldova au fost incluse capitole noi (infracţiuni contra păcii şi
securităţii omenirii, infracţiuni în domeniul informaticii, infracţiuni ecologice),
care vizează un şir de fapte infracţionale din domeniile respective. Toate aceste
modificări influenţează esenţial asupra indicatorilor criminalităţii.

3.2. Indicatorii cantitativi ai criminalităţii

Indicatorii cantitativi sînt caracterizaţi prin nivelul şi dinamica criminalităţii.
Nivelul criminalităţii este un indicator important, care reflectă numărul absolut al
infracţiunilor şi al persoanelor ce le-au comis pe un anumit teritoriu, într-un
interval de timp concret. În acelaşi timp, poate fi vorba şi despre nivelul
infracţiunilor contra patrimoniului, cu caracter violent, din imprudenţă, despre
nivelul criminalităţii minorilor, femeilor, recidiviştilor, profesioniştilor şi a altor
grupe de infractori sau tipuri de infracţiuni (omoruri, violuri, furturi, jafuri etc.).
Acest indicator ne arată doar gradul de răspîndire generală a criminalităţii şi nu i-a
în consideraţie un şir de particularităţi, cum ar fi numărul populaţiei, migranţilor,
persoanelor cu dîficienţe psihice etc. Datele absolute şi relative despre infracţiuni
şi persoanele ce le-au comis nu dau întotdeauna posibilitate de a aprecia obiectiv
criminalitatea din diferite ţări sau regiuni, deoarece pe teritoriiîecomparate pot
21
locui un număr diferit de populaţie. Pentru a° evita cele nominalizate se utilizează
coeficientul criminalităţii.
Coeficientul criminalităţii este cel mai obiectiv indicator al nivelului
criminalităţii şi se calculează pe calea raportării datelor despre infracţiuni sau
infractori la datele despre populaţie.
Pentru efectuarea calculului şi aprecierea coeficientului criminalităţii în scopuri
criminologice este necesar de a cunoaşte şi a lua în consideraţie următoarele
momente. Răspunderea conform legislaţiei penale a Republicii Moldova survine de
Ia 14 ani (pentru un grup anumit de fapte infracţionale) şi de la 16 ani - pentru
toate infracţiunile. Din aceste considerente, coeficientul criminalităţii se calculează
la populaţia ce a atins vîrsta răspunderii, penale. în mod contrar, coeficientul va
cuprinde date care .nu corespund realităţii. în afară de aceasta,-demografii disting
populaţia permanentă şi temporară. Aceasta iarăşi are o mare importanţă pentru:
aprecierea criminalităţii din teritoriile cu un număr mare de locuitori temporari.
Spre exemplu, în oraşul Chişinău, locuitorii temporari (o mare parte locuiesc
ilegal) comit de la 1/3 pînă la jumătate din totalitatea infracţiunilor înregistrate.
În anul 1991, spre exemplu, în Suedia au fost înregistrate 1.045,306 infracţiuni,
iar în URSS - 3,223,147, adică de 3 ori mai mult. însă numărul populaţiei din
Suedia era în acel timp de 3 ori mai mic, decît în URSS. Căleulîhc! coeficientul
criminalităţii vom depista, că în Suedia el constituia 12154 infracţiuni la 100000
locuitori, iar în URSS - 1115 sau de 11 ori mai puţin. Datele obţinute nu înseamnă
încă, că ordinea de drept era de 11 ori mai înaltă în URSS, decît în Suedia. Sînt
necesare efectuarea comparărilor calitative complexe a nivelului de incriminare a
faptelor, plenitudinea înregistrării lor, eficacitatea lucrului organelor de drept etc.
În final, putem ajunge la concluzia că fără constatarea coeficientul criminlităţii
este dificil de a realiza acest lucru. Conform indicatorilor absoluţi din anii 1956
pînă în 1991, criminalitatea în URSS a crescut de 5,6 ori, iar conform coeficentului
criminlităţii - numai de 3,8 ori, fiindcăs-a luat în consideraţie şi creşterea
numărului populaţiei."
Intensitatea criminalităţii reprezintă în sine un parametru cantitativ-calitativ
complex al situaţiei criminogene de pe un anumit teritoriu (ţară, judeţ, raion etc.),
care indică nivelul manifestărilor criminale; ritmul creşterii şi gradul pericolului lor
social. Indicatorii intensităţii criminalităţii permit de a aprecia atît nivelul, cît şi
dinamica sau chiar structura ei. ;
În literatura de specialitate intensitatea criminalităţii se identifică, de obicei, cu
coeficientul criminalităţii, din care considerente, unii autori îl numesc coeficient al
intensităţii criminalităţii12 sau intensitatea mărimii relative.
Comparînd coeficienţii criminalităţii din diferite ţări, regiuni, teritorii se poate de
apreciat în mod obiectiv în care localitate este mai înaltă sau mai joasă intensitatea
criminalităţii. în anul 1998, spre exemplu au fost înregistrate în zona Chişinău
178,1 infracţiuni la 10000 locuitori, iar zona Bălţi - 71,8 infracţiuni. Prin urmare,
intensitatea criminalităţii în prima regiune era de 2,5 ori mai mare decît în a doua.
Despre schimbarea intensităţii criminalităţii ne mărturisesc nu numai
indicatorii nivelului criminalităţii şi a unor tipuri separate ale ei, dar şi
modificările corespunzătoare în dinamică şi structură, precum şi cotele
22
părţi ale unor fapte grave, deosebit de grave şi excepţional de grave din
totalitatea infracţiunilor înregistrate.
Dinamica criminalităţii este un alt indicator cantitativ care reflectă schimbarea
în timp a acesteia, adică modificările ce se produc în nivelul, structura şi caracterul
criminalităţii.
În procesul de cunoaştere a dinamicii criminalităţii este necesar de a deosebi
următoarele tipuri de analize:
a)analiza curentă, adică compararea datelor despre criminalitate dintr-un an cu
datele din anii precedenţi;
b)analiza sistematică, unde criminalitatea se analizează succesiv pe.ani,
evedinţiindu-se anumite perioade (5 ani, 10 ani) sau etape concrete de dezvoltare a
societăţii (reforme, crize economice sau politice etc.);
с) analiza oscilaţiilor sezoniere a criminalităţii (dacă există necesitate).
Dinamica nivelului criminalităţii, exprimată în numere absolute a infracţiunilor
înrtegistrate, a persoanelor ce le-au comis etc., deseori, este expusă în formă de
serii statistice provizorii pe ani sau pe alte perioade. Spre exemplu, în Moldova au
fost înregistrate în anul 1995 - 38409 infracţiuni, în 1996 - 34822, în 1997 - 39914,
în 1998 - 36195, în 1999 -39346, în 2000 - 38267 infracţiuni.

3.3. Indicatorii calitativi ai criminalităţii

Indicatorii calitativi reflectă structura şi caracterul fenomenului criminal. La
abordarea indicatorilor cantitativi ai criminalităţii a fost atinsă tangenţial şi
problema parametrilor calitativi, fiindcă aceştia se află într-o legătură indisolubilă,
dezvăluind astfel o imagine integră a fenomenului infracţional.
Analiza indicatorilor calitativi pe o perioadă îndelungată asigură dezvăluirea
tendinţelor şi legităţilor reale ale criminalităţii. Dacă analizăm, spre exemplu,
numărul de infracţiuni Ia 100000 locuitori din ţările Americii de Nord şi Europei
de Vest vom constata, că acestea variază în limita de. 6-8 mii şi mai mult, iar în
ţările ce se află în curs d&dezvoltare -aproximativ 2 mii (indicator cantitativ).
în.ultimele, însă, este foarte ridicat nivelul omorurilor intenţionate şi a altor
infracţiuni cu caracter violent, pe cînd în primele predomină sustragerile şi
infracţiunile cu caracter de profit (indicator calitativ). Nivelul înalt de violenţă
criminală îi redă criminalităţii un caracter mai periculos (indicator calitativ), decît
criminalităţii cu un nivel-înalt de fapte patrimoniale.
Deci, structura criminalităţii este latura internă a acesteia, adică corelaţia
grupelor ori tipurilor de infracţiuni sau infractori din totalitatea
criminalităţii înregistrate.
Structura criminalităţii se apreciază în valori (numere) absolute şi relative
(procente, cote părţi, coeficienţi), care caracterizează criminalitatea nu numai din
punct de vedere calitativ, dar şi cantitativ. Ea poate include în sine următoarele:
a)cotele părţi ale diferitor tipuri (după articolele Codului penal) şi grupe (după
capitolele Codului penal) de infracţiuni;
b)corelaţia infracţiunilor după gravitatea lor;
c)repartizarea infracţiunilor după oraşe şi sate, după sfera socială, teritorii,
timpul anului etc.;
23
 d)corelaţia infracţiunilor intenţionate şi din imprudenţă;
e)cota infracţiunilor cupidante, violente şi a altor tipuri de infracţiuni (luînd
drept bază motivaţia lor);
Structura criminalităţii include în sine caracterul, gradul de pericol social pentru
diverse obiecte de atentare, corelaţia criminalităţii cu diferite fenomene şi procese
economice, social-demografice, social-psihologice etc.î Studierea indicilor de
structrură în timp asigură relevarea tendinţelor reale ale unor părţi componente ce
constituie criminalitatea, în baza cărora poate rî făcută o prognozare mai sigură atît
a criminalităţii în general, cît şi a imorgrape sau tipuri separate ale ei.
Caracterul criminalităţii, avînd o legătură srrînsă cu structura criminalităţii, îşi
accentuiază atenţia asupra conţinutului tipurilor de comportamente infracţionale şi
dominarea acestora în structura criminalităţii, precum şi asupra distribuirii
infracţiunilor după.unele grupe de populaţie, după sfera social-economică etc.
Deseori, în literatura de specialitate caracterul criminalităţii este conceput ca o
totalitate numerică de infracţiuni grave reflectate în ansamblul criminalităţii şi
caracteristica personalităţii celor ce au comis asemenea infracţiuni.
În cele mai multe cazuri, caracterul criminalităţii este relevat mai , profund la
abordarea unor tipuri concrete de criminalitate. După cum a fost menţionat mai
sus, în ţările ce se află în curs de dezvoltare este foarte înalt nivelul violenţei
criminale, fapt care îi redă criminalităţii un caracter mai 1 periculos, decît
criminalităţii unde predomină infracţiunile cu caracter patrimonial sau de altă
natură. De asemenea, crimimalitatea organizată I poate avea un caracter şi mai
periculos, decît criminalitatea violentă, 5 profesională, recidivă etc. Din punct.de
vedere al acestui indice pot fi J evedenţiate aşa trăsături ca profesionalismul
criminal, caracterul j organizatoric, situational, precum şi: alte particularităţi
calitative ale criminalităţii. Determinarea caracterului criminalităţii ne permite
de a elucida unele tendinţe alarmante ce predomină în evoluţia criminalităţii şi de a
elabora măsuri adecvate în scopul contracarării ei.
Criminalitatea în complexitatea indicatorilor săi cantitativi şi calitativi
formează starea criminalităţii. Deci, aceasta din urma cuprinde nivelul, dinamica,
structura, caracterul, distribuirea teritorială, latentitatea criminalităţii şi alte
trăsături.
Analizînd caracteristicile calitative ale criminalităţii putem ajunge la concluzia,
că criminalitatea neorganizată, în special cea legată de beţie, minori etc. este
relevată mai uşor şi mai amplu, decît cea bine chibzuită, planificată, organizată,
mai ales activitatea infracţională în domeniul economiei, care este reflectată în
statistica oficială de la 2-5 %. Din aceste motive, ar fi incorect de a ne face unele
închipuiri despre tendinţele reale ale criminalităţii economice numai în baza
statisticii oficiale.
În criminologie pot fi evedenţiate trei nivele de latentitate a criminalităţii:
1) inferior; 2) mediu; 3) înalt.
Caracterul ascuns al criminalităţii rieînregistrate nu permite de a prezenta
autentic indicatorii ei: Această informaţie poate fi obţinută în rezultatul cercetărilor
selective. Un nivel jos de latentitate îl au infracţiunile contra persoanei. Puţin mai
înalt, adică nivelul mediu de latentitate le revine furturilor şi altor infracţiuni care
24
nu sînt grave; cel mai înalt nivel de latentitate îl au infracţiunile din sfera activităţii
economice. Cunoştinţele teoretice şi metodica evidenţei actuale permit de a face o
apreciere aproximativă a stării criminalităţii latente, multe din componentele ei
fiind încă necunoscute.
În rezultatul audierii a 60 de specialişti din domeniul organelor de drept
(procuratură şi M.A.I.) criminalitatea latentă constituie 73,2 %; Iatentitatea
sustragerilor averii străine atinge cota de 68,4 %, înşelarea clienţilor - 67,8 %,
braconajul - 72 %, huliganismul - 38,6 %, mituirea -95,2 %. Din aceasta reiese, că
cel mai înalt nivel de latentitate.îi revine mituirii,: nivelul mediu - sustragerilor
patrimoniului şi înşelării clienţilor, iar nivelul inferior - actelor huliganice.
În Republica Moldova se comit anual 120-200 mii de infracţiuni, dintre care sînt
înregistrate aproximativ 40 de mii. Pentru comiterea infracţiunilor reflectate în
statistica oficială, sînt depistaţi şi atraşi la răspundere penală circa 25-30 mii
infractori. Pentru asigurarea eficienţei măsurilor îndreptate spre reducerea
criminalităţii latente, este necesar de a crea o bază ştiinţifică de investigaţii,
al cărei scop va fi elaborarea unor programe de perfecţionare a practicii relevării şi
evidenţei infracţionalismului.

Tema 4. Conceptul cauzalităţii (2 ore)

4.1. Conceptul cauzalităţii şi determinaţiei în criminologie.
4.2. Relaţiile economice şi criminalitatea.
4.3. Starea socio-morală a societăţii şi criminalitatea.

4.1. Conceptul cauzalităţii şi determinaţiei în criminologie

Problema cauzalităţii fenomenului criminal este una dintre cele mai importante
în criminologie. întrebarea „din ce cauză se comit infracţiunile" au pus-o încă din
cele mai vechi timpuri învăţaţii, filosofii, juriştii şi alţi gînditori ai timpului.
Încă în perioada Renaşterii, Thomas Moruş, expunîndu-şi ideile în , lucrarea sa
„Utopia", menţiona că dacă rămîn neschimbate cauzele ce,determină
criminalitatea, neschimbate vor rămîne şi consecinţele | provocate de aceste cauze.
Cercetarea cauzelor criminalităţii are ca scop final elaborarea şi realizarea practică
a unor măsuri temeinice, care ar favoriza preîntîmpinarea şi contracararea reuşită a
fenomenului dat.
Aşadar, cauzalitatea este legătura obiectv-existentă dintre două sau mai multe
fenomene, în care unul din ele (cauza) produce, generează altele (efecte). Deci,
cauza este fenomenul care precedă şi determină sau generează un alt fenomen,
numit efect. Legătura cauzală nu este p imaginaţie, dar este o legitate, care există
real între toate fenomenele naturale şi sociale. Fiind o categorie filosofică,
cauzalitatea are un sens universal, deoarece nu există fenomene care n-ar avea
cauzele lor. In acelaşi timp nu există fenomene care nu generează unele efecte,
consecinţe.
Referindu-ne la cauzele criminalităţii putem remarca că acestea sînt nişte
fenomejie şi procese sociale, care genearează şi menţin existenţa criminalităţii sau
provoacă creşterea ori descreşterea ei.
Fenomenul apare în calitate de cauză a altui fenomen (proces, eveniment), dacă:
25
 a)îl precedează pe al doilea fenomen în timp;
b)este o premisă necesară pentru apariţia celuilalt fenomen;
c)primul fenomen este o legitate şi nu-1 generează întîmplător pe al doilea.
Cînd este vorba despre aşa fenomene complexe, cum ar fi criminalitatea,
urmează de avut în vedere că ea are la bază o pluralitate de cauze, dintre care
principale şi secundare, obiective şi subiective, constante şi temporare etc.
Reieşind din aceasta, A. Doglova a ajuns la concluzia că nu există o cauză
generală, de bază, care ar explica pe deplin provenienţa criminalităţii în toată
diversitatea sa. Abordînd problema cauzalităţii subun alt unghi de vedere, V.
Kudreavţev menţiona, că deşi cauzele criminalităţii nu sînt identice pentru toate
formaţiunile social-economice,
care se dezvoltă în împrejurpri istorice diferite, totuşi explicarea lor are ceva
comun: la baza acestor cauze întotdeauna se află contradicţiile obiective din
societate. Anume din acest punct; de vedere vor fi abordate cauzele criminalităţii în
următoarele secţiuni.
In afară de cauzele criminalităţii mai există şi un şir de condiţii (împrejurări,
circumstanţe), care favorizează săvîrşirea infracţiunilor. Către acestea se referă atît
factorii naturali, cît şi cei sociali sau tehnici. De sinestătător, aceste condiţii nu
generează infracţiuni, dar contribuie la înfăptuirea lor. Aprecierea unor fenomene
în calitate de cauze, iar a altor -încalitate de condiţii, poartă un caracter relativ,
fiindcă în diferite situaţii, unul şi acelaşi fenomen poate apărea sau ca cauză, sau ca
condiţie. Cauzele criminalităţii şi condiţiile care o favorizează sînt unificate deseori
într-un singur termen - factori sau determinante ale criminalităţii.
Procesul determinaţiei fenomenului criminal reprezintă în sine o corelaţie
complexă a diferitor forme de corelaţii, legături: nu numai cauzale, dar şi
funcţionale, statistice, legătura stărilor etc. Legătura funcţională reflectă
concordanţa obiectivă, paralelismul în coexistenţa şi variabilitatea a doi factori. De
exemplu, creşterea şomajului influenţează asupra majorării numărul de furturi
comise cu scopul asigurării necesităţilor vitale şi, totodată, aceasta duce la
reducerea numărului de cumpărători. Deci, este evident că între reducerea
numărului de cumpărători şi creşterea nivelului furturilor nu există o legătură
cauzală, fiindcă un fenomen nu-i generat de altul, dar există o legătură funcţională,
deoarece ambele fenomene sînt generate de şomaj.
Corelaţia statistică reprezintă schimbarea caracterului distribuitor al unui factor
în dependenţă de modificarea altui factor. De pildă, creşterea nivelului infracţional
depinde în mare măsură de creşterea numărului
populaţiei.
Interdependenţa stărilor este evidentă în cazurile, cînd o stare a unui fenomen
dintr-o perioadă şi în condiţii concrete determină în mod inevitabil starea aceluiaşi
fenomen într-o altă perioadă de timp. Spre exemplu, criminalitatea în care este
înaltă cota minorilor, în condiţiile luptei insuficiente cu ea, poate condiţiona în
continuare aşa o stare a criminalităţii, încît peste 4-10 ani va fi destul de înalt
nivelul recidivei iar în final - va creşte considerabil numărul persoanelor tinere
condamnate în repetate rînduri.

26
 În aşa mod, relevarea doar a interacţiunii criminalităţii cu alte fenomene nu-i
suficientă. Este necesar de a se determina şi caracterul interacţiunii. în mod contrar,
devine imposibil de a se constata ce anume generează criminalitatea, iar măsurile
elaborate pot fi referite : acelor împrejurări, care se află doar în dependenţă
funcţională cu criminalitatea sau într-o interdependenţă a stărilor.
Cauzalitatea apare la prima vedere ca una din formele determinaţiei. Rolul ei
însă, în comparaţie cu alţi factori, este cu mult mai semnificativ. După cum
remarcă V. Kudreavţev, cauzalitatea este conţinutul intern al determinaţiei, esenţa
ei.
În criminologia contemporană au fost fixate cîteva abordări metodologice de
constatare a complexului cauzal al criminalităţii. Unii autori consideră că natura
infracţiunilor este în general omogenă (identică) şi nu-i util de separat cauzele în
cele care influenţează asupra comportării infracţionale unitare
(„microinfracţiunea") şi cele care formează criminalitatea ca o totalitate de acte
infracţionale, ce se repeta cu o frecvenţă mai mare sau mai mică, într-un interval de
timp şi spaţiu determinat („macroinfracţiunea").
întrucît cauzele procesului examinat sînt aceleaşi (identice), ele diferă prin
intensitatea influenţei lor şi gradul dependenţei de aceşti factori a
comportamentului oamenilor.
Alţi cercetători concep complexul cauzal al fenomenului criminalităţii în mod
divers şi neomogen, din care considerente, acesta necesită o clasificare pe niveluri
ierarhice. In acest sens, V.Kudreavţev menţionează că cunoaşterea deplină a
cauzelor criminalităţii nu poate fi obţinută doar prin metoda microcriminologică
de investigare. Prin urmare, destul de eficientă ar fi deosibirea:
a)cauzelor generale ale criminalităţii;
b)cauzelor unor tipuri de criminalitate;
c)cauzelor infracţiunilor concrete.
Asupra fiecărui nivel nominalizat influenţează anumite condiţii, care favorizează
dezvoltarea cauzelor compartamentelor infracţionale.
Deci, fiind considerată ca una din formele interacţiunii universale şi ca element
primordial al determinaţiei* cauzalitatea reprezintă doar o legătură genetică. Aici
se. relevează faptul provenienţei unui oarecare fenomen, cum a parcurs procesul
generării lui, se constată legătura dintre fenomenul generator şi cel generat.
Determinismul, reieşind din faptul originii cauzalităţii, ne vorbeşte despre faptul
de ce procesul respectiv a avut loc într-un mod sau altul, de ce a apărut anume
fenomenul dat, care sînt condiţiile generării şi gradul stabilităţii procesului în
cauză.
Cu toate că există un şir de orientări, care explică în mod diferit cauzele
criminalităţii (biologice, psihologice, sociale), totuşi se acordă preferinţă în
criminologia contemporană determinismului social, esenţa căruia se reduce la
aceea, că în societate, toate corelaţiile apar sub formă de relaţii între indivizi.
Transformarea posibilităţilor în realitate are loc întotdeauna prin participarea activă
a oamenilor.

27
 Din aceste considerente, pentru relevarea cauzelor criminalităţii, este necesar de
a se acorda o atenţie deosebită interacţiunii mediului social în complexitatea
relaţiilor sale cu omul.

4.2. Relaţiile economice şi criminalitatea.

Una din teoriile economice general acceptată' este aceea conform căreia baza
economică determină suprastructura socială, politică, culturală şi instituţională. în
consecinţă este de aşteptat că situaţia economică a unui stat, ori a unei zone mai
restrînse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul
infracţional. Fără a se nega un raport de cauzalitate între starea economică şi
criminalitate, studiile efectuate au evidenţiat că fenomenul infracţional este atît de
complex încît el poate fi generat în aceaşi măsură, dar cu timpuri diferite, atît de
prosperitate, cîfşi de sărăcie.
Prin urmare, cauzele criminalităţii la nivel sociologic este necesar de a le releva
mai întîi de toate în relaţiile economice, în contradicţiile lor, în disbalansul
mecanismului economic, lacunele şi neajunsurile economiei politice, precum şi în
sistemul relaţiilor distributive.
Un timp îndelungat a predominat poziţia,-în baza căreia relaţiile economice ale
socialismului erau considerate mai perfecte, decît relaţiile existente în formaţiunile
precedente şi, din aceste considerente, baza economică a socialismului nu
generează criminalitatea. Desigur că aceasta era o ideolgie dură, de hotarele căreia
trebuiau să se ţină învăţaţii, inclusiv cei criminologi, care deseori se ciocneau cu
acel fapt, că anume relaţiile economice erau primare în ceea ce priveşte
determinarea criminalităţii în ansamblu şi a unor tipuri concrete de infracţiuni.
Chiar dacă am analiza această problemă din punct de vedre al ideilor marxist-
leniniste, atunci anume Marx a arătat primatul relaţiilor economice, -care
generează alte tipuri de relaţii - pozitive şi negative.
Deci, orice relaţii economice, contradictorialitatea lor, determină apariţia şi
dezvoltarea fenomenului criminalităţii.
Relaţiile economiei de piaţă sînt bazate pe concurenţă, iar în consecinţă are loc
sugrumarea concurenţilor, programarea surplusului forţei de muncă, adică şomajul,
stratificarea materilaă şi socială a populaţiei. Just menţiona I. Karpeţ, precum că
relaţiile de piaţă împovărează chiar de la bum început criminalitatea. Din punct de
vedere al producerii mărfurilor şi serviciilor economia de piaţă şi-a demonstrat
viabilitatea, cu toate că pentru aceasta a fost necesar nu un singur secol, însă multe
din consecinţele ei negative, în special nivelul înalt al criminalităţii, chiar şi în cele
mai dezvoltate ţări - este o realitate. Iar goana după bani a sărăcit considerabil
potenţialul spiritual al societăţii umane. De aceea, cei care cred că piata este o
modalitate de evitare a tuturor nenorocirilor sînt duşi în eroare.
Nu există sisteme economice care n-ar avea neajunsuri şi contradicţii. Din aceste
motive este inadmisibil de a idealiza un sistem economic oarecare.
Sistemul economic. administrativ de comandă care a existat în societatea noastră,
de asemenea, genera criminalitatea şi o va genera atîta timp, cît asemenea sistem
va exista şi va funcţiona. Să analizăm, spre exemplu, planificarea strictă şi
repartizarea făcută în baza ierarhiei. Planul reprezenta deseori cele dorite, iar starea
28
resurselor alocate - realitatea. De multe ori se întîmpla, că pentru planul de 100 %
puteau fi repartizate în cel mai bun caz 70-80 % din fondurile resurselor materiale.
Celelalte 20-30 % trebuiau, „obţinute" prin diferite căi, fapt ce ducea la abuzuri de
serviciu, mituiri şi alte infracţiuni.
Dacă relaţiile economiei de piaţă permit îmbogăţirea cetăţenilor, faptul dat nu
era specific sistemului administrativ de comandă. în afară de aceasta, un şir de
fapte care se considerau infracţiuni, cum ar fi specula, antreprenoriatul şi altele,
sînt considerate legale şi chiar prestigioase în sistemul relaţiilor economiei de
piaţă.
Apariţia multor relaţii de piaţă necesită stabilirea noilor scopuri şi sarcini pentru
studierea cauzelor criminalităţii. Aceste relaţii se reflectă practic asupra fiecărui
individ în parte. De pildă, relaţiile economiei de piaţă reprezintă nu numai piaţa
mărfurilor şi serviciilor, şi piaţa forţei de muncă, care la. rîndul său este împmzită
de şomaj. Iar şomajul este rezerva criminalităţii, fapt care este dovedit de istoria
dezvoltării civilizaţiei umane. Acesta atacă în mod serios echilibrul interior al
individului, punîndu-1 în imposibilitatea de a-şi mai putea realiza, prin mijloacele
legale, aspiraţiile sale. Anumite studii evocă o creştere puternică a procentului de
furturi, jafuri, tîlhării, înşelăciuni etc. În perioadele de recesiune economică în
afară de şomaj ca factor criminogen, unii autori mai indică în calitate de factori
economici care determină criminalitatea — nivelul de trai şi crizele economice.
Scăderea nivelului de trai al unor persoane în anumite condiţii crează bază pentru
îmbogăţirea altora, iar în alte împrejurări, aceasta poate duce la comiterea unor
infracţiuni serioase, ceea ce. poate crea spaimă în societate, neîncredere şi conflicte
politice, acte de banditism şi alte acţiuni violente. Mai mult de 30% din populaţia
Republicii Moldova trăieţte mai jos de nivelul sărăciei.
Deci, pe lîngă sărăcie, la limitele sale alrmante, care îi poate determina pe unii
indivizi la comiterea infracţiunilor, se adaugă şi dorinţa de îmbogăţire sau un trai
mai bun, care la rîndul ei determină spre delincventă un mare număr de persoane.
în acelaşi timp, cele mai serioase infracţiuni se comit de reprezentanţii păturilor
sociale cu o stare materială şi economică prielnică. Pentru aceştia nu există
probleme de ordin material sau financiar. Nu întîmplător criminologii ţărilor, de
vest au fost şi sînt preocupaţi de cercetarea criminalităţii „gulerelor albe", adică a
acelor persoane care se află în fruntea societăţii. Anume aceştia dispun de cele mai
multe posibilităţi pentru diverse manipulări cu banii şi cu alte bunuri,
administrează şi dirijează aceste valori şi sporesc considerabil capitalul său. Prin
urmare, obişnuindu-se cu aşa un mod de viaţă, încetează de a considera faptele lor
infracţionale. Şi în final, ei obţin aşa un „statut social" încît pot deveni lideri
politici (necătînd la faptul că mulţi cunosc provenienţa stării lor infracţionale - dar
privesc tacit acest fapt) sau suferă o înfrîngere şi se transformă în infractori de altă
natură. Acest proces a fost şi există practic în toate ţările lumii, inclusiv în
Republica Moldova.
În anumite condiţii criminalitatea, economică se transformă în violentă cu
caracter de profit sau pur şi simplu violentă. Iar caracterul violent al criminalităţii
este cu mult mai periculos decît cel de profit.

29
 Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate accentuiază nivelul
salariilor şi rata şomajului. în lipsa unei protecţii sociale corespunzătoare,
persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor
antisociale.
Prin comparaţie, ţările din Europa Centrală şi de Est, care parcurg actualmente
tranziţia spre economia de piaţă se află într-o stare de severă recesiune economică,
avînd drept principalele caracteristici reducerea capacităţii de producţie şi a
productivităţii, pierderea pieţelor externe de desfacere a mărfurilor, blocaj
financiar, şomaj şi inflaţie galopantă. Creşterea explozivă a criminalităţii în aceste
ţări (inclusiv în Republica Moldova) poate fi explicată, în mare măsură, prin
impactul acestor factori criminogeni.

4.3 Starea socio-morală a societăţii şi criminalitatea

Relaţiile sociale, ca şi cele economice, sînt multiple şi diverse. în linii generale
poate fi spus că relaţiile sociale, în care personalitatea se presimte inegală sau
restrînsă în comparaţie cu alte personalităţi, întotdeauna au ca urmări reacţii de
protest, iar în cele din urmă -manifestări infracţionale. Puţine persoane sînt
satisfăcute pe deplin de starea lor din societae. Aceasta are loc, în primul rînd, din
cauza că fiecare personalitate este predispusă către propria supraevaluare. Insă
existenţa socială multilaterală a ei menţine, de obicei, balanţa contradicţiilor
apărute şi individul convieţuieşte în societate ca un membru al ei şi, cu toate că
poate şi să nu fie satisfăcut pe deplin de starea sa, se supune legităţilor societăţii.
Relaţiile sociale ale individului există la nivel „macro" şi „micro". Macronivelul
reprezintă în sine relaţiile persoanei cu societatea şi statul în general, relaţiile ei de
producţie (inclusiv studiile, specialitatea, serviciul, activitatea socială etc.), starea
personalităţii în societate şi tot ceea prin ce se subînţeleg drepturile omului.
Societaea în care se încalcă aceste drepturi va avea în mod inevitabil un nivel înalt
de criminalitate.3 (Ф Cele mai vulnerabile probleme specifice relaţiilor sociale în
acest plan - sînt relaţiile naţionale şi problema echităţii sociale.
O perioadă îndelungată în criminologie se afirma că criminalitatea este un
fenomen pur social; respectiv, tema relaţiilor naţionale practic nu era discutată în
calitate de cauză a criminalităţii. în criminologia ţărilor de vest această problemă
este pusă în discuţie de mult timp.
Trezirea invrăjbirilor naţionale de către mulţi politicieni ai fostei URSS, prin
chemările şi lozincile despre „suveranitate" aduse pînă la absurd, au devenit cauze
ale multor infracţiuni grave, inclusiv omoruri în masă, acte de terorism etc. Aceasta
a influenţat şi asupra întregii criminalităţi, agravmdu-se considerabil starea ei.
Viaţa socială a populaţiei devine insuportabilă în asemenea condiţii. Starea dată
determină nu numai diverse excese şi infracţiuni ca reacţie de răspuns, dar şi
neîncredere, situaţii tensionate, spaima permanentă în rîndurile populaţiei, stresuri
şi boli psihice.
Contradicţiile dintre interesele de grup din interiorul societăţii sînt o realitate
incontestabilă. Multe din ele influenţează ' asupra comportamentului oamenilor şi
generează criminalitatea.

30
 Conflictele sociale care duc la comiterea infracţiunilor pot avea loc graţie
riesatisfacţiei individului faţă de statutul său social, obţinerea (sau neobţinerea)
studiilor, situaţia creată în colectivul de muncă, in care sînt agitate diferite conflicte
sau prosperă fărădelegile, activitatea infracţională sau amorală a funcţionarilor etc.
In unele cazuri, situaţia socială creată atrage persoana în activitatea infracţională.
în condiţiile actuale, cînd controlul social este slăbit sau chiar distrus, remunerările
băneşti, materiale se stabilesc după bunul plac, cu încălcarea principiului echităţii
sociale. Iar inechitatea socială este un izvor al conflictelor şi al criminalităţii.
Oamenilor li s-a implementat mult timp ideea egalităţii, cu toate că o egalitate
absolută între oameni n-a fost niciodată şi nici nu poate fi. însă este necesar de
obţinut în societate respectarea principiului echităţii sociale si de a asigura
existenţa normală a cetăţenilor.
Deseori, caracterul infracţiunilor comise şi motivaţia lor depinde de apartenenţa
persoanelor infractorice la un oarecare grup social. S-a relevat o legitate
criminologică generală în legătură cu acest fapt: cu cît este mai jos nivelul cultural-
educativ şi instructiv al infractorilor, cu atăt mai brutale după caracter şi mai
primitive după motivaţie sînt infracţiunile comise de ei. Şi cu cît mai înalt este
nivelul de studii, statutul social" al infractorului, cu atît mai rafinate sînt metodele
comiterii infracţiunilor, cu toate că în cele din urmă, ele pot fi uneori chiar mai
periculoase decît alte tipuri de manifestări infracţionale.
Statistica juridico-penală adevereşte faptul că infracţiunile violente se comit în
multe cazuri ca urmare a relaţiilor ostile care apar în familie şi la locul de trai al
indivizilor.
Familia este celula de bază a societăţii care are multiple valenţe. Prosperitatea şi
activitatea utilă a familiei depinde în mare măsură de condiţiile economice,
materiale ale ei. Asigurarea familiei sau viceversa determină în majoritatea
cazurilor starea ei morală şi socială. în acelaşi timp, climatul în familie este
determinat nu numai de condiţiile materiale, dar şi de gradul educaţiei sociale a
membrilor ei, de directivele morale predominante. Multiplele conflicte au loc şi se
comit acolo, unde prosperă intrigile, calomnia, anonimele, carierismul şi alte acte
similare, fapt ce ne demonstrează în mare măsură exprimarea incompatibilităţii
psihologice a oamenilor.,
Nu trebuie de uitat şi faptul că familia are rolul de socializare, de asigurare a
atingerii maturităţii intelectuale, sociale şi culturale a copilului. Orice perturbare în
interiorul structurii familiei are efecte importante asupra minorului. Rolul de
socializare a familiei se reduce tot mai mult datorită televiziunii, presei, filmelor şi
microgrupelor la care aderă copiii, iar în consecinţă aceştia deseori sînt atraşi în
activităţi infractorice cu uşurinţă, în aşa mod sporind criminalitatea juvenilă, care
în perspectivă o completează pe cea matură.
Există şi un şir de familii infractorice care îşi implică copiii în activităţi
infracţionale, dîndu-le perceperi morale contrare eticii societăţii, în acest caz are
loc o contradicţie între cultura familiei infractorice şi cea a societăţii în ansamblu.
Totodată, s-a constatat că atît femeile, cît şi bărbaţii necăsătoriţi sînt mai
predispuşi să comită delicte sexuale, în timp ce în cazurile soţilor au fost relevate o
serie de infracţiuni săvîfsite cu violenţă, datorită neînţelegerii dintre ei.
31
 Un rol important în socializarea copiilor îl are şcoala, prin depistarea celor
inadaptaţi şi prin punerea în aplicare a unor programe de prevenire generală.
în măsură considerabilă contradicţiile dintre naţionalităţi sînt completate şi
aprofundate prin intoleranţă religioasă. Contradicţiile de religie pot fringe unitatea
oamenilor de o naţionalitate oarecare (Iugoslavia, Ucraina etc.). Desigur că religiile
mondiale (creştinismul, islamismul, budismul, iudaismul) nu provoacă
comportamente infracţionale, ci dimpotrivă, acestea sînt capabile să consolideze
oamenii, sa-i abţină de la faptele amorale şi delincvente. Insă pe cei credincioşi
este uşor de ai implica în realizarea planurilor profitabile, de ai- impune să moară
sau să omoare pe alţii pentru cîştiguri şi îndestularea ambiţiilor excesive a celor pe
care exploatează fără ruşine sentimentele lor religioaser Istoria mondială cunoaşte
o mulţime de cazuri care demonstrează acest fapt. Există multe secte „religioase",
care practică infracţionalismul pentru obţinerea unor avantaje materiale.
Conducătorii acestora tind tot mai des spre puterea politică şi sînt predispuşi să
înăbuşe crunt orice împotivire care nu corespunde ideologiei sectei.
Mass-media, deseori, are influenţă negativă asupra populaţiei, în special, asupra
tinerei generaţii.
Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în mass-media
şi mai ales video-violenţa. Violenţa pe micul sau marele ecrart furnizează modele
de comportament negativ. Este demn de remarcat că aceste filme sînt comerciale,
produse pentru obţinerea unor profituri mari din vînzarea lor şi, în consecinţă,
abordează fără nici o reţinere acele teme cu efecte în planul instinctului, al
inconştientului uman. Aceasta, la rîndul său, determină creşterea nivelului agresiv
a celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni, desensibîlizează auditoriul cu
privire la prejudiciile grave pe care le produce violenţa. Programele „violente"
determină o „dezinhibare" a privitorului şi îl scot din real, determinîndu-1 să
săvîrşească, pe calea imitaţiei, fapte violente, spontane şi neplanificate.
A devenit actuală şi neinterzisă ca gen de activitate comerciala – poraografia.Iar
în filmele cu caracter pornografic doresc să se filmeze vedetele de cinema, cu toate
că criminologii au demonstrat cu mult timp în urmă legătura acesteia cu
criminalitatea. De altfel, pornografia este un gen specific de crminalitate interzisă
prin convenţiile internaţionale. Ca şi prostituţia, ea joacă un rol important asupra
demoralizării întregii societăţi, în special a tinerilor.

Tema 5. Personalitatea infractorului (2 ore)

5.1. Conceptul şi caracteristica criminologică a personalităţii infractorului.
5.2. Biologicul şi socialul în structura personalităţii infractorului.

5.1. Conceptul şi caracteristica criminologică a personalităţii infractorului.

Personalitatea infractorului este unul din componentele principale ale obiectului
de cercetare al criminologiei. Criminologii studiază persona¬litatea infractorului
din perspectiva relevării rolului ei în. etiologia actului infracţional şi utilizării
posibilităţilor de influenţare asupra acesteia pentru a nu admite repetarea acţiunilor
infracţionale. Din punctul de vedere al criminologiei anume personalitatea
32
infractorului poartă în sine cauzele săvîrşirii infracţiunii, este veriga principală a
întregului mecanism al comportamentului criminal, iar acele particularităţi ale ei
care generează un astfel de comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al
profilaxiei.
Istoria acestei ştiinţe ne dovedeşte că cele mai acute discuţii au fost şi sînt duse
pe marginea problemei celor ce comit infracţiuni. în dependenţă de condiţiile
social-istorice, necesităţile practice şi nivelul dezvoltării ştiinţei, problema în cauză
se aborda în mod divers prin prisma soluţionării unui şir de probleme, cum ar fi -
importanţa cunoaşterii personalităţii infractorului, în ce constă specificul ei, care
este rolul acesteia în geneza infracţiunii, cum de influenţat asupra ei pentru
nepermiterea faptelor infracţionale etc. La rîndul său, constatarea acestor momente
au o însemnătate practică esenţială.
Trăsăturile care caracterizează persoanîe ce au comis infracţiuni apăr în cadrul
vieţii individuale şi au la bază particularităţi psihofiziologice concrete. Aceste
particularităţi au un caracter neutru şi doar în dependenţă de împrejurările vieţii şi
educaţiei, sau a altor relaţii sociale capătă un conţinut concret, adică însuşiri social-
utile sau negative.
Deci, personalitatea reprezintă în sine calitatea socială a omului. Ea nu se
dobîndeşte din momentul naşterii, ci se formează în procesul relaţiilor sociale,
adică este un produs al socializării individului. în acelaşi timp, omul este un produs
al unei duble determinaţii, fiindcă natura sa este biosocială. Biologicul include în
sine legăturile genetice ale omului şi se află în raport de subordonare faţă de
relaţiile sociale. Bineînţeles că trăsăturile sociale integrează în sine şi
particularităţile de natură biologică, inclusiv psihologică, din care considerente
acestea nu dispar şi nu sînt „excluse" din esenţa socială a personalităţii.
Esenţa personalităţii este forma individuală de existenţă a relaţiilor sociale, iar
personalitatea infractorului este un fenomen particular - forma individuală a
relaţiilor sociale negative.
Caracterul social al personalităţii infractorului permite de a-l considera ca pe un
membra al societăţii, al grupului social, ca pe un purtător al caracteristicilor sociale
tipice. Socializarea are loc sub influenţa relaţiilor sociale cu alţi indivizi. Omul este
anume aşa cum este mediul social înconjurător; în sens larg înţeles - ca formaţiune
social-economică, organizaţie socială, interese de clasă şi al grupelor sociale; în
sens restrîns - împrejurările vieţii concrete şi activitatea individuală.
Individului, ca fiinţă socială, îi este caracterisic prezenţa conştiinţei. Pentru a fi
personalitate este necesar de a conştientiza nu numai realitatea înconjurătoare, dar
şi pe sine însuşi în aceste relaţii cu realitatea. Personalitatea nu poate exista fără
conştiinţă, însă aceasta înseamnă ca conştiinţa este echivalentă cu personalitatea.
în final acţionează nu conştiinţa, dar personalitatea, care reglează faptele sale cu
ajutorul conştiinţei. De aceea, va fi corect recunoaşterea conştiinţei ca esenţa
internă a personalităţii.
Calităţile individuale caracterizează personalitatea din diferite puncte de vedere:
educaţia, nivelul cultural, calificarea, starea familliară etc. Toate acestea n-ar fi
prezente la individ, dacă el ar vieţui în afară societăţii, a relaţiilor sociale. Relaţiile
social-economice, cultura şi morala care predomină în societate formează
33
manifestările vieţii intelectuale ale personalităţii, sentimentele, caracterul,
interesele, scopurile ei.
Una din cauzele principale de existenţă în societate a multiplelor şi diverselor
individualităţi reies din faptul, că omul activează şi se dezvoltă atît în condiţiile
sistemului social luat în ansamblu, cît şi în împrejurări concrete (familie, şcoală,
prieteni, stradă etc.). împrejurarea concretă serveşte ca o prismă prin care se
rasfrînge asupra persoanei influenţa întregului sistem social, adică a relaţiilor
social-economice, politice, culturale etc. Graţie faptului că împrejurările concrete
sînt foarte diverse, respectiv, diverse sînt şi tipurile de pesonalităţi.
Încă un fapt care determină pluralitatea de personalităţi reiese din aceea că omul
este o fiinţă activă. Nivelul activităţii depinde de caracterul întregii societăţii, de
micromediul în care activează persoana, de calităţile personale, de experienţă,
nivelul cultural, specificul anatomo-fiziologic şi psihologic.
Personalitatea concretă percepe influenţa mediului social activ şi selectiv
conform propriilor particularităţii, interese, necesităţi şi scopuri.
Cele expuse mai sus permit de a defini personalitatea infractorului ca
personalitate a celui ce a comis infracţiunea datorita unor trăsături psihologice
ce-i sînt carcateristeice, a viziunilor antisociale şi alegerea căii social-periculoase
de satisfacere a necisităţilor sale sau nemanifestarea activităţii corespunzătoare:
penrtu preîntîmpinarea rezultatului infracţional. Această definiţie cuprinde atît
personalitatea celor care au comis infracţiuni intenţionate, cît şi a celor vinovaţi de
infracţiunile imprudente.
Personalitatea infractorului posedă un şir de trăsături distinctive, însă acestea nu
pot fi atribuite tuturor persoanelor ce au comis infracţiuni (spre exemlu,
persoanelor care au săvîrşit infracţiunea din imprudenţă, sau datorită unor
împrejurări nefavorabile). Totuşi, lipsa acestor trăsături la o parte din infractori nu
reduce problema necesităţii studierii personalităţii lor — ca purtători ai cauzelor
actului infracţional. Insă masivul'de bază al infractorilor se distinge printr-un şir de
caracteristici tipice.
Multiplele investigaţii criminologice şi datele statistice ne dovedesc ca
majoritatea covârşitoare a infractorilor sînt de sex masculin. Cota femeilor în
comiterea infracţiunilor variază în limita de 15 %. însă la unele tipuri de
infracţiuni, cota lor este mai înaltă decît cea a bărbaţilor. Aceasta poate fi relevat
mai ales în sfera comerţului şi alimentaţiei publice, a industriei uşoare şi
alimentare, unde cea mai mare parte din cei ce activează sînt femei. La
infracţiunile de sustragere comise prin însuşire, irosire sau abuz de serviciu,
femeile ating cota de 40 %, iar la jafuri şi tîlharii nu depăşesc 6 %.
Caracteristica infractorilor după vîrstă permite de a face unele concluzii
referitoare la activitatea criminogenă şi specificul activităţii infracţionale a
reprezentanţilor diferitor grupe de vîrste. Este constatat faptul, că persoanele tinere
săvîrşesc mai des infracţiuni cu caracter agresiv, impulsiv. Comportamentul
infractoric al persoanelor de vîrstă majoră este mai puţin impulsiv, mai chibzuit,
inclusiv din punct de vedere al posibilelor consecinţe în-urma acestei activităţi. Şi
în sfîrşit, vîrstă determină, necesităţile, scopurile indivizilor, cercul lor de interese,
modul de viaţă, care se reflectă de multe ori şi în faptele infracţionale.
34
 Diferenţierea infractorilor după vîrstă ne mărturiseşte despre faptul, că cel mai
des se comit infracţiuni de către cei care au între 25-29 ani, după ce urmează 18-
24, 14-17, 30-40 ani. Mai rar săvîrşesc infracţiuni persoanele care au depăşit vîrstă
de 50 ani. Cea mai înaltă activitate criminală o au infractorii de pînă la 24 ani. Iar
cea mai criminogenă grupă a populaţiei, conform statisticii oficiale, o constituie
persoanle în vîrstă de 30-49 ani: cota parte a lor în structura criminalităţii ajunge
pînă la 47 %. Din numărul persoanelor atrase la răspundere penală minorilor le
revine 14-15%. Partea majoră a unor aşa infracţiuni ca omorul, cauzarea leziunilor
corporale de grad diferit, furturi, jafuri, tîlharii, acte huliganice, violuri revine
persoanleor în vîrstă de pînă la 30 ani. Printre cei care au săvîrşit infracţiuni de
serviciu şi sustragerea averii prin metode camuflate predomină infractorii care au
depăşit vărsta de 30 ani. Aproximativ trei pătrimi din persoanele care îşi ispăşesc
pedeapsa sub forma privativă de libertate au vîrstă de la 18 pînă la 39 de ani.
Datele despre starea socială şi' genul de activitate a persoanelor infractorice
permit de a releva acele straturi şi grupe sociale, precum şi sferele de activitate
vitală, unde sînt răspîndite cel mai de^anumite tipuri de infracţiuni. Studierea
acestor probleme ne arată că aproximativ 50 % din infractori nu erau căsătoriţi la
momentul comiterii infracţiunii. Totodată, coeficientul criminalităţii printre
persoanele neaflate în căsătorie este aproape de două ori mai mare decît printre
cele căsătorite. în mare măsură, aceasta se explică prin aceea că o bună parte din
infractori o constituie tineretul, care n-a reuşit încă să-şi întemeieze o familie.
Familia, de obicei, manifestă o influenţă pozitivă asupra comportării omului.
Nivelul de instruire al infractorilor este relativ jos. De cele mai dese ori
persoanele infractorice au studii medii incomplete. Infractorii cu studii superioare
constituie o parte neînsemnată. Cel mai înalt nivel de studii poate fi observat la
persoanele care comit omoruri, alte acţiuni periculoase pentru viaţa şi sănătatea
oamenilor, tîlharii, acte huliganice.
Distribuirea infractorilor reieşind din apartenenţa lor la diverse grupuri sociale
ne demonstrează că cota celor care lucrează constituie o mărime constantă (în
mediu 30 %). Aproximativ 50 % din infractorii depistaţi, fiind apţi de muncă, nu
lucrau sau nu învăţau la momentul săvîrşirii infracţiunii.
Aceste caracteristici ale personalităţii infractorului variază în dependenţă de multe
momente, cum ar fi vîrstă comiterii primei infracţiuni, ispăşirea pedepsei în
locurile privative de libertate, caracterul crimei etc.

5.2. Biologicul şi socialul în structura personalităţii infractorului.

Pentru a dezvălui corelaţia biologicului şi socialului în personalitatea
infractorului este necesar de a determina, mai înţîi de toate, structura acesteia.
însăşi structura reprezintă acele elemente şi trăsături care stau la baza constituirii
personalităţii, inclusiv cea a infractorului.
Personalitatea umană poate fi concepută ca o unitate a elementelor bio-psiho-
sociale, iar dacă am „privi" fiecare din aceste elemente separat, s-ar putea de
constatat structura biologică, psihică şi socială a omului. Desigur că aceasta este

35
doar o constatare convenţională, fiindcă elementele nominalizate nu pot fi
independente şi numai totalitatea lor integră formează personalitatea.
Astfel, reiese că personalitatea infractorului are o structură bisocială, care
include în sine totalitatea elementelor psihice, fizice, soeial-demografice şi
juridico-penale.
La rîndul său, psihicul omului este constituit din următoarele trăsături:
 emoţionale - temperamentul, dinamica senzaţională, excitaţia emoţională,
capacitatea de a retrăi etc.;
 intelectual-volitive - caracterul, nivelul de dezvoltare mentală, volumul de
cunoştiţe, orizontul intelectual, capacitatea de a lua decizii, scopurile,
interesele şi insistenţa în realizarea lor, aptitudinile, deficienţele psihice.
Din elementele fizice ale persoanei fac parte sexul, vîrsta, starea fizică a
organismului şi a sănătăţii, alte particularităţi caracteristice corpului fizic uman.
Elementele social-demografice au la bază locul naşterii şi cel de trai, starea
familiară, nivelul de instruire, profesia, locul de muncă, naţionalitatea, religia etc.
Particularităţile sus menţionate sînt caracteristice tuturor personalităţilor,
inclusiv celor infractorice. Ultimele însă, spre deosibire de alte fiinţe umane,
posedă şi anumite trăsături juridico-penale fără de care nu pot fi considerate
subiecţi ai infracţiunii, adică personalităţi infractorice. Acestea includ în sine
următoarele caracteristici: însăşi săvîrşirea cu vinovăţie a infracţiunii, recidiva
infracţiunilor, locul şi rolul în grupul criminal, motivul şi scopul comiterii
infracţiunii, modalitatea şi caracterul infracţiunii, atragerea la răspundere şi
pedeapsă penală, forma de ispăşire a pedepsei etc.
Din cele expuse reiese că personalitatea este un rezultat al corelaţiei dintre
elementele biologoce şi cele sociale, care, la rîndul său, constituie o problemă
importantă din punct de vedere al aspectelor ştiinţifice, practice şi juridice. De
soluţionarea problemei în cauza depinde în mare măsură explicarea cauzelor
criminalităţii şi determinarea principalelor direcţii de prevenire a ei.
Atitudinea faţă de factorii biologici reprezintă în sine baza unor teorii
criminologice. învăţatul italian Cesare Lombrozo, fiind considerat j creatorul
antropologiei criminale, susţinea că criminalul se naşte, estimîndu-şi modelul
explicativ, sub efectul criticilor ce i s-au adus, la 30-35 % din totalul criminalilor
cercetaţi. Ulterior, el a acceptat şi alte posibile explicaţii în factorii de ordin fizic şi
sociali. Chiar şi în criminologia contemporană sînt expuse uneori afirmaţii,
precum că determinantele biologice au acelaşi rol semnificativ, ca şi cele sociale,
în ceea ce priveşte geneza personalităţii infractorului.
Studierea problemei referitoare la corelaţia biologicului şi socialului în
personalitatea criminalului necesită o abordare multiraterală, cu utilizarea
realizărilor din domeniul filosofiei, sociologiei, psihologiei, biologiei,
criminologiei şi a altor ştiinţe, examinarea individului nu de pe poziţii
antropologice abstracte, dar ca pe un produs al unui proces istoric concret. In acest
sens omul are o natură socială, iar personalitatea poate fi formată numai în
condiţiile includerii individului în sistemul relaţiilor sociale. Caracterul social al
activităţii vitale a omului este o trăsătură distinctivă a Iui. Aceasta nicidecum nu

36
înseamnă ignorarea factorilor biologici, care pot purta doar caracterul unor condiţii
ce favorizează comportamentul infracţional.
În afirmarea faptului, că facorii biologici pot genera de sinestătător
comportamentul criminal, ca predispunerea faţă de asemenea comportamente este
determinată biologic şi poate fi transmisă pe cale ereditară, deseori sînt aduse date
despre faptul, că printre infractori există multe persoane cu dereglări psihice.
Într-adevăr, printre infractori, în special ucigaşi, violatori, huligani, persoane cu
multiple antecedente penale este înaltă cota infractorilor cu anomalii psihice în
limitele responsabilităţii/în acelaşi timp, realizările patopsihologiei şi psihiatriei,
precum şi unele date criminologice denotă că reducerea sau alterarea activităţii
psihice de orice origine favorizează apariţia şi dezvoltarea unor aşa trăsături de
caracter ca iritabilitatea, agresivitatea, cruzimea, diminuarea proceselor volitive,
slăbirea mecanismelor de autocontrol. Toate acestea împiedică socializarea
normală a personalităţii, duc Ia invaliditate, servesc ca obstacole în declanşarea
anumitor activităţi, fapt care sporeşte probabilitatea comiterii faptelor ilegale şi
ducerea unui mod de viaţă antisocial. Semnificaţia factorilor nominalizaţi în
condiţiile actuale sporeşte, influenţînd asupra tensionării psihice, iar în rezultat are
loc creşterea numărului de depresiuni emoţional-stresante şi a stărilor de
dezadaptare psihică în rîndurile populaţiei.
Aceasta însă nicidecum nu înseamnă că anomaliile psihice sînt cauze ale
infracţiunilor. În primul rînd, infractorii cu asemenea anomalii constituie nu mai
mult de 20 %. În al doilea rînd, prezenţa anomaliilor la o persoană concretă nu.
mărturiseşte întotdeauna despre faptul, că ele au jucat un rol criminogen în
comportamentul infracţional. În al treilea rînd, după cum demonstrează multiplele
cercetări empirice, anomalia psihică nu predetermină de sinestătător săvîrşirea
infracţiunii, ci doar în cumul cu educaţia şi acele condiţii nefavorabile care au
generat trăsăturile criminogene ale personalităţii.
Constatarea unei oarecare anomalii psihice nicidecum nu explică de ce idividul a
comis infracţiunea. Motivaţia, cauzele interne ale comportării criminale nu sînt
prezentate în diagnoză, care determină doar existenţa unei tulburări psihice, gradul,
gravitatea ei etc. De aceea, perceperea cauzelor subiective ale infracţiunii este
posibilă doar pe calea studierii psihologice a personalităţii. Defectele psihice, în
cazul existenţei lor, nci într-un caz nu reprezintă motivele comportării criminale,
cu toate că ele pot influenţa asupra comportamentului uman.
Către anomaliile psihice, care se cercetează cel mai des sub aspect criminologie,
se referă: psihopatia, alcoolismul, narcomania, oligofrenia, traume ale sistemului
nervos central, schizofrenia în stadie de remisie, epilepsia.
Determinînd influenţa anomaliilor psihice, este necesar de accentuat că ele duc
în mod automat la săvîrşirea infracţiunii. La nivel individual poate fi vorba doar
despre posibilitatea comiterii infracţiunii de către indivizii cu asemenea devieri şi
numai la nivel statistic acest factor devine crirninogen în mod „inevitabil." în cele
din urmă, asupra comportamentului criminal influenţează nu o particularitate
separată a dereglării psihice, dar aşa o îmbinare complexă ca simtoma
patopsihologică.

37
 Printre infractorii violenţi, spre exemplu, mulţi din ei sînt psihopaţi (aproximativ
30 %). S-a constatat că psihopatia constituie unul din factorii care favorizează
comiterea acestui gen de infracţiuni. In acelaşi timp, este cunoscut că indivizii ce
suferă de psihopatie îşi îndeplinesc reuşit atît atribuţiile de serviciu, cît şi multe alte
obligaţiuni. Din aceste considerente, importanţă primordială are nu însăşi
anomalia, dar aspectul social al persoanei format de societate.
Criminologii au întreprins măsuri pentru relevarea semnificaţiei factorilor
biologici în personalitatea infractorului pe calea cercetării gemenilor. Aceste
investigaţii au la bază unitatea genetică şi sînt orientate, în special, spre analogia
genotipului, avînd ca scop clarificarea gradului de coincidenţă a unor indici,
inclusiv criminologiei. Gemenii cu genotip identic sînt întotdeauna doi băieţi sau
două fete. Compararea datelor diferitor cercetări denotă frecvenţa infracţiunilor
comise de către al doilea gemene, în cazul cînd primul era infractor. Totodată, s-a
demonstrat că frecvenţa activităţii criminale la gemenii cu genotip identic era de
două ori mai înaltă decît la cei cu genotip diferit. Acest fapt însă, nu poate servi ca
dovadă de provenienţă biologică a infracţiunilor. Comportarea infracţională a
indivizilor care posedă genotip analogic poate fi explicată atît prin asemănarea
mediului de formare a personalităţii, cît şi prin analogia particularităţilor
psihofiziologice ale acestora. Este de menţionat şi faptul, că gemenii cu genotip
identic sînt foarte puţini printre populaţie, iar printre infractori ei constituie unităţi,
ceea ce nu permite de a face unele concluzii unitare.
La abordarea unei aşa probleme dificile, ca corelaţia biologicului şi socialului
în structura personalităţii infractorului, este necesar de a lua în consideraţie
următoarele momente semnificative. întrucît este vorba despre personalitate, rolul
acestor factori poate fi reflectat doar la nivel de personalitate, din punct de vedere
psihologic. Personalitatea, psihicul ei constituie o „arenă", în care are loc
interacţiunea factorilor biologici şi sociali. Este imposibil de conceput corelaţia lor
în afara personalităţii. De aceea, analiza ştiinţifică a problemei date poate fi
productivă numai în cazul cînd inluenţa acestor factori este examinată în cadrul
structurii personalităţii. Intensitatea influenţei împrejurărilor de ordin biologic şi
social depinde de însăşi personalitate, care este un subiect al relaţiilor sociale, o
calitate socială a omului şi care este formată prin intermediul educaţiei şi a
mediului respectiv.
In aşa mod, şi socialul, şi biologicul sînt elemente prezente în psihicul
individului. Din aceste considerente, apare necesitatea cunoaşterei şi aprecierii
crminologice a acestora Ia nivel psihologic.

Tema 6. Mecanismul actului infracţional (2 ore)

6.1. Conceptul mecanismului actului infracţional.
6.2. Motivaţia comportamentului: necesităţile şi interesele.
6.3. Rolul situaţiei concrete în geneza actului infracţional.

6.1. Conceptul mecanismului actului infracţional.

38
 În linii generale poate fi spus că comportamentul infracţional este o noţiune mai
vastă decît fapta infracţională. Astfel, în dreptul penal infracţiunea este definită ca
o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă
de pedeapsă penală. Din această difeniţie reiese faptul manifestării obective a
actului individual, care a cauzat prejudicii obectului de antentare sau 1-a pus sub
pericolul cauzării unor asemena prejudicii. Pe criminblog însă, cercetînd cauzele
infracţiunilor, îl interesează nu numai şi nu atît actul infracţilnal concret, cît
împrejurările obiective şi subiective care î-âu precedat şi de care au fost legate
apariţia motivelor infracţiunii, formularea scopurilor, alegerea mijloacelor, luarea
deciziei etc. Toate aceste împrejurări, în procesul formării lor, încă nu constituie o
infracţiune, un act finalizat. Ele, însă, pot fi incluse în noţiunea cbportamentului
infracţional, care cuprinde în sens criminologie atît formarea intenţiei criminale, cît
şi realizarea ei faptică.
Aşadar, comportamentul infracţional reprezintă procesul ce se desfăşoară în
timp şi spaţiu, care include în sine faptele obiective ce formează componenţa de
infracţiune, precum şi fenomenele sau procesele psihologice care determină
săvîrşirea actului infracţional.
Orice act, atît licit, cît şi ilicit are loc în incinta unui proces, care începe cu
apariţia în psihicul individului a ideii de a-1 comite şi se finalizează cu realizarea
acestei idei, adică cu însăşi comiterea actului. Iar dacă fapta comisă vă constitui
infracţiune, procesul în cauză poate fi definit ca mecanism al actului infracţional.
Deci, un aspect important în studierea comportamentului infracţional este
analiza "mecanismului" acestuia, prin care se subînţelege consecutivitatea evoluţiei
acţiunilor infracţionale, adică apariţia intenţiilor criminale, luarea deciziei de a
săvîrşi infracţiunea, planificarea activităţii infracţionale, şi, în final, realizarea
acestora de către infractor. Cu alte cuvinte, poate fi spus ca acesta este un proces de
interacţiune a personalităţii cu factorii externi, care formează şi determină
comportamentul infracţional. La el participă elementele psihice şi starea
personalităţii (intelectul, năzuinţa, previziunea, emoţiile etc.), care sînt
caracteristice şi comportamentului legal. Totuşi, în cazul comportamentului
infracţional, toate acestea, sau cel puţin unele din ele, au un conţinut specific -
orientarea antisocială.
Mecanismul actului infracţional poate fi realizat în toată complexitatea sa
numai la infracţiunile comise cu vinovăţie intenţionată. De obicei, el include în
sine următoarele etape: motivaţia infracţiunii; luarea deciziei şi planificarea
activităţii infracţionale; realizarea intenţiilor criminale şi comportamentul
postcriminal. Este evident, că această consecutivitate evolutivă nu este
caracteristică tuturor infracţiunilor. Spre exemplu, infracţiunile săvîrşite în stare de
afect nu conţin, de obicei, etapa de planificare: de la apariţia motivului individul
trece imediat la acţiuni.
Mecanismul comportamentului infracţional este strîns legat de personalitatea
infractorului şi de mediul social. El nu poate exista izolat de personalitate, fiindcă
toate procesele paihice din care este constituit acest mecanism au loc în însăşi
personalitate, în psihicul individului. Acesta nu numai că realizează motivaţia, dar
prevede şi posibilul rezultat al activităţii sale.
39
 Procesul mecanismului infracţional poate dura atît o perioadă de timp
îndelungată, mai ales atunci cînd este vorba despre infracţiunile bine organizate,
planificate, cît şi o perioadă de timp mai restrînsă, în cauzurile cînd apatia ideii şi
luării deciziei corespund, într-o oarecare măsură, cu realizarea intenţiei criminale
(infracţiunile comice de minori, alcoolici).
Analiza conţinutului şi particularităţilor funcţionării mecanismului actului
infracţional este deosebit de importantă atît din punct de vedere teoretic, cît şi
practic. Pentru ştiinţă aceasta este important, fiindcă dezvăluie calităţile
personalităţii infractorului şi acele particularităţii de mediu, care formează cauzele
şi condiţiile ce faforizează comiterea infracţiunilor. Pentru practică acest studiu, de
asemenea, prezintă un viu interes, deoarece ajută la determinarea măsurilor
susceptibile să prevină infracţiunile, să schimbe orientarea negativă a personalităţii
delincventului.,
Prin urmare, cercetarea etapelor mecanismului actului infracţional, permite
relevarea defectelor şi denaturărilor psihologice, care duc la comiterea
infracţiunilor, a cauzelor şi condiţiilor unor asemenea denaturări, iar în consecinţa
pot fi elaborate şi realizate măsuri profilactice concrete în scopul nepermiterii sau
neutralizării actului infracţional.

6.2. Motivaţia comportamentului: necesităţile şi interesele.

Primul element al mecanismului comportamentului infracţional este formarea
motivelor infracţiunii. Prin motiv, de obicei, se are în vedere imboldul lăuntric care
determină individul la comiterea unei oarecare fapte, adică spre acţiune. în baza
motivului este schiţat scopul - spre ce rezultat tinde persoana în urma comiterii
faptei concrete. Deseori, motivul este abordat în calitate de cauză nemijlocită a
infracţiunii. Cercetarea lui permite soluţionarea unei probleme importante şi anume
constatarea faptului de ce individul a procedat într-un mod anumit şi nu altfel.
Ca orişice faptă, infracţiunea reprezintă în sine un act volitiv conştientizat al
omului. La rîndul său, fapta este săvîrşită datorită unor necesităţi individuale. în
legătură cu acest fapt, Marx menţiona că „nimeni nu poate să comită ceva
intenţionat, nefacînd aceasta pentru a-şi satisface careva din necesităţile sale".
Deci, rolul de bază în formarea motivelor infracţionale îl au necesităţile. Ele
reflectă dependenţa individului faţă de mediul exterior.
Necesităţile pot fi biologice, (hrană, necesitatea autoconservării individului,
reproducerea etc.) şi sociale (necesitatea cunoaşterii lumii înconjurătoare,
comunicarea, munca, dezvoltarea propriilor concepţii etc.).
Este evident că sursa comportamentului infracţional poate fi nu oricare
necesitate. în majoritatea cazulor ca sursă a motivaţiei infracţionale pot fi
necesităţile materiale,necesităţile de comunicare socială (autoafir-mare).Urmează
de menţionat şi faptul că fiecare gen de necesitate poate avea diferit grad de
intensitate şi diferită orientare. Spre exemplu, necesităţile materiale au patru
varietăţi de bază),necesităţile vitale primordiale, fără satisfacerea cărora omul nu
poate exista; b) necesităţile de intensitate normală, caracteristice societăţii
respective sau unei părţi predominante a ei; c) necesităţile hipetrofiate (exagerate),
pe care societatea nu le poate asigura pentru toţi cetăţenii; d). necesităţile
40
anormale, contradictorii intereselor societăţii şi dezvoltării personalităţii (alcoolul,
substanţele narcotice etc.).Necesităţiile materiale determină motivaţia cupidantă
(avidă) reflectată în faptele delincvente.
La etapa actuală, cînd are loc stratificarea societăţii, o parte consideratbilă a
populaţiei nu este în stare să-şi satisfacă nici chiar necesităţile materiale minime.
Cercetările criminologice din anii '60-70 ai secolului trecut au demonstrat, că
necesitatea materială constituia cauza infracţiunilor cu caracter de profit în 3-6 %
din toate cazurile respective. La începutul anilor '90 această cifră s-a ridicat pînă-la
8 %, care a crescut esenţial pe parcursul următorilor ani. în opinia specialiştilor,
necesitatea materială constitue la etapa actuală cauza a 20-30 % din infracţiunile
patrimoniale.
Totuşi, motivele cupidante generează şi necesităţile hipertrofiate, precum şi cele
anormale. Tendinţa spre „mulţi -hani" şi „venituri considerabile" duce la sustrageri
în proporţii mari, maşinaţii financiare, încălcarea legislaţiei fiscale şi vamale şi
chiar la omoruri la comandă. Beţia, alcoolismul, folosirea substanţelor narcotice
generează atît motivaţia agresivă, cît şi cea cupidantă.
Necesităţile cu caracter social (autoconfirmarea, menţinerea sau ridicarea
prestigiului ori statutului social, superioritatea faţă de cei din jur) determină
formarea motivelor cu caracter agresiv (ură, răzbunare, gelozie, ofensă etc.).
Toate necesităţile sînt conştientizate; de către individ, îsă ele nu reprezintă
întotdeauna o cauză subiectivă nemijlocită a comportării criminale. între necesitate
şi faptă, în majoritatea cazurilor, se află interesul, adică conştientizarea de către
individ atît a necesităţilor sale, cît şi a condiţiilor şi mijloacelor care ar favoriza
satisfacerea lor. în legătură cu acest fapt, A. Şleapocinicov, spre exemplu,
consideră că anume interesele se află la baza motivaţiei comportamentelor, inclusiv
a celor infracţionale, determină scopurile lor, precum şi valorile, orientările
specifice personalităţii sau grupului respectiv de persoane.
Deci, esenţa interesului constă în satisfacerea necesităţii. El include în sine
conştientizarea nu numai a necesităţii, dar şi acea cale dificilă, mai mult sau mai
puţin îndelungată, necesară de parcurs pînă la etapa satisfarcerii ei. Această cale
depinde de caracterul necesităţii, statutul social al personalităţii, condiţiile interne
şi externe de comportament etc. în afară de aceasta, interesele nemijlocite ale
omului pot consta în lichidarea barierelor obectiv create în scopul satisfacerii
necesităţii concrete. Spre exemplu, în cazul cînd comunicarea socială a persoanei
este dificilă din cauza relaţiilor ostile cu un oarecare membru al colectivului, atunci
interesele subiectului pot fi îndreptate spre lichidarea obstacolului dat, inclusiv prin
mijloace infracţionale.
De rînd cu necesităşile şi interesele, un rol considerabil îl au pasiunile şi
emoţiile (sentimentele), prin care se subînţeleg manifestările personale dificil
reglate, care au, în principal, un caracter organic (biologic). Este cunoscut faptul,
că multe infracţiuni se comit sub influenţa stărilor emoţionale acute (tulburări
sufleteşti, retrăiri puternice). Deseori, aceste stări pot fi prezente la persoanele ce
suferă de pisihopatie. Gradul maxim de intensitate emoţională poate deveni afect
fiziologic sau patologic. Pasiunile şi emoţile determină comportamentul agresiv în
multe cazuri de conflict. înbinarea orientării antisociale a personalităţii, dezvoltarea
41
slabă a intelectului şi a excitaţiei emoţionale, duc în asemenea situaţii la aceea, că
mecanismele autocontrolului se dovedesc a fi insuficiente.
Pentru ca necesităţile, interesele, pasiunile sau emoţiile să treacă în motiv al
infracţiunii, subiectul trebuie să depăşească psihologic încă o "barieră" internă -
sistemul aşa-numitor orientări valorice, care includ şi conştiinţajuridică a
personalităţii.
Sociologia- definşte valorile ca acele obiecte fenomene şi caracteristicile lor,
care sînt necesare oamenilor în calitate de mijloace de satisfacere a necesităţilor şi
intereselor, precum şi ideile, imboldurile în calitate de normă, scopuri sau ideal. La
determinarea comportamentului individul se bazează pe sistemul de valori ce-i
prezintă interes, în care unora dintre ele li se acordă preferinţă, iar aceasta, la rîndul
său, influenţează asupra motivaţiei comportamentului, stabilirii scopului şi
mijloacelor de realizare a lui.
În calitate de elemente constitutive ale orientărilor de valoare intervine
conştiinţa morală şi juridică a personalităţi. Aceste categorii reprezintă instrumente
specifice de control social (extern) şi psihologic (intern), care împiedică aparţia
motivelor cmportamentului infracţional. La persoanele infractorice, aceste
elemente sînt reduse (slăbite). Cînd poziţia vitală a individului se caracterizează
prin individualism, prin lăcomie de cîştig sau prin supunerea autoritară a celor ce-l
înconjoară, este inutil de aşteptat o atitudine pozitivă faţă de normele şi principiile
morale ori juridice. Iată de ce persoanelor cu orientări antisociale le este
caracteristic manifestările nihilismului juridic, neadmiterea cerinţelor şi
interdicţilor prevăzute de lege, cu toate că îşi dau bine seama de necesitatea
acestora.
Aşadar, necorespunderea intereselor individuale cu cele apărate de lege crează
deseori stări de conflict, care se pot finaliza cu comiterea infracţiunilor.
Necesităţile, interesele, emoţiile, orentările sînt nişte componente interne ale
personalităţi, sub influenţa cărora se formează motivul infracţiuni. Însă mai
există şi un factor extern, care, de asemenea, lasă o amprentă semnificativă asupra
comportamentului infracţional - situaţia concretă de viaţă, numită deseori situaţie
"preinfracţională."

6.3. Rolul situaţiei concrete în geneza actului infracţional.

Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de factori, împrejurări, care
precedă, influenţează sau însoţesc actul infracţional. In sens criminologie, situaţia
reprezintă un eveniment sau o stare, care determină fermitatea individului de a
comite o faptă infracţională, favorizează sau, dimpotrivă, împiedică săvîrşirea ei.
Infractorul, săvîrşind fapta prejudiciabilă, întodeauna acţionează într- o situaţie
"criminogenă" concretă. împrejurările de viaţă ale omului, din care se constituie
situaţiile concrete, sînt foarte diverse. Aceasta poate fi o stare destul de îndelungată
(situaţia dificilă în familie) sau un eveniment de scurtă durată ;(conflictul cu un
huligan în stradă), precum şi diverse fapte ori stări ale oamenilor.
Orice situaţie de viaţă are un conţinut'obiectiv şi subiectiv. Conţinutul obiectiv şi
semnificaţia subiectivă a sitiaţiei poate uneori să difere esenţial. Spre exemplu,
divergenţele în opinii cu interlocuitorul, subiectul le poate percepe ca o înjosire
42
personală; dificultăţile materiale temporare sînt apreciate de unii indivizi ca eşec
absolut. Este necesar de menţionat, că omul acţionează, de obicei, nu în
conformitate cu situaţia în sensul ei obectiv,. dar cu imaginaţiile sale despre ea. De
aceea, situaţia serveşte pentru individ, în multe cazuri, doar un pretext de săvîrşire
a infracţiunii, cu toate că ea poate să nu conţină în realitate nici un moment
provocator.
Reacţionînd la situaţia creată, individul acţionează în conformitate cu
particularităţile caracterului său, viziunile şi orentările de valoare. Sursa
nemijlocită a actului volitiv, inclusiv a infracţiunii, este interacţiunea situaţiei de
viaţă concretă cu calităţile individuale ale personalităţii infractorului.
Situaţia care precedează infracţiunea, reieşind din conţinutul ei obectiv, urmează a;
fi; delimitată în crimogenă (care conţine premise obective pentru infracţiune) şi
noncriminogenă (neutră şi care crează chiar piedici pentru săvîrşirea faptei
infracţionale).
Situaţiile preinfracţionale cu caracter criminogen apar în legătură cu diferite
împrejurări. Ele pot fi: a) create în mod special de către însăşi infractor ci scopui
înlesnirii comiterii infracţiunii; b) create de infractor, dar nu în mod special pentru
comitera infracţiuni, însă care o determină (spre exemplu, aducerea sa la o stare de
ebrietate avansată); c) parvenite în rezultatul activităţi negative a altor persoane
(inclusiv a victimelor infracţiunii); d) apărute ca rezultat al concursului de
împrejurări accidentale; e) provocate de fenomenele stihince.
Situaţia poate fi uneori sursă motivaţiei infracţionale. Una din asemenea situaţii
poate fi cea de conflict, care determină în multe cazuri infracţiunile cu caracter
violent. Certurile în familie, care aduc la ofensă şi violenţă asupra personalităţii,
huliganismul, omorul din motive de răzbunare sau din gelozie, opunerea de
rezistenţă reprezentantului puterii etc. - toate acestea sînt exemple de diverse
conflicte sau acţiuni care le generează opoziţia.
Potrivit datelor unor investigaţii conflictul se află la faza a 84 % din omorurile
intenţionate, 78 % - vătămări intenţionate grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii şi 86 % - vătămări intenţionate medii a integrităţii corporale sau a
sănătăţii comise în familie şi în alte condiţii ale vieţii cotidiene, precum şi la 98 %
din torturi şi 73 % din acţiunile huliganice săvîrşite în apartamente şi cămine.
Prin urmare, situaţia joacă un rol indiscutabil în calitate de element determinant
al mecanismului infracţional, iar uneori - are chiar un-rol decisiv. Totuşi, este
inadmisibil de admis poziţia, precum că factorul subiectiv al mecanismului
infracţional se exclude deplin. Atitudinea subiectivă, ca element stimulator, există
întodeauna. Poate şi să nu existe o interacţiune între situaţie şi personalitate, dacă
ultima decide totul datorită calităţilor ei negative. Infracţiunea nu "poate fi generată
doar în baza influenţei situaţiei criminogene, findcă ea întodeauna este percepută şi
conştientizată de personalitate. Dacă aceasta nu are loc, probabil că subiectul nu
poartă nici o vină, deoarece situaţia nu i-a lăsat nici o posibilitate de a acţiona
altfel.
Însă trebuie de luat în consideraţie, că în cazul dat se are în vedere doar
interacţiunea cu situaţia de viaţă concretă care a precedat infracţiunea. Reieşind din
viziunile referitoare la situaţia criminogenă, este necesar de menţionat că rolul
43
factorilor situativi este absolut indiscutabil: ceea ce personalitatea a dobîndit la
etapa formări sale, se realizează interacţionînd cu situaţia preinfracţională şi, în
final, factorul subiectiv dobîndeşte în mecanismul infracţional un contur obiectiv,
situativ.

Tema 7. Victimologia criminologică (2 ore)

7.1. Noţiuni generale cu privire la victimologie.
7.2. Rolul victimei în mecanismul actului infracţional.
7.3. Clasificarea şi tipologia victimelor.

7.1. Noţiuni generale cu privire la victimologie.

Idei referitoare la victimologie au apărut cu multe milenii în urmă, autoapărarea
victimei potenţiale fiind considerată un timp îndelungat metoda de bază care
influenţa asupra contracarării criminalităţii. Totuşi, victimologia s-a format cu un
caracter ştinţific mai pronunţat abia la mijlocul secolului XX şi este marcată de
activitatea învăţatului german Hans von Hentig, care, fiind prigonit de fascişti, a
publicat în anul 1941 articolul cu denumirea "Remarcă privind interacţiunea
infractorului cu victima".Peste şapte ani, în 1948, el pune temelia acestei ştiinţe
prin celebra lucrare "Criminalul şi victima sa atrăgînd prin aceasta atenţia multor
cercetători faţă de victimă ca factor ce influenţează apariţia infracţiunii. în opinia
lui Hentig, materialul acumulat despre pătimaşi oferă posibilitatea evidenţierii unor
tipuri determinate de relaţii dintre infractori şi.victime, relaţii ce sînt strîns legate
de infracţiune. Datorită acestei constatări este posibilă analiza nu numai a
infracţiunilor comise, dar şi prognozarea persoanelor care pot deveni în viitor
infractori,-precum şi starea criminalităţii latente.
Victimologia provine de la latinescul "victima" - victimă, pătimaş şi grecescul
"logos" - ştiinţă, teorie. în acest sens, victimologia reprezintă ştinţa care studiază
victima, adică persoana ce a suferit consecinţele morale, fizice sau materiale ale
unei infracţiuni.
Spre deosebire de Hentig, care considera victimologia o ramură a criminologiei,
savantul român Venianim Mendelshon este de părerea că aceasta .formează o
ştiinţă aparte. Abordmd. victimologia mai vast, el atribuie la obiectul ei nu numai
victima infracţiunii, dar şi persoanele care au suferit în urma accidentelor,
calamităţilor naturale etc.
Totuşi, o bună parte a cercetătorilor (Hentig, Gasser, Allenberg, Pinatel ş.a.) au
ajuns la concluzia, că victimologia poate fi considerată şi ca ramură a
criminologiei.
Obiectul de investigare al victimologiei criminologice îi constituie victima
infracţiunii: personalitatea, legătura şi relaţiile reciproce cu individul care devine
mai apoi infractor, precum şi comportamentul victimei ca legătură cauzală cu
crima şi importanţa acestuia în geneza actului infracţional.
Astfel, victimologia studiază comportamentul criminal din unghiul de vedere al
condiţionării lui datorită calităţilor victimei (atît individuale, cît şi cele ce se referă

44
la anumite roluri îndepîimnite, inclusiv corelaţiile infractorului şi caracterul
comportamentului său).
Victimologia, nu numai că are propriul-său obiect de studiu, dar propune şi
unele soluţii pentru lichidarea acelor factori, care duc la victimizarea unor categorii
de persoane concret.
Multe probleme legate de victima infracţiunii au fost cercetate şi în trecut de
către criminologie, drept penal şi drept procesual-penaî, pisihologie judiciară.
Victimologia, însă, le cercetează în complex prin prisma a două nivele, care
corelează între ele ca infracţiune (special) şi criminalitate (general). Mai întîi de
toate, victima este studiată de victimologie la nivel individual ca factor care poate
prin comportamentul său să influenţeze apariţia şi evoluţia intenţiei criminale,
precum şi mecanismul realizării ei. Al doilea nivel reprezintă investigarea totalităţii
de victime, cărora li s-a cauzat prin infracţiiune unele prejudicii. Relevarea acestui
aspect este important pentru determinarea consecinţelor reale ale criminalităţii.
Scopul final al cercetării victimelor infracţiunii este sporirea eficacităţii
prevenirii infracţiunilor concrete şi profilaxia fenomenului criminal pe calea
influenţei nemijlocite asupra pătimaşilor, precum şi inspiraţia juridică orientată atît
asupra potenţialelor victime, cît şi asupra infractorilor.
Una din problemele teoretice iniţiale a victimologiei o constituie determinarea
noţiunii victimei şi corelaţia ei cu noţiunea părţii vătămate în sensul procesului
penal.
La momentul actual, în literatura de specialitate nu există o opinie unică cu
privire la această noţiune. Primă poziţie reprezintă o definire vastă a noţiunii
victimei, care, în opinia autorilor, este necesară în legătură cu faptul că victima
infracţiunii apare nu numai în.calitate de obiect principal al cercetării, dar şi ca
unul din instrumentele de bază, prin prisma căruia are loc cunoaşterea
infracţiunilor, infractorilor şi a criminalităţii în ansamblu. Din aceste considerente,
victima poate fi sau un individ concret, sau o comunitate determinată de oameni
sub oricare formă de integrare a lor, cărora li s-a cauzat prin infracţiune, direct sau
indirect, un prejudiciu moral, fizic sau material. In această definiţie sînt cuprinse
victimele în sens procesual-penal restrîns, victimele latente relevate pe calea
audierii populaţiei precum şi alte categorii de victime, dacă există criterii veridice
pentru identificarea lor în asemenea calitate.
Este asemănătoare cu expunerile nominalizate poziţia lui P. Dagheli, care
atribuie la categoriea victimelor atît persoanele fizice, cît şi cele juridice.
Psiholohul român Tiberiu Prună, spre exemplu, operează cu un alt concept al
victimei, percepînd-o ca pe acea persoană care suferă, direct sau indirect,
consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni. Această
accepţiune a noţiunii de victimă delimitează, totodată, şi cazurile de persoane
lezate care nu pot fi considerate victime: poliţiiştii, în îndeplinirea misiunilor;
luptătorii în confruntări militare; infractorii-lezaţi în timpul acţiunilor pe care le
întreprind.
Un alt grup de autori îşi exprimă opiniile privind noţiunea victimei în . mod
diametrial opus celor expuse. A. Crasicov, spre exemplu, atribuie la categoria
victimelor doar persoanele care. suferă direct consecinţele infracţiunii.80 Ca
45
persoană fizică, căreia i se cauzează nemijlocit prin infracţiune un prejudiciu
defineşte noţiunea victimei şi D. Rivman. Această poziţie este pe deplin justificată,
fiindcă determină strict şi în mod restrîns cercul de persoane care pot deveni
victime, fapt ce are o importanţă deosebită pentru elaborarea şi implementarea în
practică a măsurilor de profilaxie victimologică.
Conform noului Cod de procedură penală (art. 58) se consideră victimă
persoana fizică sau Juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost cauzate daune morale,
fizice sau materiale.
În acesta ordine de idei, apare necesitatea delimitării noţiunii victimei de
noţiunea părţii vătămate în sensul procesului penal, care poate fi.doar o persoană
fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material,
recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei (art. 59 CPP al
Republicii Moldova). în calitate de parte vătămată pot fi recunoscute şi rudele
apropiate sau reprezentanţii legali ai persoanei ce a suferit în urma infracţiunii (în
unele cazuri, cum ar fi decesul persoanei sau vîrsta fragedă etc.) Totodată,
conceptul criminologie de victimă este mai vast decît cel de parte vătămată operat
în dreptul procesual penal, fiindcă, în primul caz, nu este obligatorie calitatea de
parte vătămată (calitate acordată în modul stabilit de lege), sau ca însăşi persoana
să se autoaprecieze în calitate victimă.
În continuare, importanţă semnificativă are clarificarea şi precizarea unor
termeni, care apar în legătură cu interacţiunea dintre infractor şi victimă. Pe acest
temei Hans von Hentig a introdus conceptul de "victimă activantă", prin care se
vehiculează ideea că, direct sau indirect, şi victima are o parte din vină în
declanşarea acţiunii infracţionale. In prelungirea acestei idei B. Mendelsohn a
introdus conceptul "potenţial de vulnerabilitate victimală," care exprimă gradul de
vulnerabilitate victimală a unei persoane.
Prin victimitate se subînţeleg acele însuşiri, trăsături, capacităţi, roluri
îndeplinite etc., graţie căror persoana devine "ţintă" a atentatelor criminale.
Victimitatea formează un obiect special de investigare în scopul explicării
problemei de bază a victimologiei şi anume: în baza căror cauze şi în prezenţa
căror împrejurări unele persoane devin victime ale infracţiunilor, în timp ce pe
altele asemenea pericol le ocoleşte.
Victimizarea reprezintă în sine procesul de transformare a persoanei în victimă.
Cunoaşterea gradului în care o societate este afectată de victimizare prezintă un
interes indiscutabil. Fenomenul criminalităţii, în complexitatea sa, are ca însuşire
tocmai prezenţa victimelor. De aceea, studierea multilaterală a criminalităţii
implică stabilirea gradului de afectare a societăţii de victimizare. Din aceste
considerente, este necesar constatarea nivelului de victimizare, care poate fi
precizat cu ajutorul coeficientului* adică numărul de victime de pe un. anumit
teritoriu, existente într-o perioadă determinată de timp, raportat la numărul
populatiiei depe teritoriul dat şi calculat la un număr de 1000, 10000 sau 100000
persoane. La momentul actual cercetările victimologice progresează în multe ţări
ale lumii. A fost creată Societatea ştiinţifică internaţională de victmologie cu sediul
în Munster (Germania), care, începînd cu anul 1979 a petrecut un şir de
simpozioane. în unele ţări (Australia, Marea Britanie, Noua Zelandă, Canada,
46
SUA, Franţa, Olanda, Suedia, Germania, Finlanda, Austria, Japonia) este creat
chiar şi Institutul de compensare a prejudiciului cauzat victimelor infracţiunii.
Toate aceste formaţiuni au ca scop protejarea şi acordarea de ajutor persoanelor
care au suferit în urma infracţiunilor.
7.2. Rolul victimei în mecanismul actului infracţional.
Ca criteriu de apreciere a valorii sociale ce reiese din comportamentul omului
poate fi conţinutul moral al acestuia. Abaterea de la normele morale din societate,
specificăm oricărei infracţiuni, caracterizează şi multiplele forme de comportament
al persoanelor din situaţia preinfracţională care devin în consecinţă victime.
j*Rnoralitatea în comportamentul victimelor sporeşte probabiltatea comiterii
infracţiunii în privinţa lor.
Comportamentul negativ constituie acel punct iniţial de unde începe
manifestarea de interes al criminologilor faţă de victimă atît în cazurile constatării
mecanismului actului infracţional, cît şi la blocarea activităţii negative în
perimetrul influenţei situaţiei de viaţă prienfracţională concretă (inclusiv cea de
conflict).
În cercetările comportamentului infracţional individual victima reprezintă interes
în acea măsură, în care comportamentul ei se inserază în evenimentul infracţiunii şi
poartă în sine o "încărcătură" criminogenă. însă chiar cînd are loc cea mai activă
provocare a infracţiunii din partea pătimaşului, săvîrşirea ei este posibilă doar
atunci cînd personalităţii infractorului îi sînt cracteristice anumite orientări
antisociale. Cu cît mai semnificativ este rolul comportamentului victimei în geneza
infracţiunii, cu atât mai redusă este intensitatea orientării antisociale a
personalităţii infractorului. Asemenea dependenţă, interacţiune poate fi relevată
mai clar în infracţiunile contra persoanei, fiindc|;în mecanismul psihologic al
comiterii lor devin importante emoţiile infractorului, care pot duce în consecinţă
pînă la faza afectului.
Fără analiza comportamentului şi personalităţii victimei, a reacţiei ei asupra
acţiunilor infractorului, este imposibil, uneori, de a determina din ce cauză
atentatele infracţionale similare comise de unele şi aceleaşi persoane provocă
rareori acelaşi rezultat infracţional.
Elementele negative ale comportamentului pătimaşilor pot servi ca factori ce
favorizează săvîrşirea infracţiunilor sau chiar provoacă comiterea lor, dacă ele au
influenţat în calitate de condiţie necesară pentru dezvoltarea procesului cauzal
asupra apariţiei, dezvoltării şi realizării intenţiei criminale pe calea influenţei
asupra motivaţiei comportamentului infracţional al personalităţii.
În psihologie se afirmă, că în calitate de factori care au importanţă pentru
apariţia şi decurgerea conflictului pot fi ideile şi directivele, poziţia în anumite
relaţii, precum şi calităţile, individuale specifice ale personalităţii.
Legislaţia penală a Republicii Moldova conţine un şir de indicaţii precum că
comportamentul negativ al victimei poate servi ca circumstanţă, care atenuiază
pedeapsa sau ca bază de calificare a infracţiunii cu un grad de pericol mai redus.
Aşadar, art. 76 CP. al R.M. indică printre circumstanţele care atenuiază pedeapsa
comportamentului ilegal sau amoral al victimei ce a provocat comiterea
47
infracţiunii. Articolul 146 CP. al R.M. ne vorbeşte despre omorul săvîrşit în stare
de afect, survenit în urma actelor de violenţă, a insultei grave, sau în urma altor
acţiuni ilegale sau amorale ale victimei. Despre aceleaşi împrejurări se vorbeşte şi
în art. 157 СР. al R.M., care se aplică în cazurile vătămării intenţionate grave ori
medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect.
Comportamentul victimei, însă nu provoacă în mod mecanic săvîrşirea de către
o altă persoană a infracţiunii, fiindcă reglatorii sociali ai individului sînt
determinatori în comparaţie cu alţi factori; de aceea, influenţa exterioară şi emoţiile
individului sînt conştientizate de subiectul infracţiunii pînă la reflectarea lor în
comportament. Din aceste motive, el este considerat responsabil de activitatea sa
infracţională.
Ca şi infractorul, potenţiala victimă apreciază situaţia de viaţă concretă ce s-a
creat şi, deseori, procedează în dependenţă de rezultatele evaluării, precum şi în
baza viziunilor, deprinderilor, calităţilor psihologice etc. Deci, ea interacţionează
nu numai cu viitorul infractor, dar şi cu alte elemente ale situaţiei.
În multe cazuri victima este un element activ al situaţiei preinfracţionale,
influenţînd astfel asupra dinamicii faptei criminale. Conform unor date selective, în
mai mult de 50 % din cazurile infracţiunilor cu caracter violent a precedat situaţia
de "clarificare a relaţiilor personale" dintre două sau mai multe părţi şi doar
împrejurarea concretă determina cine din ele devenea victimă şi cine infractor.
Acţionînd ca un element activ al situaţiei, victima poate aduce infractorul prin
comportamentul său într-o stare de afect puternic, generînd frică, ură, furie cu
reacţii psihomotrice subite, iar uneori chiar şi nedorite pentru infractor. Deseori,
prin aceasta şi se explică faptul, că hoţul, jefuitorul sau violatorul devine ucigaş cu
toate că pît$f la comiterea infracţiunii nu avea intenţia să omoare victima. în alte
situaţii, potenţiala victimă, prin înjosire şi injurii permanente îi crează viitorului
infractor o stare de afect, provocîndu-1 prin aceasta la acţiuni violente.
Victimele pot fi absolut nevinovate în apariţia situaţiei criminogene; vinovate în
această la fel ca şi infractorul sau chiar mai vinovate decît el, cum ar fi spre
exemplu, cazurile, cînd victima, prin acţiunile sale ilegale, prpvoaeă o altă
persoană la săvîrşirea infracţiunii. Noţiunea de "vinovăţie a victimei" se utilizează
aici în sens criminologie şi nu trebuie indentificată cu vinovăţia subiectului
infracţiunii. Despre "vina" victimei poate fi vorba doar ;atunci, cînd
comportamentul ei favorizează apariţia şi realizarea intenţiei cirminale. în acelaşi
timp, situaţia criminogenă poate fi generată şi de comportamentul imprudent al
victimei.

7.3. Clasificarea şi tipologia victimelor.

Aşadar, în scopul prevenirii infracţiunilor o mare însemnătate are clasificarea
victimelor ce au suferit în urma comiterii lor. Elaborarea unei clasificări a
victimelor are ca scop principal sporirea efecienţei profilaxiei criminalităţii şi
protejarea cetăţenilor ca victime potenţiale.
În comparaţie cu infractorul, care este o persoană responsabilă,ce a atins o
anumită vîrstă, victima infracţiunii poate fi oricare individ din momentul naşterii şi
pînă la moartea sa. Neombgenitatea exclusivă a obiectului cercetat crează mari
48
dificultăţi în elaborarea clasificării victimelor, findcă există multipli indiei
clasificatori, printre care este dificil de determinat un criteriu mai generalizator.
Totodată, este necesar de respectat o cerinţă de bază - clasificarea victimelor
trebuie să reflecte legătura genetică dintre persoanalitate şi comportamentul
victimei, de pînă la declanşarea actului infracţional, pe de ю parte, şi după
comiterea infracţiunii, pe de altă parte. Corelaţia dată poate fi investigată sub
diferite aspecte: social, biologic, socio-psihologic, etic etc. Prin această şi se
explică pluralitatea de clasificări existente în literatura de specialitate Utilizarea
unor criterii "pure" dintr-un singur domeniu al ştiinţei (biologie, psihologie,
sociologie, drept) pot duce la omogenitate în clasificarea victimelor. Spre exemplu,
aşa criteriu ca "sexul victimei" nu se poate baza doar pe evoluţia biologică a fiinţei
umane. Mai mult ca atît, criteriul dat nu reflectă de sinestătător cauza de bază - de
ce femeile devin cel mai des victime ale infracţiunilor, dar nu persoanele care le
săvîrşesc. Neajunsul unei asemenea clasificări constă în faptul că nu se i-a în
consideraţie statutul şi rolul social al personalităţii.
îformaţiile despre victimele infracţiunilor acumulate pînă în prezent, au permis
constituirea unor criterii de clasificare a victimelor, care corespund în mare măsură
intereselor teoretice şi practice actuale.
După gradul de participare şi de răspundere ce revine victimei în producerea
infracţiunilor, S. Scafer propune următoarele tipuri de victime:
a)victime care anterior n-au avut legătură cu infractorul, întîlnirea lor fiind
întâmplătoare;
b)victime provocatoare - o persoană se comportă arogant sau nu-şi ţine o
promisiune făcută;
c)victime care precipită declanşarea infracţiunii - femeia care umblă seara prin
locuri puţin frecventate, cu o costumaţie provocatoare;
d)victime slabe biologic - persoanele cu defecienţe fizice sau funcţionale, copiii
sau vîrstnicii;
e)victime autovictimizate - dragomanii, sinucigaşii, homosexualii.
Deşi nu toate aceste subpuncte ne arată corelaţia comportamentului
victimei cu cel al infractorului, totuşi clasificarea dată nu este lipsită de utilitate,
luîndir-se în consideraţie aspectul profilaxiei victimologice, care urmează a fi
realizat în privinţa unor categorii de persoane.
Din punct de vedere al "vinovăţiei victimei", Mendelshon a elaborat următoarea
clasificare a victimelor:
a ) victimă absolut nevinovată (numită deseori victimă "ideală");
b) victimă a cărei vinovăţie este mai redusă decît a infractorului (comportament
provocator);
c) victimă la fel vinovată ca şi infractorul, sau victimă benevolă (în cazul
depăşirii limitelor legitimei apărări);
d) victimă a cărei vinovăţie este mai mare decît a infractorului (în cazuJ
infracţiunilor comise în stare de afect);
e) victimă absolut vinovată (înfăptuieşte un atac ca urmare a căruia este
omorîtă, în scop de legitimă apărare);

49
 f)victimă care simulează sau îşi închipuie doar că este victimă (bolnavii psihic,
minorii, persoanele în etate).
însemnătatea practică a acestei clasificări este incontestabilă. Totodată, aceasta nu
i-a în consideraţie doar criteriul victimologic: fiind aplicat faţă de infractori,
criteriul "vinovăţiei" va da aceleaşi rezultate cu unele modificări.
După gradul victimităţii pot fi evidenţiate următoarele tipuri de
victime: ,
a) victimă întîmplătoare, persoana devenind victimă în rezultatul unui
concurs de împrejurări. Apariţia împrejurărilor, în principiu, nu depinde nici de
voinţa victimei, nici de cea a infractorului;
b)victimă cu grad de risc redus, care activează în cercul factorilor de risc
specifici tuturor oamenilor, victimitatea căreia sporeşte în mod neprevăzut sub
influenţa unei situaţii nefavorabile concrete;
c) victimă cu grad de risc sporit, în privinţa căreia influenţează un
complex de factori. Către această grupă se referă două tipuri de victime: 1) victime
ale infracţiunilor imprudente - cînd caracterul lucrărilor îndeplinite sau
comportamentul lor în locurile publice au o victimitate mai sporită decît cea
obişnuită; 2) victime ale infracţiunilor intenţionate, a căror statut social, în cazurile
îndeplinirii de către ele a rolurilor sociale, conţine un risc sporit de victimitate
(colaboratorii organelor de drept, pazei paramilitare etc.). Asemenea victime pot
frşi persoanele, victimitatea cărora a crescut în rezultatul corelaţiei dintre viitoarea
victimă şi infractor, precum şi a acţiunilor unor terţe persoane care au provocat
situaţia de conflict.
d) victimă cu grad de risc deosebit de sporit. Deformaţia socio-morală a ei nu
diferă de cea a infractorilor. Ea se caracterizează prin amoralitatea
comportamentelor sale (prostituţie, alcoolism, narcomanie).
În dependenţă de anumite scopuri practice sau teoretice pot fi elaborate şi alte
criterii de clasificare a victimelor.

Tema 8. Metodologia şi organizarea cercetărilor criminologice (2 ore)

8.1. Noţiunea metodicii cercetării criminologice.
8.2. Procedura cercetării criminologice.
8.3. Metodele statistice utilizate în cercetările criminologice.

8.1. Noţiunea metodicii cercetării criminologice.

Metode utilizate în ştiinţele juridice (istorică, comparativa, logică etc.).
Metode utilizate în sociologie (observarea, audierea sub forma de chestionar sau
interviu, metoda grupului de control, metoda cercetării documentelor).
Prin cercetare ştiinţifică în criminologie se subînţelege procesul de obţinere a
unor cunoştinţe noi despre criminalitatea cauzele şi condiţiile care o favorizează,
personalitatea infractorului, în scopul elaborării şi realizării măsurilor îndreptate
spre sporirea eficacităţii prevenirii manifistărilor infracţionale.

50
 Una din condiţiile necesare de realizare a investigaţiilor criminologice este
utilizarea anumitor metode, cu ajutorai cărora se cercetează diverse probleme ale
acestei ştiinţe.
Din greceşte "methodos" înseamnă calea spre ceva, cercetare. În limba română,
precum şi în literatura de specialitate se utilizează, de obicei, următorii termeni,
definirea cărora are importanţă pentru efectuarea investigaţiilor criminologice:
metodă, metodică şi metodologie. Metoda este calea pe care o parcurge
cercetătorul pentru a descoperi conţinutul, proprietăţile şi formele de manifestare
specifice fenomenelor pe care le cercetează. Deseori, metoda este concepută ca
procedeu, mijloc de cercetare. Metodica nu este altceva decît totalitatea metodelor
de investigare. Iar prin metodologie se are în vedere ştiinţa despre căile, metodele
de cercetare a unor fenomene, procese sau obiecte.
Rezultatele cercetărilor criminologice trebuie să fie expuse în concluziile şi
recomandările practice, propunerile de perfecţionare a măsurilor de luptă cu
criminalitatea, a programelor de prevenire a ei şi a legislaţiei etc.
Metode utilizate in psihologie (sociometria, testarea etc.).
Un loc important in cercetările criminologice îl are metoda statistică.
Aplicarea unor sau altor metode în oricare cercetare criminologică este
condiţionată, în principal, de obiectul, scopurile şi sarcinile studiului care urmează
să fie realizat.
În afară de aceasta este necesar de luat în consideraţie şi faptul, că în ştiinţă nu
există metode universale; fiecare metodă are atît laturi pozitive, cît şi neajunsuri.
De aceea, se impune combinarea metodelor după principiul consolidării,
completării şi verificării reciproce.

8.2. Procedura cercetării criminologice.

Procedura investigaţiei criminologice reprezintă o consecutivitate de acţiuni ale
cercetătorului sau colectivului de cercetători, anumite etape ale procesului
criminologie de cunoaştere a problemei criminalităţii, care urmează a fi respectate
pentru obţinerea unor rezultate eigeiente. Totodată, respectarea ei asigură
optimitatea şi caracterul organizat al cercetării în ansamblu.
În general, procedura cercetării criminologice este constituită din următoarele
etape:
a) etapa pregătitoare;
b)elaborarea programului de cercetare;
c) determinarea obiectelor empirice de cercetare;
d)elaborarea metodicii de cercetare;
e) experimentarea metodicii, perfecţionarea ei;
f) colectarea informaţiei primare;
g)prelucrarea cantitativă şi calitativă a materialelor colectate;
h) interpretarea rezultatelor,, concluzii şi recomandări.

Etapa pregătitoare ocupa un Ioc de bază în cercetările problemelor criminologice.

Selectarea corectă a problemei, formularea ipotezei, alegerea obiectului şi
metodelor de investigare, precizarea noţiunilor de bază etc. necesită o pregătire
51
teoretică şi practică minuţioasă a cercetătorului. Alegerea problemei invistigării, a
scopurilor şi sarcinilor ei presupune necesitatea cunoaşterei prealabile a obiectului
cunoscut deja practicii sociale, a lucrărilor elaborate de alţi cercetători şi a
literaturii de specialitate. De asemenea, la acesta etapă se soluţionează problemele
tehnico-organizatorice, se selectează grupul de cercetători şi se determina sarcinile
lor, are loc întocmirea şi multiplicarea documenetelor, chestionarelor, schemelor şi
diagramelor.
După etapa pregătitoare şi alegerea obiectului cercetării este necesar de elaborat
programul investigării. Este inadmisibil realizarea unor cercetări criminologice
importante fara un program bine determinat, fiindcă numai el asigură caracterul
organizat, siguranţa şi sistematicitatea investigării. Programul reprezintă în sine
baza ştiinţifică, conturul general al cercetării, în limitele căruia se realizează
colectarea, analiza şi interpretarea materialului faptic cu scopul obţinerii întinai a
concluziilor teoretice şi practice. El include în sine două aspecte importante:
metodologic şi procedural.
Aspectul metodologic al programului conţine însăşi descrierea problemei în baza
analizei complexului de cunoştinţe ştiinţifice şi a teoriilor existente, precum şi
generalizarea rezultatelor investigărilor precedente. în acest compartiment se
înaintează ipotezele de lucru, adică presupunerile ştiinţifice, argumentate despre
caracterul fenomenului studiat, structura şi corelaţiile lui. Totodată, sînt
determinate scopurile şi sarcinile cercetării, obiectul acesteia, se precizează
noţiunile de bază cu care va opera cercetătorul, precum şi sursele informative
privind problema studiată.
Aspectul procedural include în sine planul general al cercetării, descrierea
metodelor concrete (metodica), care vor fi utilizate pentru colectarea şi analiza
informaţiei obţinute, a posibilelor concluzii şi recomandări, termenii, noţiunile
utilizate pe parcursul cercetării.
La program se anexează lista bibliografiei şi mostrele metodicii aplicate,
schemele, diagramele şi chestionarele (cînd acestea se folosesc).
Este necesar de menţionat şi faptul că, elaborînd o metodică concretă, nu se
poate de evitat verificarea prealabilă a eficacităţii ei (experimentarea, pilotajul). La
etapa experimentării urmează de repetat procesul colectării şi prelucrării
informaţiei. Acesta înseamnă că este necesar de experimentat nu numai
instrumentariul investigator, dar şi însăşi contingentul de cercetători, competenţa
lor, precum şi verificarea situaţiei optime, locul şi timpul realizării cercetării.
Aceasta este important de efectuat mai ales atunci, cînd în investigaţii se utilizează
metoda audierii cetăţenilor, lucrătorilor practici, condamnaţilor, experţilor etc.
într-un şir de cazuri programul bine pregătit, întemeiat ştiinţific, care conţine în
sine toate componentele necesare, poate contribui la realizarea unor cercetări
ştiinţifice de mare valoare.

8.3. Metodele statistice utilizate în cercetările criminologice.

În scopul obţinerii şi analizei informaţiei criminologice se folosesc, după cum s-
a menţionat, o totalitate de metode elaborate de diferite ştiinţe. Cele mai

52
importantejnnjşlejşînt metodele statistice, care studiază starea si evoluţia
fenomenelor sociale.
Astfel, criminalitatea este un fenomen social cu caracter de masă. Din
acesteconsiderente, cu ajutorul metodelor statictice pot fi obţinute şi generalizate
materialele despre caracteristicile cantitative ale criminalităţii, cauzele şi condiţiile
ei, precum şi despre personalitatea infractorului. Această informaţie permite
relevarea legităţilor şi particularităţilor tipice fenomenelor studiate, dependenţa
dintre schimbările acestora. în rezultat pot fi obţinute date necesare pentru
elaborarea diferitor măsuri de prevenire a criminalităţii şi pentru aprecierea
sistemului existent de măsuri preventive.
Prima etapă, observarea statistică, constă în evidenţa şi înregistrarea anumitor
fenomene şi procese în conformitate cu unele reguli determinate din timp, adică
completarea documentelor de evidenţă primară, a fişelor statistice.
A doua etapa constă în centralizarea şi gruparea datelor obţinute în rezultatul
evidenţei primare. La această fază datele primare se sistematizează, se calculează
numărul lor, după ce se grupează în conformitate cu diferiţi indicatori (spre
exemplu, după geirul infracţiunii, după sex şi categoria de vîrstă etc.). Ulterior,
indicatorii obţinuţi se includ în dările de seamă statistice, tabele, scheme,
diagrame.
Însăşi gruparea reprezintă dezmembrarea totalităţii statistice în grupe omogene
după anumiţi parametri cantitativi sau calitativi.
Se deosebesc trei tipuri de grupări: tipologice; variaţionale; analitice.
Grupările tipologice constau în disrtibuirea totalităţii studiate în părţi conform
indicatorilor calitativi (de exemplu, gruparea după tipuT" infracţiunilor, după locul
săvîrşirii faptei infracţionale etc.).
Grupările variaţionale constituie repartizarea totalităţii după anumite senme.
Grupările analitice au ca scop stabilirea unor interdependenţe dintre fenomenele
studiate.
Deci, fiind centralizate si grupate, datele statistice devin mai clare şi mai
perceptibile, ceea ce face posibil pătrunderea în esenta lor.
Realizarea funcţiei descriptive a investigaţiei statistico-criminologice se
finalizează cu evaluarea complexului de indicatori, care caracterizează nivelul,
dinamica, structura şi caracterul criminalităţii pe o anumită perioadă; se efectuiază
caracteristica cantitativ-calitativă a ei. După aceasta are loc realizarea funcţiei
analitice, care constă în interpretarea informaţiei numerice obţinute, pe parcursul
căreia se formulează concluziile referitoare la corelaţiile şi interdependenţa dintre
anumite fenomene şi procese. La rîndul său, aceasta serveşte drept bază de
elaborare a recomandărilor şi propunerilor privitoare la îmbunătăţirea procesului de
prevenire şi contracarare a criminalităţii.
De asemenea, este necesar de avut în vedere şi faptul, că la studierea unor
probleme ale criminologiei trebuie de comparat datele statisticii juridico-penale cu
datele altor ramuri ale statisticii. Aşadar, la analiza condamnaţilor după sex, vîrstă,
stare socială şi nivelul de instruire se utilizează pentru comparaţie datele statisticii
demografice. Informaţia despre numărul populaţiei şi dinamica ei urmează a fi
folosită pentru calcularea coeficienţilor criminalităţii. Pentru stabilirea influenţei
53
alcoolului asupra criminalităţii au însemnătate datele despre producerea şi vînzarea
băuturilor alcoolice, ce ţine de statistica economică.

Tema 9. Prognosticul criminologic şi planificarea activităţii de combatere a

criminalităţii (2 ore)
9.1. Noţiunea prognozării criminologice.
9.2. Aplicarea prognozei criminologice la planificarea măsurilor de control
asupra criminalităţii.

9.1. Noţiunea prognozării criminologice.

Constatarea de către ştiinţă a legităţilor devine o bază necesară pentru
precizarea cu aproximaţie a stării viitoarelor fenomene şi procese, care, la rîndul
său, poate facilita utilizarea informaţiei în activitatea socială a oamenilor.
Dirijarea proceselor sociale, planificarea activităţii organelor de drept şi a altor
subiecţi care au menirea de a preveni criminalitatea include în sine prognozarea ca
element indispensabil. Esenţa ei constă în relevarea şi previziunea tendinţelor
obiective de dezvoltare a unor fenomene existente în societate. Totodată, reuşita
oricărei activităţi depinde în mare măsură de veridicitateaa prognozei viitoarelor
evenimente. Concluziile făcute în urma prognozării dau posibilitate pentru
pregătirea din timp faţă de unele fenomene, de a lua unele soluţii juste şi a
planifica activitatea preventivă.
Prognozarea este un proces de obţinere a cunoştinţelor despre anumite fenomene
în viitor, bazîndu-se pe analiza trecutului şi prezentului.
Rezultatul prognozării criminologice este prognoza, care constă îritr-o estimare
ştiinţifică a stării criminalităţii ori a stării altor fenomene în viitor.
Unul din principiile de bază al prognozării ştiinţifice, inclusiv a celei
criminologice, este abordarea istorică. Fără cunoştinţe depline şi veridice despre
faptul, precum ca tenomenul prognozat a iexistat în trecut, cum şi sub influenţa
căror factori el s-a schimbat, devine imposibil de a ne crea o imagine clară despre
aceea că fenomenul dat va exista în viitor. Aşadar, pentru prognozarea
criminalităţii este necesar de cunoscut cum acest fenomen a apărut în societate,
care sînt etapele de bază pe care Ie-a parcurs, cum s-a modificat sub influenţa unor
condiţii istorice concrete, care factori sociali au influenţat esenţial asupra nivelului,
dinamicii, structurii şi caracterului criminalităţii în anumite perioade de timp.
Prognozarea criminologică poate fi efectuată cu o precizie mai mare în cazurile
cînd în societate există stabilitate; în ceea ce priveşte starea socială, legislativă etc.,
iar criminalitatea nu se caracterizează prin modificări esenţiale. Datele statistice
constituie baza efectuării unei prognoze veridice. Pentru aceasta este necesar de a
avea la dispoziţie următoarele informaţii:
a)date statistice, pe cel puţin ultimii 10 ani, care caracterizează diferite stări şi
tendinţe din societate (procese demografice, economice, social-politice etc.);
b)date despre posibilele modificări pe viitor în starea şi tendinţele societăţii;

54
c)date statistice, pe cel puţin ultimii 10 ani, care caracterizează starea devianţelor
sociale ce influenţează asupra criminalităţii (beţia, alcoolismul, narcomonia,
prostituţia, parazitismul social etc.);
d)date despre starea criminalităţii pe o perioadă de cel puţin 10 ani;
e)date referitoare la aplicarea măsurilor juridico-penale şi a celor preventive;
f)date despre posibilele modificări ale legislaţiei şi organelor de drept etc.
Prognozarea criminologică are mai multe varietăţi. După obiect distingem:
grotmozarea criminalităţii, adică atît previziunea evoluţiei ulterioare a
fenomenului criminal în general, cît şi a unor tipuri de criminalitate sau genuri
concrete de infracţiuni; prognozarea comportamentului infracţional individual -
probabilitatea comiterii în viitor de către o persoană a unei sau a mai multor
infracţiuni; prognozarea dezvoltării criminologiei ca ştiinţă.
În dependenţă de durata pronosticării, prognozele pot fi de scurtă durată, medii şi
de lungă durată. După cum menţionează V. Kudreavţev, „prognozele de lungă
durată determină strategia luptei cu criminalitatea. Pentru elaborarea unor măsuri
mai eficiente de prevenire a infracţiunilor sînt necesare:prognoze mai concrete de
scurtă durată privind nivelul, dinamica şi structura fenomenelor antisociale."
Astfel, către prognoza de scurtă durată se referă cea de pînă la 3 ani, care asigură
planificarea curentă de activitate preventivă şi de luptă cu criminalitatea.
Prognoza medie are o durată de pînă la 10 ani şi se consideră cea mai eficientă,
fiindcă reflectă acea perioadă de timp, în care societatea, concepută sub toate
aspectele ei, nu evoluîază esenţial.
Prognozarea de lungă durată include în sine, de obicei, prognoza pe o perioadă
de 10-20 ani. Anume în această perioadă se finalizează ciclul demografic de bază,
care cuprinde procesul de reproducere a populaţiei în decursul unei generaţii,
formarea morală şi profesională a personalităţii şi, cu toate că nu este aşa de exacta
ca prognoza de scurtă durată şi mede, totuşi are importanţă din punct de vedere al
determinării politicii generale de luptă cu fenomenul infracţional.
Practica contracarării criminalităţii ne arată că este necesar de elaborat prognoze
pentru o zi, o decadă sau un trimestru.

9.2. Aplicarea prognozei criminologice la planificarea măsurilor de control

asupra criminalităţii.
În linii generale planul reprezintă un sistem de măsuri anticipate, care stipulează
o anumită ordine, consecutivitate şi termeni de realizare a anumitor lucrări, precum
şi executorii responsabili.
Prin planificare criminologică urmează: de avut în vedere determinarea
ştiinţifică întemeiată a situaţiei criminogene, a scopurilor în sistemul prevenirii
criminalităţii, a măsurilor şi sarcinilor concrete îndreptate la prevenirea
infracţiunilor şi a altor încălcări de lege.
Prin urmare, planificarea criminologică, în general, trebuie să fie concepută ca o
parte componentă a sistemului statal de planificare economică şi socială privind
dezvoltarea societăţii.

55
 Conţinutul de bază al procesului de planificare constă în relevarea modului şi
ordinii de realizare a scopurilor puse, folosirea raţională a forţelor şi mijloacelor cu
cheltuieli minime de timp.
Planificarea determină lista concretă şi precisă de măsuri, mijloace şi metode de
luptă cu criminalitatea pentru atingerea scopurilor necesre, iar prognozarea
recomandă doar un anumit cerc de măsuri, mijloace şi metode.
Întrucît prognoza criminologică se referă la aprecierea probabilităţii
comportamentului infracţional al personalităţii ea serveşte drept bază de planificare
a măsurilor generale de luptă cu criminalitatea doar în privinţa determinării
cantităţii şi răspîndirii geografice a persoanelor, din partea cărora se poate de
aşteptat cu un înalt grad de probabilitate săvîrşirea infracţiunilor.
Principala direcţie de realizare practică a rezultatelor prognozării criminologice
este relevarea şi evidenţa persoanelor concrete şi a factorilor, care le formează
orientări antisociale şi care necesită un control social intens, precum şi elaborarea
în baza prognozei a programelor de profilaxie în privinţa acestor persoane şi
factori.
Utilizarea prognozelor criminologice din punct de vedere al planificării impune
determinarea următoarelor două sarcini de bază:
1.Constatarea persoanelor care urmează să fie luate la evidenţă profilactică;
2.Determinarea programului de corijare a lor.
Chiar şi cea mai nefavorabilă prognoză criminologică nu înseamnă
inevitabilitatea survenirii consecinţelor negative. Aceasta nu sorteşte organele de
drept la pasivitate şi inacţiune, dar le impune să caute căi şi mijloace pentru
impiedicarea survenirii rezultatelor nefavorabile.
Informaţia prognozării devine o parte componentă a programului şi, în final,
pronosticul criminologie asigură abordarea ştiinţifică a planificării măsurilor de
luptă cu criminalitatea, sporeşte efortul constant spre un anumit ţel şi justeţea
acestuia.
Prin urmare, dirijarea proceselor de contracarare a crimininalităţii în afara
prognozării şi planificării criminologice este încununată de insucces.

Tema 10. Violenţa domestică (2 ore)

10.1. Violenţa domestică. Delimitări conceptuale
10.2. Tipuri şi forme ale violenţei domestice
10.3. Cauzele fenomenului de violenţă domestică din perspectiva
tinerilor. Impactul psiho-social

10.1. Violenţa domestică. Delimitări conceptuale

În societate, omul nu poate trăi singur, izolat. El se raportează permanent la
alţii, acţionează împreună cu ei, stabileşte relaţii; pentru a fi el însuşi, omul trebuie
să se depăşească ca strictă individualitate, să se determine şi să se structureze
social. Individul se naşte ca un „candidat la umanitate" (H.Pieron) şi se
construieşte ca personalitate, orientat fiind spre lume şi spre propria fiinţă prin
realizarea unei complementarităţi între planul extern si cel intern, ceea ce permite o

56
mai bună înţelegere a eu-lui, ca factor de raportare la lumea în care trăieşte, dar şi
ca modalitate de integrare internă a personalităţii.
Familia este cea mai veche formă de asociere umană, grup de persoane unite
prin căsătorie sau rudenie, grup social al cărui membrii sunt legaţi prin raporturi de
vârstă, căsătorie sau adopţie, trăiesc împreună, cooperează şi cresc copii. Violenţa
poate fi considerată o variabilă intermediară , ea cumulând efectele unor factori
sociali şi psihologici. Violenţa nu rezolva tensiunile în familie, ci le amplifică. In
secolul XXI violenţa reprezintă, de asemenea, o ameninţare serioasă a drepturilor
omului şi, în măsura în care are consecinţe negative asupra sănătăţii, asupra
dreptului la viaţă şi a dreptului (fiecărui individ) de a fi tratat cu respect.
Violenţa domestică reprezintă o serie de comportamente sistematic repetate,
de atac fizic, agresivitate verbală si psihologică, sexuală si economică, pe care un
partener le manifestă asupra celuilalt în cadrul oficializat al familiei sau in relaţia
de convieţuire in acelaşi spaţiu.
Violenţa domestică se află la originea numeroaselor maladii fizice şi psihice,
a consultaţiilor, spitalizărilor si incapacităţilor temporare de muncă, precum şi a
unui consum ridicat de medicamente şi de alte servicii de sănătate.
Potrivit Studiului „Creştem mari în Republica Moldova" realizat de Unicef în
2008 în Republica Moldova, violenţa domestică ca „stil de viaţă" ( violenţa
domestică care se manifestă frecvent şi/sau care marchează viaţa de zi cu zi) s-a
manifestat după cum urmează:
Aproape o jumătate dintre părinţii intervievaţi consideră că bătaia este o
formă acceptabilă de pedepsire a copililor atunci cind aceştia nu sint ascultători, iar
10% au fost de părere că există momente in care pedeapsa fizică este necesară. în
acelaşi studiu, o treime din copiii intervievaţi au spus că au fost bătuţi acasă in anul
precedent, 40% au afirmatcăau fost pălmuiţi şi 25% au menţionat că au fost
ameninţaţi cu abuz fizic sau au fost abuzaţi verbal acasă.
In şcoli, 33%» din copii au afirmat că au fost abuzaţi verbal de către profesori
şi 13% au fost supuşi pedepselor fizice. în plus, 40% din tinerii intervievaţi in
cadrul unui alt studiu au spus că ei cunosc personal pe cineva care a fost supus
violenţei sexuale şi aproape 80% au declarat că cunosc pe cineva care este abuzat
fizic.8 Studiul demograficşi de sănătate in Moldova, realizat in 2005, a arătat că
25% din femei au fost supuse violenţei după virsta de 15 ani şi 33% din femei au
fost victime ale violenţei pină la virsta de 30 de ani. De cele mai multe ori,
agresorul a fost un membru al familiei sau soţul: 75% din femeile care au fost
supuse violenţei au fost agresate de soţ sau fostul soţ. De asemenea, studiul a
relevat că femeile care au copii au devenit victime ale violenţei mai frecvent, ceea
ce ar putea insemna că, probabil, copiii au fost martori ai episoadelor violente, în
ceea ce priveşte atitudinea faţă de violenţă domestică şi la locul de muncă:
- în comparaţie cu datele existente la nivelul Uniunii Europene, populaţia din
Republica Moldova este semnificativ mai îngăduitorare faţă de violenţa domestică,
în toate formele acesteia:
- toleranţa ridicată faţă de violenţa domestică, împreuna cu vehicularea
clişeelor referitoare la violenţă, generează, în multe cazuri, considerarea
comportamentului violent ca un comportament normal. în consecinţă,
57
comportamentul violent, deghizat în normalitate, se transmite de la o generaţie la
alta.
Violenţa domestică este un fenomen care până la această oră nu a prea fost
luată în considerare în multe ţări. De multe ori violenţa domestică nici măcar nu
este considerată a fi un delict. în cele ce urmează unele date mai concrete: în
Germania şi în SUA, o femeie din trei au fost victimele violenţei domestice,
vinovat pentru aceasta fiind un bărbat din familie, soţul sau partenerul de viaţă, în
Rusia, 80% din toate faptele penale sunt comise în cadrul domestic, în 1992, în
Cuba, 26,2% din femeile cuprinse într-un studiu au fost victimele violenţelor
fizice, iar 33,5% ale violenţelor de ordin psihologic, făptaşii fiind soţii sau
partenerii lor de viaţă.
Conform rezultatelor unui proiect de cercetare efectuat la Beijing, una din
cinci femei incluse în acest proiect au fost victimele abuzurilor soţilor lor.
• în Egipt, una din trei soţii au fost lovite cel puţin o dată de partenerii lor.
• în Kuweit, cea. 15% din soţii sunt afectate de violenţa domestică.
• în Pakistan, 80% din femei cad victime violenţei domestice.
• în Papua-Noua Guinee, două treimi din femeile măritate sunt bătute de soţii
lor.
Conceptul acoperă, atât în reglementările juridice, cât şi în practică, grade
diferite de vizibilitate şi de încadrare a comportamentelor considerate agresive, de
la cele care afectează starea de sănătate a victimei, la cele care afectează situaţia ei
socială sau stima de sine. O privire de ansamblu asupra percepţiei şi încadrării
formale sau în formale a comportamentelor şi atitudinilor în registrul violenţei
arată o recunoaştere diferenţiată a comportamentelor şi atitudinilor, de la formele
de violenţă fizică la formele de violenţă sexuală, verbală sau psihologică.
Diferenţele apar în definirea termenului de violenţă şi în raport cu persoana care
este victimă a violenţei; astfel este diferenţiată definiţia violenţei asupra femeii,
asupra tânărului sau asupra persoanei vârstnice. Astfel în definiţia descriptivă a
termenului de violenţă apar forme cum ar fi: izolarea şi separarea persoanei de
mediul social, refuzul accesului acesteia la orice tip de resurse, ridiculizarea,
hărţuirea verbală şi poreclirea (folosite pentru a determina o persoană să se
aprecieze ca fară valoare personală, astfel încât aceasta să poată fi ţinută sub
controlul agresorului), ameninţarea verbală privind abuzul sau tortura directă sau în
directă (asupra copiilor sau rudelor)
Inconsistenţa în modul de încadrare a comportamentelor şi atitudinilor în
registrul violenţei este dată de gradul diferit de percepţie şi conştientizare la nivel
comunitar, atât a femeii şi copilului şi raportului acestora cu ceilalţi membrii ai
familiei, cât şi de definire diferită a violenţei.
Un prim aspect implicat îl constituie percepţia culturală; studiile realizate pe
grupuri delimitate cultural arată că încadrarea comportamentelor în definirea
violenţei, la nivel comunitar, este făcută sub aspect cultural. Fiecare comunitate
defineşte violenţa în cuplu în raport cu propriile cadre culturale de în dentificare şi
ierarhizare a gradelor de violenţă.
Spre exemplu, Williams & Becker (1999) au realizat cercetări privind
violenţa asupra femeii. Cei doi cercetători au ajuns la concluzia că elementele
58
cadrului cultural sunt esenţiale pentru modul în care o comunitate înţelege,
defineşte şi dezvoltă acţiuni pentru combaterea violenţei asupra femeii în relaţia de
cuplu; o altă concluzie a studiului a fost aceea că încercarea de a combate violenţa
la nivel comunitar prin în termediul implementării măsurilor legislative nu este o
soluţie în reducerea violenţei; la nivelul relaţiilor în terpersonale nu este asumată
definiţia legislativă a violenţei atunci când aceasta este impusă ca un mecanism
extern de reglementare.
Este imperativ ca membrii comunităţii să conştientizeze violenţa şi să-şi
asume responsabilitatea confruntării cu problema violenţei
Studiile comparative realizate în mai multe comunităţi, diversificate sub
aspect cultural, arată că definirea violenţei asupra copilului şi femeii depind, de
asemenea, de nivelul de valorizare socială a acestora. In ţările Est-mediteraneene,
spre exemplu, abuzului fizic asupra femeii nu este perceput social ca fiind violenţă
şi nu este definit ca formă de violenţă la nivelul juridic. Femeia este valorizată prin
raportare la castitate, şi de aceea, în cazul relaţiilor sexuale extramaritale sau în
cazul în care este victima unui viol, femeia poate fi omorâtă. Un studiu realizat în
Egipt, în 1993, privind cauzele uciderii femeilor, arată că 47%, din totalul femeilor
ucise, au fost omorâte de către rude; majoritatea femeilor fuseseră victime ale unui
viol în afara relaţiei de cuplu . în Afganistan, deşi violenţa asupra femeii este
extremă, de la formele abuz fizic şi maltratare până la ucidere, atât în relaţia de
cuplu cât şi în relaţiile sociale, aceste comportamente nu sunt definite ca violenţă.
Spre exemplu, dreptul la viaţă al femeii afgane poate fi decis de către soţ sau de
către comunitate atunci când se apreciază că femeia a încălcat standardele culturale
privind îmbrăcămintea sau comportamentul în public; în aceste situaţii membrii
comunităţii pot decide şi ucide femeia cu pietre în public. Femeia nu are acces la
serviciile medicale, iar spitalele nu acordă asistenţă medicală femeilor.
Lipsa de consens privind definiţia violenţei asupra femeii, întâlnită la nivel
socio-cultural, este regăsită şi în abordările cercetătorilor şi specialiştilor în
domeniu. în literatura de specialitate nu există o definiţie care să acopere
problematica violenţei şi care să fie bazată pe consensul cercetătorilor. Fiecare
cercetător sau specialist a definit violenţa, sau a creat registre de încadrare a
comportamentelor şi atitudinilor care să delimiteze formele violenţei, în raport cu
domeniul de specializare şi cu necesităţile de lucru; definiţiile violenţei depind de
domeniul de apartenenţă al cercetătorului şi de scopul pentru care sunt elaborate.
Astfel, definiţia violenţei elaborată cu scopul de a fi utilizată în procedurile penale
va fi diferită de definiţia utilizată de către serviciile de asistenţă a victimelor
violenţei. De asemenea, definiţia utilizată de către serviciile de sănătate publică
diferă de definiţiile folosite de către psihologi în cadrul programelor de terapie a
victimei sau agresorului.
Atît în domeniul ştiinţific, cât şi în cel juridic, sunt utilizate definiţii asupra
violenţei care în dud termenul de acţiuni în tenţionate sau acţiuni percepute ca în
tenţionate. Aspectul de în tenţionalitate delimitează realizarea actelor violente de în
tenţia de a produce suferinţă şi condiţionează definirea unui act violent de în tenţia
de a produce suferinţă. în tenţionalitatea actelor violente este raportată la persoana
care le utilizează, la motivaţia şi modalitatea în care este utilizată violenţa. în
59
cluderea ideei de în tenţionalitate în operaţionalizarea conceptului dc violenţă
crează dificultăţi atât în încadrarea unor comportamente în registrul violenţei cât şi
în măsurarea violenţei.
În Israel, spre exemplu, jumătate dintre femei şi jumătate dintre bărbaţi
consideră că bărbatul nu este singur responsabil pentru actele de violenţă, în timp
ce 16,4% dintre femei şi 15,6% dintre bărbaţi considerau că dacă un bărbat nu
foloseşte violenţa în tenţionat, atunci el nu este singurul responsabil de
consecinţele violenţei; aceasta face ca violenţa neintenţionată, cum ar fi violenţa
utilizată în scopuri educative, să fie acceptată la nivel comunitar. Studiul arată că
femeile care erau victime ale violenţei în cuplu au înclinat, mai mult decât celelalte
femei, să considere violenţa bărbatului legitimă în anumite situaţii. Violenţa
folosită cu scopuri educative este acceptată de o parte semnificativă de populaţie;
din populaţia eşantionului 13,5% dintre femei şi 15,8% dintre bărbaţi considerau
că este justificată violenţa asupra femeii atunci când aceasta în sultă sau blesteamă,
iar 13%» dintre bărbaţi şi 14,9% dintre bărbaţi consideră că femeia trebuie bătută
atunci când face ceea ce doreşte, fără aprobarea soţului.
În Republica Moldova violenţa asupra femeii este definită, potrivit Legii nr.45
din 01.03. 2007 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie ca fiind orice
acţiune fizică sau verbală săvîrşită cu intenţie de către un membru de familie
impotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţa fizica,
psihica, sexuala sau un prejudiciu material. Violenţa constituie, de
asemenea, împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şilibertăţile fundamentale
(Art. 2).
Există numeroase definiţii pentru violenţa în familie, care reflectă atât
definiţii legale, stipulate de lege, cât şi descrierile relevante cu privire la rolurile
specifice ale persoanelor desemnate pentru identificarea formelor de abuz, în
cluzând sprijinirea victimelor, personalul medical specializat şi persoanele care
oferă servicii de asistare a victimelor.
O definiţie generală a violenţei domestice ar fi următoarea: violenţa domestică
reprezintă orice agresiune fizică sau psihică, bătaie, agresiune sexuală, suferinţă
sexuală sau orice delict criminal, săvârşit cu intenţie de către un membru de familie
împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care locuieşte sau a locuit în aceeaşi
locuinţă cu persoana vătămată.
"Familia sau membrul unei familii" înseamnă soţul, fostul soţ, persoanele
înrudite prin sânge sau prin căsătorie, persoanele care locuiesc împreună ca o
familie sau cele care au locuit împreună ca o familie, precum şi persoanele care au
un copil împreună, în diferent dacă au fost căsătorite sau au trăit doar o perioadă
împreună.
Violenţa în familie reprezintă o acţiune violentă, dusă la îndeplinire de unul
din membrii familiei, cu rol marital, parental, sau de îngrijire către alţii cu roluri
reciproce. Abuzul în în teriorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal,
refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi
atacuri care, în unele cazuri, pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Astfel,
putem vorbi despre "abuzul de soţie", "abuzul de copii", care poate fi realizat de

60
părinţi, fraţi, părinţi vitregi sau alt membru al familiei, sau de "abuzul de bătrâni"
efectuat de membrii familiei care îi au în îngrijire.
Din punct de vedere clinic o definiţie larg acceptată a violenţei domestice este
aceea formulată de Stark şiFlitcraft: violenţa domestică este o ameninţare sau
provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei
dintre partenerii sociali, în diferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul
fizic sau sexual poate fi însoţit de în timidări sau abuzuri verbale; distrugerea
bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale
surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru
victimă, în clusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale
ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi
protecţie".
Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei domestice devine
mai puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii,
prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o
stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi timp un sentiment de stigmă şi culpă care le
face să se izoleze.
Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora
să-şi poată mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.
Agresorul
a bărbatul \ B femeia i
□ copiii i
□ altcineva:
86%
Pe de altă parte, bărbaţii violenţi au ca şi caracteristici de personalitate lipsa
abilităţilor şi a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în
mediul în tim al căminului, devine mai mult un prilej de a-1 ataca verbal pe
celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de relaţionare superficială
cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.
Categoriile de persoane expuse riscului de violenţă în familie:
1) copiii;
2) femeile;
3) persoanele vârstnice;
4) bărbaţii.
Victimele violenţei domestice 16% 1%

Familiile care sunt expuse riscului de dezvoltare a violenţei

sunt:
• familia în care părinţii sunt tineri - părinţii au cunoştinţe limitate privind
nevoile de creştere şi dezvoltare a copilului, nu fac faţă stresului generat de
creşterea copilului mic, nu au aptitudini de creştere a copilului, au experimentat
violenţa în copilărie etc.
• frecvenţa schimbărilor în cadrul familiei solicită părinţii la numeroase
adaptări cum ar fi schimbarea locului de muncă, naşterea altor copii în familie,
schimbarea etapelor de viaţă, a rolurilor şi aşteptărilor părinţilor şi copiilor etc.
61
 • familiile numeroase în care cresc solicitările din partea copiilor ca şi
multiplicarea rolurilor şi aşteptărilor în raport cu fiecare copil, creşterea presiunilor
financiare şi a spaţiului de locuit etc.
• frecvenţa disfuncţiilor în familie generate de perioade de criză;
• status socio-economic scăzut - deşi cercetătorii nu au identificat un raport
direct între gradul de sărăcie şi violenţa în familie, nivelul economic şi educativ
scăzut este considerat un factor favorizant al dezvoltării comportamentelor
violente; lipsa unui loc de muncă şi stresul cauzat de multiple deprivări socio-
economice favorizează dezvoltarea conduitelor violente în familie.

10.2. Tipuri şi forme ale violenţei domestice

Studiile de specialitate identifică, în principal, următoarele forme ale violenţei
intrafamiliale: violenţa fizică, violenţa psihologică, violenţa socială, violenţa
economică şi violenţa sexuală. Cercetătorii francezi Reynaldo Perrone şi Martine
Nannini sintetizează la modul descriptiv manifestările de violenţă în cuplurile
simetrice şi complementare identificând ca forme de manifestare violenţa
agresiune, violenţa pedeapsă şi violenţa pedeapsă cu simetrie latentă.
Violenţa agresiune se manifestă între doi parteneri implicaţi într-o relaţie
simetrică (egalitară), prin schimb de lovituri. Este bidirecţională, reciprocă şi
publică. Ambii parteneri revendică acelaşi statut de forţă şi de putere. Confruntarea
este la nivel existenţial, întrucât cel care domină în plan fizic poate fi dominat la
nivel psihologic. în cazul agresiunii între adulţi, partenerii acceptă confruntarea şi
lupta. Se lovesc, se insultă reciproc, fac scandal şi dramatizează. O femeie
brutalizată va recunoaşte că a fost bătută de soţ dar, în acelaşi timp, va pretinde că
nu se teme de el.
In cazul violenţei agresiune între adulţi şi copii, cele mai frecvente sunt
izbucnirile de mânie urmate de lovirea copilului nesupus. Dacă acesta nu cedează
şi rămâne ferm pe poziţia sa, el urcă în poziţia de adult şi se confruntă cu adultul de
la egal la egal. Există şi situaţia inversă, când adultul coboară în poziţie egală cu
cea a copilului. In ambele cazuri relaţia simetrică va continua după agresiune luând
o pauză complementară, în care partenerii pot apela la terapeut sau la o instanţă
socială. Pronosticul este pozitiv, sechelele psihice limitate şi se păstrează respectul
de sine şi identitatea, există preocuparea şi voinţa de rezolvare a problemei.
Violenţa pedeapsă apare în relaţia complementară în care cei doi parteneri se
află pe poziţii inegale. Se manifestă sub forma de pedeapsă, sancţiune, maltratare,
tortură, neglijenţă sau lipsă de grijă. Unul dintre parteneri revendică un statut
superior celuilalt, pe care-1 consideră inferior, subuman, nedemn, anormal sau
chiar diabolic. îşi arogă dreptul de a-i aplica pedeapsa, adesea cu cruzime,
apreciind că celălalt o merită şi trebuie să o suporte fără împotrivire ori proteste,
întrucât relaţia este inegală, violenţa este unidirecţională şi intimă, violentul
consideraudu-se superior celuilalt, fapt în general acceptat de cel care suportă
violenţa. Diferenţa de putere între unul şi celălalt poate fi atât de mare, încât cel
aflat în poziţia inferioară nu are alternativă şi trebuie să se supună voinţei sale.
In cazul violenţei pedeapsă între adulţi, cel care controlează relaţia impune
celuilalt pedeapsa, sub formă de lovituri, maltratări repetate, privaţiuni şi umilinţe.
62
De exemplu, soţul îşi bate soţia, o tratează ca pe o sclavă, o sustrage din contextul
existenţial privând-o de relaţii cu comunitatea şi negându-i identitatea. Simpla
constatare a unei "greşeli" justifică în ochii lui îndeajuns administrarea pedepsei
violente. In cazul violenţei pedeapsă de la adult la copil, aceşti copii au suferit
maltratări repetate, au fost torturaţi, privaţi cu totul de dragoste şi de îngrijire. Sunt
numeroase exemple de copii martiri care au fost închişi în pivniţe, trataţi ca nişte
animale, constrânşi să suporte tratamente "de corecţie", definiţi ca "anormali" sau
"ciudaţi", pedepsiţi prin incredibile privaţiuni şi corvezi. Rău îmbrăcaţi, prost
hrăniţi şi adăpostiţi, ei prezintă şi întârzieri în evoluţia psihologică, biologică şi
socială, prezintă adesea maladii rău îngrijite sau complet ignorate, însoţite de
multiple complicaţii infecţioase. Dacă ajung la spitalul de urgenţă, li se constată
grave leziuni, vechi urme de fracturi, numeroase cicatrice şi incontestabile dovezi
ale malnutriţiei. Astfel de copii cresc cu sentimentul umilinţei şi al indignităţii,
cred că-şi merită pedepsele şi soarta şi nu privesc pe nimeni în faţă. Ei bat
totdeauna în retragere şi sunt adesea scoşi "ţapi ispăşitori" de către colegii lor.
In cazul violenţei pedeapsă nu există pauze. Violentul consideră că aşa trebuie
să facă, iar violentatul este adesea convins că el trebuie să se conformeze vieţii care
i se impune. Absenţa pauzei marchează acest tip de violenţă, o face intimă,
ascunsă, niciunul dintre actori nevorbind despre ea în exterior. în ciuda aspectului
interactiv, se constată, Ia fiecare dintre aceşti parteneri un foarte slab respect de
sine, iar la cel bătut, o tulburare importantă de identitate. Violentul este adesea
rigid, lipsit de orice empatie, complet impermeabil la problemele celuilalt, dacă
acesta nu-i primejduieşte propria viaţă.
Este plin de idei fixe, dominat de stereotipii şi pornit să "corecteze" toate
comportamentele care i se par diferite de ale lui.
Negarea totală şi refuzul recunoaşterii identităţii altuia evidenţiază la cel
violent dorinţa de a-şi modela partenerul împinsă până la a-1 distruge pentru a-1
reface "aşa cum trebuie să fie", adică strict corespunzător imaginii lui despre lume.
Identitatea celui violentat este ştearsă, fiindcă dreptul lui de a fi el însuşi este negat.
Posibilităţile de salvare sunt reduse, fiindcă sechelele pot fi profunde, iar respectul
de sine aproape complet distrus. La agresor există în acest caz o foarte slabă
conştientizare a violenţei şi un confuz sentiment de vinovăţie.
Violenţa fizică este forma de abuz cea mai frecvent întâlnită, prin care o
persoană încearcă să producă suferinţă unei alte persoane, înjunghierea, împinsul,
vătămarea prin folosirea unor obiecte contondente, a pumnilor, a picioarelor etc.
sunt trei motive principale pentru care femeile agresate fizic în familie nu pot pleca
din locuinţa pe care o împart cu agresorul: lipsa banilor, lipsa unui adăpost
alternativ şi copii, ultimul dintre motive fiind argumentul cel mai des folosit de
femeile căsătorite. Studiile realizate în Australia, Canada, Israel, Africa de Sud şi
Statele Unite au arătat că 40-70% dintre femeile ucise au fost victimele
partenerului de cuplu (soţ sau prieten), suferind perioade lungi de violenţă. Dacă ar
fi să comparăm ponderea femeilor ucise de către partenerii de cuplu cu ponderea
bărbaţilor ucişi de către partenere, în Statele Unite, doar 4% dintre bărbaţii ucişi
între 1976-1996 fuseseră victime ale partenerei de cuplu (soţie sau prietenă), în

63
timp ce în Australia procentul bărbaţilor ucişi de parteneră este de 8,6%, între
1989-1996.
În demersul de operaţionalizare a conceptului de violenţă fizică există un
dezacord al specialiştilor şi al juriştilor; din prisma încadrării comportamentelor în
registrul violenţei fizice, se discută încă în cluderea pălmuirii alături de acte, cum
ar fi folosirea unui cuţit sau pistol. în cazurile de violenţă sau abuz fizic s-a
constatat că este asociată în majoritatea cazurile forma de violenţă verbală; cele
mai întâlnite forme sunt poreclele care transformă femeia în obiect, astfel că,
violenţa asupra partenerei este percepută de către agresor ca violenţă asupra
obiectului creat. De asemenea, degradarea personalităţii femeii prin utilizarea
violenţei verbale, în cazul abuzului fizic, face ca femeia să justifice acţiunile
partenerului violent prin greşeli personale sau prin în capacitate de a-şi exercita
rolurile în cuplu.
Studiul panel realizat de National Research Council (SUA) ca şi Raportului
Mondial al Sănătăţii arată că deşi studiile realizate până acum, privind violenţa în
familie, au fost focalizate cu precădere asupra violenţei fizice, continuă să existe
lipsa unui acord al specialiştilor asupra definiţiei şi modalităţilor de măsurare a
violenţei fizice. Dezvoltarea unor în strumente de măsurare a violenţei fizice se
impun în special din cauza dezacordului asupra conţinutului definiţiei violenţei;
multe dintre definiţiile utilizate de către cercetători, ca şi definiţiile întâlnite în
legislaţie, cuprind o gamă largă de comportamente; violenţa fizică poate fi
încadrată de la forme relative minore, cum ar fi pălmuirea, la forme extreme care
produc moartea. De asemenea, încadrarea culturală a violenţei impune claritate
asupra actelor violente accidentale sau în tenţionate.
Până acum cel mai cunoscut în strument de măsurare a violenţei fizice este
Conflict Tactic Scale (CTS), dezvoltată în Statele Unite. CTS este concepută sub
forma mai multor sub-scale care să măsoare violenţa fizică şi verbală precum şi
acţiunile desfăşurate în cursul conflictului, în cluzând în dicatori de măsurare a
abilităţilor de negociere. Subscala privind agresiunea fizică, spre exemplu, este
concepută în aşa fel încât să fie posibilă măsurarea frecvenţei şi severităţii unor
acţiuni specifice de violenţă fizică în familie (incluzând itemi de măsurare a
violenţei asupra femeii şi violenţei asupra bărbatului în relaţia de cuplu, a violenţei
asupra copilului şi asupra persoanei vîrstnice). CTS poate fi folosită pentru
măsurarea violenţei pe o perioadă lungă de timp sau în ultimele 12 luni. CTS este
limitată prin faptul că nu face referire la contex sau consecinţele violenţei. O nouă
versiune a CTS a fost elaborată şi denumită CTS2; această versiune în clude noi
aspecte ale violenţei cum ar fi abuzul sexual. Subscalele CTS şi CTS2 pot fi
folosite împreună sau în dependente unele de altele. In Europa nu au fost
dezvoltate scale de măsurare a violenţei fizice. Majoritatea cercetătorilor au adaptat
şi validat Conflict Tactic Scale pentru diferite evaluări.
Violenţa psihologică se manifestă prin instalarea fricii, modalitate prin care
abuzatorul se asigură că domină victima. Ameninţarea cu violenţa poate fi
orientată direct asupra victimei sau constă în ameninţarea cu suicidul, poate fi
orientată atât asupra proprietăţii, cât şi a cuiva drag sau a animalului de casă.
Abuzatorul poate prelua controlul prin izolare şi dezinformare, poate fi o persoană
64
subtilă sau gălăgioasă, îşi poate urmări scopul subtil sau tăţiş. Abuzul subtil se
poate manifesta prin nerăbdarea de a petrece cal mai mult timp cu persoana iubită.
Tacticile de dezinformare constau în minciuni adresate victimei cu scopul de a-i
deforma simţul realităţii. Comportamente violente psihologic includ cuvinte
jignitoare, în public sau în spaţiul privat, acuze de infidelitate, învinovăţirea pentru
tot ceea ce se întâmplă.
În ultimii ani, violenţa psihologică a în trat în atenţia specialiştilor şi o serie
de cercetări au fost orientate spre definirea şi identificarea efectelor acestei forme
de violenţă asupra victimelor, apreciindu-se chiar că violenţa verbală şi psihică este
mult mai dăunătoare decât violenţa fizică. Violenţa psihologică a fost definită ca în
cluzând acele acte care provoacă suferinţa psihică însă nu a fost elaborat un
registru al conduitelor care să contureze forma violenţei psihologice.
Cercetătorii în domeniul psihologiei şi sănătăţii mentale apreciază că violenţa
acoperă o gamă largă de comportamente, care în clude în multe situaţii formele de
violenţă verbală şi psihică. The National Committee on Family Violence of the
Naţional în stitut of Mental Helth (1992), în urma în terviurilor cu victimele
violenţei privind experienţele pe care acestea le-au trăit, au în clus în definiţia
violenţei orice acţiune care poate dăuna fizic şi psihic, cum ar fi: constrângerea
sexuală, în timidarea fizică, restrângerea activităţilor normale sau a libertăţii şi
împiedicarea accesului la resurse.
Prin în hibarea capacităţii victimei de a se apăra, violenţa psihologică pare să
fie mai eficientă în menţinerea controlului asupra victimei decât violenţa fizică. în
cazul violenţei fizice victima percepe clar forma de atac din partea partenerului
violent şi se apără prin diferite strategii, pe când vitimele abuzului psihologic
percep mai greu forma de violenţă din actele partenerului şi deseori nu
reacţionează. Pentru a menţine controlul asupra femeii, deseori actele de violenţă
psihologică sunt împletite cu acţiuni de iubire, ceea ce crează o contuzie a femeii
asupra propriei persoane şi asupra capacităţii ei de a analiza acţiunile partenerului.
Violenţa psihologică este prezentă pe tot parcursul dezvoltării şi manifestării
violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu şi afectează atât modul în care femeia
percepe violenţa şi se percepe pe sine, cât şi capacitatea femeii de a răspunde la
violenţă sau de a se separa de partenerul violent. Studiile au arătat că: (1) violenţa
psihologică precede deseori alte forme de violenţă; istoria multor cazuri arată că în
primii ani după căsătorie este dezvoltată mai întâi forma psihologică a violenţei
după care violenţa escaladează în forma fizică sau sexuală.
Studiile au arătat însă că violenţa psihologică poate fi prezentă şi în dependent
de alte forme de violenţă. Follingstad aprecia că cea mai întâlnită formă de violenţă
psihologică este ridiculizarea femeii ceea ce duce la devalorizare personală şi la
capacitatea redusă de a face faţă ulterior abuzului fizic sau sexual; (2) violenţa
psihologică însoţeşte alte forme de violenţă; diferite forme de manifestare a
violenţei psihologice sunt semnalate în cazurile de violenţă fizică sau sexuală; (3)
violenţa psihologică continuă şi după ce alte forme de violenţă au încetat în cazul
separării femeii de partenerul violent, iar consecinţele violenţei psihologice sunt
prezente pe termen lung afectând starea de sănătate şi funcţionalitatea psihosocială
a femeii.
65
 Pentru violenţa psihologică au fost dezvoltate scale de măsurarea doar în
Statele Unite. Scalele de măsurare a violenţei au fost dezvoltate fie pe baza unor
teorii referitoare la violenţă, fie pe baza mărturiilor vitimelor care au fost
identificate de către serviciile de specialitate. Cea mai cunoscută scală de măsurare
a violenţei psihologice folosită în Statele Unite este The Psichological
Maltreatment of Women în ventory elaborată de Tolman (1988); scala este bazată
pe două categorii de factori: verbali/emoţionali şi dominare/izolare. Au fost aduse
mai multe critice acestei scale: specialiştii au apreciat fie că scala măsoară un
comportament ca ficând parte din registrul violenţei numai dacă acţiunea de
control şi dominare a victimei a avut succes, fie că itemii nu fac referire clară la
distincţia dintre formele violenţei psihologice şi un comportament în terpersonal
problematic, fie că nu face clar distincţia între percepţia partenerului şi percepţia
comportamentului partenerului.
Cercetătorii sunt de părere că în măsurarea violenţei psihologice ar trebui
considerate variabilele circumstanţiale, întrucât analiza subiectivă a violenţei este
limitată de faptul că un comportament poate avea conotaţii diferite pentru
partenerii unui cuplu. întrucât impactul pe care un comportament violent poate să-1
aibă asupra unei persoane depinde de caracteristicile personale, cerectătorii
consideră că posibilitatea de măsurare standardizată a violenţei psihologice este
necesară. Cercetările arată că se impune standardizarea măsurării violenţei
psihologice, atât pentru că victima nu încadrează deseori atitudinile şi
comportamentele în registrul violenţei psihologice, dar şi pentru că specialiştii pot
utiliza definiţii diferite ale violenţei psihologice.
Violenţa socială reprezintă o formă de violenţă psihologică pasivă. Violenţa
socială este constatată pe baza interdicţiilor de a se vedea sau a vorbi cu prietenii,
cât şi pe baza unei exagerate verificări pentru a se şti unde este şi ce face
partenerul. O formă des întâlnită de violenţă socială este reprezentată de acuzele de
infidelitate fără motiv, care determină victimei un comportament de autoizolare,
conduc la restrângerea relaţiilor sociale, mai ales a celor cu persoane de gen opus.
Violenţa economică constituie o altă formă de violenţă psihologică pasivă. In
cazul acestui tip de violenţă, agresorul aduce victima într-o poziţie financiară
dependentă. Abuzatorul decide modul în care vor fi cheltuiţi banii, fapt ce poate
implica diferite cunoştinţe financiare sau se poate intersecta cu anumite paliere
economice. Exemple ale menţinerii controlului financiar sunt cele în care victimei
nu i se permite să se angajeze, să muncească, să ţină o evidenţă a fiecărui ban
cheltuit. Violenţa economică este puternic corelată cu violenţa socială. De
asemenea, violenţa economică este puternic corelată cu violenţa psihologică, mai
ales cu abuzurile referitoare la distrugerea bunurilor personale. De aceea, violenţa
economică este raportată doar împreună cu alte tipuri de violenţă.
Violenţa sexuală reprezintă acea formă de victimizare care constă în forţarea
victimei la activitate sexuală nedorită. Cel mai frecvent sunt victimizate fetele şi
femeile. Violenţa sexuală se poate manifesta ca: viol (raport sexual cu o persoană,
prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de
a-şi exprima voinţa); prostituţie forţată (constrângerea unei persoane de a se
prostitua prin şantaj, ameninţare, violenţă fizică); hărţuire sexuală (propuneri sau
66
solicitări sexuale adresate unei persoane în mod repetat şi după ce aceasta a
exprimat clar că nu le doreşte şi nu le agreează); forţare la practici sado-masochiste
(constrângerea unei persoane la acte care provoacă umilinţă, suferinţă fizică şi
psihică pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale agresorului); forţare la acte cu
caracter sexual (obligarea de a privi persoane dezbrăcate, scene erotice, filme sau
poze pornografice; constrângerea persoanei de a se arăta goală, de a fi atinsă în
părţile intime ale corpului sau de a atinge părţile intime ale altcuiva).
Sub impactul convenţiilor internaţionale, majoritatea legislaţiilor care
recunosc violenţa asupra femeii în relaţia de cuplu, includ în definiţia violenţei
forma de violenţă sexuală, însă există puţine ţări care au mecanisme de identificare
şi măsurare a abuzului sexual în relaţia de cuplu. De aceea, o dificultate majoră în
semnalarea cazurilor este dată de definiţia şi înţelegerea violenţei, atât de către
victimă, cât şi de către specialişti, din perspectiva culturală şi socială.
Nu se cunoaşte numărul real al cazurilor de violenţă sexuală şi sunt foarte
puţine studiile care tratează tema violenţei sexuale în relaţia de cuplu. Cercetătorii
s-au confruntat cu o dublă problemă în cercetarea abuzului sexual: pe de-o parte
există o semnalare redusă a cazurilor de abuz sexual, marea majoritate a abuzului
sexual fiind identificat accidental în consultările medicale sau constatat de către
specialişti în urma semnalării abuzului fizic; pe de altă parte, delimitarea lotului de
persoane care legal erau victime ale abuzului sexual, deşi ele nu se considerau în
acest fel. In Statele Unite şi Mexic, spre exemplu, se estimează că 40-52% dintre
femeile victime ale abuzului fizic au fost, de asemenea, victime ale abuzului
sexual. Violenţa sexuală apare, însă, şi în dependent de alte forme de violenţă;
astfel, în în dia, un sondaj care a în clus un număr de 6000 de bărbaţi arăta că 22%
dintre ei au declarat că foloses violenţa sexuală asupra partenerei, iar în Anglia
(Londra de Nord), 23% dintre femei au declarat că au fost victime ale violului în
relaţia de cuplu; prevalenta cazurilor de violenţă sexuală în relaţia de cuplu arată că
în Canada 8,0% dintre femei sunt victime ale violenţei sexuale, în Anglia (Wales şi
Scotland) 14,2%, în Finlanda 5,9%, iar în Elveţia 11,6%.
In familie, formele de violenţă sunt exercitate, cu precădere, asupra femeilor,
a copiilor, a bătrânilor, dar, uneori, şi asupra bărbaţilor. Cercetătorii au creionat o
serie de caracteristici ale bărbaţilor violenţă, care şi-au maltratat soţiile sau
partenerele intime. Aceste observaţii au dus la o serie de generalizări, utilizate şi în
programele de tratament împotriva violenţei, deoarece anumite tipuri de abuzatori
răspund la un anumit tratament. între ratele violenţei pe care le înfăptuiesc soţii şi
soţiile există puţine diferenţe, însă bărbaţii tind să atingă niveluri de violenţă mai
înalte decât femeile, la care violenţa constituie, de fapt, o autoapărare. Apelurile
telefonice la poliţie, pentru tulburările domestice, pot constitui un suport redus
pentru utilizarea conceptului de "sindrom al soţului bătut". în marea majoritate a
cazurilor, femeile au fost găsite bătute în incidentele casnice, majoritatea
tulburărilor fiind determinate de bărbaţi.
în anii '60, abuzul asupra copiilor a constituit o problemă serioasă de familie,
problema soţiilor abuzate apărând mai târziu, prin anii '70. Abuzul asupra
bătrânilor, deşi nu este o constatare nouă, a devenit o problemă, deoarece s-a mărit
longevitatea vieţii, crescând numărul de bătrâni. Această situaţie presupune ca
67
mulţi copii adulţi să-şi asume rolul de îngrijitor, ceea ce măreşte riscul de abuz
asupra bătrânilor. Tipurile de abuz la care sunt expuse persoanele în vârstă de către
cei apropiaţi lor sunt:
- abuzul fizic, cum ar fi bătutul, pălmuitul, constrângeri fizice, ca şi
restrângerea sau neacordarea îngrijirii personale (alimentaţie, medicaţie);
- abuzul psihologic, sub forma atacurilor verbale, o stare de teamă şi de
izolare;
-abuzul de medicamente, situaţie în care cei vârstnici sunt încurajaţi de către
doctor şi familie să consume multe medicamente, pentru a deveni docili;
- abuzul material implică furtul sau folosirea neadecvată a banilor sau a altor
obiecte personale ale bătrânilor;
- violarea drepturilor, cum ar fi internarea forţată într-un cămin de bătrâni,
spital, ospiciu etc.
Este greu să se obţină informaţii asupra tipurilor de abuz la care sunt supuşi
bătrânii de către abuzatori, deoarece victimele se află în situaţia de dublă
constrângere, acre îi sileşte să rămână în această situaţie abuzivă. Cel mai adesea,
abuzatorul asigură resursele financiare şi alte resurse pentru supravieţuirea
victimei, astfel încât aceasta recunoaşte dependenţa sa de abuzator. Aceşti părinţi
bătuţi suferă o gamă mult mai diversificată de abuzuri decât cele suferite de copii,
dar refuză, adesea, să anunţe aceste abuzuri, de frică să nu fie pedepsiţi, să nu
rămână fară adăpost sau sa fie stigmatizaţi, fiind nevoiţi să accepte că au crescut un
astfel de copil. Asemănător situaţiei soţiei bătute, aceşti bătrâni bătuţi preferă
cunoscutul (mediul familial) necunoscutului (o instituţie), chiar dacă aceasta
reprezintă ieşirea din situaţie
În majoritatea cazurilor de violenţă, însă, patternul abuzului în clude formele
asociate ale violenţei fizice, sexuale, psihologice, economice şi izolării sociale.
După ce primul episod de violenţă s-a produs, în diferent că este un episod de
violenţă fizică, psihologică, sau sexuală, violenţa se repetă şi escaladează ca
frecvenţă şi severitate. Deseori abuzul se desfăşoară pe perioade lungi de
convieţuire a partenerilor de cuplu, făcând posibilă diversificarea şi amplificarea
formelor de violenţă.

10.3. Cauzele fenomenului de violenţă domestică din perspectiva

tinerilor. Impactul psiho-social
Interesul specialiştilor în decodarea violenţei domestice nu s-a limitat la
elaborarea şi utilizarea unor instrumente de lucru care să măsoare reprezentările
sociale ale acestei forme de agresivitate, ci s-a
536 deplasat şi către structurarea cauzelor determinante ale acesteia. In acest
sens, s-a apreciat că se pot diferenţia trei categorii de cauze ale violenţei
intrafamiliale:
> cauze care ţin de caracteristicile individuale, atât ale agresorului, cât şi
ale victimei. Astfel de cauze sunt: afectarea stării de sănătate a agresorului sau a
victimei, consumul de alcool, antecedentele infracţionale ale agresorului,
instabilitatea ocupaţională, graviditatea victimei, violenţa ostilă, gelozia;

68
 > cauze determinate de caracteristicile relaţiei dintre victimă şi agresor.
Relaţia dintre un agresor şi o victimă poate fi privită în funcţie de multe puncte de
vedere, acestea spunând ceva despre cuplul în care s-a instalat violenţa.
Caracteristicile unei astfel de relaţii sunt date de: traiul în comun cu părinţii,
locuinţa comună după divorţ, prezenţa violenţei în copilăria victimei şi/sau
agresorului, izolarea socială, perioada scurtă de cunoaştere înainte de căsătorie,
prezenţa unor relaţii adultere;

Atmosfera din casa

- foarte buna
- buna
- acceptabila
- tensionata
- foarte tensionata
- altceva
> cauze sociale ale violenţei intrafamiliale. în acest caz se au în vedere:
inegalitatea de gen în familie şi societate, toleranţa socială faţă de violenţa
domestică, neimplicarea celorlalţi, sărăcia - lipsa de bani, tranziţia, absenţa
serviciilor de ajutor, ignoranţa femeilor victime privind posibilităţile de
autoprotejare.
Dată fiind multitudinea factorilor care pot fi incriminaţi în determinarea
situaţiilor de violenţă, o direcţie importantă a cercetărilor se orientează spre
cunoaşterea interdependenţelor dintre: caracteristicilor partenerilor care comit
abuzuri, ale victimelor violenţei, ale contextului social, familial şi situaţional, ale
nivelului de trai, ale nivelului cultural şi educaţional al celor implicaţi, ale
aşteptărilor de rol, ale tradiţiilor familiale, precum şi ale discursurilor despre
genuri. Toţi aceşti factori pot să se prezinte în ipostaze care să constituie un risc
potenţial pentru declanşarea violenţei sau pentru protejarea ei. Din punctul de
vedere al prevenirii violenţei trebuie să se cunoască atât factorii de risc, cât şi
modul lor de interacţiune.
Manifestările propriu-zise ale factorilor de risc de violenţă sunt cumulative,
rezultatul interacţiunii mai multor factori accentuând pericolul pentru victimă.
Cercetările au arătat că declanşarea violenţei este mai probabilă dacă numărul
factorilor de risc este mai mare. Riscul se poate transforma în act violent în
prezenţa unor condiţii declanşatoare ca alcoolul, drogurile, stresul crescut datorită
sărăciei, şomajului, lipsei unor condiţii decente de locuit, ale căror efecte se
cumulează.

Motivele violentei domestice

- alcoolul
- gelozia
- lipsa banilor
17% □ factori psihologici şi altele
În familiile dezorganizate, alcoolismul excesiv al unuia sau al mai multor
membri constituie sursa generatoare a unor tulburări permanente. In asemenea
69
familii, consumul de alcool constituie un factor intensificator al crizelor curente de
violenţă în familie. într-o amplă lucrare consacrată consilierii în caz de criză, Ellen
Janosik discută următoarele trei teorii explicative ale relaţiei dintre alcool şi
violenţă, îndeosebi a violenţei interpersonale:
- prima teorie presupune că alcoolul influenţează purtarea agresivă, violentă,
prin efectul "energizant" al alcoolului la orice nivel;
- a doua teorie subliniază că alcoolul nu provoacă direct agresiunea, dar
reduce inhibiţiile şi uşurează exprimarea agresiunii, prin diminuarea fricii faţă de
consecinţele sociale şi psihologice ale agresivităţii;
- a treia explicaţie a relaţiei dintre alcool şi agresiune se bazează pe acceptarea
psihologică, legată de efectele comportamentale ale consumului de alcool, cu
tendinţa larg răspândită, de a atribui alcoolului comportarea antisocială şi nu
consumatorului de alcool.
Majoritatea actelor cu caracter violent nu au loc exclusiv datorită drogului sau
alcoolului, dar este incontestabil că abuzul de astfel de substanţe scade nivelul
autocontrolului, putând conduce la fenomene grave de violenţă. Killen evidenţiază
interdependenţa efectelor acţiunii unor factori multipli. Ea remarcă agravarea
formelor de agresivitate în familiile în care unul sau ambii adulţi consumă alcool
sau droguri. Pericolele care rezultă din asocierea relelor tratamente şi a consumului
de alcool sau droguri privesc în primul rând lipsa autocontrolului persoanei
violente, care poate duce la urmări grave pentru toţi membrii familiei, indiferent de
maturitatea lor. Deşi la baza fenomenului violenţei împotriva femeilor poate fi, aşa
cum consideră concepţia feministă, inegalitatea de gen, această cauză este prea
generală pentru a putea stabili forme concrete de intervenţie la nivelul cazurilor
individuale. De aceea, multe studii privind violenţa s-au axat pe cunoaşterea
factorilor de risc care acţionează în anumite condiţii sociale, precum şi a şanselor
de a prezice violenţa.
Grad de violenta:
-foarte des
- des
- rar
- niciodată
Cel mai bun factor predictiv al violenţei nu este vreunul dintre factorii de risc
cunoscuţi sau vreo grupare de astfel de factori, ci numărul total al factorilor de risc
surprinşi la un caz. Aceasta creşte siguranţa predicţiei cazurilor de violenţă, ceea ce
corespunde teoriei multicauzalităţii. Cunoaşterea cumulativă a factorilor de risc
este importantă nu numai pentru identificarea cazurilor, dar şi pentru a planifica
ajutorul de care au nevoie.
Rezultatele chestionarului " Sine-Alţii "
Media variabilelor Chestionarului" Sine - Alţii"
- Dominanţă
- Dependenţă
- Anxietate
- Nevrotism
- Egocentrism
70
 - Neâncredere în sine
- Neâncredere în alţii
- Spirit critic
- Spirit autocritic
Media gradului de dominanţă este 11. Această medie se află între limita
minimă şi limita medie specifice dominanţei.
Media gradului de dependenţă este 15. Această medie se află între limita
medie şi limita maximă specifice dependenţei.
Media gradului de anxietate este 21. Această medie se află între limita medie
şi limita maximă specifice anxietăţii.
Media gradului de nevrotizm este 12. Această medie se află între limita medie
şi limita maximă specifice nevrotismului.
Media gradului de egocentrism este 8. Această medie se află între limita
minimă şi limita medie specifice egocentrismilui.
Media gradului de neîncredere în sine este 40. Această medie se află între
limita medie şi limita maximă specifice neâncrederii în sine.
Media gradului de neâncredere în alţii este 18. Această medie se află între
limita medie şi limita maximă specifice neâncrederii în alţii.
Media gradului de spirit critic este 7. Această medie se află între limita
minimă şi limita medie specifice spiritului critic.
Media gradului de spirit autocritic este 5. Această medie se află între limita
minimă şi limita medie specifice spiritului autocritic.
Media variabilelor este 137. Rezultatul se încadrează în categoria atitudinilor
nefavorabile a victimelor violenţei domestice.
În urma rezultatelor obţinute la Chestionarul "Sine - Alţtii" obiectivele au fost
realizate, ipotezele s - au adeverit deoarece gradul de dependenţă, anxietate,
nevrotizm, neîncredere în sine şi neîncredere în alţii este între limita medie - limita
maximă iar gradului spiritului critic, spiritului autocritic, dominanţă şi egocentrism
este între limita minimă — limita medie.
Violenţa are asupra victimelor ei efectele unui eveniment traumatic. în
categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale (cutremure, inundaţii,
fulgere), accidentele de muncă, de circulaţie, cele casnice, etc, dar şi vătămările
intenţionate produse de oameni. în această ultimă categorie intră toate actele de
violenţă comise de unii împotriva altora. Garbarino et al. Delimitează două
categorii de victime ale unor evenimente traumatice: cele primare, care suferă
direct de pe urma evenimentului, şi cele secundare, care asistă la întâmplări de
natură traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite, prieteni sau chiar
necunoscuţi. Victima primară este persoana abuzată fizic sau sexual, persoana
bolnavă care nu este dusă al medic, adolescenta ironizată continuu de un părinte şi
izolată de colegii ei etc. Victimele secundare sunt persoanele care sunt martori ai
violenţelor în familie sau din afara ei (de exemplu, un copil asistă la bătaia cruntă
la care sunt supuşi fraţii lui sau mama sa); în toate aceste cazuri reacţiile
persoanelor sunt traumatice, comparabile cu cele ale celor din situaţia de victimă
primară, izvorâte din neputinţa de a interveni şi de a o ajuta pe aceasta, care este,
de multe ori, o persoană iubită.
71
 În funcţie de persistenţa stresorilor, se deosebesc traumele de tipul I (rezultate
în urma expunerii la un singur act violent, de o mare intensitate) şi traumele de
tipul al II-lea (rezultate în urma unei serii de astfel de acte). Traumele de tipul 1
sunt caracterizate de amintiri recurente, intrusive, cu reprezentări clare, detaliate.
Ele sunt însoţite de întrebări reluate la nesfârşit, care să explice "de ce?", "de ce
tocmai eu am fost atunci, în acel loc, am trăit aşa ceva?", şi de explicaţii sau
percepţii greşite. Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea
includ diminuarea reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică, auto-
hipnoza şi disocierea, dar şi furia.
În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-UI (revizuit în 1987), s-a
recunoscut sindromul de stres post-traumatic (PTSD), ca fiind o categorie aparte de
diagnostic "oficial", aplicabilă în cazurile persoanelor care au suferit experienţe
traumatice. în cadrul sindromului sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată,
depresia, pierderea respectului de sine, retragerea în sine, comportamentele de
evitare, de negare, de furie şi cele agresive, amintiri recurente, jlashback-uri,
disociere, scăderea randamentului şi a capacităţii de adaptare pe termen lung.
PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres (Acute Stres Disorder -
AST). Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea
evenimentului traumatic şi se rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de
adaptare a organismului victimei a biruit stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă
simptomele persistă mai mult de o lună, consecinţele psihice se vor prelungi pentru
perioade dc timp greu de determinat, adesea, în lipsa unui ajutor de specialitate,
pentru toată viaţa.
Cîteva din categoriile de tulburări care pot deveni cronice la persoanele
victime ale violenţei şi care pot îngreuna adaptarea în continuare la sarcinile zilnice
sunt:
-tulburări de somn, datorită coşmarurilor sau gândurilor recurente, care
împiedică persoana să se odihnească;
-probleme de memorie, amintiri obsesive, declanşate de senzaţii vizuale,
auditive sau olfactive care fac ca victima să retrăiască evenimentul traumatic al
abuzului; uneori blocări sau pierderi de memorie, legate în special de momentul
violent;
-hiperexcitabilitate sau mare inerţie în comportament, sau chiar alternarea
celor două aspecte;
-probleme de concentrare în desfăşurarea activităţilor de fiecare zi, lipsa de
interes şi ADHD (hiperactivitate şi deficit de atenţie);
-tulburări de afect, de tip anxietate, labilitate crescută, anxietate generalizată,
panică, fobii, impulsivitate, crize de plîns;
-gânduri de suicid, acre sugerează victimei că nu mai merită să trăiască;
-comportament de automutilare, prin care victima doreşte să îşi afirme
capacitatea de autocontrol asupra propriului corp, a cărui durere o ajută să îşi simtă
mai bine limitele;
-comportament obsesiv, compulsiv, prin care victima se simte constrânsă să
comită anumite acţiuni, fără să se poată împotrivi;

72
 -răbufniri, comportament exploziv prin care victima reacţionează vehement la
stimuli inofensivi din partea anturajului ei;
-tulburări de tip disociativ, de pierdere a contactului cu realitatea şi alunecarea
în plan imaginativ;
-comportament sexual reactiv, tulburări de sexualitate.
Efectele violenţei intrafamiliale asupra copiilor. într-o familie bântuită de
violenţă, copii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază, nevoia de
siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste sunt profund neglijate. Funcţiile parentale
nu mai pot fi împlinite la nivel optim. O mamă victimă a violenţei soţului este mai
puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrana, igiena,
hainele, sănătatea fizică) sau să-1 protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole
fizice sau sociale. Personalitatea copilului care creşte într-o atmosferă violentă nu
este uniformă pentru toţi indivizii. Unii dintre ei devin mai puternici şi mai
norocoşi să facă faţă forţei distructive a violenţei domestice şi scapă mai puţin
marcaţi. Este însă şansa pe care o au doar unii copii şi în virtutea căreia nu poate fi
neglijat efectul nociv al violenţei domestice asupra dezvoltării noilor generaţii.
Copiii care trăiesc într-o familie violentă ajung să dezvolte aceleaşi
comportamente ca şi părinţii lor. Indiferent de vârstă, copiii sunt învăţaţi că
violenţa este o metodă eficientă de a controla alţi oameni. Studiile au arătat că
adolescenţii care trăiesc într-un mediu violent sunt următoarea generaţie de
agresori şi victime. Copiii din familiile violente învaţă că:
• este acceptabil ca un bărbat să lovească o femeie;
• violenţa este modul de a obţine ceea ce vrei;
-oamenii mari au o putere pe care nu o folosesc cum trebuie;
• bărbaţii care pedepsesc femeile şi copiii sunt masculi adevăraţi;
• exprimarea sentimentelor înseamnă slăbiciune;
• nu vorbi despre violenţă!;
•nu avea încredere!;
• nu simţi!;
Copiii care trăiesc într-un mediu violent sunt martori ai ameninţărilor verbale,
aruncării obiectelor, bătăilor, ameninţărilor cu arme, torturării sexuale, încercărilor
de sinucidere, crimelor. Copiii nu sunt numai martori, ci pot fi şi victime în timpul
acestor incidente. Studiindu-se copiii care au ajuns în adăposturile pentru victimele
violentei domestice, au fost observate următoarele efecte ale violenţei, in funcţie de
stadiul de dezvoltare, indiferent dacă un copil este martor sau victimă a
agresiunilor:
• sugarii reacţionează la mediul din jurul lor; când sunt supăraţi plâng, refuză
mâncarea sau se închid în sine şi simt foarte susceptibili faţă de deprivarea
emoţională. Sunt foarte vulnerabili;
• copii antepreşcolari încep să dezvolte încercări primare de a relaţiona
cauzele de emoţii; prezintă probleme de comportament cum ar fi îmbolnăviri
frecvente, timiditate profundă, stimă de sine scăzută şi probleme sociale ia
grădiniţă cum ar fi loviri, muşcări sau contraziceri. La acest stadiu apar diferenţele
de gen;

73
 • la vârsta preşcolară, copiii cred că tot se învârte în jurul lor şi este provocat
de ei. Dacă sunt martori ai violenţelor sau abuzului, pot crede că ei le-au provocat.
Unele studii au arătat că băieţii preşcolari au cele mai mari rate ale agresivităţii şi
cele mai multe probleme somatice, faţă de alte grupe de vârstă;
• copiii de şcoală primară, în special în stadiul târziu, încep să înveţe că
violenţa este calea cea mai potrivită pentru a rezolva conflictele într-o relaţie.
Deseori au probleme la teme, iar la fetele din această grupă de vârstă au fost
identificate cele mai ridicate nivele de agresivitate şi depresie;
• adolescenţii văd violenţa ca o problemă a părinţilor lor şi deseori consideră
victimă ca fiind vinovată. Conflictele dintre părinţi au o influenţă profundă asupra
dezvoltării adolescenţilor şi a comportamentului lor ca adulţi şi este cel mai
puternic predictor al delincventei violente.
Exista numeroase efecte principale la copiii martori ai violenţei domestice şi
unele efecte subtile. Cel mai bine documentate şi notabile efecte sunt creşterea
agitaţiei şi comportament agresiv, ca şi depresia şi anxietatea.
Comportament agresiv şi neobedient. Copiii care au fost martori ai violenţei
în familie deseori devin agresivi cu colegii, prietenii şi profesorii. Ei tind să fie
neobedienţi, iritabili şi uşor de înfuriat. Copiii care disting obiectele şi au tendinţa
de a se implica în conflicte, pot dezvolta o personalitate delincventă în adolescenţă.
Aceste comportamente simt mai pronunţate la băieţi, dar au fost identificate în
număr semnificativ şi la fete.
Emoţii şi conflicte interioare. Problemele emoţionale interioare, cum ar fi
anxietatea, depresia, stima de sine scăzută, închiderea în sine şi letargia, au fost
identificate la copiii expuşi la violenţa domestică. Alţi copii prezintă afecţiuni
somatice (suferinţe corporale, dureri şi îmbolnăviri fără o cauză medicală). Aceste
simptome apar pentru că există o tensiune internă acumulată, la copiii care nu
găsesc moduri de rezolvare a unor probleme, care nu îşi pot exprima conflictele
sau nu pot căuta ajutor. Mulţi observatori au constatat că interiorizarea
problemelor, alături de nevoia de a se comporta exemplar şi dorinţa exagerată de a-
şi ajuta mama, sunt caracteristice fetelor care au fost martore ale abuzurilor în
familie.
Efecte ta nivelul dezvoltării sociale şi educaţionale. Alte studii au arătat că
acei copii martori ai violenţelor simt influenţaţi la nivelul dezvoltării sociale şi
educaţionale. Copiii cate sunt sau au fost implicaţi în incidente familiale violente
simt preocupaţi de această problemă şi nu se pot concentra asupra cerinţelor
educaţionale. Dezvoltarea lor socială poate fi afectată pentru că ei sunt foarte trişti,
anxioşi sau prea preocupaţi ca să se implice, sau tendinţa lor de a folosi strategii
violente în rezolvarea problemelor interpersonale îi fac nepopulari şi se simt
respinşi. Unii asistenţi sociali au constatat că femeile din grupuri imigrante, cu o
cultură diferită, care au trăit într-un mediu violent îşi neglijează educaţia, lupta prin
metode acceptate cultural de a părăsi familia, cum ar fi căsătoriile timpurii, luarea
unei slujbe înainte de a fi definitivat studiile.
Stresul post-traumatic (post-traumatic stress disorder - PTSD). Studiile
recente au demonstrat că mulţi copii martori ai violenţelor prezintă PTSD.
Definiţia tulburării post-traumatice, găsită în DSM-IV explică: persoana care
74
suferă de stres post-traumatic a fost expusă unei ameninţări cu moartea sau unei
răniri sau unei ameninţări a integrităţii sale fizice; răspunsul persoanei include frica
intensă, neputinţă sau oroare; în cazul copiilor - comportament agitat sau
dezorganizat. în plus, evenimentul este reexperimentat prin coşmaruri, amintiri
recurente ale evenimentului produse de anumite elemente sugestive, etc.; există o
evitare continuă a stimulilor care amintesc persoanei de incident; sunt prezente
simptome ale unei permanente stări de treaza, cum ar fi dificultăţile în adormire,
iritabilitatea, izbucnirile de furie, dificultăţi de concentrare, hipervigilenţă şi o
teamă exagerată. Mulţi copii care au fost expuşi la violenţe nu au cunoscut
niciodată un mediu calm, paşnic, chiar din copilărie, şi de aceea dezvoltarea şi
reacţiile lor simt afectate în mod diferit şi cronic decât ale copiilor care nu au
experimentat decât un singur eveniment traumatic într-un mediu liniştit şi sportiv.
Simptome ascunse. In mod frecvent, sunt şi multe simptome ascunse la copiii
expuşi la violenţa în familie, cum ar fi atitudinile improprii faţă de folosirea
violenţei în rezolvarea conflictelor; atitudini improprii faţă de folosirea violenţelor
împotriva femeilor; acceptarea violenţelor în relaţiile intime; hipersenzitivitate faţă
de problemele din mediul familial; sentimentul că sunt vinovaţi pentru violenţe.
Trebuie accentuat faptul că, chiar dacă nu există dubiu că copiii martori şi/sau
victime ale violenţei domestice sunt afectaţi în plan comportamental, cognitiv şi
emoţional, cercetările nu sunt foarte concluzive în ceea ce priveşte efectele
definitive la nivelul sexului, vârstei sau stadiului de dezvoltare. Inconsistentele
sugerează că sunt mulţi factori care trebuie luaţi în considerare: durata şi frecvenţa
violenţelor, rolul copilului în familie, numărul separărilor şi mutărilor,
dezavantajele sociale şi economice.
Efectele violenţei intrafamiliale asupra victimelor adulte. Starea de dispoziţie
a victimelor se caracterizează prin labilitate, fiind cu precădere depresive. Nu o
dată s-au gândit la sinucidere. Suferă de insomnie, iar sănătatea le este afectată.
Manifestă anxietate faţă de soţ, de necunoscut, de nereuşită. Stima de sine le este
afectată. Eşecul familial este generalizat în viaţa victimei, ocupând toate planurile.
Situaţia materială precară o pune în imposibilitatea găsirii unor soluţii pentru a ieşi
din situaţia existentă. în general, doreşte o realizare imediată, palpabilă, cum ar fi:
securitatea ei şi a copiilor în faţa soţului agresiv, internarea soţului într-o clinică de
dezalcoolizare sau într-o clinică psihiatrică, sau doreşte o locuinţă unde s-ar putea
adăposti şi ar putea trăi în linişte. Fiind frământată de griji şi gânduri, victima
prezintă o anumită incapacitate de a se concentra, fapt ce îngreunează găsirea unei
soluţii pentru situaţia în care se află.
Efectele violenţei intrafamiliale în plan social. Spre deosebire de alte state, în
Republica Moldova, atitudinea violentă manifestată în familie a fost favorizată şi
de existenţa unor mituri privind rolul femeii în viaţa conjugală. Mai patriarhali
decât alţii, susţinători ai ideilor tradiţionaliste, parte a românilor consideră că
"locul femeii este la cratiţă" în timp ce bărbatul trebuie "să aducă bani în casă" şi
"să conducă" atât în familie, cât şi în societate. De cealaltă parte, românii
democraţi (în general tinerii) consideră că, atât în familie, cât şi în societate, nu
contează cine ocupă rolul de lider şi deci nu sunt de acord cu aranjamentul de tip
tradiţional al familiei. In ceea ce priveşte violenţa în familie, românii suferă de
75
anumite "clişee", cum ar fi: "bătaia e ruptă din rai", "un bărbat care nu-şi bate
femeia nu o iubeşte cu adevăraf \ "femeia trebuie bătută din când în când, că dacă
tu nu ştii ştie ea de ce". Este deci evident că violenţa în familie nu este provocată,
dar este favorizată de un complex distorsionat, care acceptă comportamentul
violent drept "normal". Pe de altă parte, violenţa în familie experimentată în
copilărie duce la învăţarea conduitei violente şi practicarea acesteia la maturitate,
justificată fiind de clişee.
Cauzele pentru care victimele tolerează violenta: frica, mentalitatea,
neîncrederea ca problema va fi rezolvata, necunoaşterea organizaţiilor.
Amploarea şi gravitatea consecinţelor psihice ale violenţei asupra victimelor
depinde, pe de o parte, de o serie de caracteristici personale cum sunt inteligenţa,
voinţa, adaptabilitatea, optimismul, dorinţa de autodepăşire, experienţele anterioare
pozitive, capacitatea de schimbare etc., care pot ajuta victima să facă faţă situaţiei
dificile. Pe de altă parte, gravitatea traumei depinde şi de sprijinul pe care îl
primeşte victima de la persoanele dragi din jur, de la persoanele semnificative din
comunitate şi de la specialişti.
Violenţa domestică deşi este un fenomen universal, se manifestă în forme şi
modalităţi care ţin, de organizarea socială şi juridică din diferite ţări aflate la rândul
lor, în diferite stadii de dezvoltare şi de reformă-reformă influenţată şi de forţa
actuală a tradiţiei precum şi a gradului de toleranţă faţă de violenţa în general.
Dar indiferent de formele sub care se înfăţişează acest fenomen se poate
constata o anumită accentuare a violenţei, o anumită escaladare a ei, ca şi
pătrunderea fenomenului în cele mai adânci cute ale personalităţii umane, ceea ce
îndreptăţeşte concluzia că violenţa costituie una dintre cele mai grave probleme ale
timpurilor noastre.
Gravitatea fenomenului este amplificată şi de faptul că agresiunile şi
violenţele se petrec cel mai adesea într-un mediu închis, în cadrul relaţiilor
familiale şi private care se bucură de protecţia autorităţilor ca urmare asemenea
acte ori ajung să fie cunoscute într-o mai redusă măsură sau deloc, în momentul
comiterii fie sunt sesizate de către victime numai după ce au suportat întreaga
gamă de prejudicii (fizice, psihice ,materiale) pe care acestea le-au generat. în
asemenea condiţii este mult îngreunată şi profilaxia victimală. Diversitatea
reglementărilor în materie de violenţă în familie, ca şi ambiguitatea unora dintre
ele, confirmă în linii mari observaţiile de mai sus, privind complexitatea şi
gravitatea fenomenului. De aici şi numeroasele confruntări de idei, de soluţii care
au loc în scopul identificării acelor mecanisme care să aibă aptitudinea de a
menţine echilibrul delicat între respectul caracterului privat al vieţii de familie şi
intervenţia oficială.
Gradul de protejare al legii - 56%
Sub acest aspect devin deosebit de preţioase acele încercări la nivel european
de a se elabora anumite linii directoare care să unească şi în plan juridic eforturile
de a depăşi această diversitate. Este vorba de asigurarea pe cât este posibil, a unei
unităţi în diversitate. In acelaşi timp, chiar în ţările în care au fost promulgate legi
speciale cu privire la violenţa în familie, între care şi în ţara noastră, ar trebui
extinsă reglementarea şi la alte numeroase forme ale violenţei sexuale care nu sunt
76
în mod oficial recunoscute nici sancţionate. Reacţiile în plan juridic, concretizate
în Legea privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, reflectă prin
prevederile sale interesul factorilor sociali instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi
pentru reducerea dimensiunilor fenomenului de victimizare a femeilor şi copiilor,
în familie şi în afara ei precum şi o mai mare sensibilizare a familiei şi comunităţii
pe linia eficacităţii intervenţiilor. Aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie căutate şi
alte strategii de acţiune care să vizeze deopotrivă prevenirea victimizării şi
tratamentul juridic al acesteia, încât să se poată ajunge la modalităţi de acţiune care
să implice o colaborare între factorii sociali, economici, politici, de sănătate
mentală, etc.-atât la nivel naţional, cât şi local.
Experienţa, atât cât există pc acest plan, s-ar cere combinată cu cercetarea.
Avem în vedere strategii multidisciplinare prin care să se realizeze, atât
informarea, cât şi sensibilizarea opiniei publice, în direcţia acceptării de către
aceasta a fenomenului violenţei în familie ca pe o problemă a societăţii dar şi ca o
problemă a autorităţilor care trebuie să fie receptive şi mai deschise la problemele
pe care le implică acest gen de violenţă. Societatea nu se poate eschiva de la
îndatorirea de a se ocupa sistematic şi prin toate structurile sale de protecţie socială
şi legală a victimelor şi a infractorilor şi nici de la prevenirea unor eşecuri începând
chiar cu formarea familiilor. Nu ar fi lipsit de importanţă dacă O.N.G-urile din ţara
noastră, asociaţiile, fundaţiile şi organizaţiile umanitare care au ca profil protejarea
familiei, în special a copiilor şi a femeilor victime, şi-ar uni inclusiv fondurile şi
alte posibilităţi materiale ce le au pentru asemenea intervenţii în vederea lărgirii
şanselor de protecţie a victimelor, inclusiv la nivel naţional şi de mobilizare a
acestora de a ieşi din anonimatul impus; într-un fel, şi prin ignorarea lor.Prin
desecretizarea violenţei familiale şi la nivelul societăţii nu numai la nivelul fiecărei
familii, ar dispare în mare măsură şi aspectul spectaculos pe care deseori s-a pus
accentul prin prezentarea uneori a unor anume cazuri. La aceasta s-ar putea adăuga
elaborarea de strategii multidisciplinare prin care să realizeze, atât informarea, cât
şi sensibilizarea opiniei publice, în direcţia respingerii fenomenului violenţei în
familie şi în societate ca mod de rezolvare a conflictelor din cadrul grupurilor
sociale. Pe de altă parte s-ar impune ca şi autorităţile să fie mai receptive şi mai
deschise la problemele pe care le implică acest gen de violenţă, şi să li se atribuie
competenţa mai largă de intervenţie. In acest mod s-ar putea evalua mai lucid şi
direcţiile de acţiune ale organelor de stat şi ale societăţii civile, iar iniţiativele lor în
acest domeniu ar putea fi mai bine direcţionate.
Între soluţiile posibile de prevenire a violenţei ar trebui reflectat şi la
identificarea şi anihilarea factorilor de risc care pot provoca în mediul familial
declanşarea unor agresiuni. în această ordine de idei, s-ar putea discuta şi
necesitatea sprijinirii victimelor sărăciei, printr-o mai bună organizare a vieţii
economice, desfăşurarea de acţiuni mai energice de combatere a consumului
exagerat de alcool, intensificarea educaţiei prin şcoală, biserica în rândul paturilor
defavorizate ale societăţii şi alte măsuri preventive ale violenţei. S-ar impune şi
întocmirea unei evidenţe a tuturor serviciilor cu atribuţii de intervenţie în apărarea
victimelor violenţei în familie cât şi a echipelor de intervenţie existente la nivelul
Municipiului Chişinău şi a altor oraşe din ţară. Această situaţie ar urma să fie
77
afişată în locuri vizibile cu adrese, telefoane, etc şi popularizată prin intermediul
mass-mediei menţionându-se toate modalităţile de prim ajutor pe care-1 pot primi
victimele.
Totodată mass-media ar putea informa populaţia şi asupra conţinutului actelor
privitoare la violenţa în familie, în vederea conştientizării victimelor acestui gen de
violenţe asupra căilor legale prin care li se asigură protecţia ca şi pentru
impulsionarea autorităţilor de a se autosesiza în asemenea cazuri. Prin unirea
tuturor factorilor de control social se creează posibilităţi sporite de creeare a
condiţiilor unei preveniri eficiente a violenţei intrafamiliale şi faţă de femeie
actţonându-se atât asupra factorilor materiali de risc (şomaj, mizerie, alcoolism,
lipsa de educaţie) cât şi asupra conştiinţei acelora care se dedau la acte de violenţă.
Problema violenţei intrafamiliale nu este o chestiune care ar trebui să preocupe
numai autorităţile dar şi societatea civilă în genere, comunitatea în care trăiesc
persoanele violente. Aceşti factori trebuie să acţioneze împreună atât pentru
prevenirea şi combaterea actelor de violenţă dar şi pentru ridicarea gradului de
conştiinţă a victimelor agresiunilor; acestea trebuie să-şi ridice glesul şi să militeze
pentru respectarea drepturilor în cadrul familiei şi a societăţii.
Un Comitet Naţional de acţiune contra fenomenelor violente care au loc în
societate, ar aduce un plan de siguranţă în familiile bântuite de agresivitate.
Teritoriul fenomenelor încadrate generic ca violenţe este destul de bine delimitat.
Mai puţin clare sunt conceptele legate de ceea ce precede violenţa, de trecerea la
act, fie acestea legate de persoană fie legate de circumstanţele declanşării sale.