MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE CADASTRU ŞI DREPT

DEPARTAMENTUL „DREPT”
SPECIALITATEA “DREPT ”

NOTE DE CURS
la disciplina:
“CRIMINOLOGIA”
(învăţământ cu frecvenţă la zi şi frecvenţă redusă)

AUTOR:
CUCIURCĂ Angela, doctor,conf. univ.

CHIŞINĂU – 2020
 Tema1. Formarea crimonologiei ca ştiinţă (2 ore)
1.1. Constituirea criminologiei ca ştiinţă în a doua jumătate a sec. XIX.
1.2. Obiectul de studiu şi sistemul criminologiei.
1.3. Scopul şi funcţiile criminologiei.
1.4. Raporturile criminologiei cu alte ştiinţe.

1.1. Constituirea criminologiei ca ştiinţă în a doua jumătate a sec. XIX.

Activitatea socială a oamenilor este foarte diversă şi se manifestă atît pozitiv,
cît şi negativ. Un gen specific al manifestărilor negative îl constituie
comportamentele infracţionale, adică săvîrşirea infracţiunilor.
Ştiinţele juridice, cum ar fi dreptul penal, dreptul procesual-penal şi dreptul
execuţional-penal au definit infracţiunea, au formulat tipurile infracţiunilor
amplasîndu-le în coduri penale, au determinat formele, metodele şi ordinea
procesuală de combatere a infracţiunilor la diferite etape de comitere a lor, precum
şi modalităţile de executare a sancţiunilor penale. Un rol important în procesul
cunoaşterii manifestărilor infracţionale şi a criminalităţii în general 1-a avut
psihiatria şi psihologia judiciară.
Totuşi, nici una din ştiinţele nominalizate n-au aprins abordarea problemei
criminalităţii în toată complexitatea sa. Dezvoltarea lor, însă, a influenţat la apariţia
unei ştiinţe speciale, care studiază criminalitatea ca fenomen social, ce are legităţile
sale de apariţie, existenţă şi evoluţie şi care necesită forme specifice de prevenire şi
contracarare. Această ştiinţă a fost denumită „Criminologia".
Etimologic, criminologia ca termen derivă din latinescul „krimen" -crimă şi
grecescul „logos" - tradus prin ştiinţă, cuvînt, idee. în acest sens, criminologia ar.
Însemna ştiinta care studiază fenomenul criminal
Se consideră că termenul "Criminologie" a fost folosit pentru prima dată de
către antropologul francez Paul Topinard în anul 1879.l Iar în anul 1885 iese de
sub tipar cu asemenea denumire manualul juristului italian Rafaele Garofalo.
Totuşi, o bună parte a învăţaţilor sînt de părerea că criminologia s-a constituit ca
ştiinţă abia la finele secolului XIX, avînd la bază trei etape de dezvoltare.
Prima etapă este marcată de activitatea lui Cesare Lombrozo prin celebra sa
lucrare din 1876 „Omul delincvent"; a doua etapă este atribuită activităţii lui:
Enrico Ferri prin lucrarea „Sociologia criminală", elaborată înanul 1881 şi a tfeia
etapă o constituie activitatea lui Rafaele Garofalo prin lucrarea menţionată mai sus
(„Criminologia").
Unii autori atribuie pe deplin acest merit fondatorului antropologiei criminale
Cesare Lombrozo, care a realizat un şir de cercetări asupra persoanelor
infractorice, prin care fapt a trezit un viu interes cercetătorilor în ceea ce priveşte
analiza mai profundă a persoanelor ce comit infracţiuni, 'precum şi a problemei
criminalităţii în general.
Aproximativ două secole la rînd concepţiile referitoare la comportamentul
criminal şi măsurile de prevenire a acestuia s-au modificat esenţial. Dezvoltîndu-se
în diferite direcţii (antropologice,sociologice, biologice, psihologice), criminologia
la momentul actual nu reprezintă o doctrină unică, dar include în sine un şir de

2
şcoli, curente etc., care deşi au opinii controversate, le unifică tendinţa explicării
fenomenului criminal şi a căilor de reacţionare asupra lui.
Insă, pentru a se afirma ca ştiinţă, criminologia a trebuit să dovedească, o dată
cu evoluţia sa, că dispune de un obiect propriu de cercetare, de metode şi tehnici de
explorare a criminalităţii, că este în măsură să facă aprecieri juste asupra stării
fenomenului infracţioanl şi să propună măsuri eficiente în scopul prevenirii şi
limitării acestuia.

1. 2. Obiectul de studiu şi sistemul criminologiei

Criminologia, ca şi oricare altă ştiinţă, dispune de propriul său obiect de studiu
prin care se are în vedere acea totalitate de fenomene, procese şi legităţi ce includ
în sine criminalitatea, cauzele şi condiţiile care o favorizează, personalitatea
infractorului, precum şi problemele legate de prevenirea fenomenului criminal.
Deci, un element de bază ce formează obiectul de cercetare al acestei ştiinţe
este criminalitatea care reprezintă o formă socială de comportament
al oamenilor ce încalcă funcţionarea normală a organismului social. De
fapt, consecinţe similare au şi alte fapte amorale inclusiv cele numite delincvente.
însă, din toate încălcările criminalitatea este cea; mai periculoasă pentru societatea
umană.
Criminalitatea este un fenomen social-juridic negativ, care se manifestă în
aparenţă sub forma unei totalităţi de infracţiuni şi persoane ce le-au comis, într-un
interval de timp, pe un anumti teritoriu. Totuşi, aceasta nu reprezintă doar o simplă
sumă de infracţiuni, ci este un fenomen, care are: legităţile sale de apariţie,
existenţă şi dezvoltare, are o corelaţie strînsă cu alte fenomene sociale, deseori,
fiind determinată de ele.
Criminalitatea este un fenomen caracteristic oricărei societăţi. Studierea ei
aprofundată ne demonstrează, că legităţile principale de existenţă, ca şi multe din
cauzele criminalităţii, sînt unice pentru toate sistemele sociale. Bineînţeles că sînt
şi deosebiri, ceea ce este firesc, deoarece nivelul de dezvoltare economic, social şi
cultural al statelor diferă.
Un alt element ce formează obiectul de studiu al criminologiei îl constituie
cauzele criminalităţii şi condiţiile care o favorizează. Criminologiei îi; este
specifică funcţia explicativă, graţie căreia se întreprind măsuri pentru relevarea
factorilor economici, politici, culturali şi de altă natură, care determină
criminalitatea ca pe un fenomen social cu caracter de masă. Problema cauzalităţii
are o importanţă atît teoretică, cît şi practică, fiindcă fără studierea cauzelor
criminalităţii şi a condiţiilor ce o favorizează din punct de vedere ştiinţific este
imposibil de a realiza prevenirea acestui fenomen, care, la rîndul său, este necesar
de înfăptuit nu numai prin intermediul organelor de drept şi al legislaţiei, dar şi
prin punerea în mişcare a pîrghiilor economice, sociale etc., de care statul şi
societatea dispun la momentul respectiv.
De obicei, prin cauze ale criminalităţii se are în vedere fenomenele sociale care
îi genearează apariţia, existenţa şi evoluţia.
O mare parte a savanţilor criminologi ruşi clasifică cauzele criminalităţii în:
a) cauze generale;
3
b cauze ale unor tipuri de criminalitate;
c)cauze ale infacţiunii concrete;
d)condiţii care favorizează comiterea infracţiunilor.
însăşi condiţiile nu determină săvîrşirea infracţiunii, dar lipsa lor face imposibilă,
sau dificilă comiterea ei.
Clasificarea dată inaugurează un spaţiu larg atît pentru cercetările teoretice, cît
şi pentru elaborarea unor măsuri concrete de prevenire şi contracarare a
criminaliăţii.
Următorul element care este cercetat de ştiinţa criminologică: îl constituie
personalitatea infractorului. însăşi criminologia ca ştiinţă a început cu studierea
persoanelor ce comit infracţiuni. Este important de menţionat şi faptul că în
ultimele decenii, preocupările criminologilor pentru investigarea deviaţiei
criminale, din unghiul defectelor de personalitate a sporit foarte mult: Tendinţa
este firească, deoarece infracţiunea reprezintă produsul unor manifestări de
conştiinţă ale; omului determinată de unii factori negativi, care deşi influenţează şi
asupra altor persoane, nu declanşează la toate reacţii de tip criminal.
Din aceste motive criminologia manifestă un viu interes pentru studierea
diferitor factori care pot contribui la formarea personalităţii infractorului, cum ar fi
particularităţile biologice, psihologice, social-demografice, juridico-penale etc. şi
influenţa negativă a acestora asupra comportamentului deviant, precum şi pentru
explicarea unor infracţiuni individuale concrete.
În procesul studierii celor ce comit infracţiuni o deosebită importanţa are
clasificarea lor. Ucigaşii se deosebesc de hoţi; escrocii - de violatori; infractorii
profesionişti de funcţionarii corumpaţi etc. Toate aceste tipuri de infractori au
particularităţi specifice în ceea ce priveşte personalitatea lor, deosebindu-se
esenţial între ei. Cercetarea tipurilor de personalitate, a infractorului necesită şi
face posibil elaboarea unor măsuri şi metode de prevenire atît a criminalităţii în
general, cît şi a unor infracţiuni aparte.
Din obiectul de studiu al criminologiei face parte şi prevenirea criminalităţii.
Aceasta ca şi cum finalizează totul ce este legat de existenţa criminalităţii în
societatea umană.
Şi deoarece criminalitatea este un fenomen social, masurile preventive, de
asemenea, trebuie să aibă, în primul rînd, o orientare socială, care ar putea fi
reflectată în relaţiile economice, social-culturale, educative, juridice etc. în al
doielea rînd, măsurile preventive urmează'-să aibă un caracter special-
criminologic, care pot avea ca scop înaintarea unor recomandări generale sau
speciale, cum ar fi necesitatea efectuării evidenţei şi dărilor de seamă referitoare la
mijloacele băneşti sau cele materiale într-o oarecarev ramură de producere, fapt ce
va minimaliza pericolul sustragerilor sau a altor abuzuri (recomandare generală),
ori, spre exemplu, măsuri privind organizarea pazei bunurilor materiale,
întreprindere concretă (recomandare specială). Şi în al treilea rînd, luîndu-se în
consideraţie faptul că infracţiunile se comit de oameni, fiecare din ei fiind
irepetabil, este necesar ca măsurile de prevenire să fie individuale, adică aplicate
asupra unor persoane concrete care au săvîrşit anterior infracţiuni sau care sînt
predispuse de a le comite.
4
 Criminologia studiază şi alte probleme care au o corelaţie nemijlocită cu
obiectul ei de cercetare, cum ar fi: mecanismul actului infracţional, prognozarea
criminologică, victimologia, metodologia cercetării crimino-logice etc.
În cele mai multe cazuri structura ştiinţelor juridice corespunde cu cea ă
legislaţiei. Ştiinţa dreptului penal, după cum se ştie, este constituită din partea
generală şi specială şi, respectiv, codurile penale au aceeaşi structură. în partea
generală sînt expuse problemele generale iniţiale, iar în partea specială - tipurile de
infracţiuni, componenţele lor concrete şi măsurile de pedeapsă pentru comiterea
lor.
Şi deoarece tradiţiile au o importanţă deosibită pentru ştiinţă, criminologia la fel
a fost structurată în partea generală şi specială. însă această sistemaitzare a
criminologiei, în comparaţie cu alte ştiinţe, este condiţională, reieşind chiar din
acele motive că deşi în partea specială sînt analizate tipuri concrete de
criminalitate, multe din ele constituie o problemă teoretică, cu toate că sînt urmate
de un şir de recomandări practice.
Aşadar, în partea generală criminologia abordează noţiunea, obiectul, funcţiile
şi evoluţia sa ca ştiinţă, după ce urmează analiza problemelor ei de bază, cum ar fi
criminalitatea, cauzele şi condiţiile ce o favorizează, personalitatea infractorului,
prognozarea şi metodele de cercetare a Criminalităţii, prevenirea fenomenului
criminal, precum şi alte subiecte importante pentru perceperea mai profundă a
problemelor menţionate.
În partea specială sînt cercetate diverse tipuri de criminalitate (violentă;
organizată; profesională; infracţiunile contra, patrimoniului; criminalitatea
recidiviştilor; minorilor etc.) prin caracterizarea nivelului, structurii şi dinamicii
lor, a cauzelor şi condiţiilor care le favorizează, a personalităţii celor ce le comit,
precum şi înaintarea unor recomandări de prevenire şi contracarare a acestora.

1. 3. Scopul şi funcţiile criminologiei

Apariţia oricărei ştiinţe rezidă din anumite necesităţi practice. Aceste necesităţi
sînt reflectate de scopurile ştiinţei, care vizează în majoritatea cazurilor relevarea
cărorva soluţii în urma cercetării unor fenomene, procese sau obiecte.
Criminologia a apărut ca ştiinţă graţie unei necesităţi sociale, adică a celei de
cunoaştere a fenomenului criminal, cum el apare şi se modifică şi cum se poate de
influenţat asupra acestui fenomen pentru a lua sub control şi a minimiza pericolul
lui social. De aici reiese scopul criminologiei, care constă în realizarea acestei
necesităţi, precum şi în crearea unei baze ştiinţifice fundamentale pentru asigurarea
expunerii în practică a măsurilor de prevenire şi control asupra criminalităţii.
în afară de faptul că criminologia are un scop bine determinat, ea are de realizat şi
unele funcţii, care depind în mare măsură de necesităţile actuale ale societăţii.
Funcţia descriptivă - presupune descrierea trăsărutilor de bază specifice
fenomenului criminal. Este vorba despre definirea criminalităţii ca fenomen social,
a caracteristicilor ei cantitative şi calitative, precum şi despre pericolul ei pentru
societate. Funcţia explicativă - rezidă în relevarea cauzelor şi condiţiilor qare
determină apariţia; existenţa şi evoluţia criminalităţii.

5
 În procesul de cercetare a criminalităţii şi a criminalilor, criminologia are cel
puţin două aspecte, care necesită o analiză aprofundată. în primul rînd, acestea sînt
legităţile de existenţă şi de dezvoltare a criminalităţii: Prin ce se explică majorarea
ei mai mult de 2 ori pe parcursul anilor 1990-2000? De ce creşte numărul
infracţiunilor grave? Unde sînt limitele acestei creşteri şi dacă există ele în genere?
în ce constă tendinţa mondiaiă a criminalităţii? La toate aceste întrebări ştiinţa
criminologică trebuie să deie răspunsuri întemeiate.
În al doilea rînd, acestea sînt particularităţile personalităţii infractorului şi a
„mecanismelor" de săvîrşire a diferitor tipuri; de infracţiuni. Probabil că va rămîne
o dilemă continuă pentru criminologi faptul ce se referă la corelaţia biologicului şi
socialului în formarea personalităţii infractorului. O problemă importantă o
constituie şi stabilirea cauzelor infracţiunii concrete, precum şi cauzele de
transformare a unei persoane normale în infractor.
Funcţia de prognozare - constă în previziunea evoluţiei ulterioare a
criminalităţii.
Pentru sporirea eficienţei prevenirii criminalităţii criminologia trebuie să
prevadă şi să presupună dezvoltarea anumitor evenimente, fenomene, inclusiv, a
celui criminal. Bineînţeles că este vorba doar despre o prognoză probabilă, unde se
conturează posibilele tendinţe ale unor fenomene (spre exemplu, creşterea sau
stabilizarea criminalităţii). Fără asemenea prognoze practica combaterii
criminalităţii devine dezorientată. Iar pentru efectuarea unei prognoze mai veridice
este necesară posedarea acelor cunoştinţe1 de care dispune acesta ştiinţă la
momentul actual.
Funcţia practică - constă în elaborarea şi implemenatrea în practică a
măsurilor de prevenire şi control asupra criminalităţii.
Problema prevenirii şi combaterii criminalităţii nu poate fi evitată, indiferent de
cîte dificultăţi şi incoveniente ar prezenta ea. Practica combaterii criminalităţii ne
demonstrează, că organele de drept, fără susţinerea populaţiei, nu sînt în stare să
depăşească acest fenomen negativ. Din aceste considerente, de rînd cu alte măsuri,
este necesar de cultivat populaţiei informaţia criminologică de bază, de a o învăţa
să lupte cu acţiunile infracţionale şi de a evita situaţiile datorită cărora pot deveni
vicitme ale atentatelor criminale.

1. 4. Raporturile criminologiei cu alte ştiinţe

Fiind o ştiinţă interdisciplinară, criminologia are un şir de raporturi cu alte
ştiinţe. în sens larg al cuvîntului, acestea sînt ştiinţele juridice şi cele sociale. Mai
întîi de toate vom aborda corelaţia criminologiei cu ştiinţele juridice. Cea mai
evidentă este legătura criminologiei cu dreptul penal. Atît dreptul penal, cît şi
criminologia, au ca obiect de studiu infracţiunea şi Criminalitatea. Dar, în timp ce
dreptul penal se ocupă de aspectul juridic al criminalităţii, disciplina în cauză
urmăreşte aspectul criminologie. Deşi, în esenţă, ambele ştiinţe au ca scop final
lupta împotriva criminalităţii, dreptul penal intervine doar prin definirea
infracţiunii, a elementelor şi semnelor ce o caracterizează, precum şi prin fixarea
sistemului de pedepse pentru săvîrşirea faptelor infracţionale. Astfel, nu se atrage
atenţie fenomenelor, evenimentelor, care precedează infracţiunea sau, cu alte
6
cuvinte, asupra cauzelor criminalităţii şi condiţiilor care o favorizează.
Personalitatea infractorului se reduce în dreptul penal la noţiunea subiectului
infracţiunii, care se caracterizează prin două semne: vîrsta şi responsabilitatea.
După hotarele dreptului penal rămîn particularităţile morale, sociale şi psihologice
ale infractorului. Anume aceste caracteristici şi sîrit cercetate de criminologie.
Raportul principal al criminologiei cu dreptul penal constă în faptul, că anume
ultimul determină limitele obiectului de studiu al criminologiei prin incriminarea
faptelor prejudiciabile, totalitatea cărora formează criminalitatea ca fenomen
social.
Criminologia este strîns legată cu ştiinţă procesului penal, care studiază
procedura urmăririi penale şi cea judiciară a cauzei penale. Persoanele ce
realizează urmărirea penală sau cei care înfăptuiesc justiţia tre-buie să stabilească
în fiecare caz concret cauzele şi condiţiile care au favorizat comiterea infracţiunilor
şi să propună măsuri pentru înlăturarea lor.
Criminologia are legătură şi cu criminalistica. Ambele ştiinţe au, în sfera
obiectului lor de cercetare infracţiunea, infractorul şi Victima. Considerată drept
ştiinţa metodelor, tehnicii şi tacticii de investigare a faptelor penale şi de asigurare
a stabilirii identităţii făptuitorului, criminalistica intervine după producerea
infracţiunii şi se limitează la probarea vinovăţiei infractorului.
Însă, sfera criminologiei vizînd fenomenul infracţional este mult mai vastă.
Deci, vorbind despre raporturile acestor ştiinţe, putem constata că criminalistica
foloseşte datele criminologiei referitoare la' starea criminalităţii, „mecanismele" şi
„metodele" de comitere a diferitor infracţiuni, precum şi date despre
particularităţile infractorilor.
Criminalistica foloseşte această informaţie pentru elaborarea unor
metode mai eficiente de descoperire a infracţiunilor.
Încă o ştiinţă juridică cu care are. legătură criminologia este dreptul
execuţional-penal, care studiază principiile şi condiţiile de numire şi executare a
sentinţelor. Mule infracţiuni se săvîrşesc în locurile de detenţie sau de persoane
care s-au eliberat din aceste locuri. De aeeea interacţiunea criminologilor cu
specialiştii dreptului execuţional-penal este destul de utilă.
Există încă cîteva ştiinţe care se referă, de obicei, la ciclul eelor juridice şi care
au roporturi nemijlocite cu criminologia. Acestea sînt statistica juridică, medicina
legală şi psihiatria judiciară. Statistica juridică constituie; una din sursele cele mai
importante vizînd studierea criminalităţii ca fenomen social cu caracter de masă, ca
structură, dinamică, caracter etc. Elaborările din domeniul psihiatriei judiciare
oferă criminologilor posiblitatea de a cunoaşte mai profund particularităţile
personalităţii diferitor categorii de infractori. Iar datele oferite de medicina legală
permit cercetarea mai amănunţită atît.a criminalităţii în ansamblu, cît şi a
victimelor infracţiunii.
În al doilea rînd, criminologia are legătură cu ştiinţele sociale, dintre care
sociologia şi psihologia.
Sociologia, deşi studiază relaţiile şi procesele sociale în ansamblul lor, vizează
şi fenomenul infracţional, care cumulează faptele cu caracter antisocial,

7
conturîndu-şi în prezent chiar o subramură cunoscută; sub denumirea de
„sociologie criminală" sau/în altă variantă, de „sociologie a deviaţiei".
Majoritatea metodelor şi tehnicilor de investigare a criminalităţii sînt acelea din
sfera sociologiei, psihologiei şi statisticii.
De asemenea, pot fi relevate raporturi strînse între criminologie şi psihologie
(generală şi judiciară), al cărei obiect de studiu îl formează viaţa internă a omului,
comportarea lui naturală şi socială. Din aceste considerente, deseori, criminologia
sau o parte a ei, este numită psihilogie a infractorului.
Prin urmare, clarificmd interconexiunea criminologiei cu alte discipline, putem
concluziona că ştiinţa dată are un caracter complex, aflîndu-se într-o îmbinare a
jurisprudenţei, sociologiei şi psihologiei, folosind pe larg datele oferite de acestea,
precum şi de alte ştiinţe.

TEMA 2. Teoriile etiologice moderne ( 2 ore)

Teoriile psihobiologice

2.1. Teoria biotipologică

Această teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea
ideii potrivit căreia există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip (tipul
biologic). Corelaţia se stabileşte fie în raport cu somatotipul (tipul corpului avut în
vedere, plecînd de la embrion), fie în raport cu tipul endocrinean.
Reţinem pe scurt, în cele ce urmează, varianta ce stabileşte corelaţia dintre
crimă şi structura corpului.
Ernest Kretschemer (1888-1964), psihiatru german („Structura corpului şi
caracterul"), consideră că, în funcţie de constituţia corporală, se pot distinge 4
tipuri de indivizi, fiecare categorie avînd o înclinaţie mai puternică spre comiterea
unor infracţiuni specifice.
1. Tipul pienicomorf (sau picnic): indivizi corpolenţi (chiar graşi), scunzi, cu
extremităţi scurte, faţă rotundă, adeseori inteligenţi şi expansivi (predispuşi
să-şi deschidă cu uşurinţă sufletul, comunicativi); ei se caracterizează printr-
o criminalitate tardivă şi vicleană (înşelăciune, fraudă);
2. Tipul leptomorf (sau astenic): intră în această categorie indivizii înalţi, slabi,
cu chipul prelung; ei sînt dotaţi divers din punct de vedere intelectual, sînt
interiorizaţi şi, de regulă, adaptarea socială este precară; se caracterizează
printr-o criminalitate timpurie (care se dezvoltă foarte repede) şi o tendinţă
spre recidivă; infracţiunile comise, de regulă, sînt partimoniale: furt, abuz de
încredere etc.
3.Tipul atletomorf (sau atletic): se evidenţiază printr-un sistem osteomuscular
puternic; oscilează între sentimentalism şi brutalitate; se caracterizează
printr-o criminalitate brutală (omoruri, tîlhării) şi o tendinţă spre recidivă
indiferent de vîrstă.
4.Tipul displastic: cuprinde indivizi înapoiaţi în plan psihic şi morfologic, cel
mai adesea foarte slabi, cu deficienţe ale caracterelor sexuale ori cu
malformaţii corporale; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în
această categorie debili mintal şi schizofreni. Displasticii comit, de regulă,
delicte sexuale (dar nu numai), operează într-un mod neaşteptat (uneori
stupid, alteori sălbatic), îşi încep cariera criminală de regulă după 18 ani şi
sînt expuşi recidivei.
8
 2.2 Teoria inadaptării biopsihice
Această teorie a fost formulată de criminologul suedez Olof Kinberg
(„Problemele fundamentale ale criminologiei", 1935). Pentru Kinberg omul este o
fiinţă nu doar biologică, ci şi psihologică şi socială, caracterizată prin „plasticitate",
adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai în funcţie de influenţele
fizice şi chimice, ci şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă
„plasticitatea" nu se corelează cu influenţele mediului, se creează o stare de
inadaptare între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme diverse.
Manifestarea inadaptării sub forma unei încălcări a legii reprezintă o reacţie a
individului la diverşi stimuli ai mediului. Dar cum individul reacţionează în
general, în opinia lui Kinberg, în funcţie de propria sa structură bio-psihică, rezultă
că, pentru a stabili cauzele crimei, este necesar a analiza structura biopsihică a
individului sau, altfel spus, personalitatea acestuia.
Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii biopsihice:
1. nucleul constituţional;
2. funcţia morală.
Nucleul constituţional reprezintă „suma tendinţelor reacţionate ale
individului". Se pot distinge 4 trăsături psihologice fundamentale ce alcătuiesc
nucleul constituţional:
a. capacitatea, respectiv nivelul maxim pe care poate să-1 atingă inteligenţa
unui individ, sub influenţa unor condiţii de mediu optim;
b. validitatea, respectiv puterea de energie de care dispune individul;
c. stabilitatea, respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente
ferme, fixate prin obiceiuri durabile, în aşa fel încît să poată face acelaşi lucru în
acelaşi fel, economisind forţă;
d. soliditatea - trăsătură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în
opoziţie cu disociabilitatea.
Aceste trăsături se regăsesc în personalitatea indivizilor în cantitate variabilă:
fie excedentară, fie medie, fie deficitară. în cazurile extreme, vom avea
următoarele perechi diametral opuse:
S supercapabil - intelegent, spiritual, adaptabil;
S subcapabil - stupid, mărginit, inert;
S supervalid - atent, expansiv, întreprinzător, calm, sigur, tenace (ţine mult la
opiniile, deciziile sale), responsabil;
S subvalid - precaut, anxios, teama de acţiune şi răspundere;
S superstabil - neafectiv, abil (dibaci, iscusit), abstract, elegant, asiduitate
ideatică;
S substabil - afectiv, interesat de lucruri concrete, asiduitate practică;
S supersolid - lent, ferm, obiectiv, circumspect;
S subsolid - schimbător, subiectiv, neserios, uneori mincinos.
Pentru a estima importanţa unuia din radicalii constituţionali, ca sursă a
delictului, el trebuie avut în vedere în contextul întregului „aliaj constituţional".
Totodată, parte este nevoie a se lua în calcul şi cel de-al doilea element.
Funcţia morală. Aceasta reprezintă, în opinia lui Kinberg, „modalitatea şi
profunzimea asimilării valorilor morale, ce compun atmosfera morală unde
subiectul a trăit ori trăieşte ".
Ca fenomen psihologic, funcţia morală este compusă din elemente emoţionale
şi elemente cognitive. Dacă se ia în consideraţie calitatea acestor elemente, se pot
distinge patru categorii de subiecţi:
S indivizi a căror funcţie morală se reduce la unele cunoştinţe ale evaluării
morale, general acceptate, dar cărora le lipseşte aproape complet elementul
emoţional (imbecilii, debilii mintali etc);
9
 S indivizi care nu numai că posedă cunoştinţe despre regulile morale, dar sînt
capabili să reacţioneze emoţional la stimuli adecvaţi (oameni aşa-zişi normali);
S indivizi ale căror funcţii morale au suferit modificări în urma unor leziuni
patologice ale ţesuturilor cerebrale (traumatisme, encefalite etc); la această
categorie se întîlnesc frecvent fapte antisociale; sînt afectate elementele emoţionale
(afectivitatea);
Sindivizi care recunosc regulile morale, răspund emoţional la stimuli, însă au o
percepţie deformată a sensului real al actului, sînt în eroare cu privire la
semnificaţia morală a acestuia.
Din combinaţia ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituţional şi o
anumită configuraţie a funcţiei morale, rezultă indivizi inadaptaţi care, la anumiţi
stimuli, vor reacţiona în contradicţie cu legea penală (care exprimă evaluările
morale acceptate de mediu).
în afară de personalităţile normale, Kinberg studiază şi cazurile
psihopatologice, în care există de obicei alterări grave ale funcţiei morale, şi
analizează pedispoziţiile spre delict în aceste cazuri.
Teoria inadaptării nu se referă la indivizi totalmente distincţi de „tipul
normal", deoarece, aşa cum precizează Kinberg, complexitatea personalităţii
umane face imposibilă divizarea umanităţii în două grupe: cei buni şi cei răi.
2.3 Teoria constituţiei criminale
Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno Di Tullio,
profesor la Universitatea din Roma; principala sa lucrare -
„Tratat de antropologie criminală" - a fost publicată pentru prima oară în anul
1945.
Prin constituţia criminală autorul înţelege „o stare de predispoziţie specifică
spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte
criminale, în general grave, în urma unor instigări exterioare ce rămîn sub pragul
ce operează asupra generalităţii oamenilor".
Pentru Di Tullio studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv
sociologic, ci totdeauna biosociologic. în acelaşi timp, biologul nu poate fi desprins
de psihic, deoarece „în realitatea organică a corpului uman nu există nici o
funcţie, afară de cele pur vegetative, care să se poată detaşa de activitatea psihică
"; rezultă că personalitatea individului nu poate fi corect apreciată decît după
criterii biopsihologice.
Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc
la formarea unei personalităţi criminale (personalitatea predispusă spre crimă). Un
prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa puternică, aceasta
trebuie însă considerată ca o posibilitate sporită, iar nu ca o determinare absolută.
Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale,
hormonale etc.
Vîrsta şi crizele biologice pe care le antrenează sînt de asemenea importante:
pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi
procesele involutive ale îmbătrînirii, pot conduce la tulburări de comportament şi
chiar la crimă.
După analizarea minuţioasă a unei multitudini de factori, Di Tullio conchide:
„Se poate afirma că predispoziţia spre crimă este expresia unui ansamblu de
condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale (care se trag din viaţa
intrauterină, din naştere; înnăscute) sau dobîndite care, diminuînd rezistenţa
individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă
probabilitate, să devină un criminal". Di Tullio nu ignoră, după cum s-ar putea
crede, factorii sociali ori fizici, exteriorul individului. El face o analiză minuţioasă
a acestora, însă conchide că ei nu pot avea o influenţă reală decît în măsura în care

10
întîlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel
de personalităţi.
„De unde convingerea noastră că mediul nu devine un factor criminogen decît
dacă, prin grava sa persistenţă, poate exersa asupra individului o influenţă
peiorativă (care comportă o idee de rău; care depreciază lucrul sau persoana
denumită), degenerativă (a ajunge în stare de declin moral; a degrada, a
decădea), patologică şi să provoace în acest fel un „super-eu" amoral, un
dezechilibru psihic acompaniat de instigări criminogene, sau dacă operează
asupra unor indivizi în mod particular receptivi, ca urmare a constituţiilor
biopsihice ".
După cum se poate observa, cercetările şi concluziile lui Di Tullio s-au
apropiat cel mai mult de teoria lombrossiană; autorul se foloseşte însă de unele
descoperiri noi în domeniul biopsihologiei şi geneticii; în plus, nu evită să se
pronunţe asupra factorilor sociali şi asupra legăturii dintre aceştia şi personalitatea
criminală.
2.4 Teoria genetică (sau teoria aberaţiei cromozomice)
Cariotipul uman presupune 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, dintre
care 22 reprezintă „soma" (partea neproductivă), iar o pereche reprezintă germenul
(partea ce asigură reproducerea) alcătuit din cromozomi sexuali. Sensul genetic
este condiţionat de prezenţa sau absenţa unui cromozom particular notat cu litera
y; astfel, formula feminină este 46xx, iar formila masculină este 46xy.
Materialul cromozomic uman a fost descris pentru prima oară în mod corect în
1956 ulterior, s-a descoperit, prin diferite cercetări succesive, că pot exista unele
anomalii cantitative ori calitative, unele abateri de la cariotipul normal. Anomaliile
cromozomice frecvente la delincvenţi sînt în legătură cu cromozomii sexuali.
O primă anomalie relevantă descoperită este reprezentată de formula 47xxy,
respectiv existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul x (anomalie denumită
sindromul Klinefelter). Subiecţii ce reprezintă această anomalie au o aparenţă
masculină, sînt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau
absentă.
S-a stabilit că frecvenţa sindromului Klinefelter printre criminali este de 5 pînă
la 10 ori mai mare decît în rîndul populaţiei generale.
Faptele comise de aceste persoane sînt diverse (furt, agresiune), dar se poate
observa o tendinţă spre o „tematică" sexuală: fie homosexualitate, pedofilie, fie
furt din raţiuni fetişiste, voaierism etc. Din punct de vedere psihic, aceşti subiecţii
se evidenţiază prin: caracter pasiv, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie;
deseori prezintă tulburări mintale. S-a observat astfel că excesul de cromozomi x
nu are drept consecinţă doar criminalitatea, ci că „aceasta se integrează într-o
personalitate deseori deja anormală psihiatric ".
O altă anomalie este reprezentată de sindromul xyy, unde apare deci un
cromozom y în exces. Subiecţii din această categorie prezintă, un plan morfologic,
destul de puţine particularităţi: sînt indivizi cu aparenţă masculină, deseori înalţi
(depăşesc 1,80 m); se observă uneori o anomalie în configuraţia urechilor, calviţie,
miopie, dar aceste trăsături nu sînt constante. Frecvenţa acestui careotip printre
criminali este, după unele estimări, de circa 10 ori mai mare decît în rîndul
populaţiei generale.
Acest sindrom a interesat foarte mult cercetarea criminológica, deoarece
antrenează frecvent violenţa şi omucideri, iar predispoziţia generală spre crimă este
mai netă decît în cazul sindromului Klinefelter.
In doctrina criminológica s-a subliniat că ambele anomalii, ca şi altele mai
puţin relevante cu privire la fenomenul criminal, pot exista şi la indivizi perfect
normali „atît prin intelegenţă, cît şi prin comportament". Aceasta duce la
concluzia că anomaliile în cauză „constituie o predispoziţie, şi chiar dacă subiecţii
11
respectivi ajung fi-ecvent să comită infracţiuni, acest deznodămînt nu este
obligatoriu ".
In aceste circumstanţe, explicaţiile bazate pe formula cromozomică nu pot fi
generalizate. De fapt, după o adevărată „explozie" de cercetări în această direcţie,
ce a avut loc în anii '70 ai secolului XX, cînd se vorbea la un moment dat de
„cromozomul crimei", interesul criminologilor s-a diminuat constant. Un rol
„descurajator" este posibil să-1 fi avut şi problema etico-juridic care se poate naşte
în urma unor constatări de genul celor sus-amintite;
aceste probleme au fost sesizate în doctrina criminológica, în chiar perioada de
„înflorire" a cercetărilor cromozomice.
într-un secol în care anti-discriminarea are toate motivele socioumane, dar şi
politice să ajungă uneori la anti-ştiinţă, teoriile biologice se găsesc în mod firesc în
impas. Este însă foarte posibil ca biologia criminală să nu-şi fi spus încă ultimul
cuvînt.
Teoriile psihosociale
2.5 Teoria asociaţiilor diferenţiate
Această teorie aparţine criminologului american Edwin Sutherland, profesor la
Universotatea din Indiana.
Principala lucrare a lui E. Sutherland a fost publicată pentru prima oară în
1924, cu titlul „Criminologie". Ulterior lucrarea a fost completată şi reeditată în
anul 1934, sub denumirea „Principii de criminologie". O ultimă variantă cu acelaşi
titlu a fost publicată în anul 1955, sub îngrijirea colaboratorului principal al lui
Sutherland, Donald R. Gressey.
în cuprinsul „Principiilor de criminologie", Sutherland formulează teoria
asociaţiilor diferenţiate. Pentru formularea teoriei sale, autorul pleacă de la o
premisă conform căreia în plan metodologic nu se poate vorbi de un caracter
ştiinţific al unei teorii criminologice, dacă aceasta nu răspunde acelor exigenţe la
care este supusă orice teorie ştiinţifică. în speţă, „condiţiile cărora le sînt atribuite
cauzele delincventei trebuie să fie totdeauna prezente, dacă există delincventă, şi
totdeauna absente, dacă nu există delincventă".
Pornind de la această premisă, autorul constată că există două tipuri de
explicaţii ştiinţifice ale fenomenului criminal: „să fie în funcţie de elementele care
întră în joc în momentul în care infracţiunea este comisă, fie în funcţie de
elementele care şi-au exercitat influenţa anterior, mai ales în viaţa
delincventului". In primul caz, explicaţia poate fi calificată „mecanistă",
„situaţională" sau „dinamică"; în al doilea caz - istorică sau genetică.
Sutherland consideră că teoria face parte din categoria explicaţiilor genetice
(ceea ce echivalează de fapt cu explicaţiile etiologice în opoziţie cu cele dinamice).
El fondează această explicaţie pe ipoteza că un act criminal se produce atunci cînd
există o situaţie propice (care asigură atingerea unui scop favorabil, oportun,
prielnic), pentru un individ determinat.
Explicaţia actului criminal în viziunea lui Edwin Sutherland presupune
următoarele coordonate:
S comportamentul criminal este învăţat; el nu este ereditar; iar cel care nu a
primit o „pregătire" criminală nu inventează crima;
Sînvăţarea se realizează în contact cu alte persoane, printr-un proces complex
de comunicare;
Sînvăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrîns de persoane;
Sprocesul de învăţare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a
infracţiunilor; orientarea mobilurilor, a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi
atitudinilor;
S orientarea mobilurilor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de
interpretarea favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiilor legale;
12
 Sun individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectivului legii
domină interpretările favorabile; „ acesta constituie principiul asociaţiilor
diferenţiate ", „ cei care devin criminali o fac pentru că sînt în contact cu modele
criminale şi nu au sub ochi modele anti-criminale ";
S asociaţiile diferenţiate pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii
etc;
S formaţia criminală prin asociaţie nu se dobîndeşte doar prin imitaţie;
S comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de nevoi şi valori, dar
nu se explică prin aceasta (hoţul fură în genere pentru a avea bani, dar tot pentru a
avea bani muncesc şi oamenii cinstiţi).
Mecanismul anterior explică fenomenul criminal la nivel individual. Existînd
raţionamentul la nivel colectiv, se poate explica şi criminalitatea: o rată a
criminalităţii ridicată este datorată unei „organizări sociale diferenţiate". Un grup
poate fi organizat fie de manieră a favoriza dezvoltarea fenomenului criminal, fie
de manieră a i se opune. Majoritatea grupurilor sînt ambivalenţe, iar rata
criminalităţii este expresia unei organizări diferenţiate a grupului. Organizarea
diferenţiată a grupului, înţeleasă ca explicaţie a variaţiilor ratei criminalităţii,
corespunde explicaţiei prin teoria asociaţiei diferenţiate a procesului prin care
indivizii devin criminali.
în opinia lui Edwin Sutherland, teoria asociaţiilor diferenţiate este singura
capabilă să ofere o explicaţie cu caracter general valabil pentru fenomenul
criminal.
2.6. Teoria conflictelor de culturi
Teoria conflictelor de culturi, sau a conflictelor culturale, aparţine
criminologului american Thirsten Sellin, profesor al Universităţii din Pennsylvania
şi timp de mai mulţi ani preşedinte al Societăţii Internaţionale de Criminologie.
Principala lucrare a lui Sellin - „Conflictul cultural şi crima" - a fost publicată
pentru prima dată în 1938. Lucrarea a avut un mare succes în SUA şi treptat a
căpătat o reputaţie mondială, fiind tradusă în limbile spaniolă, franceză, japoneză.
Pentru Sellin, demersul cognitiv vis-â-vis de fenomenul criminal pleacă de la
premise nefavorabile, crimino logia fiind considerată „ o ştiinţă bastardă, născută
din preocuparea generală faţă de o calamitate socială". O cunoaştere pur
ştiinţifică în criminologie este iluzorie, tocmai datorită obiectului cercetării:
comportamentul uman este indeterminabil, ceea ce face imposibil adevărul
ştiinţific.
în aceste condiţii, „ambianţa" criminologiei ar trebui să se limiteze doar la
formularea unor ipoteze cu un grad sporit de probabilitate. Pe aceste coordonate
limitative a înţeles autorul să-şi construiască teoria. Aceasta nu se năştea pe un
teren gol, deoarece, la vremea respectivă, mai multe studii fuseseră consacrate
subiectului „conflict de cultură" şi delicventă, chiar dacă nu fuseseră încă definite
în mod clar conceptele.
Termenii cultură şi conflict, ce alcătuiesc atît titlul lucrării lui Sellin, cît şi
elementele principale ale teoriei, au o semnificaţie particulară, ce impune unele
explicaţii. Astfel, prin termenul cultură autorul desemnează „totalitatea ideilor,
instituţiilor şi produselor muncii care, aplicate la grupuri determinate de fiinţe
umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale, despre tipuri de crimă, despre
cultură naţională etc. In acest sens al termenului, populaţia cea mai primitivă, mai
înapoiată, mai analfabetă şi cea mai puţin luminată posedă o cultură".
Prin „conflict natural" autorul desemnează lupta între valori morale ori norme
de conduită opuse sau aflate în dezacord. La rîndul lor, normele de conduită
înseamnă reguli exprimate sau implicite, pe care o persoană le urmează atunci cînd
se găseşte într-o situaţie care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa.

13
 Codul personal de morală al individului depinde de normele pe care le-a
căpătat, în urma experienţelor pe care le-a trăit ca membru al unor diverse grupuri
sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită, care se impun a fi respectate.
„Din acest punct de vedere, codul de conduită al gangsterilor este un cod moral în
aceeaşi măsură ca decalogul ori legea penală ".
în lumea modernă, individul se găseşte din ce în ce mai des în contact cu valori
şi norme diferite. Diferenţele etnice, sociale, de vîrstă, profesionale, religioase
antrenează diferenţe de reguli şi valori morale. în aceste condiţii, apar inevitabil
situaţii în care individul, supunîndu-se unei norme acceptate de grupul din care
face parte (sau de unul dintre aceste grupuri), riscă să încalce o alta, aparţinînd
altui grup cu care intră în contact.
Se poate vorbi de un conflict cultural „ atunci cînd conduita unei perioade,
socialmente aprobată sau chiar cerută într-o anumită situaţie, nu este apreciată
de aceeaşi manieră de toate grupurile sociale la care ea datorează supunere ".
în mod frecvent, conflictul normativ între cele două (sau mai multe) sisteme de
referinţă este receptat la nivelul psihicului, iar conduita pe care individul o va urma
va fi în funcţie de ponderea unuia sau altuia dintre sistemele la care se raportează.
Nu este însă obligatoriu ca acest conflict normativ să se convertească într-un
conflict mintal. Chiar în situaţii aparent clare de încălcare a legii e posibil ca
individul să acţioneze fară a avea această reprezentare, datorită reportării
unilaterale la un sistem diferit de valori. Pentru a ilustra această situaţie, Selin dă
următorul exemplu.
Un bărbat de origine siciliana care locuia la New Jerscy îl ucide pe seducătorul
fiicei sale în vîrstă de 16 ani. Sicilianul îşi exprimă surprinderea în momentul în
care fu arestat, atît timp cît nu făcuse altceva decît să apere de o manieră
tradiţională onoarea familiei sale. Autorul constată că în acest caz nu a existat un
conflict mintal, „conflictul a fost extern şi s-a produs între coduri sau norme
culturale ".
Există în principal trei situaţii generatoare de conflict:
1. Conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale, dar bazate pe
valori diferite (este cazul colonizării, cînd asimilarea legislaţiei este prea
rapidă);
2. Conflictul se poate situa între legi arbitrare (ca cele din starea de ocupaţie)
ori legi care favorizează corupţia, pe de-o parte, şi indivizii care se supun
unor concepţii morale sănătoase, pe de altă parte;
3. conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate
şi indivizi ce au coduri morale particulare (cazul imigranţilor).
Focul produs între normele de conduită diferite este în mod particular
pronunţat în societatea americană, care a cunoscut mai multe valuri de imigranţi.
Teoria lui Sellin poate fi însă adaptată şi la celelalte societăţi occidentale, care au
cunoscut sau cunosc fenomenul imigrant, precum şi la orice tip de societate în care
se pot manifesta conflicte sub una din celelalte două variante.
Teoria conflictelor de culturi nu poate oferi însă decît o explicaţie parţială a
fenomenului criminal. Ea poate fi considerată ca o formă particulară de
manifestare a teoriei asociaţiilor diferenţiate, aşa cum de altfel o consideră
Sutherland. Referindu-se la conflictele de culturi, Sutherland admitea că acestea
„au o influenţă asupra criminalităţii, mai ales prin aceea că determină asociaţii
diferenţiate, cu exemple de comportament care încurajează violarea legii penale
".
2.7. Teoria anomiei
Sociologul american R. Merton formulează o teorie bazată pe conceptul de
anomie, într-o lucrare apărută iniţial în 1949 şi publicată ulterior în 1957 cu titlul:
„Teoria socială şi structura socială".
14
 Anomia este concepută ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei,
ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. în explicarea stării
de anomie autorul utilizează două concepte: cel de cultură şi cel de organizare
socială.
Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor
în societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă. Organizarea
socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglează accesul la cultură
şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Starea de anomie se instalează atunci cînd există un decalaj prea mare între
scopurile propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii
sociale. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate,
pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.
Atît fenomenele descrise de Merton, cît şi mecanismele explicative pe care
acesta le propune, sînt valabile pentru societăţile de consum şi „cultura de masă".
în acest context, atracţia cîştigului material şi a puterii reprezintă o tentaţie la care
se cedează prea uşor, deoarece „în timpul procesului de socializare nu se
dobîndeşte respectul faţă de regulile ce guvernează accesul la scopurile urmărite".
De aceea, aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, „analiza clasică a lui
Merton asupra anomiei rămîne una din sursele de inspiraţie cele mai bogate
pentru cercetătorii, care studiază formele şi potenţialul de devianţă al societăţii
americane ".
Avînd în vedere precizările de mai sus, teoria anomiei ar părea limitată din
punct de vedere geografic. în contextul în care societăţile occidentale cunosc de
mai multă vreme o tendinţă spre „stilul de viaţă american", iar în ţările est-
europene, în ultimul timp „cultura" americană este însuşită rapid, cel puţin în
privinţa scopurilor (mai ales latura materială), graniţele geografice ale teoriei se
estompează (se atenuează, slăbesc).
Ipotezele sugerate de Merton au trezit un interes deosebit în lumea ştiinţifică şi
numeroase cercetări ulterioare au încercat să testeze valabilitatea acestor ipoteze.
Astfel, s-a constatat, spre exemplu, existenţa unei legături directe între tendinţa
spre delincvente la unii minori şi anomia familială. Prin anomie familială s-a
desemnat starea de confuzie sau absenţa consensului cu privire la normele de
conduită şi la valori printre membrii aceleiaşi familii.
Alte cercetări au scos la iveală, că delincventa din obişnuinţă este legată mai
mult de slăbirea normelor decît de conflictul de norme, în timp ce delincventa
ocazională şi cea a adolescenţilor sînt favorizate mai mult de slăbirea acestora.
Departe de a-şi pierde actualitatea, această teorie cu izvoare centenare continuă şi
astăzi să se afle la baza cercetărilor cu caracter empiric.
2.8. Teoria angajamentului
Această teorie a sociologului american Howard S. Beeker este formulată în
cuprinsul celebrei sale lucrări „Marginalii" sau „Cei din afară" publicată în 1963.
Beeker este unul dintre principalii reprezentanţi ai curentului internaţionalist,
ce se înscrie în sfera largă a criminologiei „reacţiei sociale", care consideră că
devianţa şi, implicit, delincventa reprezintă o creaţie a structurilor sociale, structuri
ce „etichetează" individul ca deviant (sau delincvent).
Cu toate acestea, în lucrarea lui Beeker întîlnim şi un „model secvenţional al
delincventei"; ea poate fi înscrisă foarte bine în cadrul explicaţiilor privind
„trecerea la act" (criminologia dinamică), în plus, teoria angajamentului reprezintă
o explicaţie de tip etiologic şi se preocupă de a afla „de ce anumiţi indivizi
respectă legea".
Pornind de la această interogaţie, Beeker găseşte un răspuns posibil în ideea de
angajament. „Termenul angajament trimite la procesele prin care diverse tipuri de
interese sînt în mod progresiv investite în adoptarea anumitor linii de conduită cu
15
care nu par să aibă raporturi directe. în urma acţiunilor pe care le-a realizat în
trecut sau datorită funcţionării obişnuite a diferitelor mecanisme instituţionale,
individul consideră că trebuie să adopte anumite linii de conduită, în lipsa cărora
numeroase din activităţile sale s-ar vedea în mod indirect compromise". Altfel
spus, individul respectă legea penală pentru a nu pierde avantajele pe care le
presupune viaţa socială în care este „angajat".
Dacă această constatare este corectă, atunci şi reciproca este valabilă,
respectiv: un individ comite o infracţiune deoarece nu este suficient de „angajat" în
antrenajul social, practic el „nu are ce pierde": „Pentru acela care nu are nici
reputaţie de apărat, nici slujbă de păstrat în viaţa convenţională, menţinerea
aparenţelor conforme convenţiilor nu reprezintă o miză; el este deci liber să se
supună impulsurilor sale ".
Pe lîngă această variantă „clasică", Beeker mai admite existenţa unei a doua
căi spre delincventă. Pentru această explicaţie el foloseşte conceptul de „tehnici de
neutralizare", introdus de sociologii americani Sykes şi Matza, care are în vedere
„justificările" pe care delincvenţii le utilizează pentru a aproba propriile acţiuni
infracţionale.
O primă tehnică de neutralizare apare în situaţia în care delincventul se
consideră el însuşi „descărcat de responsabilitatea" propriilor acţiuni; el se
consideră o „minge de biliard", aruncată din situaţie în situaţie, într-o totală
neputinţă.
O a doua „tehnică" se creează în legătură cu prejudiciul comis prin infracţiune
şi care, în viziunea infractorului, poate fi considerat uneori inexistent: un furt de
maşină poate fi considerat un „împrumut" şi un scandal între bande poate fi
perceput ca o ceartă particulară, o luptă reciproc acceptată, ce nu interesează
ansamblul comunităţii.
A treia tehnică de neutralizare este reprezentată de situaţia în care delincventul
consideră că vătămarea pe care o produce este justă: agresiunile contra
homosexualilor, atacurile împotriva minorităţilor, vandalismul conceput ca o
răzbunare împotriva profesorului ori reprezentantului administraţiei şcolare care nu
a fost „corect" etc.
O a patra tehnică implică o „condamnare a celor ce condamnă", aceştia pot fi
consideraţi de către infractor ipocriţi, delincvenţi deghizaţi ori indivizi împinşi de o
ură personală.
In sfîrşit, o ultimă tehnică de neutralizare constă în sacrificarea exigenţelor
sociale generale în schimbul salvării celor ale unui grup social restrîns.
îndepărtarea de normă se face în acest caz prin respingerea altor norme, care sînt
considerate mai presante sau par să ceară o loialitate de un grad superior.
Rezumînd cele arătate anterior, putem constata că, în opinia lui Beeker,
individul comite o faptă penală fie că nu este suficient de integrat social şi deci nu
are ce pierde, fie deoarece îşi găseşte unele „justificări" pentru actele sale ilegale.

Teoriile psihomorale
1. Teoriile psihomorale de natură psihanalitică
Teoria criminalului nevrotic
Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine criminologilor Fr.
Alexander şi U. Staub şi este expusă în lucrarea acestora „Criminalul şi judecătorii
săi", publicată în 1929 la Viena.
în viziunea celor doi cercetători, criminalitatea poate fi calificată în
următoarele trei categorii:
1. Criminalitatea imaginară, care transpune în vise, fantezii sau acte ratate;
16
 2.Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care supraeul
suspendă instanţa sa morală, în urma unei vătămări sau ameninţări iminente pentru
eu (cazurile în care conduita criminală este consecutivă unui şantaj, unei
ameninţări ori unei stări apropiate de legitimă apărare etc);
3.Criminalitatea obişnuită, această categorie cuprinde la rîndul ei trei tipuri de
criminali;
a)Criminalii organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavii
mintal care prezintă alterări ale capacităţii de discernămînt ori lipsa acestuia);
b)Criminalii normali, caracterizaţi prin aceea că sînt sănătoşi din punct de
vedere psihic, dar sînt socialmente anormali; aceştia fac parte dintr-o colectivitate
criminală şi se comportă conform moralei acesteia; nu prezintă conflict între eu şi
supraeu;
c) Criminalii nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri
inconştiente; eul este învins de sine, care scapă determinării supraeului; în aceste
cazuri se constată existenţa unui sentiment de vinovăţie, însoţit de angoasa
pedepsei; criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o
autorizare a recidivei; doar „gîndul" criminal este suficient pentru a dezvolta
sentimentul de culpabilitate şi nevoia de pedeapsă.
Teoria personalităţii antisociale
Această teorie are la bază constatările psihanalizei freudiene cu privire la
„evenimentele din prima copilărie", la care se adaugă o serie de rezultate obţinute
prin cercetările altor specialişti.
O variantă a acestei teorii a fost expusă de Kate Friedlander într-o lucrare
dedicată delinerenţei juvenile. Se consideră că, la origine, copilul este o fiinţă
absolut instictivă, dominată de principiul plăcerii; el urmează să se conformeze
principiului realităţii, care caracterizează adaptarea socială, printr-un proces lent de
modificare ori sublimare a instinctelor.
Procesul de adaptare parcurge trei etape:
1. Faza primelor reiaţi dintre copil şi părinţi;
2. Faza formării supraeului;
3. Faza formării relaţiilor de grup în sînul familiei.
Prima fază este şi cea mai importantă, cuprinzînd atît fixaţiile libidoului
(dorinţă permanentă de a-şi satisface instinctele sexuale), cît şi complexul oedipian
(atracţie sexuală manifestată de individ, în primele faze ale copilăriei, faţă de
părintele de sex opus, şi dorinţa corelativă de suprimare a părintelui de acelaşi
sex); de rezolvarea acestuia din urmă va depinde în cea mai mare măsură
dezvoltarea ulterioară a personalităţii.
în cea de-a doua fază, copilul încearcă să se identifice cu părinţii şi are loc un
proces imitativ. Desigur că, dacă mediul familial este criminal, copilul va avea
toate şansele să urmeze acelaşi comportament.
în sfîrşit, cea de-a treia şi ultima fază are rolul de a asigura adaptarea socială a
copilului. Relaţiile ce se dezvoltă în cadrul grupului familial în această perioadă
reprezintă o copie „micro" a relaţiilor sociale de mai tîrziu; orice element negativ
care poate vicia aceste prime relaţii - gelozie, sentiment de injustiţie etc. - va avea
un rol negativ asupra adaptării sociale a individului. Rezultă că în adaptarea
socială, respectiv în formarea personalităţii individului factorii primordiali sînt cei
familiali; „toţi ceilalţi factori sociali sînt secundari".
Rolul hotărîtor al evenimentelor din copilărie în formarea unei personalităţi
antisociale a fost subliniat şi de alte cercetări de psihologie criminală. S-a pus
accentul uneori pe carenţele afective materne, care generează o lipsă de afectivitate
copilului, ceea ce poate duce ulterior la un comportament criminal. în general însă,
mediul infantil timpuriu, „ cînd părinţii reprezintă polul semnificativ al unei

17
structuri impersonale", poate deveni un factor criminogen pentru viitorul tinerei
fiinţe.
Teoriile psihomorale autonome
Teoria instinctelor
Această teorie aparţine criminologului belgian Etienne de Greeff, considerat pe
bună dreptate fondatorul criminologiei clinice, dar şi unul dintre pionerii
criminologiei dinamice, prin formularea unei teorii a trecerii la act.
întreaga doctrină a criminologului belgian se fondează însă pe o anumită
concepţie asupra personalităţii delincventului - cea care ţine de etiologia
psihomorală.
Pentru de Greeff, personalitatea delinerentului, ca personalitate umană în
general, este determinată de instincte. Instinctele însă, pe de o parte, nu se opun
inteligenţei şi nu pot fi separate de aceasta. Pe de altă parte, nu se poate identifica
la om o manifestare instinctuală pură, în sensul că mai multe instincte, mai multe
tendinţe acţionează şi îşi produc efectele asupra conduitei umane în acelaşi timp:
„acest ansamblu de tendinţe instinctive organizate între ele ţinînd cont de viitor,
adică organizate potrivit preocupărilor intelegenţei, formează structura afectivă".
In cadrul acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de
instincte: instinctele de apărare şi instinctele de simpatie. Instinctele de apărare
contribuie la conservarea eului, funcţionează sub semnul sentimentului de justiţie
şi de responsabilitate a „celuilalt", au la bază agresivitatea, tind spre reducere
progresivă a individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute
mecanic. Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcţionează sub
semnul abandonului de sine şi acceptarea totală a „celuilalt", au la bază
subordonarea şi devotamentul faţă de celălalt, tind spre o valorizare extremă a
celuilalt.
Nici una din cele două categorii nu se poate realiza integral; există o opoziţie
permanentă între instinctele de apărare şi cele de simpatie; viaţa psihică se
desfăşoară sub semnul conflictului permanent dintre structurile afective.
Tendinţa de a alege securitatea în dauna activităţii dă naştere unui sentiment de
vinovăţie, a cărui lichidare se încearcă prin „reîntoarcerea către celălalt". în tot
acest conflict se creează un echilibru precar; în aceste condiţii tulburările de
caracter şi insuficienşele intelegenţei vor favoriza trecerea la actul criminal.
Este de reţinut că explicaţiile complexe pe care le desfăşoară criminologul
belgian în legătură cu structurile afective reprezintă doar „terenul pregătitor"
pentru dezvoltarea unei teorii a trecerii la act, care depăşeşte sfera preocupărilor de
natură etiologică.
Teoria personalităţii criminale
Această teorie aparţine celebrului criminolog francezii Jean Pinatel, fiind
concepută ca un model explicativ, capabil să aducă lămuriri atît în ce priveşte
geneza (etiologia), cît şi dinamica actului criminal.
Noţiunea de personalitate criminală nu trebuie înţeleasă ca un tip antropologic,
o variantă a speciei umane. Ea este „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un
concept operaţional".
Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi; nu există
o diferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal: „Psihanaliza ne-a
învăţat în acest sens unele lucruri pe care le ştim încă de la Decalog. Orice om, în
circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent".
Inexistenţa unei diferenţe de natură între oameni nu exclude însă existenţa unor
diferenţe graduale în privinţa „pragului lor delincvenţial". Unii indivizi au nevoie
de „instigări" exterioare grave, iar alţii de „instigări" lejere pentru a prezenta reacţii
18
delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de
anumite trăsături psihologice care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc „nucleul
central al personalităţii criminale".
Componentele nucleului personalităţii criminale care comandă condiţiile
trecerii la act sînt: egocentrism, labilitate, agresivitate, indiferenţă afectivă.
Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi.
Labilitatea (de la „labilis", care înseamnă a aluneca, a cădea, a atîrna) reprezintă o
lipsă de prevedere, o „ deficienţă de organizare în timp ", o instabilitate.
Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergînd de la
simpla afirmare a eului pînă la ostilitate; ea se manifestă printr-un „dinamism
combativ", care are ca funcţie „ învingerea şi eliminarea obstacolelor şi
dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane ".
Indiferenţa afectivă (sau insensibilitatea morală) reprezintă acea trăsătură
negativă prin care individul este împiedicat de a „ încerca emoţii şi înclinaţii
altruiste şi simpatice ", el este dominat de egoism şi răceală faţă de aproapele lui.
Cele patru componente nu trebuie analizate în mod individual; reunirea tuturor
componentelor, precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter particular
personalităţii în ansamblul ei. „Nucleul personalităţii criminale este o structură
dinamică. încă o dată, reunirea şi asocierea acestor componente, dintre care nici
una nu este anormală în sine, acţiunea şi interacţiunea lor trebuie luate în
consideraţie. Nucleul personalităţii criminale este o rezultantă, şi nu un dat".
Iniţial, teoria personalităţii criminale a fost concepută pentru a explica
fenomenul criminal individual. Ulterior, această teorie a fost extinsă cu privire la
criminalitate. Perfecţionată în anii '80 ai secolului XX de către autorul ei, această
teorie a fost validată printr-o serie de studii criminologice.
Teoria personalităţii criminale reprezintă astfel una dintre ultimele explicaţii
etiologice importante. Totodată, ea a constituit o bază de lansare pentru teoria
„trecerii la act", ce aparţine criminologiei dinamice, „succesoarea" etiologiei
criminale.
Conştientul - eu;
Subconştientul - sine/supereu.
Ce vreau? Ce fac? Ce trebuie?
(Id) (Ego) (Superego)
Şinele Eul Supereul
„Dacă te simţi bine, Principiul Principiul
fă-o "
Realităţii etic/moral

Tema 3. Criminalitatea şi caracteristicile ei de bază (2 ore)

3.1. Noţiunea criminalităţii.
3.2. Indicatorii cantitativi ai criminalităţii.
3.3. Indicatorii calitativi ai criminalităţii.

3.1. Noţiunea criminalităţii.

Este cert faptul, că criminalitatea întotdeauna a fost şi continuă să fie cel mai
periculos fenomen din societate; Din aceste considerente, ea rămîne a fi una dintre
19
cele mai importante probleme atît în domeniul investigaţiilor criminologice, cît şi a
altor ştiinţe soeial-juridiee.
Noţiunea de „criminalitate" se foloseşte mai des în cazurile; cînd este vorba
despre o pluralitate de infracţiuni, o totalitate statistică a lor. .
La finele anilor Kuzneţova defineа criminalitatea ca un fenomen social cu
caracter de masă, variabil din punct de vedere istoric, fenomen, care are un caracter
juridico-penal şi de clasă, fiind constituit dintr-o totalitate de infracţiuni, comise în
societatea respectivă, într-o perioadă de timp determinată.
În literatura de specialitate se menţiona, de asemenea, şi faptul că: criminalitatea
apare nu numai sub forma multiplelor infracţiuni, dar şi a persoanelor care le
comit. Nu în zădar, evidenţa criminalităţii este înfăptuită după faptele infracţionale
şi persoanele ce le-au, săvîrşit.
Academicianul rus V. Kudreavţev a expus ideea, precum că criminalitatea
include în sine întreaga totalitate de infracţiuni comise şi consecinţele social-
periculoase survenite.
Aşadar, criminalitatea reprezintă un fenomen social-juridic negativ cu caracter
de masă, variabil din punct de vedere istoric, care este constituit din totalitatea
infracţiunilor comise pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată de timp,
ce se caracterizează prin indicatori cantitativi (nivelul, dinamica) şi calitativi
(structura, caracterul).
Deşi criminalitatea este concepută în mod diferit, majoritatea definiţiilor conţin
un. şir de trăsături comune (socialul, variabilitatea, caracterul de masă, totalitatea
faptelor infracţionale etc.).
Criminalitatea este un fenomen social. O dată ce criminalitatea există şi se
dezvoltă în societate, rezultă că ea este şi un produs al acesteia. însăşi
criminalitatea nu este condiţionată de natura biologică a omului, cu toate că aceasta
poate manifesta o influenţă criminogenă determinată în geneza comportamentului
infracţional, dar de natura şi conţinutul relaţiilor şi contradicţiilor sociale. Fiind un
produs periculos al societăţii criminalitatea îi cauzează prejudicii considerabile.
Din aceste motive, lupta cu acest fenomen necesită în cea mai mare măsură
elaborarea şi aplicarea măsurilor sociale, care dau rezultate evidente în ceea ce
priveşte controlul asupra lui.
Provenienţa socială a criminalităţii se adevereşte reieşind din cercetările
realizate în diferite ţări ale lumii. Rezoluţiile, principiile călăuzitoare, analizele şi
alte materiale ale congreselor ONU, orientate asupra explicării, prevenirii şi
controlului asupra fenomenului criminal, reies din natura socială a criminalităţii.
Criminalitatea este nu numai un fenomen social dar şi juridic. Caracterul juridic
al fenomenului criminal derivă din străvechiul principiu '„Nulunv crimen sine lege"
(nu există infracţiune tară lege), care este fixat în majaritatea sistemelor de drept
ale lumii, inclusiv în Constituţia Republicii Moldova (art. 22) şi Codul penal al
Republicii Moldova (art.3). Numai incriminarea formelor periculoase de
cornportamerife în legislaţia penală ne permite de a le declara infracţiuni,
totalitatea cărora constituie un fenomen juridico-penal.
Criminalitatea este un fenomen negativ, consecinţele ei fiind considerabile.
Infracţiunile cauzează pagube irecuperabile personalităţii, economiei, ordinii şi
20
securităţii publice, organelor statale şi obşteşti, ecologiei* precum şi altor obiecte
de atentare. Date precise cu privire la prejudiciile criminalităţii nu există. Unele din
aceste date pot fi relevate reieşind in statistica omorurilor intenţionate înregistate în
ultimii 40 de ani pe teretoriul ex-URSS, în rezultatul căror au murit mai mult de 1
mln. de oameni. Totodată, o mare patre a omorurilor intenţionate devin latente,
fiindcă sînt mascate ca moarte firească, pierderi rară veste, sinucideri etc.
Criminalitatea provoacă zilnic pagube enorme de ordin fizic, material şi moral,
fapt ce demonstrează caracterul ei negativ.
Criminalitatea reprezintă un fenomen cu caracter de masă. Conform unor date
estimate, criminalitatea mondială atinge cifra de circa 400-500 mln. în timp de un
an. în-Moldova se înregistrează anual aproximativ 40000 infracţiuni. însă
indicatorii criminalităţii reale sînt de 4-5 ori mai înalţi, decît cei înregistraţi.
Studierea infracţiunilor, ca şi a oricăror altor fenomene, ne
demonstrează că anume în masă pot fi relevate însuşiri noi ale acestora.
Criminalitatea ca fenomen social cu caracter de masă posedă anumite
particularităţi specifice (cantitative şi calitative), care nu pot fi observate în
cazurile unor infracţiuni aparte.
Criminalitatea este un fenomen istoric variabil. Graţie schimbărilor de ordin
social, economic, politic, ideologic, ştiinţific şi de altă natură, ce au loc în
societate, se modifică şi criminalitatea atît cantitativ; cît şi calitativ. De rînd cu
aceste procese are loc dispariţia treptată a unor forme de manifestare criminală şi
apariţia altor noi În legislaţia penală au fost incriminate pe parcursul ultimilor 10
ani noi forme de fapte infracţionale, cum ar fi fabricarea sau .punereVrn circulaţie
a hîrtiilor de valoare false (art. 1221); furtul sau utilizarea samovolnic» a energiei
electrice, termice sau a gazului (arh 1261); împiedicarea exercitării dreptului la vot
(art 1333); fabricarea şi comercializarea produselor (mărfurilor) periculoase pentru
viaţa şi sănătatea consumatorilor (art. 1591) etc. De asemenea, în actualul Cod
Penal al Republicii Moldova au fost incluse capitole noi (infracţiuni contra păcii şi
securităţii omenirii, infracţiuni în domeniul informaticii, infracţiuni ecologice),
care vizează un şir de fapte infracţionale din domeniile respective. Toate aceste
modificări influenţează esenţial asupra indicatorilor criminalităţii.

3.2. Indicatorii cantitativi ai criminalităţii

Indicatorii cantitativi sînt caracterizaţi prin nivelul şi dinamica criminalităţii.
Nivelul criminalităţii este un indicator important, care reflectă numărul absolut al
infracţiunilor şi al persoanelor ce le-au comis pe un anumit teritoriu, într-un
interval de timp concret. În acelaşi timp, poate fi vorba şi despre nivelul
infracţiunilor contra patrimoniului, cu caracter violent, din imprudenţă, despre
nivelul criminalităţii minorilor, femeilor, recidiviştilor, profesioniştilor şi a altor
grupe de infractori sau tipuri de infracţiuni (omoruri, violuri, furturi, jafuri etc.).
Acest indicator ne arată doar gradul de răspîndire generală a criminalităţii şi nu i-a
în consideraţie un şir de particularităţi, cum ar fi numărul populaţiei, migranţilor,
persoanelor cu dîficienţe psihice etc. Datele absolute şi relative despre infracţiuni
şi persoanele ce le-au comis nu dau întotdeauna posibilitate de a aprecia obiectiv
criminalitatea din diferite ţări sau regiuni, deoarece pe teritoriiîecomparate pot
21
locui un număr diferit de populaţie. Pentru a° evita cele nominalizate se utilizează
coeficientul criminalităţii.
Coeficientul criminalităţii este cel mai obiectiv indicator al nivelului
criminalităţii şi se calculează pe calea raportării datelor despre infracţiuni sau
infractori la datele despre populaţie.
Pentru efectuarea calculului şi aprecierea coeficientului criminalităţii în scopuri
criminologice este necesar de a cunoaşte şi a lua în consideraţie următoarele
momente. Răspunderea conform legislaţiei penale a Republicii Moldova survine de
Ia 14 ani (pentru un grup anumit de fapte infracţionale) şi de la 16 ani - pentru
toate infracţiunile. Din aceste considerente, coeficientul criminalităţii se calculează
la populaţia ce a atins vîrsta răspunderii, penale. în mod contrar, coeficientul va
cuprinde date care .nu corespund realităţii. în afară de aceasta,-demografii disting
populaţia permanentă şi temporară. Aceasta iarăşi are o mare importanţă pentru:
aprecierea criminalităţii din teritoriile cu un număr mare de locuitori temporari.
Spre exemplu, în oraşul Chişinău, locuitorii temporari (o mare parte locuiesc
ilegal) comit de la 1/3 pînă la jumătate din totalitatea infracţiunilor înregistrate.
În anul 1991, spre exemplu, în Suedia au fost înregistrate 1.045,306 infracţiuni,
iar în URSS - 3,223,147, adică de 3 ori mai mult. însă numărul populaţiei din
Suedia era în acel timp de 3 ori mai mic, decît în URSS. Căleulîhc! coeficientul
criminalităţii vom depista, că în Suedia el constituia 12154 infracţiuni la 100000
locuitori, iar în URSS - 1115 sau de 11 ori mai puţin. Datele obţinute nu înseamnă
încă, că ordinea de drept era de 11 ori mai înaltă în URSS, decît în Suedia. Sînt
necesare efectuarea comparărilor calitative complexe a nivelului de incriminare a
faptelor, plenitudinea înregistrării lor, eficacitatea lucrului organelor de drept etc.
În final, putem ajunge la concluzia că fără constatarea coeficientul criminlităţii
este dificil de a realiza acest lucru. Conform indicatorilor absoluţi din anii 1956
pînă în 1991, criminalitatea în URSS a crescut de 5,6 ori, iar conform coeficentului
criminlităţii - numai de 3,8 ori, fiindcăs-a luat în consideraţie şi creşterea
numărului populaţiei."
Intensitatea criminalităţii reprezintă în sine un parametru cantitativ-calitativ
complex al situaţiei criminogene de pe un anumit teritoriu (ţară, judeţ, raion etc.),
care indică nivelul manifestărilor criminale; ritmul creşterii şi gradul pericolului lor
social. Indicatorii intensităţii criminalităţii permit de a aprecia atît nivelul, cît şi
dinamica sau chiar structura ei. ;
În literatura de specialitate intensitatea criminalităţii se identifică, de obicei, cu
coeficientul criminalităţii, din care considerente, unii autori îl numesc coeficient al
intensităţii criminalităţii12 sau intensitatea mărimii relative.
Comparînd coeficienţii criminalităţii din diferite ţări, regiuni, teritorii se poate de
apreciat în mod obiectiv în care localitate este mai înaltă sau mai joasă intensitatea
criminalităţii. în anul 1998, spre exemplu au fost înregistrate în zona Chişinău
178,1 infracţiuni la 10000 locuitori, iar zona Bălţi - 71,8 infracţiuni. Prin urmare,
intensitatea criminalităţii în prima regiune era de 2,5 ori mai mare decît în a doua.
Despre schimbarea intensităţii criminalităţii ne mărturisesc nu numai
indicatorii nivelului criminalităţii şi a unor tipuri separate ale ei, dar şi
modificările corespunzătoare în dinamică şi structură, precum şi cotele
22
părţi ale unor fapte grave, deosebit de grave şi excepţional de grave din
totalitatea infracţiunilor înregistrate.
Dinamica criminalităţii este un alt indicator cantitativ care reflectă schimbarea
în timp a acesteia, adică modificările ce se produc în nivelul, structura şi caracterul
criminalităţii.
În procesul de cunoaştere a dinamicii criminalităţii este necesar de a deosebi
următoarele tipuri de analize:
a)analiza curentă, adică compararea datelor despre criminalitate dintr-un an cu
datele din anii precedenţi;
b)analiza sistematică, unde criminalitatea se analizează succesiv pe.ani,
evedinţiindu-se anumite perioade (5 ani, 10 ani) sau etape concrete de dezvoltare a
societăţii (reforme, crize economice sau politice etc.);
с) analiza oscilaţiilor sezoniere a criminalităţii (dacă există necesitate).
Dinamica nivelului criminalităţii, exprimată în numere absolute a infracţiunilor
înrtegistrate, a persoanelor ce le-au comis etc., deseori, este expusă în formă de
serii statistice provizorii pe ani sau pe alte perioade. Spre exemplu, în Moldova au
fost înregistrate în anul 1995 - 38409 infracţiuni, în 1996 - 34822, în 1997 - 39914,
în 1998 - 36195, în 1999 -39346, în 2000 - 38267 infracţiuni.

3.3. Indicatorii calitativi ai criminalităţii

Indicatorii calitativi reflectă structura şi caracterul fenomenului criminal. La
abordarea indicatorilor cantitativi ai criminalităţii a fost atinsă tangenţial şi
problema parametrilor calitativi, fiindcă aceştia se află într-o legătură indisolubilă,
dezvăluind astfel o imagine integră a fenomenului infracţional.
Analiza indicatorilor calitativi pe o perioadă îndelungată asigură dezvăluirea
tendinţelor şi legităţilor reale ale criminalităţii. Dacă analizăm, spre exemplu,
numărul de infracţiuni Ia 100000 locuitori din ţările Americii de Nord şi Europei
de Vest vom constata, că acestea variază în limita de. 6-8 mii şi mai mult, iar în
ţările ce se află în curs d&dezvoltare -aproximativ 2 mii (indicator cantitativ).
în.ultimele, însă, este foarte ridicat nivelul omorurilor intenţionate şi a altor
infracţiuni cu caracter violent, pe cînd în primele predomină sustragerile şi
infracţiunile cu caracter de profit (indicator calitativ). Nivelul înalt de violenţă
criminală îi redă criminalităţii un caracter mai periculos (indicator calitativ), decît
criminalităţii cu un nivel-înalt de fapte patrimoniale.
Deci, structura criminalităţii este latura internă a acesteia, adică corelaţia
grupelor ori tipurilor de infracţiuni sau infractori din totalitatea
criminalităţii înregistrate.
Structura criminalităţii se apreciază în valori (numere) absolute şi relative
(procente, cote părţi, coeficienţi), care caracterizează criminalitatea nu numai din
punct de vedere calitativ, dar şi cantitativ. Ea poate include în sine următoarele:
a)cotele părţi ale diferitor tipuri (după articolele Codului penal) şi grupe (după
capitolele Codului penal) de infracţiuni;
b)corelaţia infracţiunilor după gravitatea lor;
c)repartizarea infracţiunilor după oraşe şi sate, după sfera socială, teritorii,
timpul anului etc.;
23
 d)corelaţia infracţiunilor intenţionate şi din imprudenţă;
e)cota infracţiunilor cupidante, violente şi a altor tipuri de infracţiuni (luînd
drept bază motivaţia lor);
Structura criminalităţii include în sine caracterul, gradul de pericol social pentru
diverse obiecte de atentare, corelaţia criminalităţii cu diferite fenomene şi procese
economice, social-demografice, social-psihologice etc.î Studierea indicilor de
structrură în timp asigură relevarea tendinţelor reale ale unor părţi componente ce
constituie criminalitatea, în baza cărora poate rî făcută o prognozare mai sigură atît
a criminalităţii în general, cît şi a imorgrape sau tipuri separate ale ei.
Caracterul criminalităţii, avînd o legătură srrînsă cu structura criminalităţii, îşi
accentuiază atenţia asupra conţinutului tipurilor de comportamente infracţionale şi
dominarea acestora în structura criminalităţii, precum şi asupra distribuirii
infracţiunilor după.unele grupe de populaţie, după sfera social-economică etc.
Deseori, în literatura de specialitate caracterul criminalităţii este conceput ca o
totalitate numerică de infracţiuni grave reflectate în ansamblul criminalităţii şi
caracteristica personalităţii celor ce au comis asemenea infracţiuni.
În cele mai multe cazuri, caracterul criminalităţii este relevat mai , profund la
abordarea unor tipuri concrete de criminalitate. După cum a fost menţionat mai
sus, în ţările ce se află în curs de dezvoltare este foarte înalt nivelul violenţei
criminale, fapt care îi redă criminalităţii un caracter mai 1 periculos, decît
criminalităţii unde predomină infracţiunile cu caracter patrimonial sau de altă
natură. De asemenea, crimimalitatea organizată I poate avea un caracter şi mai
periculos, decît criminalitatea violentă, 5 profesională, recidivă etc. Din punct.de
vedere al acestui indice pot fi J evedenţiate aşa trăsături ca profesionalismul
criminal, caracterul j organizatoric, situational, precum şi: alte particularităţi
calitative ale criminalităţii. Determinarea caracterului criminalităţii ne permite
de a elucida unele tendinţe alarmante ce predomină în evoluţia criminalităţii şi de a
elabora măsuri adecvate în scopul contracarării ei.
Criminalitatea în complexitatea indicatorilor săi cantitativi şi calitativi
formează starea criminalităţii. Deci, aceasta din urma cuprinde nivelul, dinamica,
structura, caracterul, distribuirea teritorială, latentitatea criminalităţii şi alte
trăsături.
Analizînd caracteristicile calitative ale criminalităţii putem ajunge la concluzia,
că criminalitatea neorganizată, în special cea legată de beţie, minori etc. este
relevată mai uşor şi mai amplu, decît cea bine chibzuită, planificată, organizată,
mai ales activitatea infracţională în domeniul economiei, care este reflectată în
statistica oficială de la 2-5 %. Din aceste motive, ar fi incorect de a ne face unele
închipuiri despre tendinţele reale ale criminalităţii economice numai în baza
statisticii oficiale.
În criminologie pot fi evedenţiate trei nivele de latentitate a criminalităţii:
1) inferior; 2) mediu; 3) înalt.
Caracterul ascuns al criminalităţii rieînregistrate nu permite de a prezenta
autentic indicatorii ei: Această informaţie poate fi obţinută în rezultatul cercetărilor
selective. Un nivel jos de latentitate îl au infracţiunile contra persoanei. Puţin mai
înalt, adică nivelul mediu de latentitate le revine furturilor şi altor infracţiuni care
24
nu sînt grave; cel mai înalt nivel de latentitate îl au infracţiunile din sfera activităţii
economice. Cunoştinţele teoretice şi metodica evidenţei actuale permit de a face o
apreciere aproximativă a stării criminalităţii latente, multe din componentele ei
fiind încă necunoscute.
În rezultatul audierii a 60 de specialişti din domeniul organelor de drept
(procuratură şi M.A.I.) criminalitatea latentă constituie 73,2 %; Iatentitatea
sustragerilor averii străine atinge cota de 68,4 %, înşelarea clienţilor - 67,8 %,
braconajul - 72 %, huliganismul - 38,6 %, mituirea -95,2 %. Din aceasta reiese, că
cel mai înalt nivel de latentitate.îi revine mituirii,: nivelul mediu - sustragerilor
patrimoniului şi înşelării clienţilor, iar nivelul inferior - actelor huliganice.
În Republica Moldova se comit anual 120-200 mii de infracţiuni, dintre care sînt
înregistrate aproximativ 40 de mii. Pentru comiterea infracţiunilor reflectate în
statistica oficială, sînt depistaţi şi atraşi la răspundere penală circa 25-30 mii
infractori. Pentru asigurarea eficienţei măsurilor îndreptate spre reducerea
criminalităţii latente, este necesar de a crea o bază ştiinţifică de investigaţii,
al cărei scop va fi elaborarea unor programe de perfecţionare a practicii relevării şi
evidenţei infracţionalismului.

Tema 4. Conceptul cauzalităţii (2 ore)

4.1. Conceptul cauzalităţii şi determinaţiei în criminologie.
4.2. Relaţiile economice şi criminalitatea.
4.3. Starea socio-morală a societăţii şi criminalitatea.

4.1. Conceptul cauzalităţii şi determinaţiei în criminologie

Problema cauzalităţii fenomenului criminal este una dintre cele mai importante
în criminologie. întrebarea „din ce cauză se comit infracţiunile" au pus-o încă din
cele mai vechi timpuri învăţaţii, filosofii, juriştii şi alţi gînditori ai timpului.
Încă în perioada Renaşterii, Thomas Moruş, expunîndu-şi ideile în , lucrarea sa
„Utopia", menţiona că dacă rămîn neschimbate cauzele ce,determină
criminalitatea, neschimbate vor rămîne şi consecinţele | provocate de aceste cauze.
Cercetarea cauzelor criminalităţii are ca scop final elaborarea şi realizarea practică
a unor măsuri temeinice, care ar favoriza preîntîmpinarea şi contracararea reuşită a
fenomenului dat.
Aşadar, cauzalitatea este legătura obiectv-existentă dintre două sau mai multe
fenomene, în care unul din ele (cauza) produce, generează altele (efecte). Deci,
cauza este fenomenul care precedă şi determină sau generează un alt fenomen,
numit efect. Legătura cauzală nu este p imaginaţie, dar este o legitate, care există
real între toate fenomenele naturale şi sociale. Fiind o categorie filosofică,
cauzalitatea are un sens universal, deoarece nu există fenomene care n-ar avea
cauzele lor. In acelaşi timp nu există fenomene care nu generează unele efecte,
consecinţe.
Referindu-ne la cauzele criminalităţii putem remarca că acestea sînt nişte
fenomejie şi procese sociale, care genearează şi menţin existenţa criminalităţii sau
provoacă creşterea ori descreşterea ei.
Fenomenul apare în calitate de cauză a altui fenomen (proces, eveniment), dacă:
25
 a)îl precedează pe al doilea fenomen în timp;
b)este o premisă necesară pentru apariţia celuilalt fenomen;
c)primul fenomen este o legitate şi nu-1 generează întîmplător pe al doilea.
Cînd este vorba despre aşa fenomene complexe, cum ar fi criminalitatea,
urmează de avut în vedere că ea are la bază o pluralitate de cauze, dintre care
principale şi secundare, obiective şi subiective, constante şi temporare etc.
Reieşind din aceasta, A. Doglova a ajuns la concluzia că nu există o cauză
generală, de bază, care ar explica pe deplin provenienţa criminalităţii în toată
diversitatea sa. Abordînd problema cauzalităţii subun alt unghi de vedere, V.
Kudreavţev menţiona, că deşi cauzele criminalităţii nu sînt identice pentru toate
formaţiunile social-economice,
care se dezvoltă în împrejurpri istorice diferite, totuşi explicarea lor are ceva
comun: la baza acestor cauze întotdeauna se află contradicţiile obiective din
societate. Anume din acest punct; de vedere vor fi abordate cauzele criminalităţii în
următoarele secţiuni.
In afară de cauzele criminalităţii mai există şi un şir de condiţii (împrejurări,
circumstanţe), care favorizează săvîrşirea infracţiunilor. Către acestea se referă atît
factorii naturali, cît şi cei sociali sau tehnici. De sinestătător, aceste condiţii nu
generează infracţiuni, dar contribuie la înfăptuirea lor. Aprecierea unor fenomene
în calitate de cauze, iar a altor -încalitate de condiţii, poartă un caracter relativ,
fiindcă în diferite situaţii, unul şi acelaşi fenomen poate apărea sau ca cauză, sau ca
condiţie. Cauzele criminalităţii şi condiţiile care o favorizează sînt unificate deseori
într-un singur termen - factori sau determinante ale criminalităţii.
Procesul determinaţiei fenomenului criminal reprezintă în sine o corelaţie
complexă a diferitor forme de corelaţii, legături: nu numai cauzale, dar şi
funcţionale, statistice, legătura stărilor etc. Legătura funcţională reflectă
concordanţa obiectivă, paralelismul în coexistenţa şi variabilitatea a doi factori. De
exemplu, creşterea şomajului influenţează asupra majorării numărul de furturi
comise cu scopul asigurării necesităţilor vitale şi, totodată, aceasta duce la
reducerea numărului de cumpărători. Deci, este evident că între reducerea
numărului de cumpărători şi creşterea nivelului furturilor nu există o legătură
cauzală, fiindcă un fenomen nu-i generat de altul, dar există o legătură funcţională,
deoarece ambele fenomene sînt generate de şomaj.
Corelaţia statistică reprezintă schimbarea caracterului distribuitor al unui factor
în dependenţă de modificarea altui factor. De pildă, creşterea nivelului infracţional
depinde în mare măsură de creşterea numărului
populaţiei.
Interdependenţa stărilor este evidentă în cazurile, cînd o stare a unui fenomen
dintr-o perioadă şi în condiţii concrete determină în mod inevitabil starea aceluiaşi
fenomen într-o altă perioadă de timp. Spre exemplu, criminalitatea în care este
înaltă cota minorilor, în condiţiile luptei insuficiente cu ea, poate condiţiona în
continuare aşa o stare a criminalităţii, încît peste 4-10 ani va fi destul de înalt
nivelul recidivei iar în final - va creşte considerabil numărul persoanelor tinere
condamnate în repetate rînduri.

26
 În aşa mod, relevarea doar a interacţiunii criminalităţii cu alte fenomene nu-i
suficientă. Este necesar de a se determina şi caracterul interacţiunii. în mod contrar,
devine imposibil de a se constata ce anume generează criminalitatea, iar măsurile
elaborate pot fi referite : acelor împrejurări, care se află doar în dependenţă
funcţională cu criminalitatea sau într-o interdependenţă a stărilor.
Cauzalitatea apare la prima vedere ca una din formele determinaţiei. Rolul ei
însă, în comparaţie cu alţi factori, este cu mult mai semnificativ. După cum
remarcă V. Kudreavţev, cauzalitatea este conţinutul intern al determinaţiei, esenţa
ei.
În criminologia contemporană au fost fixate cîteva abordări metodologice de
constatare a complexului cauzal al criminalităţii. Unii autori consideră că natura
infracţiunilor este în general omogenă (identică) şi nu-i util de separat cauzele în
cele care influenţează asupra comportării infracţionale unitare
(„microinfracţiunea") şi cele care formează criminalitatea ca o totalitate de acte
infracţionale, ce se repeta cu o frecvenţă mai mare sau mai mică, într-un interval de
timp şi spaţiu determinat („macroinfracţiunea").
întrucît cauzele procesului examinat sînt aceleaşi (identice), ele diferă prin
intensitatea influenţei lor şi gradul dependenţei de aceşti factori a
comportamentului oamenilor.
Alţi cercetători concep complexul cauzal al fenomenului criminalităţii în mod
divers şi neomogen, din care considerente, acesta necesită o clasificare pe niveluri
ierarhice. In acest sens, V.Kudreavţev menţionează că cunoaşterea deplină a
cauzelor criminalităţii nu poate fi obţinută doar prin metoda microcriminologică
de investigare. Prin urmare, destul de eficientă ar fi deosibirea:
a)cauzelor generale ale criminalităţii;
b)cauzelor unor tipuri de criminalitate;
c)cauzelor infracţiunilor concrete.
Asupra fiecărui nivel nominalizat influenţează anumite condiţii, care favorizează
dezvoltarea cauzelor compartamentelor infracţionale.
Deci, fiind considerată ca una din formele interacţiunii universale şi ca element
primordial al determinaţiei* cauzalitatea reprezintă doar o legătură genetică. Aici
se. relevează faptul provenienţei unui oarecare fenomen, cum a parcurs procesul
generării lui, se constată legătura dintre fenomenul generator şi cel generat.
Determinismul, reieşind din faptul originii cauzalităţii, ne vorbeşte despre faptul
de ce procesul respectiv a avut loc într-un mod sau altul, de ce a apărut anume
fenomenul dat, care sînt condiţiile generării şi gradul stabilităţii procesului în
cauză.
Cu toate că există un şir de orientări, care explică în mod diferit cauzele
criminalităţii (biologice, psihologice, sociale), totuşi se acordă preferinţă în
criminologia contemporană determinismului social, esenţa căruia se reduce la
aceea, că în societate, toate corelaţiile apar sub formă de relaţii între indivizi.
Transformarea posibilităţilor în realitate are loc întotdeauna prin participarea activă
a oamenilor.

27
 Din aceste considerente, pentru relevarea cauzelor criminalităţii, este necesar de
a se acorda o atenţie deosebită interacţiunii mediului social în complexitatea
relaţiilor sale cu omul.

4.2. Relaţiile economice şi criminalitatea.

Una din teoriile economice general acceptată' este aceea conform căreia baza
economică determină suprastructura socială, politică, culturală şi instituţională. în
consecinţă este de aşteptat că situaţia economică a unui stat, ori a unei zone mai
restrînse, să determine anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul
infracţional. Fără a se nega un raport de cauzalitate între starea economică şi
criminalitate, studiile efectuate au evidenţiat că fenomenul infracţional este atît de
complex încît el poate fi generat în aceaşi măsură, dar cu timpuri diferite, atît de
prosperitate, cîfşi de sărăcie.
Prin urmare, cauzele criminalităţii la nivel sociologic este necesar de a le releva
mai întîi de toate în relaţiile economice, în contradicţiile lor, în disbalansul
mecanismului economic, lacunele şi neajunsurile economiei politice, precum şi în
sistemul relaţiilor distributive.
Un timp îndelungat a predominat poziţia,-în baza căreia relaţiile economice ale
socialismului erau considerate mai perfecte, decît relaţiile existente în formaţiunile
precedente şi, din aceste considerente, baza economică a socialismului nu
generează criminalitatea. Desigur că aceasta era o ideolgie dură, de hotarele căreia
trebuiau să se ţină învăţaţii, inclusiv cei criminologi, care deseori se ciocneau cu
acel fapt, că anume relaţiile economice erau primare în ceea ce priveşte
determinarea criminalităţii în ansamblu şi a unor tipuri concrete de infracţiuni.
Chiar dacă am analiza această problemă din punct de vedre al ideilor marxist-
leniniste, atunci anume Marx a arătat primatul relaţiilor economice, -care
generează alte tipuri de relaţii - pozitive şi negative.
Deci, orice relaţii economice, contradictorialitatea lor, determină apariţia şi
dezvoltarea fenomenului criminalităţii.
Relaţiile economiei de piaţă sînt bazate pe concurenţă, iar în consecinţă are loc
sugrumarea concurenţilor, programarea surplusului forţei de muncă, adică şomajul,
stratificarea materilaă şi socială a populaţiei. Just menţiona I. Karpeţ, precum că
relaţiile de piaţă împovărează chiar de la bum început criminalitatea. Din punct de
vedere al producerii mărfurilor şi serviciilor economia de piaţă şi-a demonstrat
viabilitatea, cu toate că pentru aceasta a fost necesar nu un singur secol, însă multe
din consecinţele ei negative, în special nivelul înalt al criminalităţii, chiar şi în cele
mai dezvoltate ţări - este o realitate. Iar goana după bani a sărăcit considerabil
potenţialul spiritual al societăţii umane. De aceea, cei care cred că piata este o
modalitate de evitare a tuturor nenorocirilor sînt duşi în eroare.
Nu există sisteme economice care n-ar avea neajunsuri şi contradicţii. Din aceste
motive este inadmisibil de a idealiza un sistem economic oarecare.
Sistemul economic. administrativ de comandă care a existat în societatea noastră,
de asemenea, genera criminalitatea şi o va genera atîta timp, cît asemenea sistem
va exista şi va funcţiona. Să analizăm, spre exemplu, planificarea strictă şi
repartizarea făcută în baza ierarhiei. Planul reprezenta deseori cele dorite, iar starea
28
resurselor alocate - realitatea. De multe ori se întîmpla, că pentru planul de 100 %
puteau fi repartizate în cel mai bun caz 70-80 % din fondurile resurselor materiale.
Celelalte 20-30 % trebuiau, „obţinute" prin diferite căi, fapt ce ducea la abuzuri de
serviciu, mituiri şi alte infracţiuni.
Dacă relaţiile economiei de piaţă permit îmbogăţirea cetăţenilor, faptul dat nu
era specific sistemului administrativ de comandă. în afară de aceasta, un şir de
fapte care se considerau infracţiuni, cum ar fi specula, antreprenoriatul şi altele,
sînt considerate legale şi chiar prestigioase în sistemul relaţiilor economiei de
piaţă.
Apariţia multor relaţii de piaţă necesită stabilirea noilor scopuri şi sarcini pentru
studierea cauzelor criminalităţii. Aceste relaţii se reflectă practic asupra fiecărui
individ în parte. De pildă, relaţiile economiei de piaţă reprezintă nu numai piaţa
mărfurilor şi serviciilor, şi piaţa forţei de muncă, care la. rîndul său este împmzită
de şomaj. Iar şomajul este rezerva criminalităţii, fapt care este dovedit de istoria
dezvoltării civilizaţiei umane. Acesta atacă în mod serios echilibrul interior al
individului, punîndu-1 în imposibilitatea de a-şi mai putea realiza, prin mijloacele
legale, aspiraţiile sale. Anumite studii evocă o creştere puternică a procentului de
furturi, jafuri, tîlhării, înşelăciuni etc. În perioadele de recesiune economică în
afară de şomaj ca factor criminogen, unii autori mai indică în calitate de factori
economici care determină criminalitatea — nivelul de trai şi crizele economice.
Scăderea nivelului de trai al unor persoane în anumite condiţii crează bază pentru
îmbogăţirea altora, iar în alte împrejurări, aceasta poate duce la comiterea unor
infracţiuni serioase, ceea ce. poate crea spaimă în societate, neîncredere şi conflicte
politice, acte de banditism şi alte acţiuni violente. Mai mult de 30% din populaţia
Republicii Moldova trăieţte mai jos de nivelul sărăciei.
Deci, pe lîngă sărăcie, la limitele sale alrmante, care îi poate determina pe unii
indivizi la comiterea infracţiunilor, se adaugă şi dorinţa de îmbogăţire sau un trai
mai bun, care la rîndul ei determină spre delincventă un mare număr de persoane.
în acelaşi timp, cele mai serioase infracţiuni se comit de reprezentanţii păturilor
sociale cu o stare materială şi economică prielnică. Pentru aceştia nu există
probleme de ordin material sau financiar. Nu întîmplător criminologii ţărilor, de
vest au fost şi sînt preocupaţi de cercetarea criminalităţii „gulerelor albe", adică a
acelor persoane care se află în fruntea societăţii. Anume aceştia dispun de cele mai
multe posibilităţi pentru diverse manipulări cu banii şi cu alte bunuri,
administrează şi dirijează aceste valori şi sporesc considerabil capitalul său. Prin
urmare, obişnuindu-se cu aşa un mod de viaţă, încetează de a considera faptele lor
infracţionale. Şi în final, ei obţin aşa un „statut social" încît pot deveni lideri
politici (necătînd la faptul că mulţi cunosc provenienţa stării lor infracţionale - dar
privesc tacit acest fapt) sau suferă o înfrîngere şi se transformă în infractori de altă
natură. Acest proces a fost şi există practic în toate ţările lumii, inclusiv în
Republica Moldova.
În anumite condiţii criminalitatea, economică se transformă în violentă cu
caracter de profit sau pur şi simplu violentă. Iar caracterul violent al criminalităţii
este cu mult mai periculos decît cel de profit.

29
 Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate accentuiază nivelul
salariilor şi rata şomajului. în lipsa unei protecţii sociale corespunzătoare,
persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor
antisociale.
Prin comparaţie, ţările din Europa Centrală şi de Est, care parcurg actualmente
tranziţia spre economia de piaţă se află într-o stare de severă recesiune economică,
avînd drept principalele caracteristici reducerea capacităţii de producţie şi a
productivităţii, pierderea pieţelor externe de desfacere a mărfurilor, blocaj
financiar, şomaj şi inflaţie galopantă. Creşterea explozivă a criminalităţii în aceste
ţări (inclusiv în Republica Moldova) poate fi explicată, în mare măsură, prin
impactul acestor factori criminogeni.

4.3 Starea socio-morală a societăţii şi criminalitatea

Relaţiile sociale, ca şi cele economice, sînt multiple şi diverse. în linii generale
poate fi spus că relaţiile sociale, în care personalitatea se presimte inegală sau
restrînsă în comparaţie cu alte personalităţi, întotdeauna au ca urmări reacţii de
protest, iar în cele din urmă -manifestări infracţionale. Puţine persoane sînt
satisfăcute pe deplin de starea lor din societae. Aceasta are loc, în primul rînd, din
cauza că fiecare personalitate este predispusă către propria supraevaluare. Insă
existenţa socială multilaterală a ei menţine, de obicei, balanţa contradicţiilor
apărute şi individul convieţuieşte în societate ca un membru al ei şi, cu toate că
poate şi să nu fie satisfăcut pe deplin de starea sa, se supune legităţilor societăţii.
Relaţiile sociale ale individului există la nivel „macro" şi „micro". Macronivelul
reprezintă în sine relaţiile persoanei cu societatea şi statul în general, relaţiile ei de
producţie (inclusiv studiile, specialitatea, serviciul, activitatea socială etc.), starea
personalităţii în societate şi tot ceea prin ce se subînţeleg drepturile omului.
Societaea în care se încalcă aceste drepturi va avea în mod inevitabil un nivel înalt
de criminalitate.3 (Ф Cele mai vulnerabile probleme specifice relaţiilor sociale în
acest plan - sînt relaţiile naţionale şi problema echităţii sociale.
O perioadă îndelungată în criminologie se afirma că criminalitatea este un
fenomen pur social; respectiv, tema relaţiilor naţionale practic nu era discutată în
calitate de cauză a criminalităţii. în criminologia ţărilor de vest această problemă
este pusă în discuţie de mult timp.
Trezirea invrăjbirilor naţionale de către mulţi politicieni ai fostei URSS, prin
chemările şi lozincile despre „suveranitate" aduse pînă la absurd, au devenit cauze
ale multor infracţiuni grave, inclusiv omoruri în masă, acte de terorism etc. Aceasta
a influenţat şi asupra întregii criminalităţi, agravmdu-se considerabil starea ei.
Viaţa socială a populaţiei devine insuportabilă în asemenea condiţii. Starea dată
determină nu numai diverse excese şi infracţiuni ca reacţie de răspuns, dar şi
neîncredere, situaţii tensionate, spaima permanentă în rîndurile populaţiei, stresuri
şi boli psihice.
Contradicţiile dintre interesele de grup din interiorul societăţii sînt o realitate
incontestabilă. Multe din ele influenţează ' asupra comportamentului oamenilor şi
generează criminalitatea.

30
 Conflictele sociale care duc la comiterea infracţiunilor pot avea loc graţie
riesatisfacţiei individului faţă de statutul său social, obţinerea (sau neobţinerea)
studiilor, situaţia creată în colectivul de muncă, in care sînt agitate diferite conflicte
sau prosperă fărădelegile, activitatea infracţională sau amorală a funcţionarilor etc.
In unele cazuri, situaţia socială creată atrage persoana în activitatea infracţională.
în condiţiile actuale, cînd controlul social este slăbit sau chiar distrus, remunerările
băneşti, materiale se stabilesc după bunul plac, cu încălcarea principiului echităţii
sociale. Iar inechitatea socială este un izvor al conflictelor şi al criminalităţii.
Oamenilor li s-a implementat mult timp ideea egalităţii, cu toate că o egalitate
absolută între oameni n-a fost niciodată şi nici nu poate fi. însă este necesar de
obţinut în societate respectarea principiului echităţii sociale si de a asigura
existenţa normală a cetăţenilor.
Deseori, caracterul infracţiunilor comise şi motivaţia lor depinde de apartenenţa
persoanelor infractorice la un oarecare grup social. S-a relevat o legitate
criminologică generală în legătură cu acest fapt: cu cît este mai jos nivelul cultural-
educativ şi instructiv al infractorilor, cu atăt mai brutale după caracter şi mai
primitive după motivaţie sînt infracţiunile comise de ei. Şi cu cît mai înalt este
nivelul de studii, statutul social" al infractorului, cu atît mai rafinate sînt metodele
comiterii infracţiunilor, cu toate că în cele din urmă, ele pot fi uneori chiar mai
periculoase decît alte tipuri de manifestări infracţionale.
Statistica juridico-penală adevereşte faptul că infracţiunile violente se comit în
multe cazuri ca urmare a relaţiilor ostile care apar în familie şi la locul de trai al
indivizilor.
Familia este celula de bază a societăţii care are multiple valenţe. Prosperitatea şi
activitatea utilă a familiei depinde în mare măsură de condiţiile economice,
materiale ale ei. Asigurarea familiei sau viceversa determină în majoritatea
cazurilor starea ei morală şi socială. în acelaşi timp, climatul în familie este
determinat nu numai de condiţiile materiale, dar şi de gradul educaţiei sociale a
membrilor ei, de directivele morale predominante. Multiplele conflicte au loc şi se
comit acolo, unde prosperă intrigile, calomnia, anonimele, carierismul şi alte acte
similare, fapt ce ne demonstrează în mare măsură exprimarea incompatibilităţii
psihologice a oamenilor.,
Nu trebuie de uitat şi faptul că familia are rolul de socializare, de asigurare a
atingerii maturităţii intelectuale, sociale şi culturale a copilului. Orice perturbare în
interiorul structurii familiei are efecte importante asupra minorului. Rolul de
socializare a familiei se reduce tot mai mult datorită televiziunii, presei, filmelor şi
microgrupelor la care aderă copiii, iar în consecinţă aceştia deseori sînt atraşi în
activităţi infractorice cu uşurinţă, în aşa mod sporind criminalitatea juvenilă, care
în perspectivă o completează pe cea matură.
Există şi un şir de familii infractorice care îşi implică copiii în activităţi
infracţionale, dîndu-le perceperi morale contrare eticii societăţii, în acest caz are
loc o contradicţie între cultura familiei infractorice şi cea a societăţii în ansamblu.
Totodată, s-a constatat că atît femeile, cît şi bărbaţii necăsătoriţi sînt mai
predispuşi să comită delicte sexuale, în timp ce în cazurile soţilor au fost relevate o
serie de infracţiuni săvîfsite cu violenţă, datorită neînţelegerii dintre ei.
31
 Un rol important în socializarea copiilor îl are şcoala, prin depistarea celor
inadaptaţi şi prin punerea în aplicare a unor programe de prevenire generală.
în măsură considerabilă contradicţiile dintre naţionalităţi sînt completate şi
aprofundate prin intoleranţă religioasă. Contradicţiile de religie pot fringe unitatea
oamenilor de o naţionalitate oarecare (Iugoslavia, Ucraina etc.). Desigur că religiile
mondiale (creştinismul, islamismul, budismul, iudaismul) nu provoacă
comportamente infracţionale, ci dimpotrivă, acestea sînt capabile să consolideze
oamenii, sa-i abţină de la faptele amorale şi delincvente. Insă pe cei credincioşi
este uşor de ai implica în realizarea planurilor profitabile, de ai- impune să moară
sau să omoare pe alţii pentru cîştiguri şi îndestularea ambiţiilor excesive a celor pe
care exploatează fără ruşine sentimentele lor religioaser Istoria mondială cunoaşte
o mulţime de cazuri care demonstrează acest fapt. Există multe secte „religioase",
care practică infracţionalismul pentru obţinerea unor avantaje materiale.
Conducătorii acestora tind tot mai des spre puterea politică şi sînt predispuşi să
înăbuşe crunt orice împotivire care nu corespunde ideologiei sectei.
Mass-media, deseori, are influenţă negativă asupra populaţiei, în special, asupra
tinerei generaţii.
Criminologii occidentali au menţionat pe primele locuri violenţa în mass-media
şi mai ales video-violenţa. Violenţa pe micul sau marele ecrart furnizează modele
de comportament negativ. Este demn de remarcat că aceste filme sînt comerciale,
produse pentru obţinerea unor profituri mari din vînzarea lor şi, în consecinţă,
abordează fără nici o reţinere acele teme cu efecte în planul instinctului, al
inconştientului uman. Aceasta, la rîndul său, determină creşterea nivelului agresiv
a celor ce urmăresc asemenea filme sau emisiuni, desensibîlizează auditoriul cu
privire la prejudiciile grave pe care le produce violenţa. Programele „violente"
determină o „dezinhibare" a privitorului şi îl scot din real, determinîndu-1 să
săvîrşească, pe calea imitaţiei, fapte violente, spontane şi neplanificate.
A devenit actuală şi neinterzisă ca gen de activitate comerciala – poraografia.Iar
în filmele cu caracter pornografic doresc să se filmeze vedetele de cinema, cu toate
că criminologii au demonstrat cu mult timp în urmă legătura acesteia cu
criminalitatea. De altfel, pornografia este un gen specific de crminalitate interzisă
prin convenţiile internaţionale. Ca şi prostituţia, ea joacă un rol important asupra
demoralizării întregii societăţi, în special a tinerilor.

Tema 5. Personalitatea infractorului (2 ore)

5.1. Conceptul şi caracteristica criminologică a personalităţii infractorului.
5.2. Biologicul şi socialul în structura personalităţii infractorului.

5.1. Conceptul şi caracteristica criminologică a personalităţii infractorului.

Personalitatea infractorului este unul din componentele principale ale obiectului
de cercetare al criminologiei. Criminologii studiază persona¬litatea infractorului
din perspectiva relevării rolului ei în. etiologia actului infracţional şi utilizării
posibilităţilor de influenţare asupra acesteia pentru a nu admite repetarea acţiunilor
infracţionale. Din punctul de vedere al criminologiei anume personalitatea
32
infractorului poartă în sine cauzele săvîrşirii infracţiunii, este veriga principală a
întregului mecanism al comportamentului criminal, iar acele particularităţi ale ei
care generează un astfel de comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al
profilaxiei.
Istoria acestei ştiinţe ne dovedeşte că cele mai acute discuţii au fost şi sînt duse
pe marginea problemei celor ce comit infracţiuni. în dependenţă de condiţiile
social-istorice, necesităţile practice şi nivelul dezvoltării ştiinţei, problema în cauză
se aborda în mod divers prin prisma soluţionării unui şir de probleme, cum ar fi -
importanţa cunoaşterii personalităţii infractorului, în ce constă specificul ei, care
este rolul acesteia în geneza infracţiunii, cum de influenţat asupra ei pentru
nepermiterea faptelor infracţionale etc. La rîndul său, constatarea acestor momente
au o însemnătate practică esenţială.
Trăsăturile care caracterizează persoanîe ce au comis infracţiuni apăr în cadrul
vieţii individuale şi au la bază particularităţi psihofiziologice concrete. Aceste
particularităţi au un caracter neutru şi doar în dependenţă de împrejurările vieţii şi
educaţiei, sau a altor relaţii sociale capătă un conţinut concret, adică însuşiri social-
utile sau negative.
Deci, personalitatea reprezintă în sine calitatea socială a omului. Ea nu se
dobîndeşte din momentul naşterii, ci se formează în procesul relaţiilor sociale,
adică este un produs al socializării individului. în acelaşi timp, omul este un produs
al unei duble determinaţii, fiindcă natura sa este biosocială. Biologicul include în
sine legăturile genetice ale omului şi se află în raport de subordonare faţă de
relaţiile sociale. Bineînţeles că trăsăturile sociale integrează în sine şi
particularităţile de natură biologică, inclusiv psihologică, din care considerente
acestea nu dispar şi nu sînt „excluse" din esenţa socială a personalităţii.
Esenţa personalităţii este forma individuală de existenţă a relaţiilor sociale, iar
personalitatea infractorului este un fenomen particular - forma individuală a
relaţiilor sociale negative.
Caracterul social al personalităţii infractorului permite de a-l considera ca pe un
membra al societăţii, al grupului social, ca pe un purtător al caracteristicilor sociale
tipice. Socializarea are loc sub influenţa relaţiilor sociale cu alţi indivizi. Omul este
anume aşa cum este mediul social înconjurător; în sens larg înţeles - ca formaţiune
social-economică, organizaţie socială, interese de clasă şi al grupelor sociale; în
sens restrîns - împrejurările vieţii concrete şi activitatea individuală.
Individului, ca fiinţă socială, îi este caracterisic prezenţa conştiinţei. Pentru a fi
personalitate este necesar de a conştientiza nu numai realitatea înconjurătoare, dar
şi pe sine însuşi în aceste relaţii cu realitatea. Personalitatea nu poate exista fără
conştiinţă, însă aceasta înseamnă ca conştiinţa este echivalentă cu personalitatea.
în final acţionează nu conştiinţa, dar personalitatea, care reglează faptele sale cu
ajutorul conştiinţei. De aceea, va fi corect recunoaşterea conştiinţei ca esenţa
internă a personalităţii.
Calităţile individuale caracterizează personalitatea din diferite puncte de vedere:
educaţia, nivelul cultural, calificarea, starea familliară etc. Toate acestea n-ar fi
prezente la individ, dacă el ar vieţui în afară societăţii, a relaţiilor sociale. Relaţiile
social-economice, cultura şi morala care predomină în societate formează
33
manifestările vieţii intelectuale ale personalităţii, sentimentele, caracterul,
interesele, scopurile ei.
Una din cauzele principale de existenţă în societate a multiplelor şi diverselor
individualităţi reies din faptul, că omul activează şi se dezvoltă atît în condiţiile
sistemului social luat în ansamblu, cît şi în împrejurări concrete (familie, şcoală,
prieteni, stradă etc.). împrejurarea concretă serveşte ca o prismă prin care se
rasfrînge asupra persoanei influenţa întregului sistem social, adică a relaţiilor
social-economice, politice, culturale etc. Graţie faptului că împrejurările concrete
sînt foarte diverse, respectiv, diverse sînt şi tipurile de pesonalităţi.
Încă un fapt care determină pluralitatea de personalităţi reiese din aceea că omul
este o fiinţă activă. Nivelul activităţii depinde de caracterul întregii societăţii, de
micromediul în care activează persoana, de calităţile personale, de experienţă,
nivelul cultural, specificul anatomo-fiziologic şi psihologic.
Personalitatea concretă percepe influenţa mediului social activ şi selectiv
conform propriilor particularităţii, interese, necesităţi şi scopuri.
Cele expuse mai sus permit de a defini personalitatea infractorului ca
personalitate a celui ce a comis infracţiunea datorita unor trăsături psihologice
ce-i sînt carcateristeice, a viziunilor antisociale şi alegerea căii social-periculoase
de satisfacere a necisităţilor sale sau nemanifestarea activităţii corespunzătoare:
penrtu preîntîmpinarea rezultatului infracţional. Această definiţie cuprinde atît
personalitatea celor care au comis infracţiuni intenţionate, cît şi a celor vinovaţi de
infracţiunile imprudente.
Personalitatea infractorului posedă un şir de trăsături distinctive, însă acestea nu
pot fi atribuite tuturor persoanelor ce au comis infracţiuni (spre exemlu,
persoanelor care au săvîrşit infracţiunea din imprudenţă, sau datorită unor
împrejurări nefavorabile). Totuşi, lipsa acestor trăsături la o parte din infractori nu
reduce problema necesităţii studierii personalităţii lor — ca purtători ai cauzelor
actului infracţional. Insă masivul'de bază al infractorilor se distinge printr-un şir de
caracteristici tipice.
Multiplele investigaţii criminologice şi datele statistice ne dovedesc ca
majoritatea covârşitoare a infractorilor sînt de sex masculin. Cota femeilor în
comiterea infracţiunilor variază în limita de 15 %. însă la unele tipuri de
infracţiuni, cota lor este mai înaltă decît cea a bărbaţilor. Aceasta poate fi relevat
mai ales în sfera comerţului şi alimentaţiei publice, a industriei uşoare şi
alimentare, unde cea mai mare parte din cei ce activează sînt femei. La
infracţiunile de sustragere comise prin însuşire, irosire sau abuz de serviciu,
femeile ating cota de 40 %, iar la jafuri şi tîlharii nu depăşesc 6 %.
Caracteristica infractorilor după vîrstă permite de a face unele concluzii
referitoare la activitatea criminogenă şi specificul activităţii infracţionale a
reprezentanţilor diferitor grupe de vîrste. Este constatat faptul, că persoanele tinere
săvîrşesc mai des infracţiuni cu caracter agresiv, impulsiv. Comportamentul
infractoric al persoanelor de vîrstă majoră este mai puţin impulsiv, mai chibzuit,
inclusiv din punct de vedere al posibilelor consecinţe în-urma acestei activităţi. Şi
în sfîrşit, vîrstă determină, necesităţile, scopurile indivizilor, cercul lor de interese,
modul de viaţă, care se reflectă de multe ori şi în faptele infracţionale.
34
 Diferenţierea infractorilor după vîrstă ne mărturiseşte despre faptul, că cel mai
des se comit infracţiuni de către cei care au între 25-29 ani, după ce urmează 18-
24, 14-17, 30-40 ani. Mai rar săvîrşesc infracţiuni persoanele care au depăşit vîrstă
de 50 ani. Cea mai înaltă activitate criminală o au infractorii de pînă la 24 ani. Iar
cea mai criminogenă grupă a populaţiei, conform statisticii oficiale, o constituie
persoanle în vîrstă de 30-49 ani: cota parte a lor în structura criminalităţii ajunge
pînă la 47 %. Din numărul persoanelor atrase la răspundere penală minorilor le
revine 14-15%. Partea majoră a unor aşa infracţiuni ca omorul, cauzarea leziunilor
corporale de grad diferit, furturi, jafuri, tîlharii, acte huliganice, violuri revine
persoanleor în vîrstă de pînă la 30 ani. Printre cei care au săvîrşit infracţiuni de
serviciu şi sustragerea averii prin metode camuflate predomină infractorii care au
depăşit vărsta de 30 ani. Aproximativ trei pătrimi din persoanele care îşi ispăşesc
pedeapsa sub forma privativă de libertate au vîrstă de la 18 pînă la 39 de ani.
Datele despre starea socială şi' genul de activitate a persoanelor infractorice
permit de a releva acele straturi şi grupe sociale, precum şi sferele de activitate
vitală, unde sînt răspîndite cel mai de^anumite tipuri de infracţiuni. Studierea
acestor probleme ne arată că aproximativ 50 % din infractori nu erau căsătoriţi la
momentul comiterii infracţiunii. Totodată, coeficientul criminalităţii printre
persoanele neaflate în căsătorie este aproape de două ori mai mare decît printre
cele căsătorite. în mare măsură, aceasta se explică prin aceea că o bună parte din
infractori o constituie tineretul, care n-a reuşit încă să-şi întemeieze o familie.
Familia, de obicei, manifestă o influenţă pozitivă asupra comportării omului.
Nivelul de instruire al infractorilor este relativ jos. De cele mai dese ori
persoanele infractorice au studii medii incomplete. Infractorii cu studii superioare
constituie o parte neînsemnată. Cel mai înalt nivel de studii poate fi observat la
persoanele care comit omoruri, alte acţiuni periculoase pentru viaţa şi sănătatea
oamenilor, tîlharii, acte huliganice.
Distribuirea infractorilor reieşind din apartenenţa lor la diverse grupuri sociale
ne demonstrează că cota celor care lucrează constituie o mărime constantă (în
mediu 30 %). Aproximativ 50 % din infractorii depistaţi, fiind apţi de muncă, nu
lucrau sau nu învăţau la momentul săvîrşirii infracţiunii.
Aceste caracteristici ale personalităţii infractorului variază în dependenţă de multe
momente, cum ar fi vîrstă comiterii primei infracţiuni, ispăşirea pedepsei în
locurile privative de libertate, caracterul crimei etc.

5.2. Biologicul şi socialul în structura personalităţii infractorului.

Pentru a dezvălui corelaţia biologicului şi socialului în personalitatea
infractorului este necesar de a determina, mai înţîi de toate, structura acesteia.
însăşi structura reprezintă acele elemente şi trăsături care stau la baza constituirii
personalităţii, inclusiv cea a infractorului.
Personalitatea umană poate fi concepută ca o unitate a elementelor bio-psiho-
sociale, iar dacă am „privi" fiecare din aceste elemente separat, s-ar putea de
constatat structura biologică, psihică şi socială a omului. Desigur că aceasta este

35
doar o constatare convenţională, fiindcă elementele nominalizate nu pot fi
independente şi numai totalitatea lor integră formează personalitatea.
Astfel, reiese că personalitatea infractorului are o structură bisocială, care
include în sine totalitatea elementelor psihice, fizice, soeial-demografice şi
juridico-penale.
La rîndul său, psihicul omului este constituit din următoarele trăsături:
 emoţionale - temperamentul, dinamica senzaţională, excitaţia emoţională,
capacitatea de a retrăi etc.;
 intelectual-volitive - caracterul, nivelul de dezvoltare mentală, volumul de
cunoştiţe, orizontul intelectual, capacitatea de a lua decizii, scopurile,
interesele şi insistenţa în realizarea lor, aptitudinile, deficienţele psihice.
Din elementele fizice ale persoanei fac parte sexul, vîrsta, starea fizică a
organismului şi a sănătăţii, alte particularităţi caracteristice corpului fizic uman.
Elementele social-demografice au la bază locul naşterii şi cel de trai, starea
familiară, nivelul de instruire, profesia, locul de muncă, naţionalitatea, religia etc.
Particularităţile sus menţionate sînt caracteristice tuturor personalităţilor,
inclusiv celor infractorice. Ultimele însă, spre deosibire de alte fiinţe umane,
posedă şi anumite trăsături juridico-penale fără de care nu pot fi considerate
subiecţi ai infracţiunii, adică personalităţi infractorice. Acestea includ în sine
următoarele caracteristici: însăşi săvîrşirea cu vinovăţie a infracţiunii, recidiva
infracţiunilor, locul şi rolul în grupul criminal, motivul şi scopul comiterii
infracţiunii, modalitatea şi caracterul infracţiunii, atragerea la răspundere şi
pedeapsă penală, forma de ispăşire a pedepsei etc.
Din cele expuse reiese că personalitatea este un rezultat al corelaţiei dintre
elementele biologoce şi cele sociale, care, la rîndul său, constituie o problemă
importantă din punct de vedere al aspectelor ştiinţifice, practice şi juridice. De
soluţionarea problemei în cauza depinde în mare măsură explicarea cauzelor
criminalităţii şi determinarea principalelor direcţii de prevenire a ei.
Atitudinea faţă de factorii biologici reprezintă în sine baza unor teorii
criminologice. învăţatul italian Cesare Lombrozo, fiind considerat j creatorul
antropologiei criminale, susţinea că criminalul se naşte, estimîndu-şi modelul
explicativ, sub efectul criticilor ce i s-au adus, la 30-35 % din totalul criminalilor
cercetaţi. Ulterior, el a acceptat şi alte posibile explicaţii în factorii de ordin fizic şi
sociali. Chiar şi în criminologia contemporană sînt expuse uneori afirmaţii,
precum că determinantele biologice au acelaşi rol semnificativ, ca şi cele sociale,
în ceea ce priveşte geneza personalităţii infractorului.
Studierea problemei referitoare la corelaţia biologicului şi socialului în
personalitatea criminalului necesită o abordare multiraterală, cu utilizarea
realizărilor din domeniul filosofiei, sociologiei, psihologiei, biologiei,
criminologiei şi a altor ştiinţe, examinarea individului nu de pe poziţii
antropologice abstracte, dar ca pe un produs al unui proces istoric concret. In acest
sens omul are o natură socială, iar personalitatea poate fi formată numai în
condiţiile includerii individului în sistemul relaţiilor sociale. Caracterul social al
activităţii vitale a omului este o trăsătură distinctivă a Iui. Aceasta nicidecum nu

36
înseamnă ignorarea factorilor biologici, care pot purta doar caracterul unor condiţii
ce favorizează comportamentul infracţional.
În afirmarea faptului, că facorii biologici pot genera de sinestătător
comportamentul criminal, ca predispunerea faţă de asemenea comportamente este
determinată biologic şi poate fi transmisă pe cale ereditară, deseori sînt aduse date
despre faptul, că printre infractori există multe persoane cu dereglări psihice.
Într-adevăr, printre infractori, în special ucigaşi, violatori, huligani, persoane cu
multiple antecedente penale este înaltă cota infractorilor cu anomalii psihice în
limitele responsabilităţii/în acelaşi timp, realizările patopsihologiei şi psihiatriei,
precum şi unele date criminologice denotă că reducerea sau alterarea activităţii
psihice de orice origine favorizează apariţia şi dezvoltarea unor aşa trăsături de
caracter ca iritabilitatea, agresivitatea, cruzimea, diminuarea proceselor volitive,
slăbirea mecanismelor de autocontrol. Toate acestea împiedică socializarea
normală a personalităţii, duc Ia invaliditate, servesc ca obstacole în declanşarea
anumitor activităţi, fapt care sporeşte probabilitatea comiterii faptelor ilegale şi
ducerea unui mod de viaţă antisocial. Semnificaţia factorilor nominalizaţi în
condiţiile actuale sporeşte, influenţînd asupra tensionării psihice, iar în rezultat are
loc creşterea numărului de depresiuni emoţional-stresante şi a stărilor de
dezadaptare psihică în rîndurile populaţiei.
Aceasta însă nicidecum nu înseamnă că anomaliile psihice sînt cauze ale
infracţiunilor. În primul rînd, infractorii cu asemenea anomalii constituie nu mai
mult de 20 %. În al doilea rînd, prezenţa anomaliilor la o persoană concretă nu.
mărturiseşte întotdeauna despre faptul, că ele au jucat un rol criminogen în
comportamentul infracţional. În al treilea rînd, după cum demonstrează multiplele
cercetări empirice, anomalia psihică nu predetermină de sinestătător săvîrşirea
infracţiunii, ci doar în cumul cu educaţia şi acele condiţii nefavorabile care au
generat trăsăturile criminogene ale personalităţii.
Constatarea unei oarecare anomalii psihice nicidecum nu explică de ce idividul a
comis infracţiunea. Motivaţia, cauzele interne ale comportării criminale nu sînt
prezentate în diagnoză, care determină doar existenţa unei tulburări psihice, gradul,
gravitatea ei etc. De aceea, perceperea cauzelor subiective ale infracţiunii este
posibilă doar pe calea studierii psihologice a personalităţii. Defectele psihice, în
cazul existenţei lor, nci într-un caz nu reprezintă motivele comportării criminale,
cu toate că ele pot influenţa asupra comportamentului uman.
Către anomaliile psihice, care se cercetează cel mai des sub aspect criminologie,
se referă: psihopatia, alcoolismul, narcomania, oligofrenia, traume ale sistemului
nervos central, schizofrenia în stadie de remisie, epilepsia.
Determinînd influenţa anomaliilor psihice, este necesar de accentuat că ele duc
în mod automat la săvîrşirea infracţiunii. La nivel individual poate fi vorba doar
despre posibilitatea comiterii infracţiunii de către indivizii cu asemenea devieri şi
numai la nivel statistic acest factor devine crirninogen în mod „inevitabil." în cele
din urmă, asupra comportamentului criminal influenţează nu o particularitate
separată a dereglării psihice, dar aşa o îmbinare complexă ca simtoma
patopsihologică.

37
 Printre infractorii violenţi, spre exemplu, mulţi din ei sînt psihopaţi (aproximativ
30 %). S-a constatat că psihopatia constituie unul din factorii care favorizează
comiterea acestui gen de infracţiuni. In acelaşi timp, este cunoscut că indivizii ce
suferă de psihopatie îşi îndeplinesc reuşit atît atribuţiile de serviciu, cît şi multe alte
obligaţiuni. Din aceste considerente, importanţă primordială are nu însăşi
anomalia, dar aspectul social al persoanei format de societate.
Criminologii au întreprins măsuri pentru relevarea semnificaţiei factorilor
biologici în personalitatea infractorului pe calea cercetării gemenilor. Aceste
investigaţii au la bază unitatea genetică şi sînt orientate, în special, spre analogia
genotipului, avînd ca scop clarificarea gradului de coincidenţă a unor indici,
inclusiv criminologiei. Gemenii cu genotip identic sînt întotdeauna doi băieţi sau
două fete. Compararea datelor diferitor cercetări denotă frecvenţa infracţiunilor
comise de către al doilea gemene, în cazul cînd primul era infractor. Totodată, s-a
demonstrat că frecvenţa activităţii criminale la gemenii cu genotip identic era de
două ori mai înaltă decît la cei cu genotip diferit. Acest fapt însă, nu poate servi ca
dovadă de provenienţă biologică a infracţiunilor. Comportarea infracţională a
indivizilor care posedă genotip analogic poate fi explicată atît prin asemănarea
mediului de formare a personalităţii, cît şi prin analogia particularităţilor
psihofiziologice ale acestora. Este de menţionat şi faptul, că gemenii cu genotip
identic sînt foarte puţini printre populaţie, iar printre infractori ei constituie unităţi,
ceea ce nu permite de a face unele concluzii unitare.
La abordarea unei aşa probleme dificile, ca corelaţia biologicului şi socialului
în structura personalităţii infractorului, este necesar de a lua în consideraţie
următoarele momente semnificative. întrucît este vorba despre personalitate, rolul
acestor factori poate fi reflectat doar la nivel de personalitate, din punct de vedere
psihologic. Personalitatea, psihicul ei constituie o „arenă", în care are loc
interacţiunea factorilor biologici şi sociali. Este imposibil de conceput corelaţia lor
în afara personalităţii. De aceea, analiza ştiinţifică a problemei date poate fi
productivă numai în cazul cînd inluenţa acestor factori este examinată în cadrul
structurii personalităţii. Intensitatea influenţei împrejurărilor de ordin biologic şi
social depinde de însăşi personalitate, care este un subiect al relaţiilor sociale, o
calitate socială a omului şi care este formată prin intermediul educaţiei şi a
mediului respectiv.
In aşa mod, şi socialul, şi biologicul sînt elemente prezente în psihicul
individului. Din aceste considerente, apare necesitatea cunoaşterei şi aprecierii
crminologice a acestora Ia nivel psihologic.

Tema 6. Mecanismul actului infracţional (2 ore)

6.1. Conceptul mecanismului actului infracţional.
6.2. Motivaţia comportamentului: necesităţile şi interesele.
6.3. Rolul situaţiei concrete în geneza actului infracţional.

6.1. Conceptul mecanismului actului infracţional.

38
 În linii generale poate fi spus că comportamentul infracţional este o noţiune mai
vastă decît fapta infracţională. Astfel, în dreptul penal infracţiunea este definită ca
o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă
de pedeapsă penală. Din această difeniţie reiese faptul manifestării obective a
actului individual, care a cauzat prejudicii obectului de antentare sau 1-a pus sub
pericolul cauzării unor asemena prejudicii. Pe criminblog însă, cercetînd cauzele
infracţiunilor, îl interesează nu numai şi nu atît actul infracţilnal concret, cît
împrejurările obiective şi subiective care î-âu precedat şi de care au fost legate
apariţia motivelor infracţiunii, formularea scopurilor, alegerea mijloacelor, luarea
deciziei etc. Toate aceste împrejurări, în procesul formării lor, încă nu constituie o
infracţiune, un act finalizat. Ele, însă, pot fi incluse în noţiunea cbportamentului
infracţional, care cuprinde în sens criminologie atît formarea intenţiei criminale, cît
şi realizarea ei faptică.
Aşadar, comportamentul infracţional reprezintă procesul ce se desfăşoară în
timp şi spaţiu, care include în sine faptele obiective ce formează componenţa de
infracţiune, precum şi fenomenele sau procesele psihologice care determină
săvîrşirea actului infracţional.
Orice act, atît licit, cît şi ilicit are loc în incinta unui proces, care începe cu
apariţia în psihicul individului a ideii de a-1 comite şi se finalizează cu realizarea
acestei idei, adică cu însăşi comiterea actului. Iar dacă fapta comisă vă constitui
infracţiune, procesul în cauză poate fi definit ca mecanism al actului infracţional.
Deci, un aspect important în studierea comportamentului infracţional este
analiza "mecanismului" acestuia, prin care se subînţelege consecutivitatea evoluţiei
acţiunilor infracţionale, adică apariţia intenţiilor criminale, luarea deciziei de a
săvîrşi infracţiunea, planificarea activităţii infracţionale, şi, în final, realizarea
acestora de către infractor. Cu alte cuvinte, poate fi spus ca acesta este un proces de
interacţiune a personalităţii cu factorii externi, care formează şi determină
comportamentul infracţional. La el participă elementele psihice şi starea
personalităţii (intelectul, năzuinţa, previziunea, emoţiile etc.), care sînt
caracteristice şi comportamentului legal. Totuşi, în cazul comportamentului
infracţional, toate acestea, sau cel puţin unele din ele, au un conţinut specific -
orientarea antisocială.
Mecanismul actului infracţional poate fi realizat în toată complexitatea sa
numai la infracţiunile comise cu vinovăţie intenţionată. De obicei, el include în
sine următoarele etape: motivaţia infracţiunii; luarea deciziei şi planificarea
activităţii infracţionale; realizarea intenţiilor criminale şi comportamentul
postcriminal. Este evident, că această consecutivitate evolutivă nu este
caracteristică tuturor infracţiunilor. Spre exemplu, infracţiunile săvîrşite în stare de
afect nu conţin, de obicei, etapa de planificare: de la apariţia motivului individul
trece imediat la acţiuni.
Mecanismul comportamentului infracţional este strîns legat de personalitatea
infractorului şi de mediul social. El nu poate exista izolat de personalitate, fiindcă
toate procesele paihice din care este constituit acest mecanism au loc în însăşi
personalitate, în psihicul individului. Acesta nu numai că realizează motivaţia, dar
prevede şi posibilul rezultat al activităţii sale.
39
 Procesul mecanismului infracţional poate dura atît o perioadă de timp
îndelungată, mai ales atunci cînd este vorba despre infracţiunile bine organizate,
planificate, cît şi o perioadă de timp mai restrînsă, în cauzurile cînd apatia ideii şi
luării deciziei corespund, într-o oarecare măsură, cu realizarea intenţiei criminale
(infracţiunile comice de minori, alcoolici).
Analiza conţinutului şi particularităţilor funcţionării mecanismului actului
infracţional este deosebit de importantă atît din punct de vedere teoretic, cît şi
practic. Pentru ştiinţă aceasta este important, fiindcă dezvăluie calităţile
personalităţii infractorului şi acele particularităţii de mediu, care formează cauzele
şi condiţiile ce faforizează comiterea infracţiunilor. Pentru practică acest studiu, de
asemenea, prezintă un viu interes, deoarece ajută la determinarea măsurilor
susceptibile să prevină infracţiunile, să schimbe orientarea negativă a personalităţii
delincventului.,
Prin urmare, cercetarea etapelor mecanismului actului infracţional, permite
relevarea defectelor şi denaturărilor psihologice, care duc la comiterea
infracţiunilor, a cauzelor şi condiţiilor unor asemenea denaturări, iar în consecinţa
pot fi elaborate şi realizate măsuri profilactice concrete în scopul nepermiterii sau
neutralizării actului infracţional.

6.2. Motivaţia comportamentului: necesităţile şi interesele.

Primul element al mecanismului comportamentului infracţional este formarea
motivelor infracţiunii. Prin motiv, de obicei, se are în vedere imboldul lăuntric care
determină individul la comiterea unei oarecare fapte, adică spre acţiune. în baza
motivului este schiţat scopul - spre ce rezultat tinde persoana în urma comiterii
faptei concrete. Deseori, motivul este abordat în calitate de cauză nemijlocită a
infracţiunii. Cercetarea lui permite soluţionarea unei probleme importante şi anume
constatarea faptului de ce individul a procedat într-un mod anumit şi nu altfel.
Ca orişice faptă, infracţiunea reprezintă în sine un act volitiv conştientizat al
omului. La rîndul său, fapta este săvîrşită datorită unor necesităţi individuale. în
legătură cu acest fapt, Marx menţiona că „nimeni nu poate să comită ceva
intenţionat, nefacînd aceasta pentru a-şi satisface careva din necesităţile sale".
Deci, rolul de bază în formarea motivelor infracţionale îl au necesităţile. Ele
reflectă dependenţa individului faţă de mediul exterior.
Necesităţile pot fi biologice, (hrană, necesitatea autoconservării individului,
reproducerea etc.) şi sociale (necesitatea cunoaşterii lumii înconjurătoare,
comunicarea, munca, dezvoltarea propriilor concepţii etc.).
Este evident că sursa comportamentului infracţional poate fi nu oricare
necesitate. în majoritatea cazulor ca sursă a motivaţiei infracţionale pot fi
necesităţile materiale,necesităţile de comunicare socială (autoafir-mare).Urmează
de menţionat şi faptul că fiecare gen de necesitate poate avea diferit grad de
intensitate şi diferită orientare. Spre exemplu, necesităţile materiale au patru
varietăţi de bază),necesităţile vitale primordiale, fără satisfacerea cărora omul nu
poate exista; b) necesităţile de intensitate normală, caracteristice societăţii
respective sau unei părţi predominante a ei; c) necesităţile hipetrofiate (exagerate),
pe care societatea nu le poate asigura pentru toţi cetăţenii; d). necesităţile
40
anormale, contradictorii intereselor societăţii şi dezvoltării personalităţii (alcoolul,
substanţele narcotice etc.).Necesităţiile materiale determină motivaţia cupidantă
(avidă) reflectată în faptele delincvente.
La etapa actuală, cînd are loc stratificarea societăţii, o parte consideratbilă a
populaţiei nu este în stare să-şi satisfacă nici chiar necesităţile materiale minime.
Cercetările criminologice din anii '60-70 ai secolului trecut au demonstrat, că
necesitatea materială constituia cauza infracţiunilor cu caracter de profit în 3-6 %
din toate cazurile respective. La începutul anilor '90 această cifră s-a ridicat pînă-la
8 %, care a crescut esenţial pe parcursul următorilor ani. în opinia specialiştilor,
necesitatea materială constitue la etapa actuală cauza a 20-30 % din infracţiunile
patrimoniale.
Totuşi, motivele cupidante generează şi necesităţile hipertrofiate, precum şi cele
anormale. Tendinţa spre „mulţi -hani" şi „venituri considerabile" duce la sustrageri
în proporţii mari, maşinaţii financiare, încălcarea legislaţiei fiscale şi vamale şi
chiar la omoruri la comandă. Beţia, alcoolismul, folosirea substanţelor narcotice
generează atît motivaţia agresivă, cît şi cea cupidantă.
Necesităţile cu caracter social (autoconfirmarea, menţinerea sau ridicarea
prestigiului ori statutului social, superioritatea faţă de cei din jur) determină
formarea motivelor cu caracter agresiv (ură, răzbunare, gelozie, ofensă etc.).
Toate necesităţile sînt conştientizate; de către individ, îsă ele nu reprezintă
întotdeauna o cauză subiectivă nemijlocită a comportării criminale. între necesitate
şi faptă, în majoritatea cazurilor, se află interesul, adică conştientizarea de către
individ atît a necesităţilor sale, cît şi a condiţiilor şi mijloacelor care ar favoriza
satisfacerea lor. în legătură cu acest fapt, A. Şleapocinicov, spre exemplu,
consideră că anume interesele se află la baza motivaţiei comportamentelor, inclusiv
a celor infracţionale, determină scopurile lor, precum şi valorile, orientările
specifice personalităţii sau grupului respectiv de persoane.
Deci, esenţa interesului constă în satisfacerea necesităţii. El include în sine
conştientizarea nu numai a necesităţii, dar şi acea cale dificilă, mai mult sau mai
puţin îndelungată, necesară de parcurs pînă la etapa satisfarcerii ei. Această cale
depinde de caracterul necesităţii, statutul social al personalităţii, condiţiile interne
şi externe de comportament etc. în afară de aceasta, interesele nemijlocite ale
omului pot consta în lichidarea barierelor obectiv create în scopul satisfacerii
necesităţii concrete. Spre exemplu, în cazul cînd comunicarea socială a persoanei
este dificilă din cauza relaţiilor ostile cu un oarecare membru al colectivului, atunci
interesele subiectului pot fi îndreptate spre lichidarea obstacolului dat, inclusiv prin
mijloace infracţionale.
De rînd cu necesităşile şi interesele, un rol considerabil îl au pasiunile şi
emoţiile (sentimentele), prin care se subînţeleg manifestările personale dificil
reglate, care au, în principal, un caracter organic (biologic). Este cunoscut faptul,
că multe infracţiuni se comit sub influenţa stărilor emoţionale acute (tulburări
sufleteşti, retrăiri puternice). Deseori, aceste stări pot fi prezente la persoanele ce
suferă de pisihopatie. Gradul maxim de intensitate emoţională poate deveni afect
fiziologic sau patologic. Pasiunile şi emoţile determină comportamentul agresiv în
multe cazuri de conflict. înbinarea orientării antisociale a personalităţii, dezvoltarea
41
slabă a intelectului şi a excitaţiei emoţionale, duc în asemenea situaţii la aceea, că
mecanismele autocontrolului se dovedesc a fi insuficiente.
Pentru ca necesităţile, interesele, pasiunile sau emoţiile să treacă în motiv al
infracţiunii, subiectul trebuie să depăşească psihologic încă o "barieră" internă -
sistemul aşa-numitor orientări valorice, care includ şi conştiinţajuridică a
personalităţii.
Sociologia- definşte valorile ca acele obiecte fenomene şi caracteristicile lor,
care sînt necesare oamenilor în calitate de mijloace de satisfacere a necesităţilor şi
intereselor, precum şi ideile, imboldurile în calitate de normă, scopuri sau ideal. La
determinarea comportamentului individul se bazează pe sistemul de valori ce-i
prezintă interes, în care unora dintre ele li se acordă preferinţă, iar aceasta, la rîndul
său, influenţează asupra motivaţiei comportamentului, stabilirii scopului şi
mijloacelor de realizare a lui.
În calitate de elemente constitutive ale orientărilor de valoare intervine
conştiinţa morală şi juridică a personalităţi. Aceste categorii reprezintă instrumente
specifice de control social (extern) şi psihologic (intern), care împiedică aparţia
motivelor cmportamentului infracţional. La persoanele infractorice, aceste
elemente sînt reduse (slăbite). Cînd poziţia vitală a individului se caracterizează
prin individualism, prin lăcomie de cîştig sau prin supunerea autoritară a celor ce-l
înconjoară, este inutil de aşteptat o atitudine pozitivă faţă de normele şi principiile
morale ori juridice. Iată de ce persoanelor cu orientări antisociale le este
caracteristic manifestările nihilismului juridic, neadmiterea cerinţelor şi
interdicţilor prevăzute de lege, cu toate că îşi dau bine seama de necesitatea
acestora.
Aşadar, necorespunderea intereselor individuale cu cele apărate de lege crează
deseori stări de conflict, care se pot finaliza cu comiterea infracţiunilor.
Necesităţile, interesele, emoţiile, orentările sînt nişte componente interne ale
personalităţi, sub influenţa cărora se formează motivul infracţiuni. Însă mai
există şi un factor extern, care, de asemenea, lasă o amprentă semnificativă asupra
comportamentului infracţional - situaţia concretă de viaţă, numită deseori situaţie
"preinfracţională."

6.3. Rolul situaţiei concrete în geneza actului infracţional.

Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de factori, împrejurări, care
precedă, influenţează sau însoţesc actul infracţional. In sens criminologie, situaţia
reprezintă un eveniment sau o stare, care determină fermitatea individului de a
comite o faptă infracţională, favorizează sau, dimpotrivă, împiedică săvîrşirea ei.
Infractorul, săvîrşind fapta prejudiciabilă, întodeauna acţionează într- o situaţie
"criminogenă" concretă. împrejurările de viaţă ale omului, din care se constituie
situaţiile concrete, sînt foarte diverse. Aceasta poate fi o stare destul de îndelungată
(situaţia dificilă în familie) sau un eveniment de scurtă durată ;(conflictul cu un
huligan în stradă), precum şi diverse fapte ori stări ale oamenilor.
Orice situaţie de viaţă are un conţinut'obiectiv şi subiectiv. Conţinutul obiectiv şi
semnificaţia subiectivă a sitiaţiei poate uneori să difere esenţial. Spre exemplu,
divergenţele în opinii cu interlocuitorul, subiectul le poate percepe ca o înjosire
42
personală; dificultăţile materiale temporare sînt apreciate de unii indivizi ca eşec
absolut. Este necesar de menţionat, că omul acţionează, de obicei, nu în
conformitate cu situaţia în sensul ei obectiv,. dar cu imaginaţiile sale despre ea. De
aceea, situaţia serveşte pentru individ, în multe cazuri, doar un pretext de săvîrşire
a infracţiunii, cu toate că ea poate să nu conţină în realitate nici un moment
provocator.
Reacţionînd la situaţia creată, individul acţionează în conformitate cu
particularităţile caracterului său, viziunile şi orentările de valoare. Sursa
nemijlocită a actului volitiv, inclusiv a infracţiunii, este interacţiunea situaţiei de
viaţă concretă cu calităţile individuale ale personalităţii infractorului.
Situaţia care precedează infracţiunea, reieşind din conţinutul ei obectiv, urmează a;
fi; delimitată în crimogenă (care conţine premise obective pentru infracţiune) şi
noncriminogenă (neutră şi care crează chiar piedici pentru săvîrşirea faptei
infracţionale).
Situaţiile preinfracţionale cu caracter criminogen apar în legătură cu diferite
împrejurări. Ele pot fi: a) create în mod special de către însăşi infractor ci scopui
înlesnirii comiterii infracţiunii; b) create de infractor, dar nu în mod special pentru
comitera infracţiuni, însă care o determină (spre exemplu, aducerea sa la o stare de
ebrietate avansată); c) parvenite în rezultatul activităţi negative a altor persoane
(inclusiv a victimelor infracţiunii); d) apărute ca rezultat al concursului de
împrejurări accidentale; e) provocate de fenomenele stihince.
Situaţia poate fi uneori sursă motivaţiei infracţionale. Una din asemenea situaţii
poate fi cea de conflict, care determină în multe cazuri infracţiunile cu caracter
violent. Certurile în familie, care aduc la ofensă şi violenţă asupra personalităţii,
huliganismul, omorul din motive de răzbunare sau din gelozie, opunerea de
rezistenţă reprezentantului puterii etc. - toate acestea sînt exemple de diverse
conflicte sau acţiuni care le generează opoziţia.
Potrivit datelor unor investigaţii conflictul se află la faza a 84 % din omorurile
intenţionate, 78 % - vătămări intenţionate grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii şi 86 % - vătămări intenţionate medii a integrităţii corporale sau a
sănătăţii comise în familie şi în alte condiţii ale vieţii cotidiene, precum şi la 98 %
din torturi şi 73 % din acţiunile huliganice săvîrşite în apartamente şi cămine.
Prin urmare, situaţia joacă un rol indiscutabil în calitate de element determinant
al mecanismului infracţional, iar uneori - are chiar un-rol decisiv. Totuşi, este
inadmisibil de admis poziţia, precum că factorul subiectiv al mecanismului
infracţional se exclude deplin. Atitudinea subiectivă, ca element stimulator, există
întodeauna. Poate şi să nu existe o interacţiune între situaţie şi personalitate, dacă
ultima decide totul datorită calităţilor ei negative. Infracţiunea nu "poate fi generată
doar în baza influenţei situaţiei criminogene, findcă ea întodeauna este percepută şi
conştientizată de personalitate. Dacă aceasta nu are loc, probabil că subiectul nu
poartă nici o vină, deoarece situaţia nu i-a lăsat nici o posibilitate de a acţiona
altfel.
Însă trebuie de luat în consideraţie, că în cazul dat se are în vedere doar
interacţiunea cu situaţia de viaţă concretă care a precedat infracţiunea. Reieşind din
viziunile referitoare la situaţia criminogenă, este necesar de menţionat că rolul
43
factorilor situativi este absolut indiscutabil: ceea ce personalitatea a dobîndit la
etapa formări sale, se realizează interacţionînd cu situaţia preinfracţională şi, în
final, factorul subiectiv dobîndeşte în mecanismul infracţional un contur obiectiv,
situativ.

Tema 7. Victimologia criminologică (2 ore)

7.1. Noţiuni generale cu privire la victimologie.
7.2. Rolul victimei în mecanismul actului infracţional.
7.3. Clasificarea şi tipologia victimelor.

7.1. Noţiuni generale cu privire la victimologie.

Idei referitoare la victimologie au apărut cu multe milenii în urmă, autoapărarea
victimei potenţiale fiind considerată un timp îndelungat metoda de bază care
influenţa asupra contracarării criminalităţii. Totuşi, victimologia s-a format cu un
caracter ştinţific mai pronunţat abia la mijlocul secolului XX şi este marcată de
activitatea învăţatului german Hans von Hentig, care, fiind prigonit de fascişti, a
publicat în anul 1941 articolul cu denumirea "Remarcă privind interacţiunea
infractorului cu victima".Peste şapte ani, în 1948, el pune temelia acestei ştiinţe
prin celebra lucrare "Criminalul şi victima sa atrăgînd prin aceasta atenţia multor
cercetători faţă de victimă ca factor ce influenţează apariţia infracţiunii. în opinia
lui Hentig, materialul acumulat despre pătimaşi oferă posibilitatea evidenţierii unor
tipuri determinate de relaţii dintre infractori şi.victime, relaţii ce sînt strîns legate
de infracţiune. Datorită acestei constatări este posibilă analiza nu numai a
infracţiunilor comise, dar şi prognozarea persoanelor care pot deveni în viitor
infractori,-precum şi starea criminalităţii latente.
Victimologia provine de la latinescul "victima" - victimă, pătimaş şi grecescul
"logos" - ştiinţă, teorie. în acest sens, victimologia reprezintă ştinţa care studiază
victima, adică persoana ce a suferit consecinţele morale, fizice sau materiale ale
unei infracţiuni.
Spre deosebire de Hentig, care considera victimologia o ramură a criminologiei,
savantul român Venianim Mendelshon este de părerea că aceasta .formează o
ştiinţă aparte. Abordmd. victimologia mai vast, el atribuie la obiectul ei nu numai
victima infracţiunii, dar şi persoanele care au suferit în urma accidentelor,
calamităţilor naturale etc.
Totuşi, o bună parte a cercetătorilor (Hentig, Gasser, Allenberg, Pinatel ş.a.) au
ajuns la concluzia, că victimologia poate fi considerată şi ca ramură a
criminologiei.
Obiectul de investigare al victimologiei criminologice îi constituie victima
infracţiunii: personalitatea, legătura şi relaţiile reciproce cu individul care devine
mai apoi infractor, precum şi comportamentul victimei ca legătură cauzală cu
crima şi importanţa acestuia în geneza actului infracţional.
Astfel, victimologia studiază comportamentul criminal din unghiul de vedere al
condiţionării lui datorită calităţilor victimei (atît individuale, cît şi cele ce se referă

44
la anumite roluri îndepîimnite, inclusiv corelaţiile infractorului şi caracterul
comportamentului său).
Victimologia, nu numai că are propriul-său obiect de studiu, dar propune şi
unele soluţii pentru lichidarea acelor factori, care duc la victimizarea unor categorii
de persoane concret.
Multe probleme legate de victima infracţiunii au fost cercetate şi în trecut de
către criminologie, drept penal şi drept procesual-penaî, pisihologie judiciară.
Victimologia, însă, le cercetează în complex prin prisma a două nivele, care
corelează între ele ca infracţiune (special) şi criminalitate (general). Mai întîi de
toate, victima este studiată de victimologie la nivel individual ca factor care poate
prin comportamentul său să influenţeze apariţia şi evoluţia intenţiei criminale,
precum şi mecanismul realizării ei. Al doilea nivel reprezintă investigarea totalităţii
de victime, cărora li s-a cauzat prin infracţiiune unele prejudicii. Relevarea acestui
aspect este important pentru determinarea consecinţelor reale ale criminalităţii.
Scopul final al cercetării victimelor infracţiunii este sporirea eficacităţii
prevenirii infracţiunilor concrete şi profilaxia fenomenului criminal pe calea
influenţei nemijlocite asupra pătimaşilor, precum şi inspiraţia juridică orientată atît
asupra potenţialelor victime, cît şi asupra infractorilor.
Una din problemele teoretice iniţiale a victimologiei o constituie determinarea
noţiunii victimei şi corelaţia ei cu noţiunea părţii vătămate în sensul procesului
penal.
La momentul actual, în literatura de specialitate nu există o opinie unică cu
privire la această noţiune. Primă poziţie reprezintă o definire vastă a noţiunii
victimei, care, în opinia autorilor, este necesară în legătură cu faptul că victima
infracţiunii apare nu numai în.calitate de obiect principal al cercetării, dar şi ca
unul din instrumentele de bază, prin prisma căruia are loc cunoaşterea
infracţiunilor, infractorilor şi a criminalităţii în ansamblu. Din aceste considerente,
victima poate fi sau un individ concret, sau o comunitate determinată de oameni
sub oricare formă de integrare a lor, cărora li s-a cauzat prin infracţiune, direct sau
indirect, un prejudiciu moral, fizic sau material. In această definiţie sînt cuprinse
victimele în sens procesual-penal restrîns, victimele latente relevate pe calea
audierii populaţiei precum şi alte categorii de victime, dacă există criterii veridice
pentru identificarea lor în asemenea calitate.
Este asemănătoare cu expunerile nominalizate poziţia lui P. Dagheli, care
atribuie la categoriea victimelor atît persoanele fizice, cît şi cele juridice.
Psiholohul român Tiberiu Prună, spre exemplu, operează cu un alt concept al
victimei, percepînd-o ca pe acea persoană care suferă, direct sau indirect,
consecinţele fizice, materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni. Această
accepţiune a noţiunii de victimă delimitează, totodată, şi cazurile de persoane
lezate care nu pot fi considerate victime: poliţiiştii, în îndeplinirea misiunilor;
luptătorii în confruntări militare; infractorii-lezaţi în timpul acţiunilor pe care le
întreprind.
Un alt grup de autori îşi exprimă opiniile privind noţiunea victimei în . mod
diametrial opus celor expuse. A. Crasicov, spre exemplu, atribuie la categoria
victimelor doar persoanele care. suferă direct consecinţele infracţiunii.80 Ca
45
persoană fizică, căreia i se cauzează nemijlocit prin infracţiune un prejudiciu
defineşte noţiunea victimei şi D. Rivman. Această poziţie este pe deplin justificată,
fiindcă determină strict şi în mod restrîns cercul de persoane care pot deveni
victime, fapt ce are o importanţă deosebită pentru elaborarea şi implementarea în
practică a măsurilor de profilaxie victimologică.
Conform noului Cod de procedură penală (art. 58) se consideră victimă
persoana fizică sau Juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost cauzate daune morale,
fizice sau materiale.
În acesta ordine de idei, apare necesitatea delimitării noţiunii victimei de
noţiunea părţii vătămate în sensul procesului penal, care poate fi.doar o persoană
fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material,
recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei (art. 59 CPP al
Republicii Moldova). în calitate de parte vătămată pot fi recunoscute şi rudele
apropiate sau reprezentanţii legali ai persoanei ce a suferit în urma infracţiunii (în
unele cazuri, cum ar fi decesul persoanei sau vîrsta fragedă etc.) Totodată,
conceptul criminologie de victimă este mai vast decît cel de parte vătămată operat
în dreptul procesual penal, fiindcă, în primul caz, nu este obligatorie calitatea de
parte vătămată (calitate acordată în modul stabilit de lege), sau ca însăşi persoana
să se autoaprecieze în calitate victimă.
În continuare, importanţă semnificativă are clarificarea şi precizarea unor
termeni, care apar în legătură cu interacţiunea dintre infractor şi victimă. Pe acest
temei Hans von Hentig a introdus conceptul de "victimă activantă", prin care se
vehiculează ideea că, direct sau indirect, şi victima are o parte din vină în
declanşarea acţiunii infracţionale. In prelungirea acestei idei B. Mendelsohn a
introdus conceptul "potenţial de vulnerabilitate victimală," care exprimă gradul de
vulnerabilitate victimală a unei persoane.
Prin victimitate se subînţeleg acele însuşiri, trăsături, capacităţi, roluri
îndeplinite etc., graţie căror persoana devine "ţintă" a atentatelor criminale.
Victimitatea formează un obiect special de investigare în scopul explicării
problemei de bază a victimologiei şi anume: în baza căror cauze şi în prezenţa
căror împrejurări unele persoane devin victime ale infracţiunilor, în timp ce pe
altele asemenea pericol le ocoleşte.
Victimizarea reprezintă în sine procesul de transformare a persoanei în victimă.
Cunoaşterea gradului în care o societate este afectată de victimizare prezintă un
interes indiscutabil. Fenomenul criminalităţii, în complexitatea sa, are ca însuşire
tocmai prezenţa victimelor. De aceea, studierea multilaterală a criminalităţii
implică stabilirea gradului de afectare a societăţii de victimizare. Din aceste
considerente, este necesar constatarea nivelului de victimizare, care poate fi
precizat cu ajutorul coeficientului* adică numărul de victime de pe un. anumit
teritoriu, existente într-o perioadă determinată de timp, raportat la numărul
populatiiei depe teritoriul dat şi calculat la un număr de 1000, 10000 sau 100000
persoane. La momentul actual cercetările victimologice progresează în multe ţări
ale lumii. A fost creată Societatea ştiinţifică internaţională de victmologie cu sediul
în Munster (Germania), care, începînd cu anul 1979 a petrecut un şir de
simpozioane. în unele ţări (Australia, Marea Britanie, Noua Zelandă, Canada,
46
SUA, Franţa, Olanda, Suedia, Germania, Finlanda, Austria, Japonia) este creat
chiar şi Institutul de compensare a prejudiciului cauzat victimelor infracţiunii.
Toate aceste formaţiuni au ca scop protejarea şi acordarea de ajutor persoanelor
care au suferit în urma infracţiunilor.
7.2. Rolul victimei în mecanismul actului infracţional.
Ca criteriu de apreciere a valorii sociale ce reiese din comportamentul omului
poate fi conţinutul moral al acestuia. Abaterea de la normele morale din societate,
specificăm oricărei infracţiuni, caracterizează şi multiplele forme de comportament
al persoanelor din situaţia preinfracţională care devin în consecinţă victime.
j*Rnoralitatea în comportamentul victimelor sporeşte probabiltatea comiterii
infracţiunii în privinţa lor.
Comportamentul negativ constituie acel punct iniţial de unde începe
manifestarea de interes al criminologilor faţă de victimă atît în cazurile constatării
mecanismului actului infracţional, cît şi la blocarea activităţii negative în
perimetrul influenţei situaţiei de viaţă prienfracţională concretă (inclusiv cea de
conflict).
În cercetările comportamentului infracţional individual victima reprezintă interes
în acea măsură, în care comportamentul ei se inserază în evenimentul infracţiunii şi
poartă în sine o "încărcătură" criminogenă. însă chiar cînd are loc cea mai activă
provocare a infracţiunii din partea pătimaşului, săvîrşirea ei este posibilă doar
atunci cînd personalităţii infractorului îi sînt cracteristice anumite orientări
antisociale. Cu cît mai semnificativ este rolul comportamentului victimei în geneza
infracţiunii, cu atât mai redusă este intensitatea orientării antisociale a
personalităţii infractorului. Asemenea dependenţă, interacţiune poate fi relevată
mai clar în infracţiunile contra persoanei, fiindc|;în mecanismul psihologic al
comiterii lor devin importante emoţiile infractorului, care pot duce în consecinţă
pînă la faza afectului.
Fără analiza comportamentului şi personalităţii victimei, a reacţiei ei asupra
acţiunilor infractorului, este imposibil, uneori, de a determina din ce cauză
atentatele infracţionale similare comise de unele şi aceleaşi persoane provocă
rareori acelaşi rezultat infracţional.
Elementele negative ale comportamentului pătimaşilor pot servi ca factori ce
favorizează săvîrşirea infracţiunilor sau chiar provoacă comiterea lor, dacă ele au
influenţat în calitate de condiţie necesară pentru dezvoltarea procesului cauzal
asupra apariţiei, dezvoltării şi realizării intenţiei criminale pe calea influenţei
asupra motivaţiei comportamentului infracţional al personalităţii.
În psihologie se afirmă, că în calitate de factori care au importanţă pentru
apariţia şi decurgerea conflictului pot fi ideile şi directivele, poziţia în anumite
relaţii, precum şi calităţile, individuale specifice ale personalităţii.
Legislaţia penală a Republicii Moldova conţine un şir de indicaţii precum că
comportamentul negativ al victimei poate servi ca circumstanţă, care atenuiază
pedeapsa sau ca bază de calificare a infracţiunii cu un grad de pericol mai redus.
Aşadar, art. 76 CP. al R.M. indică printre circumstanţele care atenuiază pedeapsa
comportamentului ilegal sau amoral al victimei ce a provocat comiterea
47
infracţiunii. Articolul 146 CP. al R.M. ne vorbeşte despre omorul săvîrşit în stare
de afect, survenit în urma actelor de violenţă, a insultei grave, sau în urma altor
acţiuni ilegale sau amorale ale victimei. Despre aceleaşi împrejurări se vorbeşte şi
în art. 157 СР. al R.M., care se aplică în cazurile vătămării intenţionate grave ori
medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect.
Comportamentul victimei, însă nu provoacă în mod mecanic săvîrşirea de către
o altă persoană a infracţiunii, fiindcă reglatorii sociali ai individului sînt
determinatori în comparaţie cu alţi factori; de aceea, influenţa exterioară şi emoţiile
individului sînt conştientizate de subiectul infracţiunii pînă la reflectarea lor în
comportament. Din aceste motive, el este considerat responsabil de activitatea sa
infracţională.
Ca şi infractorul, potenţiala victimă apreciază situaţia de viaţă concretă ce s-a
creat şi, deseori, procedează în dependenţă de rezultatele evaluării, precum şi în
baza viziunilor, deprinderilor, calităţilor psihologice etc. Deci, ea interacţionează
nu numai cu viitorul infractor, dar şi cu alte elemente ale situaţiei.
În multe cazuri victima este un element activ al situaţiei preinfracţionale,
influenţînd astfel asupra dinamicii faptei criminale. Conform unor date selective, în
mai mult de 50 % din cazurile infracţiunilor cu caracter violent a precedat situaţia
de "clarificare a relaţiilor personale" dintre două sau mai multe părţi şi doar
împrejurarea concretă determina cine din ele devenea victimă şi cine infractor.
Acţionînd ca un element activ al situaţiei, victima poate aduce infractorul prin
comportamentul său într-o stare de afect puternic, generînd frică, ură, furie cu
reacţii psihomotrice subite, iar uneori chiar şi nedorite pentru infractor. Deseori,
prin aceasta şi se explică faptul, că hoţul, jefuitorul sau violatorul devine ucigaş cu
toate că pît$f la comiterea infracţiunii nu avea intenţia să omoare victima. în alte
situaţii, potenţiala victimă, prin înjosire şi injurii permanente îi crează viitorului
infractor o stare de afect, provocîndu-1 prin aceasta la acţiuni violente.
Victimele pot fi absolut nevinovate în apariţia situaţiei criminogene; vinovate în
această la fel ca şi infractorul sau chiar mai vinovate decît el, cum ar fi spre
exemplu, cazurile, cînd victima, prin acţiunile sale ilegale, prpvoaeă o altă
persoană la săvîrşirea infracţiunii. Noţiunea de "vinovăţie a victimei" se utilizează
aici în sens criminologie şi nu trebuie indentificată cu vinovăţia subiectului
infracţiunii. Despre "vina" victimei poate fi vorba doar ;atunci, cînd
comportamentul ei favorizează apariţia şi realizarea intenţiei cirminale. în acelaşi
timp, situaţia criminogenă poate fi generată şi de comportamentul imprudent al
victimei.

7.3. Clasificarea şi tipologia victimelor.

Aşadar, în scopul prevenirii infracţiunilor o mare însemnătate are clasificarea
victimelor ce au suferit în urma comiterii lor. Elaborarea unei clasificări a
victimelor are ca scop principal sporirea efecienţei profilaxiei criminalităţii şi
protejarea cetăţenilor ca victime potenţiale.
În comparaţie cu infractorul, care este o persoană responsabilă,ce a atins o
anumită vîrstă, victima infracţiunii poate fi oricare individ din momentul naşterii şi
pînă la moartea sa. Neombgenitatea exclusivă a obiectului cercetat crează mari
48
dificultăţi în elaborarea clasificării victimelor, findcă există multipli indiei
clasificatori, printre care este dificil de determinat un criteriu mai generalizator.
Totodată, este necesar de respectat o cerinţă de bază - clasificarea victimelor
trebuie să reflecte legătura genetică dintre persoanalitate şi comportamentul
victimei, de pînă la declanşarea actului infracţional, pe de ю parte, şi după
comiterea infracţiunii, pe de altă parte. Corelaţia dată poate fi investigată sub
diferite aspecte: social, biologic, socio-psihologic, etic etc. Prin această şi se
explică pluralitatea de clasificări existente în literatura de specialitate Utilizarea
unor criterii "pure" dintr-un singur domeniu al ştiinţei (biologie, psihologie,
sociologie, drept) pot duce la omogenitate în clasificarea victimelor. Spre exemplu,
aşa criteriu ca "sexul victimei" nu se poate baza doar pe evoluţia biologică a fiinţei
umane. Mai mult ca atît, criteriul dat nu reflectă de sinestătător cauza de bază - de
ce femeile devin cel mai des victime ale infracţiunilor, dar nu persoanele care le
săvîrşesc. Neajunsul unei asemenea clasificări constă în faptul că nu se i-a în
consideraţie statutul şi rolul social al personalităţii.
îformaţiile despre victimele infracţiunilor acumulate pînă în prezent, au permis
constituirea unor criterii de clasificare a victimelor, care corespund în mare măsură
intereselor teoretice şi practice actuale.
După gradul de participare şi de răspundere ce revine victimei în producerea
infracţiunilor, S. Scafer propune următoarele tipuri de victime:
a)victime care anterior n-au avut legătură cu infractorul, întîlnirea lor fiind
întâmplătoare;
b)victime provocatoare - o persoană se comportă arogant sau nu-şi ţine o
promisiune făcută;
c)victime care precipită declanşarea infracţiunii - femeia care umblă seara prin
locuri puţin frecventate, cu o costumaţie provocatoare;
d)victime slabe biologic - persoanele cu defecienţe fizice sau funcţionale, copiii
sau vîrstnicii;
e)victime autovictimizate - dragomanii, sinucigaşii, homosexualii.
Deşi nu toate aceste subpuncte ne arată corelaţia comportamentului
victimei cu cel al infractorului, totuşi clasificarea dată nu este lipsită de utilitate,
luîndir-se în consideraţie aspectul profilaxiei victimologice, care urmează a fi
realizat în privinţa unor categorii de persoane.
Din punct de vedere al "vinovăţiei victimei", Mendelshon a elaborat următoarea
clasificare a victimelor:
a ) victimă absolut nevinovată (numită deseori victimă "ideală");
b) victimă a cărei vinovăţie este mai redusă decît a infractorului (comportament
provocator);
c) victimă la fel vinovată ca şi infractorul, sau victimă benevolă (în cazul
depăşirii limitelor legitimei apărări);
d) victimă a cărei vinovăţie este mai mare decît a infractorului (în cazuJ
infracţiunilor comise în stare de afect);
e) victimă absolut vinovată (înfăptuieşte un atac ca urmare a căruia este
omorîtă, în scop de legitimă apărare);

49
 f)victimă care simulează sau îşi închipuie doar că este victimă (bolnavii psihic,
minorii, persoanele în etate).
însemnătatea practică a acestei clasificări este incontestabilă. Totodată, aceasta nu
i-a în consideraţie doar criteriul victimologic: fiind aplicat faţă de infractori,
criteriul "vinovăţiei" va da aceleaşi rezultate cu unele modificări.
După gradul victimităţii pot fi evidenţiate următoarele tipuri de
victime: ,
a) victimă întîmplătoare, persoana devenind victimă în rezultatul unui
concurs de împrejurări. Apariţia împrejurărilor, în principiu, nu depinde nici de
voinţa victimei, nici de cea a infractorului;
b)victimă cu grad de risc redus, care activează în cercul factorilor de risc
specifici tuturor oamenilor, victimitatea căreia sporeşte în mod neprevăzut sub
influenţa unei situaţii nefavorabile concrete;
c) victimă cu grad de risc sporit, în privinţa căreia influenţează un
complex de factori. Către această grupă se referă două tipuri de victime: 1) victime
ale infracţiunilor imprudente - cînd caracterul lucrărilor îndeplinite sau
comportamentul lor în locurile publice au o victimitate mai sporită decît cea
obişnuită; 2) victime ale infracţiunilor intenţionate, a căror statut social, în cazurile
îndeplinirii de către ele a rolurilor sociale, conţine un risc sporit de victimitate
(colaboratorii organelor de drept, pazei paramilitare etc.). Asemenea victime pot
frşi persoanele, victimitatea cărora a crescut în rezultatul corelaţiei dintre viitoarea
victimă şi infractor, precum şi a acţiunilor unor terţe persoane care au provocat
situaţia de conflict.
d) victimă cu grad de risc deosebit de sporit. Deformaţia socio-morală a ei nu
diferă de cea a infractorilor. Ea se caracterizează prin amoralitatea
comportamentelor sale (prostituţie, alcoolism, narcomanie).
În dependenţă de anumite scopuri practice sau teoretice pot fi elaborate şi alte
criterii de clasificare a victimelor.

Tema 8. Metodologia şi organizarea cercetărilor criminologice (2 ore)

8.1. Noţiunea metodicii cercetării criminologice.
8.2. Procedura cercetării criminologice.
8.3. Metodele statistice utilizate în cercetările criminologice.

8.1. Noţiunea metodicii cercetării criminologice.

Metode utilizate în ştiinţele juridice (istorică, comparativa, logică etc.).
Metode utilizate în sociologie (observarea, audierea sub forma de chestionar sau
interviu, metoda grupului de control, metoda cercetării documentelor).
Prin cercetare ştiinţifică în criminologie se subînţelege procesul de obţinere a
unor cunoştinţe noi despre criminalitatea cauzele şi condiţiile care o favorizează,
personalitatea infractorului, în scopul elaborării şi realizării măsurilor îndreptate
spre sporirea eficacităţii prevenirii manifistărilor infracţionale.

50
 Una din condiţiile necesare de realizare a investigaţiilor criminologice este
utilizarea anumitor metode, cu ajutorai cărora se cercetează diverse probleme ale
acestei ştiinţe.
Din greceşte "methodos" înseamnă calea spre ceva, cercetare. În limba română,
precum şi în literatura de specialitate se utilizează, de obicei, următorii termeni,
definirea cărora are importanţă pentru efectuarea investigaţiilor criminologice:
metodă, metodică şi metodologie. Metoda este calea pe care o parcurge
cercetătorul pentru a descoperi conţinutul, proprietăţile şi formele de manifestare
specifice fenomenelor pe care le cercetează. Deseori, metoda este concepută ca
procedeu, mijloc de cercetare. Metodica nu este altceva decît totalitatea metodelor
de investigare. Iar prin metodologie se are în vedere ştiinţa despre căile, metodele
de cercetare a unor fenomene, procese sau obiecte.
Rezultatele cercetărilor criminologice trebuie să fie expuse în concluziile şi
recomandările practice, propunerile de perfecţionare a măsurilor de luptă cu
criminalitatea, a programelor de prevenire a ei şi a legislaţiei etc.
Metode utilizate in psihologie (sociometria, testarea etc.).
Un loc important in cercetările criminologice îl are metoda statistică.
Aplicarea unor sau altor metode în oricare cercetare criminologică este
condiţionată, în principal, de obiectul, scopurile şi sarcinile studiului care urmează
să fie realizat.
În afară de aceasta este necesar de luat în consideraţie şi faptul, că în ştiinţă nu
există metode universale; fiecare metodă are atît laturi pozitive, cît şi neajunsuri.
De aceea, se impune combinarea metodelor după principiul consolidării,
completării şi verificării reciproce.

8.2. Procedura cercetării criminologice.

Procedura investigaţiei criminologice reprezintă o consecutivitate de acţiuni ale
cercetătorului sau colectivului de cercetători, anumite etape ale procesului
criminologie de cunoaştere a problemei criminalităţii, care urmează a fi respectate
pentru obţinerea unor rezultate eigeiente. Totodată, respectarea ei asigură
optimitatea şi caracterul organizat al cercetării în ansamblu.
În general, procedura cercetării criminologice este constituită din următoarele
etape:
a) etapa pregătitoare;
b)elaborarea programului de cercetare;
c) determinarea obiectelor empirice de cercetare;
d)elaborarea metodicii de cercetare;
e) experimentarea metodicii, perfecţionarea ei;
f) colectarea informaţiei primare;
g)prelucrarea cantitativă şi calitativă a materialelor colectate;
h) interpretarea rezultatelor,, concluzii şi recomandări.

Etapa pregătitoare ocupa un Ioc de bază în cercetările problemelor criminologice.

Selectarea corectă a problemei, formularea ipotezei, alegerea obiectului şi
metodelor de investigare, precizarea noţiunilor de bază etc. necesită o pregătire
51
teoretică şi practică minuţioasă a cercetătorului. Alegerea problemei invistigării, a
scopurilor şi sarcinilor ei presupune necesitatea cunoaşterei prealabile a obiectului
cunoscut deja practicii sociale, a lucrărilor elaborate de alţi cercetători şi a
literaturii de specialitate. De asemenea, la acesta etapă se soluţionează problemele
tehnico-organizatorice, se selectează grupul de cercetători şi se determina sarcinile
lor, are loc întocmirea şi multiplicarea documenetelor, chestionarelor, schemelor şi
diagramelor.
După etapa pregătitoare şi alegerea obiectului cercetării este necesar de elaborat
programul investigării. Este inadmisibil realizarea unor cercetări criminologice
importante fara un program bine determinat, fiindcă numai el asigură caracterul
organizat, siguranţa şi sistematicitatea investigării. Programul reprezintă în sine
baza ştiinţifică, conturul general al cercetării, în limitele căruia se realizează
colectarea, analiza şi interpretarea materialului faptic cu scopul obţinerii întinai a
concluziilor teoretice şi practice. El include în sine două aspecte importante:
metodologic şi procedural.
Aspectul metodologic al programului conţine însăşi descrierea problemei în baza
analizei complexului de cunoştinţe ştiinţifice şi a teoriilor existente, precum şi
generalizarea rezultatelor investigărilor precedente. în acest compartiment se
înaintează ipotezele de lucru, adică presupunerile ştiinţifice, argumentate despre
caracterul fenomenului studiat, structura şi corelaţiile lui. Totodată, sînt
determinate scopurile şi sarcinile cercetării, obiectul acesteia, se precizează
noţiunile de bază cu care va opera cercetătorul, precum şi sursele informative
privind problema studiată.
Aspectul procedural include în sine planul general al cercetării, descrierea
metodelor concrete (metodica), care vor fi utilizate pentru colectarea şi analiza
informaţiei obţinute, a posibilelor concluzii şi recomandări, termenii, noţiunile
utilizate pe parcursul cercetării.
La program se anexează lista bibliografiei şi mostrele metodicii aplicate,
schemele, diagramele şi chestionarele (cînd acestea se folosesc).
Este necesar de menţionat şi faptul că, elaborînd o metodică concretă, nu se
poate de evitat verificarea prealabilă a eficacităţii ei (experimentarea, pilotajul). La
etapa experimentării urmează de repetat procesul colectării şi prelucrării
informaţiei. Acesta înseamnă că este necesar de experimentat nu numai
instrumentariul investigator, dar şi însăşi contingentul de cercetători, competenţa
lor, precum şi verificarea situaţiei optime, locul şi timpul realizării cercetării.
Aceasta este important de efectuat mai ales atunci, cînd în investigaţii se utilizează
metoda audierii cetăţenilor, lucrătorilor practici, condamnaţilor, experţilor etc.
într-un şir de cazuri programul bine pregătit, întemeiat ştiinţific, care conţine în
sine toate componentele necesare, poate contribui la realizarea unor cercetări
ştiinţifice de mare valoare.

8.3. Metodele statistice utilizate în cercetările criminologice.

În scopul obţinerii şi analizei informaţiei criminologice se folosesc, după cum s-
a menţionat, o totalitate de metode elaborate de diferite ştiinţe. Cele mai

52
importantejnnjşlejşînt metodele statistice, care studiază starea si evoluţia
fenomenelor sociale.
Astfel, criminalitatea este un fenomen social cu caracter de masă. Din
acesteconsiderente, cu ajutorul metodelor statictice pot fi obţinute şi generalizate
materialele despre caracteristicile cantitative ale criminalităţii, cauzele şi condiţiile
ei, precum şi despre personalitatea infractorului. Această informaţie permite
relevarea legităţilor şi particularităţilor tipice fenomenelor studiate, dependenţa
dintre schimbările acestora. în rezultat pot fi obţinute date necesare pentru
elaborarea diferitor măsuri de prevenire a criminalităţii şi pentru aprecierea
sistemului existent de măsuri preventive.
Prima etapă, observarea statistică, constă în evidenţa şi înregistrarea anumitor
fenomene şi procese în conformitate cu unele reguli determinate din timp, adică
completarea documentelor de evidenţă primară, a fişelor statistice.
A doua etapa constă în centralizarea şi gruparea datelor obţinute în rezultatul
evidenţei primare. La această fază datele primare se sistematizează, se calculează
numărul lor, după ce se grupează în conformitate cu diferiţi indicatori (spre
exemplu, după geirul infracţiunii, după sex şi categoria de vîrstă etc.). Ulterior,
indicatorii obţinuţi se includ în dările de seamă statistice, tabele, scheme,
diagrame.
Însăşi gruparea reprezintă dezmembrarea totalităţii statistice în grupe omogene
după anumiţi parametri cantitativi sau calitativi.
Se deosebesc trei tipuri de grupări: tipologice; variaţionale; analitice.
Grupările tipologice constau în disrtibuirea totalităţii studiate în părţi conform
indicatorilor calitativi (de exemplu, gruparea după tipuT" infracţiunilor, după locul
săvîrşirii faptei infracţionale etc.).
Grupările variaţionale constituie repartizarea totalităţii după anumite senme.
Grupările analitice au ca scop stabilirea unor interdependenţe dintre fenomenele
studiate.
Deci, fiind centralizate si grupate, datele statistice devin mai clare şi mai
perceptibile, ceea ce face posibil pătrunderea în esenta lor.
Realizarea funcţiei descriptive a investigaţiei statistico-criminologice se
finalizează cu evaluarea complexului de indicatori, care caracterizează nivelul,
dinamica, structura şi caracterul criminalităţii pe o anumită perioadă; se efectuiază
caracteristica cantitativ-calitativă a ei. După aceasta are loc realizarea funcţiei
analitice, care constă în interpretarea informaţiei numerice obţinute, pe parcursul
căreia se formulează concluziile referitoare la corelaţiile şi interdependenţa dintre
anumite fenomene şi procese. La rîndul său, aceasta serveşte drept bază de
elaborare a recomandărilor şi propunerilor privitoare la îmbunătăţirea procesului de
prevenire şi contracarare a criminalităţii.
De asemenea, este necesar de avut în vedere şi faptul, că la studierea unor
probleme ale criminologiei trebuie de comparat datele statisticii juridico-penale cu
datele altor ramuri ale statisticii. Aşadar, la analiza condamnaţilor după sex, vîrstă,
stare socială şi nivelul de instruire se utilizează pentru comparaţie datele statisticii
demografice. Informaţia despre numărul populaţiei şi dinamica ei urmează a fi
folosită pentru calcularea coeficienţilor criminalităţii. Pentru stabilirea influenţei
53
alcoolului asupra criminalităţii au însemnătate datele despre producerea şi vînzarea
băuturilor alcoolice, ce ţine de statistica economică.

Tema 9. Prognosticul criminologic şi planificarea activităţii de combatere a

criminalităţii (2 ore)
9.1. Noţiunea prognozării criminologice.
9.2. Aplicarea prognozei criminologice la planificarea măsurilor de control
asupra criminalităţii.

9.1. Noţiunea prognozării criminologice.

Constatarea de către ştiinţă a legităţilor devine o bază necesară pentru
precizarea cu aproximaţie a stării viitoarelor fenomene şi procese, care, la rîndul
său, poate facilita utilizarea informaţiei în activitatea socială a oamenilor.
Dirijarea proceselor sociale, planificarea activităţii organelor de drept şi a altor
subiecţi care au menirea de a preveni criminalitatea include în sine prognozarea ca
element indispensabil. Esenţa ei constă în relevarea şi previziunea tendinţelor
obiective de dezvoltare a unor fenomene existente în societate. Totodată, reuşita
oricărei activităţi depinde în mare măsură de veridicitateaa prognozei viitoarelor
evenimente. Concluziile făcute în urma prognozării dau posibilitate pentru
pregătirea din timp faţă de unele fenomene, de a lua unele soluţii juste şi a
planifica activitatea preventivă.
Prognozarea este un proces de obţinere a cunoştinţelor despre anumite fenomene
în viitor, bazîndu-se pe analiza trecutului şi prezentului.
Rezultatul prognozării criminologice este prognoza, care constă îritr-o estimare
ştiinţifică a stării criminalităţii ori a stării altor fenomene în viitor.
Unul din principiile de bază al prognozării ştiinţifice, inclusiv a celei
criminologice, este abordarea istorică. Fără cunoştinţe depline şi veridice despre
faptul, precum ca tenomenul prognozat a iexistat în trecut, cum şi sub influenţa
căror factori el s-a schimbat, devine imposibil de a ne crea o imagine clară despre
aceea că fenomenul dat va exista în viitor. Aşadar, pentru prognozarea
criminalităţii este necesar de cunoscut cum acest fenomen a apărut în societate,
care sînt etapele de bază pe care Ie-a parcurs, cum s-a modificat sub influenţa unor
condiţii istorice concrete, care factori sociali au influenţat esenţial asupra nivelului,
dinamicii, structurii şi caracterului criminalităţii în anumite perioade de timp.
Prognozarea criminologică poate fi efectuată cu o precizie mai mare în cazurile
cînd în societate există stabilitate; în ceea ce priveşte starea socială, legislativă etc.,
iar criminalitatea nu se caracterizează prin modificări esenţiale. Datele statistice
constituie baza efectuării unei prognoze veridice. Pentru aceasta este necesar de a
avea la dispoziţie următoarele informaţii:
a)date statistice, pe cel puţin ultimii 10 ani, care caracterizează diferite stări şi
tendinţe din societate (procese demografice, economice, social-politice etc.);
b)date despre posibilele modificări pe viitor în starea şi tendinţele societăţii;

54
c)date statistice, pe cel puţin ultimii 10 ani, care caracterizează starea devianţelor
sociale ce influenţează asupra criminalităţii (beţia, alcoolismul, narcomonia,
prostituţia, parazitismul social etc.);
d)date despre starea criminalităţii pe o perioadă de cel puţin 10 ani;
e)date referitoare la aplicarea măsurilor juridico-penale şi a celor preventive;
f)date despre posibilele modificări ale legislaţiei şi organelor de drept etc.
Prognozarea criminologică are mai multe varietăţi. După obiect distingem:
grotmozarea criminalităţii, adică atît previziunea evoluţiei ulterioare a
fenomenului criminal în general, cît şi a unor tipuri de criminalitate sau genuri
concrete de infracţiuni; prognozarea comportamentului infracţional individual -
probabilitatea comiterii în viitor de către o persoană a unei sau a mai multor
infracţiuni; prognozarea dezvoltării criminologiei ca ştiinţă.
În dependenţă de durata pronosticării, prognozele pot fi de scurtă durată, medii şi
de lungă durată. După cum menţionează V. Kudreavţev, „prognozele de lungă
durată determină strategia luptei cu criminalitatea. Pentru elaborarea unor măsuri
mai eficiente de prevenire a infracţiunilor sînt necesare:prognoze mai concrete de
scurtă durată privind nivelul, dinamica şi structura fenomenelor antisociale."
Astfel, către prognoza de scurtă durată se referă cea de pînă la 3 ani, care asigură
planificarea curentă de activitate preventivă şi de luptă cu criminalitatea.
Prognoza medie are o durată de pînă la 10 ani şi se consideră cea mai eficientă,
fiindcă reflectă acea perioadă de timp, în care societatea, concepută sub toate
aspectele ei, nu evoluîază esenţial.
Prognozarea de lungă durată include în sine, de obicei, prognoza pe o perioadă
de 10-20 ani. Anume în această perioadă se finalizează ciclul demografic de bază,
care cuprinde procesul de reproducere a populaţiei în decursul unei generaţii,
formarea morală şi profesională a personalităţii şi, cu toate că nu este aşa de exacta
ca prognoza de scurtă durată şi mede, totuşi are importanţă din punct de vedere al
determinării politicii generale de luptă cu fenomenul infracţional.
Practica contracarării criminalităţii ne arată că este necesar de elaborat prognoze
pentru o zi, o decadă sau un trimestru.

9.2. Aplicarea prognozei criminologice la planificarea măsurilor de control

asupra criminalităţii.
În linii generale planul reprezintă un sistem de măsuri anticipate, care stipulează
o anumită ordine, consecutivitate şi termeni de realizare a anumitor lucrări, precum
şi executorii responsabili.
Prin planificare criminologică urmează: de avut în vedere determinarea
ştiinţifică întemeiată a situaţiei criminogene, a scopurilor în sistemul prevenirii
criminalităţii, a măsurilor şi sarcinilor concrete îndreptate la prevenirea
infracţiunilor şi a altor încălcări de lege.
Prin urmare, planificarea criminologică, în general, trebuie să fie concepută ca o
parte componentă a sistemului statal de planificare economică şi socială privind
dezvoltarea societăţii.

55
 Conţinutul de bază al procesului de planificare constă în relevarea modului şi
ordinii de realizare a scopurilor puse, folosirea raţională a forţelor şi mijloacelor cu
cheltuieli minime de timp.
Planificarea determină lista concretă şi precisă de măsuri, mijloace şi metode de
luptă cu criminalitatea pentru atingerea scopurilor necesre, iar prognozarea
recomandă doar un anumit cerc de măsuri, mijloace şi metode.
Întrucît prognoza criminologică se referă la aprecierea probabilităţii
comportamentului infracţional al personalităţii ea serveşte drept bază de planificare
a măsurilor generale de luptă cu criminalitatea doar în privinţa determinării
cantităţii şi răspîndirii geografice a persoanelor, din partea cărora se poate de
aşteptat cu un înalt grad de probabilitate săvîrşirea infracţiunilor.
Principala direcţie de realizare practică a rezultatelor prognozării criminologice
este relevarea şi evidenţa persoanelor concrete şi a factorilor, care le formează
orientări antisociale şi care necesită un control social intens, precum şi elaborarea
în baza prognozei a programelor de profilaxie în privinţa acestor persoane şi
factori.
Utilizarea prognozelor criminologice din punct de vedere al planificării impune
determinarea următoarelor două sarcini de bază:
1.Constatarea persoanelor care urmează să fie luate la evidenţă profilactică;
2.Determinarea programului de corijare a lor.
Chiar şi cea mai nefavorabilă prognoză criminologică nu înseamnă
inevitabilitatea survenirii consecinţelor negative. Aceasta nu sorteşte organele de
drept la pasivitate şi inacţiune, dar le impune să caute căi şi mijloace pentru
impiedicarea survenirii rezultatelor nefavorabile.
Informaţia prognozării devine o parte componentă a programului şi, în final,
pronosticul criminologie asigură abordarea ştiinţifică a planificării măsurilor de
luptă cu criminalitatea, sporeşte efortul constant spre un anumit ţel şi justeţea
acestuia.
Prin urmare, dirijarea proceselor de contracarare a crimininalităţii în afara
prognozării şi planificării criminologice este încununată de insucces.

Tema 10. Violenţa domestică (2 ore)

10.1. Violenţa domestică. Delimitări conceptuale
10.2. Tipuri şi forme ale violenţei domestice
10.3. Cauzele fenomenului de violenţă domestică din perspectiva
tinerilor. Impactul psiho-social

10.1. Violenţa domestică. Delimitări conceptuale

În societate, omul nu poate trăi singur, izolat. El se raportează permanent la
alţii, acţionează împreună cu ei, stabileşte relaţii; pentru a fi el însuşi, omul trebuie
să se depăşească ca strictă individualitate, să se determine şi să se structureze
social. Individul se naşte ca un „candidat la umanitate" (H.Pieron) şi se
construieşte ca personalitate, orientat fiind spre lume şi spre propria fiinţă prin
realizarea unei complementarităţi între planul extern si cel intern, ceea ce permite o

56
mai bună înţelegere a eu-lui, ca factor de raportare la lumea în care trăieşte, dar şi
ca modalitate de integrare internă a personalităţii.
Familia este cea mai veche formă de asociere umană, grup de persoane unite
prin căsătorie sau rudenie, grup social al cărui membrii sunt legaţi prin raporturi de
vârstă, căsătorie sau adopţie, trăiesc împreună, cooperează şi cresc copii. Violenţa
poate fi considerată o variabilă intermediară , ea cumulând efectele unor factori
sociali şi psihologici. Violenţa nu rezolva tensiunile în familie, ci le amplifică. In
secolul XXI violenţa reprezintă, de asemenea, o ameninţare serioasă a drepturilor
omului şi, în măsura în care are consecinţe negative asupra sănătăţii, asupra
dreptului la viaţă şi a dreptului (fiecărui individ) de a fi tratat cu respect.
Violenţa domestică reprezintă o serie de comportamente sistematic repetate,
de atac fizic, agresivitate verbală si psihologică, sexuală si economică, pe care un
partener le manifestă asupra celuilalt în cadrul oficializat al familiei sau in relaţia
de convieţuire in acelaşi spaţiu.
Violenţa domestică se află la originea numeroaselor maladii fizice şi psihice,
a consultaţiilor, spitalizărilor si incapacităţilor temporare de muncă, precum şi a
unui consum ridicat de medicamente şi de alte servicii de sănătate.
Potrivit Studiului „Creştem mari în Republica Moldova" realizat de Unicef în
2008 în Republica Moldova, violenţa domestică ca „stil de viaţă" ( violenţa
domestică care se manifestă frecvent şi/sau care marchează viaţa de zi cu zi) s-a
manifestat după cum urmează:
Aproape o jumătate dintre părinţii intervievaţi consideră că bătaia este o
formă acceptabilă de pedepsire a copililor atunci cind aceştia nu sint ascultători, iar
10% au fost de părere că există momente in care pedeapsa fizică este necesară. în
acelaşi studiu, o treime din copiii intervievaţi au spus că au fost bătuţi acasă in anul
precedent, 40% au afirmatcăau fost pălmuiţi şi 25% au menţionat că au fost
ameninţaţi cu abuz fizic sau au fost abuzaţi verbal acasă.
In şcoli, 33%» din copii au afirmat că au fost abuzaţi verbal de către profesori
şi 13% au fost supuşi pedepselor fizice. în plus, 40% din tinerii intervievaţi in
cadrul unui alt studiu au spus că ei cunosc personal pe cineva care a fost supus
violenţei sexuale şi aproape 80% au declarat că cunosc pe cineva care este abuzat
fizic.8 Studiul demograficşi de sănătate in Moldova, realizat in 2005, a arătat că
25% din femei au fost supuse violenţei după virsta de 15 ani şi 33% din femei au
fost victime ale violenţei pină la virsta de 30 de ani. De cele mai multe ori,
agresorul a fost un membru al familiei sau soţul: 75% din femeile care au fost
supuse violenţei au fost agresate de soţ sau fostul soţ. De asemenea, studiul a
relevat că femeile care au copii au devenit victime ale violenţei mai frecvent, ceea
ce ar putea insemna că, probabil, copiii au fost martori ai episoadelor violente, în
ceea ce priveşte atitudinea faţă de violenţă domestică şi la locul de muncă:
- în comparaţie cu datele existente la nivelul Uniunii Europene, populaţia din
Republica Moldova este semnificativ mai îngăduitorare faţă de violenţa domestică,
în toate formele acesteia:
- toleranţa ridicată faţă de violenţa domestică, împreuna cu vehicularea
clişeelor referitoare la violenţă, generează, în multe cazuri, considerarea
comportamentului violent ca un comportament normal. în consecinţă,
57
comportamentul violent, deghizat în normalitate, se transmite de la o generaţie la
alta.
Violenţa domestică este un fenomen care până la această oră nu a prea fost
luată în considerare în multe ţări. De multe ori violenţa domestică nici măcar nu
este considerată a fi un delict. în cele ce urmează unele date mai concrete: în
Germania şi în SUA, o femeie din trei au fost victimele violenţei domestice,
vinovat pentru aceasta fiind un bărbat din familie, soţul sau partenerul de viaţă, în
Rusia, 80% din toate faptele penale sunt comise în cadrul domestic, în 1992, în
Cuba, 26,2% din femeile cuprinse într-un studiu au fost victimele violenţelor
fizice, iar 33,5% ale violenţelor de ordin psihologic, făptaşii fiind soţii sau
partenerii lor de viaţă.
Conform rezultatelor unui proiect de cercetare efectuat la Beijing, una din
cinci femei incluse în acest proiect au fost victimele abuzurilor soţilor lor.
• în Egipt, una din trei soţii au fost lovite cel puţin o dată de partenerii lor.
• în Kuweit, cea. 15% din soţii sunt afectate de violenţa domestică.
• în Pakistan, 80% din femei cad victime violenţei domestice.
• în Papua-Noua Guinee, două treimi din femeile măritate sunt bătute de soţii
lor.
Conceptul acoperă, atât în reglementările juridice, cât şi în practică, grade
diferite de vizibilitate şi de încadrare a comportamentelor considerate agresive, de
la cele care afectează starea de sănătate a victimei, la cele care afectează situaţia ei
socială sau stima de sine. O privire de ansamblu asupra percepţiei şi încadrării
formale sau în formale a comportamentelor şi atitudinilor în registrul violenţei
arată o recunoaştere diferenţiată a comportamentelor şi atitudinilor, de la formele
de violenţă fizică la formele de violenţă sexuală, verbală sau psihologică.
Diferenţele apar în definirea termenului de violenţă şi în raport cu persoana care
este victimă a violenţei; astfel este diferenţiată definiţia violenţei asupra femeii,
asupra tânărului sau asupra persoanei vârstnice. Astfel în definiţia descriptivă a
termenului de violenţă apar forme cum ar fi: izolarea şi separarea persoanei de
mediul social, refuzul accesului acesteia la orice tip de resurse, ridiculizarea,
hărţuirea verbală şi poreclirea (folosite pentru a determina o persoană să se
aprecieze ca fară valoare personală, astfel încât aceasta să poată fi ţinută sub
controlul agresorului), ameninţarea verbală privind abuzul sau tortura directă sau în
directă (asupra copiilor sau rudelor)
Inconsistenţa în modul de încadrare a comportamentelor şi atitudinilor în
registrul violenţei este dată de gradul diferit de percepţie şi conştientizare la nivel
comunitar, atât a femeii şi copilului şi raportului acestora cu ceilalţi membrii ai
familiei, cât şi de definire diferită a violenţei.
Un prim aspect implicat îl constituie percepţia culturală; studiile realizate pe
grupuri delimitate cultural arată că încadrarea comportamentelor în definirea
violenţei, la nivel comunitar, este făcută sub aspect cultural. Fiecare comunitate
defineşte violenţa în cuplu în raport cu propriile cadre culturale de în dentificare şi
ierarhizare a gradelor de violenţă.
Spre exemplu, Williams & Becker (1999) au realizat cercetări privind
violenţa asupra femeii. Cei doi cercetători au ajuns la concluzia că elementele
58
cadrului cultural sunt esenţiale pentru modul în care o comunitate înţelege,
defineşte şi dezvoltă acţiuni pentru combaterea violenţei asupra femeii în relaţia de
cuplu; o altă concluzie a studiului a fost aceea că încercarea de a combate violenţa
la nivel comunitar prin în termediul implementării măsurilor legislative nu este o
soluţie în reducerea violenţei; la nivelul relaţiilor în terpersonale nu este asumată
definiţia legislativă a violenţei atunci când aceasta este impusă ca un mecanism
extern de reglementare.
Este imperativ ca membrii comunităţii să conştientizeze violenţa şi să-şi
asume responsabilitatea confruntării cu problema violenţei
Studiile comparative realizate în mai multe comunităţi, diversificate sub
aspect cultural, arată că definirea violenţei asupra copilului şi femeii depind, de
asemenea, de nivelul de valorizare socială a acestora. In ţările Est-mediteraneene,
spre exemplu, abuzului fizic asupra femeii nu este perceput social ca fiind violenţă
şi nu este definit ca formă de violenţă la nivelul juridic. Femeia este valorizată prin
raportare la castitate, şi de aceea, în cazul relaţiilor sexuale extramaritale sau în
cazul în care este victima unui viol, femeia poate fi omorâtă. Un studiu realizat în
Egipt, în 1993, privind cauzele uciderii femeilor, arată că 47%, din totalul femeilor
ucise, au fost omorâte de către rude; majoritatea femeilor fuseseră victime ale unui
viol în afara relaţiei de cuplu . în Afganistan, deşi violenţa asupra femeii este
extremă, de la formele abuz fizic şi maltratare până la ucidere, atât în relaţia de
cuplu cât şi în relaţiile sociale, aceste comportamente nu sunt definite ca violenţă.
Spre exemplu, dreptul la viaţă al femeii afgane poate fi decis de către soţ sau de
către comunitate atunci când se apreciază că femeia a încălcat standardele culturale
privind îmbrăcămintea sau comportamentul în public; în aceste situaţii membrii
comunităţii pot decide şi ucide femeia cu pietre în public. Femeia nu are acces la
serviciile medicale, iar spitalele nu acordă asistenţă medicală femeilor.
Lipsa de consens privind definiţia violenţei asupra femeii, întâlnită la nivel
socio-cultural, este regăsită şi în abordările cercetătorilor şi specialiştilor în
domeniu. în literatura de specialitate nu există o definiţie care să acopere
problematica violenţei şi care să fie bazată pe consensul cercetătorilor. Fiecare
cercetător sau specialist a definit violenţa, sau a creat registre de încadrare a
comportamentelor şi atitudinilor care să delimiteze formele violenţei, în raport cu
domeniul de specializare şi cu necesităţile de lucru; definiţiile violenţei depind de
domeniul de apartenenţă al cercetătorului şi de scopul pentru care sunt elaborate.
Astfel, definiţia violenţei elaborată cu scopul de a fi utilizată în procedurile penale
va fi diferită de definiţia utilizată de către serviciile de asistenţă a victimelor
violenţei. De asemenea, definiţia utilizată de către serviciile de sănătate publică
diferă de definiţiile folosite de către psihologi în cadrul programelor de terapie a
victimei sau agresorului.
Atît în domeniul ştiinţific, cât şi în cel juridic, sunt utilizate definiţii asupra
violenţei care în dud termenul de acţiuni în tenţionate sau acţiuni percepute ca în
tenţionate. Aspectul de în tenţionalitate delimitează realizarea actelor violente de în
tenţia de a produce suferinţă şi condiţionează definirea unui act violent de în tenţia
de a produce suferinţă. în tenţionalitatea actelor violente este raportată la persoana
care le utilizează, la motivaţia şi modalitatea în care este utilizată violenţa. în
59
cluderea ideei de în tenţionalitate în operaţionalizarea conceptului dc violenţă
crează dificultăţi atât în încadrarea unor comportamente în registrul violenţei cât şi
în măsurarea violenţei.
În Israel, spre exemplu, jumătate dintre femei şi jumătate dintre bărbaţi
consideră că bărbatul nu este singur responsabil pentru actele de violenţă, în timp
ce 16,4% dintre femei şi 15,6% dintre bărbaţi considerau că dacă un bărbat nu
foloseşte violenţa în tenţionat, atunci el nu este singurul responsabil de
consecinţele violenţei; aceasta face ca violenţa neintenţionată, cum ar fi violenţa
utilizată în scopuri educative, să fie acceptată la nivel comunitar. Studiul arată că
femeile care erau victime ale violenţei în cuplu au înclinat, mai mult decât celelalte
femei, să considere violenţa bărbatului legitimă în anumite situaţii. Violenţa
folosită cu scopuri educative este acceptată de o parte semnificativă de populaţie;
din populaţia eşantionului 13,5% dintre femei şi 15,8% dintre bărbaţi considerau
că este justificată violenţa asupra femeii atunci când aceasta în sultă sau blesteamă,
iar 13%» dintre bărbaţi şi 14,9% dintre bărbaţi consideră că femeia trebuie bătută
atunci când face ceea ce doreşte, fără aprobarea soţului.
În Republica Moldova violenţa asupra femeii este definită, potrivit Legii nr.45
din 01.03. 2007 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie ca fiind orice
acţiune fizică sau verbală săvîrşită cu intenţie de către un membru de familie
impotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţa fizica,
psihica, sexuala sau un prejudiciu material. Violenţa constituie, de
asemenea, împiedicarea femeii de a-şi exercita drepturile şilibertăţile fundamentale
(Art. 2).
Există numeroase definiţii pentru violenţa în familie, care reflectă atât
definiţii legale, stipulate de lege, cât şi descrierile relevante cu privire la rolurile
specifice ale persoanelor desemnate pentru identificarea formelor de abuz, în
cluzând sprijinirea victimelor, personalul medical specializat şi persoanele care
oferă servicii de asistare a victimelor.
O definiţie generală a violenţei domestice ar fi următoarea: violenţa domestică
reprezintă orice agresiune fizică sau psihică, bătaie, agresiune sexuală, suferinţă
sexuală sau orice delict criminal, săvârşit cu intenţie de către un membru de familie
împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care locuieşte sau a locuit în aceeaşi
locuinţă cu persoana vătămată.
"Familia sau membrul unei familii" înseamnă soţul, fostul soţ, persoanele
înrudite prin sânge sau prin căsătorie, persoanele care locuiesc împreună ca o
familie sau cele care au locuit împreună ca o familie, precum şi persoanele care au
un copil împreună, în diferent dacă au fost căsătorite sau au trăit doar o perioadă
împreună.
Violenţa în familie reprezintă o acţiune violentă, dusă la îndeplinire de unul
din membrii familiei, cu rol marital, parental, sau de îngrijire către alţii cu roluri
reciproce. Abuzul în în teriorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal,
refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi
atacuri care, în unele cazuri, pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Astfel,
putem vorbi despre "abuzul de soţie", "abuzul de copii", care poate fi realizat de

60
părinţi, fraţi, părinţi vitregi sau alt membru al familiei, sau de "abuzul de bătrâni"
efectuat de membrii familiei care îi au în îngrijire.
Din punct de vedere clinic o definiţie larg acceptată a violenţei domestice este
aceea formulată de Stark şiFlitcraft: violenţa domestică este o ameninţare sau
provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relaţiei
dintre partenerii sociali, în diferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul
fizic sau sexual poate fi însoţit de în timidări sau abuzuri verbale; distrugerea
bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale
surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru
victimă, în clusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale
ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi
protecţie".
Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei domestice devine
mai puţin transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii,
prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o
stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi timp un sentiment de stigmă şi culpă care le
face să se izoleze.
Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora
să-şi poată mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.
Agresorul
a bărbatul \ B femeia i
□ copiii i
□ altcineva:
86%
Pe de altă parte, bărbaţii violenţi au ca şi caracteristici de personalitate lipsa
abilităţilor şi a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în
mediul în tim al căminului, devine mai mult un prilej de a-1 ataca verbal pe
celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de relaţionare superficială
cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.
Categoriile de persoane expuse riscului de violenţă în familie:
1) copiii;
2) femeile;
3) persoanele vârstnice;
4) bărbaţii.
Victimele violenţei domestice 16% 1%

Familiile care sunt expuse riscului de dezvoltare a violenţei

sunt:
• familia în care părinţii sunt tineri - părinţii au cunoştinţe limitate privind
nevoile de creştere şi dezvoltare a copilului, nu fac faţă stresului generat de
creşterea copilului mic, nu au aptitudini de creştere a copilului, au experimentat
violenţa în copilărie etc.
• frecvenţa schimbărilor în cadrul familiei solicită părinţii la numeroase
adaptări cum ar fi schimbarea locului de muncă, naşterea altor copii în familie,
schimbarea etapelor de viaţă, a rolurilor şi aşteptărilor părinţilor şi copiilor etc.
61
 • familiile numeroase în care cresc solicitările din partea copiilor ca şi
multiplicarea rolurilor şi aşteptărilor în raport cu fiecare copil, creşterea presiunilor
financiare şi a spaţiului de locuit etc.
• frecvenţa disfuncţiilor în familie generate de perioade de criză;
• status socio-economic scăzut - deşi cercetătorii nu au identificat un raport
direct între gradul de sărăcie şi violenţa în familie, nivelul economic şi educativ
scăzut este considerat un factor favorizant al dezvoltării comportamentelor
violente; lipsa unui loc de muncă şi stresul cauzat de multiple deprivări socio-
economice favorizează dezvoltarea conduitelor violente în familie.

10.2. Tipuri şi forme ale violenţei domestice

Studiile de specialitate identifică, în principal, următoarele forme ale violenţei
intrafamiliale: violenţa fizică, violenţa psihologică, violenţa socială, violenţa
economică şi violenţa sexuală. Cercetătorii francezi Reynaldo Perrone şi Martine
Nannini sintetizează la modul descriptiv manifestările de violenţă în cuplurile
simetrice şi complementare identificând ca forme de manifestare violenţa
agresiune, violenţa pedeapsă şi violenţa pedeapsă cu simetrie latentă.
Violenţa agresiune se manifestă între doi parteneri implicaţi într-o relaţie
simetrică (egalitară), prin schimb de lovituri. Este bidirecţională, reciprocă şi
publică. Ambii parteneri revendică acelaşi statut de forţă şi de putere. Confruntarea
este la nivel existenţial, întrucât cel care domină în plan fizic poate fi dominat la
nivel psihologic. în cazul agresiunii între adulţi, partenerii acceptă confruntarea şi
lupta. Se lovesc, se insultă reciproc, fac scandal şi dramatizează. O femeie
brutalizată va recunoaşte că a fost bătută de soţ dar, în acelaşi timp, va pretinde că
nu se teme de el.
In cazul violenţei agresiune între adulţi şi copii, cele mai frecvente sunt
izbucnirile de mânie urmate de lovirea copilului nesupus. Dacă acesta nu cedează
şi rămâne ferm pe poziţia sa, el urcă în poziţia de adult şi se confruntă cu adultul de
la egal la egal. Există şi situaţia inversă, când adultul coboară în poziţie egală cu
cea a copilului. In ambele cazuri relaţia simetrică va continua după agresiune luând
o pauză complementară, în care partenerii pot apela la terapeut sau la o instanţă
socială. Pronosticul este pozitiv, sechelele psihice limitate şi se păstrează respectul
de sine şi identitatea, există preocuparea şi voinţa de rezolvare a problemei.
Violenţa pedeapsă apare în relaţia complementară în care cei doi parteneri se
află pe poziţii inegale. Se manifestă sub forma de pedeapsă, sancţiune, maltratare,
tortură, neglijenţă sau lipsă de grijă. Unul dintre parteneri revendică un statut
superior celuilalt, pe care-1 consideră inferior, subuman, nedemn, anormal sau
chiar diabolic. îşi arogă dreptul de a-i aplica pedeapsa, adesea cu cruzime,
apreciind că celălalt o merită şi trebuie să o suporte fără împotrivire ori proteste,
întrucât relaţia este inegală, violenţa este unidirecţională şi intimă, violentul
consideraudu-se superior celuilalt, fapt în general acceptat de cel care suportă
violenţa. Diferenţa de putere între unul şi celălalt poate fi atât de mare, încât cel
aflat în poziţia inferioară nu are alternativă şi trebuie să se supună voinţei sale.
In cazul violenţei pedeapsă între adulţi, cel care controlează relaţia impune
celuilalt pedeapsa, sub formă de lovituri, maltratări repetate, privaţiuni şi umilinţe.
62
De exemplu, soţul îşi bate soţia, o tratează ca pe o sclavă, o sustrage din contextul
existenţial privând-o de relaţii cu comunitatea şi negându-i identitatea. Simpla
constatare a unei "greşeli" justifică în ochii lui îndeajuns administrarea pedepsei
violente. In cazul violenţei pedeapsă de la adult la copil, aceşti copii au suferit
maltratări repetate, au fost torturaţi, privaţi cu totul de dragoste şi de îngrijire. Sunt
numeroase exemple de copii martiri care au fost închişi în pivniţe, trataţi ca nişte
animale, constrânşi să suporte tratamente "de corecţie", definiţi ca "anormali" sau
"ciudaţi", pedepsiţi prin incredibile privaţiuni şi corvezi. Rău îmbrăcaţi, prost
hrăniţi şi adăpostiţi, ei prezintă şi întârzieri în evoluţia psihologică, biologică şi
socială, prezintă adesea maladii rău îngrijite sau complet ignorate, însoţite de
multiple complicaţii infecţioase. Dacă ajung la spitalul de urgenţă, li se constată
grave leziuni, vechi urme de fracturi, numeroase cicatrice şi incontestabile dovezi
ale malnutriţiei. Astfel de copii cresc cu sentimentul umilinţei şi al indignităţii,
cred că-şi merită pedepsele şi soarta şi nu privesc pe nimeni în faţă. Ei bat
totdeauna în retragere şi sunt adesea scoşi "ţapi ispăşitori" de către colegii lor.
In cazul violenţei pedeapsă nu există pauze. Violentul consideră că aşa trebuie
să facă, iar violentatul este adesea convins că el trebuie să se conformeze vieţii care
i se impune. Absenţa pauzei marchează acest tip de violenţă, o face intimă,
ascunsă, niciunul dintre actori nevorbind despre ea în exterior. în ciuda aspectului
interactiv, se constată, Ia fiecare dintre aceşti parteneri un foarte slab respect de
sine, iar la cel bătut, o tulburare importantă de identitate. Violentul este adesea
rigid, lipsit de orice empatie, complet impermeabil la problemele celuilalt, dacă
acesta nu-i primejduieşte propria viaţă.
Este plin de idei fixe, dominat de stereotipii şi pornit să "corecteze" toate
comportamentele care i se par diferite de ale lui.
Negarea totală şi refuzul recunoaşterii identităţii altuia evidenţiază la cel
violent dorinţa de a-şi modela partenerul împinsă până la a-1 distruge pentru a-1
reface "aşa cum trebuie să fie", adică strict corespunzător imaginii lui despre lume.
Identitatea celui violentat este ştearsă, fiindcă dreptul lui de a fi el însuşi este negat.
Posibilităţile de salvare sunt reduse, fiindcă sechelele pot fi profunde, iar respectul
de sine aproape complet distrus. La agresor există în acest caz o foarte slabă
conştientizare a violenţei şi un confuz sentiment de vinovăţie.
Violenţa fizică este forma de abuz cea mai frecvent întâlnită, prin care o
persoană încearcă să producă suferinţă unei alte persoane, înjunghierea, împinsul,
vătămarea prin folosirea unor obiecte contondente, a pumnilor, a picioarelor etc.
sunt trei motive principale pentru care femeile agresate fizic în familie nu pot pleca
din locuinţa pe care o împart cu agresorul: lipsa banilor, lipsa unui adăpost
alternativ şi copii, ultimul dintre motive fiind argumentul cel mai des folosit de
femeile căsătorite. Studiile realizate în Australia, Canada, Israel, Africa de Sud şi
Statele Unite au arătat că 40-70% dintre femeile ucise au fost victimele
partenerului de cuplu (soţ sau prieten), suferind perioade lungi de violenţă. Dacă ar
fi să comparăm ponderea femeilor ucise de către partenerii de cuplu cu ponderea
bărbaţilor ucişi de către partenere, în Statele Unite, doar 4% dintre bărbaţii ucişi
între 1976-1996 fuseseră victime ale partenerei de cuplu (soţie sau prietenă), în

63
timp ce în Australia procentul bărbaţilor ucişi de parteneră este de 8,6%, între
1989-1996.
În demersul de operaţionalizare a conceptului de violenţă fizică există un
dezacord al specialiştilor şi al juriştilor; din prisma încadrării comportamentelor în
registrul violenţei fizice, se discută încă în cluderea pălmuirii alături de acte, cum
ar fi folosirea unui cuţit sau pistol. în cazurile de violenţă sau abuz fizic s-a
constatat că este asociată în majoritatea cazurile forma de violenţă verbală; cele
mai întâlnite forme sunt poreclele care transformă femeia în obiect, astfel că,
violenţa asupra partenerei este percepută de către agresor ca violenţă asupra
obiectului creat. De asemenea, degradarea personalităţii femeii prin utilizarea
violenţei verbale, în cazul abuzului fizic, face ca femeia să justifice acţiunile
partenerului violent prin greşeli personale sau prin în capacitate de a-şi exercita
rolurile în cuplu.
Studiul panel realizat de National Research Council (SUA) ca şi Raportului
Mondial al Sănătăţii arată că deşi studiile realizate până acum, privind violenţa în
familie, au fost focalizate cu precădere asupra violenţei fizice, continuă să existe
lipsa unui acord al specialiştilor asupra definiţiei şi modalităţilor de măsurare a
violenţei fizice. Dezvoltarea unor în strumente de măsurare a violenţei fizice se
impun în special din cauza dezacordului asupra conţinutului definiţiei violenţei;
multe dintre definiţiile utilizate de către cercetători, ca şi definiţiile întâlnite în
legislaţie, cuprind o gamă largă de comportamente; violenţa fizică poate fi
încadrată de la forme relative minore, cum ar fi pălmuirea, la forme extreme care
produc moartea. De asemenea, încadrarea culturală a violenţei impune claritate
asupra actelor violente accidentale sau în tenţionate.
Până acum cel mai cunoscut în strument de măsurare a violenţei fizice este
Conflict Tactic Scale (CTS), dezvoltată în Statele Unite. CTS este concepută sub
forma mai multor sub-scale care să măsoare violenţa fizică şi verbală precum şi
acţiunile desfăşurate în cursul conflictului, în cluzând în dicatori de măsurare a
abilităţilor de negociere. Subscala privind agresiunea fizică, spre exemplu, este
concepută în aşa fel încât să fie posibilă măsurarea frecvenţei şi severităţii unor
acţiuni specifice de violenţă fizică în familie (incluzând itemi de măsurare a
violenţei asupra femeii şi violenţei asupra bărbatului în relaţia de cuplu, a violenţei
asupra copilului şi asupra persoanei vîrstnice). CTS poate fi folosită pentru
măsurarea violenţei pe o perioadă lungă de timp sau în ultimele 12 luni. CTS este
limitată prin faptul că nu face referire la contex sau consecinţele violenţei. O nouă
versiune a CTS a fost elaborată şi denumită CTS2; această versiune în clude noi
aspecte ale violenţei cum ar fi abuzul sexual. Subscalele CTS şi CTS2 pot fi
folosite împreună sau în dependente unele de altele. In Europa nu au fost
dezvoltate scale de măsurare a violenţei fizice. Majoritatea cercetătorilor au adaptat
şi validat Conflict Tactic Scale pentru diferite evaluări.
Violenţa psihologică se manifestă prin instalarea fricii, modalitate prin care
abuzatorul se asigură că domină victima. Ameninţarea cu violenţa poate fi
orientată direct asupra victimei sau constă în ameninţarea cu suicidul, poate fi
orientată atât asupra proprietăţii, cât şi a cuiva drag sau a animalului de casă.
Abuzatorul poate prelua controlul prin izolare şi dezinformare, poate fi o persoană
64
subtilă sau gălăgioasă, îşi poate urmări scopul subtil sau tăţiş. Abuzul subtil se
poate manifesta prin nerăbdarea de a petrece cal mai mult timp cu persoana iubită.
Tacticile de dezinformare constau în minciuni adresate victimei cu scopul de a-i
deforma simţul realităţii. Comportamente violente psihologic includ cuvinte
jignitoare, în public sau în spaţiul privat, acuze de infidelitate, învinovăţirea pentru
tot ceea ce se întâmplă.
În ultimii ani, violenţa psihologică a în trat în atenţia specialiştilor şi o serie
de cercetări au fost orientate spre definirea şi identificarea efectelor acestei forme
de violenţă asupra victimelor, apreciindu-se chiar că violenţa verbală şi psihică este
mult mai dăunătoare decât violenţa fizică. Violenţa psihologică a fost definită ca în
cluzând acele acte care provoacă suferinţa psihică însă nu a fost elaborat un
registru al conduitelor care să contureze forma violenţei psihologice.
Cercetătorii în domeniul psihologiei şi sănătăţii mentale apreciază că violenţa
acoperă o gamă largă de comportamente, care în clude în multe situaţii formele de
violenţă verbală şi psihică. The National Committee on Family Violence of the
Naţional în stitut of Mental Helth (1992), în urma în terviurilor cu victimele
violenţei privind experienţele pe care acestea le-au trăit, au în clus în definiţia
violenţei orice acţiune care poate dăuna fizic şi psihic, cum ar fi: constrângerea
sexuală, în timidarea fizică, restrângerea activităţilor normale sau a libertăţii şi
împiedicarea accesului la resurse.
Prin în hibarea capacităţii victimei de a se apăra, violenţa psihologică pare să
fie mai eficientă în menţinerea controlului asupra victimei decât violenţa fizică. în
cazul violenţei fizice victima percepe clar forma de atac din partea partenerului
violent şi se apără prin diferite strategii, pe când vitimele abuzului psihologic
percep mai greu forma de violenţă din actele partenerului şi deseori nu
reacţionează. Pentru a menţine controlul asupra femeii, deseori actele de violenţă
psihologică sunt împletite cu acţiuni de iubire, ceea ce crează o contuzie a femeii
asupra propriei persoane şi asupra capacităţii ei de a analiza acţiunile partenerului.
Violenţa psihologică este prezentă pe tot parcursul dezvoltării şi manifestării
violenţei asupra femeii în relaţia de cuplu şi afectează atât modul în care femeia
percepe violenţa şi se percepe pe sine, cât şi capacitatea femeii de a răspunde la
violenţă sau de a se separa de partenerul violent. Studiile au arătat că: (1) violenţa
psihologică precede deseori alte forme de violenţă; istoria multor cazuri arată că în
primii ani după căsătorie este dezvoltată mai întâi forma psihologică a violenţei
după care violenţa escaladează în forma fizică sau sexuală.
Studiile au arătat însă că violenţa psihologică poate fi prezentă şi în dependent
de alte forme de violenţă. Follingstad aprecia că cea mai întâlnită formă de violenţă
psihologică este ridiculizarea femeii ceea ce duce la devalorizare personală şi la
capacitatea redusă de a face faţă ulterior abuzului fizic sau sexual; (2) violenţa
psihologică însoţeşte alte forme de violenţă; diferite forme de manifestare a
violenţei psihologice sunt semnalate în cazurile de violenţă fizică sau sexuală; (3)
violenţa psihologică continuă şi după ce alte forme de violenţă au încetat în cazul
separării femeii de partenerul violent, iar consecinţele violenţei psihologice sunt
prezente pe termen lung afectând starea de sănătate şi funcţionalitatea psihosocială
a femeii.
65
 Pentru violenţa psihologică au fost dezvoltate scale de măsurarea doar în
Statele Unite. Scalele de măsurare a violenţei au fost dezvoltate fie pe baza unor
teorii referitoare la violenţă, fie pe baza mărturiilor vitimelor care au fost
identificate de către serviciile de specialitate. Cea mai cunoscută scală de măsurare
a violenţei psihologice folosită în Statele Unite este The Psichological
Maltreatment of Women în ventory elaborată de Tolman (1988); scala este bazată
pe două categorii de factori: verbali/emoţionali şi dominare/izolare. Au fost aduse
mai multe critice acestei scale: specialiştii au apreciat fie că scala măsoară un
comportament ca ficând parte din registrul violenţei numai dacă acţiunea de
control şi dominare a victimei a avut succes, fie că itemii nu fac referire clară la
distincţia dintre formele violenţei psihologice şi un comportament în terpersonal
problematic, fie că nu face clar distincţia între percepţia partenerului şi percepţia
comportamentului partenerului.
Cercetătorii sunt de părere că în măsurarea violenţei psihologice ar trebui
considerate variabilele circumstanţiale, întrucât analiza subiectivă a violenţei este
limitată de faptul că un comportament poate avea conotaţii diferite pentru
partenerii unui cuplu. întrucât impactul pe care un comportament violent poate să-1
aibă asupra unei persoane depinde de caracteristicile personale, cerectătorii
consideră că posibilitatea de măsurare standardizată a violenţei psihologice este
necesară. Cercetările arată că se impune standardizarea măsurării violenţei
psihologice, atât pentru că victima nu încadrează deseori atitudinile şi
comportamentele în registrul violenţei psihologice, dar şi pentru că specialiştii pot
utiliza definiţii diferite ale violenţei psihologice.
Violenţa socială reprezintă o formă de violenţă psihologică pasivă. Violenţa
socială este constatată pe baza interdicţiilor de a se vedea sau a vorbi cu prietenii,
cât şi pe baza unei exagerate verificări pentru a se şti unde este şi ce face
partenerul. O formă des întâlnită de violenţă socială este reprezentată de acuzele de
infidelitate fără motiv, care determină victimei un comportament de autoizolare,
conduc la restrângerea relaţiilor sociale, mai ales a celor cu persoane de gen opus.
Violenţa economică constituie o altă formă de violenţă psihologică pasivă. In
cazul acestui tip de violenţă, agresorul aduce victima într-o poziţie financiară
dependentă. Abuzatorul decide modul în care vor fi cheltuiţi banii, fapt ce poate
implica diferite cunoştinţe financiare sau se poate intersecta cu anumite paliere
economice. Exemple ale menţinerii controlului financiar sunt cele în care victimei
nu i se permite să se angajeze, să muncească, să ţină o evidenţă a fiecărui ban
cheltuit. Violenţa economică este puternic corelată cu violenţa socială. De
asemenea, violenţa economică este puternic corelată cu violenţa psihologică, mai
ales cu abuzurile referitoare la distrugerea bunurilor personale. De aceea, violenţa
economică este raportată doar împreună cu alte tipuri de violenţă.
Violenţa sexuală reprezintă acea formă de victimizare care constă în forţarea
victimei la activitate sexuală nedorită. Cel mai frecvent sunt victimizate fetele şi
femeile. Violenţa sexuală se poate manifesta ca: viol (raport sexual cu o persoană,
prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra sau de
a-şi exprima voinţa); prostituţie forţată (constrângerea unei persoane de a se
prostitua prin şantaj, ameninţare, violenţă fizică); hărţuire sexuală (propuneri sau
66
solicitări sexuale adresate unei persoane în mod repetat şi după ce aceasta a
exprimat clar că nu le doreşte şi nu le agreează); forţare la practici sado-masochiste
(constrângerea unei persoane la acte care provoacă umilinţă, suferinţă fizică şi
psihică pentru satisfacerea nevoilor sexuale ale agresorului); forţare la acte cu
caracter sexual (obligarea de a privi persoane dezbrăcate, scene erotice, filme sau
poze pornografice; constrângerea persoanei de a se arăta goală, de a fi atinsă în
părţile intime ale corpului sau de a atinge părţile intime ale altcuiva).
Sub impactul convenţiilor internaţionale, majoritatea legislaţiilor care
recunosc violenţa asupra femeii în relaţia de cuplu, includ în definiţia violenţei
forma de violenţă sexuală, însă există puţine ţări care au mecanisme de identificare
şi măsurare a abuzului sexual în relaţia de cuplu. De aceea, o dificultate majoră în
semnalarea cazurilor este dată de definiţia şi înţelegerea violenţei, atât de către
victimă, cât şi de către specialişti, din perspectiva culturală şi socială.
Nu se cunoaşte numărul real al cazurilor de violenţă sexuală şi sunt foarte
puţine studiile care tratează tema violenţei sexuale în relaţia de cuplu. Cercetătorii
s-au confruntat cu o dublă problemă în cercetarea abuzului sexual: pe de-o parte
există o semnalare redusă a cazurilor de abuz sexual, marea majoritate a abuzului
sexual fiind identificat accidental în consultările medicale sau constatat de către
specialişti în urma semnalării abuzului fizic; pe de altă parte, delimitarea lotului de
persoane care legal erau victime ale abuzului sexual, deşi ele nu se considerau în
acest fel. In Statele Unite şi Mexic, spre exemplu, se estimează că 40-52% dintre
femeile victime ale abuzului fizic au fost, de asemenea, victime ale abuzului
sexual. Violenţa sexuală apare, însă, şi în dependent de alte forme de violenţă;
astfel, în în dia, un sondaj care a în clus un număr de 6000 de bărbaţi arăta că 22%
dintre ei au declarat că foloses violenţa sexuală asupra partenerei, iar în Anglia
(Londra de Nord), 23% dintre femei au declarat că au fost victime ale violului în
relaţia de cuplu; prevalenta cazurilor de violenţă sexuală în relaţia de cuplu arată că
în Canada 8,0% dintre femei sunt victime ale violenţei sexuale, în Anglia (Wales şi
Scotland) 14,2%, în Finlanda 5,9%, iar în Elveţia 11,6%.
In familie, formele de violenţă sunt exercitate, cu precădere, asupra femeilor,
a copiilor, a bătrânilor, dar, uneori, şi asupra bărbaţilor. Cercetătorii au creionat o
serie de caracteristici ale bărbaţilor violenţă, care şi-au maltratat soţiile sau
partenerele intime. Aceste observaţii au dus la o serie de generalizări, utilizate şi în
programele de tratament împotriva violenţei, deoarece anumite tipuri de abuzatori
răspund la un anumit tratament. între ratele violenţei pe care le înfăptuiesc soţii şi
soţiile există puţine diferenţe, însă bărbaţii tind să atingă niveluri de violenţă mai
înalte decât femeile, la care violenţa constituie, de fapt, o autoapărare. Apelurile
telefonice la poliţie, pentru tulburările domestice, pot constitui un suport redus
pentru utilizarea conceptului de "sindrom al soţului bătut". în marea majoritate a
cazurilor, femeile au fost găsite bătute în incidentele casnice, majoritatea
tulburărilor fiind determinate de bărbaţi.
în anii '60, abuzul asupra copiilor a constituit o problemă serioasă de familie,
problema soţiilor abuzate apărând mai târziu, prin anii '70. Abuzul asupra
bătrânilor, deşi nu este o constatare nouă, a devenit o problemă, deoarece s-a mărit
longevitatea vieţii, crescând numărul de bătrâni. Această situaţie presupune ca
67
mulţi copii adulţi să-şi asume rolul de îngrijitor, ceea ce măreşte riscul de abuz
asupra bătrânilor. Tipurile de abuz la care sunt expuse persoanele în vârstă de către
cei apropiaţi lor sunt:
- abuzul fizic, cum ar fi bătutul, pălmuitul, constrângeri fizice, ca şi
restrângerea sau neacordarea îngrijirii personale (alimentaţie, medicaţie);
- abuzul psihologic, sub forma atacurilor verbale, o stare de teamă şi de
izolare;
-abuzul de medicamente, situaţie în care cei vârstnici sunt încurajaţi de către
doctor şi familie să consume multe medicamente, pentru a deveni docili;
- abuzul material implică furtul sau folosirea neadecvată a banilor sau a altor
obiecte personale ale bătrânilor;
- violarea drepturilor, cum ar fi internarea forţată într-un cămin de bătrâni,
spital, ospiciu etc.
Este greu să se obţină informaţii asupra tipurilor de abuz la care sunt supuşi
bătrânii de către abuzatori, deoarece victimele se află în situaţia de dublă
constrângere, acre îi sileşte să rămână în această situaţie abuzivă. Cel mai adesea,
abuzatorul asigură resursele financiare şi alte resurse pentru supravieţuirea
victimei, astfel încât aceasta recunoaşte dependenţa sa de abuzator. Aceşti părinţi
bătuţi suferă o gamă mult mai diversificată de abuzuri decât cele suferite de copii,
dar refuză, adesea, să anunţe aceste abuzuri, de frică să nu fie pedepsiţi, să nu
rămână fară adăpost sau sa fie stigmatizaţi, fiind nevoiţi să accepte că au crescut un
astfel de copil. Asemănător situaţiei soţiei bătute, aceşti bătrâni bătuţi preferă
cunoscutul (mediul familial) necunoscutului (o instituţie), chiar dacă aceasta
reprezintă ieşirea din situaţie
În majoritatea cazurilor de violenţă, însă, patternul abuzului în clude formele
asociate ale violenţei fizice, sexuale, psihologice, economice şi izolării sociale.
După ce primul episod de violenţă s-a produs, în diferent că este un episod de
violenţă fizică, psihologică, sau sexuală, violenţa se repetă şi escaladează ca
frecvenţă şi severitate. Deseori abuzul se desfăşoară pe perioade lungi de
convieţuire a partenerilor de cuplu, făcând posibilă diversificarea şi amplificarea
formelor de violenţă.

10.3. Cauzele fenomenului de violenţă domestică din perspectiva

tinerilor. Impactul psiho-social
Interesul specialiştilor în decodarea violenţei domestice nu s-a limitat la
elaborarea şi utilizarea unor instrumente de lucru care să măsoare reprezentările
sociale ale acestei forme de agresivitate, ci s-a
536 deplasat şi către structurarea cauzelor determinante ale acesteia. In acest
sens, s-a apreciat că se pot diferenţia trei categorii de cauze ale violenţei
intrafamiliale:
> cauze care ţin de caracteristicile individuale, atât ale agresorului, cât şi
ale victimei. Astfel de cauze sunt: afectarea stării de sănătate a agresorului sau a
victimei, consumul de alcool, antecedentele infracţionale ale agresorului,
instabilitatea ocupaţională, graviditatea victimei, violenţa ostilă, gelozia;

68
 > cauze determinate de caracteristicile relaţiei dintre victimă şi agresor.
Relaţia dintre un agresor şi o victimă poate fi privită în funcţie de multe puncte de
vedere, acestea spunând ceva despre cuplul în care s-a instalat violenţa.
Caracteristicile unei astfel de relaţii sunt date de: traiul în comun cu părinţii,
locuinţa comună după divorţ, prezenţa violenţei în copilăria victimei şi/sau
agresorului, izolarea socială, perioada scurtă de cunoaştere înainte de căsătorie,
prezenţa unor relaţii adultere;

Atmosfera din casa

- foarte buna
- buna
- acceptabila
- tensionata
- foarte tensionata
- altceva
> cauze sociale ale violenţei intrafamiliale. în acest caz se au în vedere:
inegalitatea de gen în familie şi societate, toleranţa socială faţă de violenţa
domestică, neimplicarea celorlalţi, sărăcia - lipsa de bani, tranziţia, absenţa
serviciilor de ajutor, ignoranţa femeilor victime privind posibilităţile de
autoprotejare.
Dată fiind multitudinea factorilor care pot fi incriminaţi în determinarea
situaţiilor de violenţă, o direcţie importantă a cercetărilor se orientează spre
cunoaşterea interdependenţelor dintre: caracteristicilor partenerilor care comit
abuzuri, ale victimelor violenţei, ale contextului social, familial şi situaţional, ale
nivelului de trai, ale nivelului cultural şi educaţional al celor implicaţi, ale
aşteptărilor de rol, ale tradiţiilor familiale, precum şi ale discursurilor despre
genuri. Toţi aceşti factori pot să se prezinte în ipostaze care să constituie un risc
potenţial pentru declanşarea violenţei sau pentru protejarea ei. Din punctul de
vedere al prevenirii violenţei trebuie să se cunoască atât factorii de risc, cât şi
modul lor de interacţiune.
Manifestările propriu-zise ale factorilor de risc de violenţă sunt cumulative,
rezultatul interacţiunii mai multor factori accentuând pericolul pentru victimă.
Cercetările au arătat că declanşarea violenţei este mai probabilă dacă numărul
factorilor de risc este mai mare. Riscul se poate transforma în act violent în
prezenţa unor condiţii declanşatoare ca alcoolul, drogurile, stresul crescut datorită
sărăciei, şomajului, lipsei unor condiţii decente de locuit, ale căror efecte se
cumulează.

Motivele violentei domestice

- alcoolul
- gelozia
- lipsa banilor
17% □ factori psihologici şi altele
În familiile dezorganizate, alcoolismul excesiv al unuia sau al mai multor
membri constituie sursa generatoare a unor tulburări permanente. In asemenea
69
familii, consumul de alcool constituie un factor intensificator al crizelor curente de
violenţă în familie. într-o amplă lucrare consacrată consilierii în caz de criză, Ellen
Janosik discută următoarele trei teorii explicative ale relaţiei dintre alcool şi
violenţă, îndeosebi a violenţei interpersonale:
- prima teorie presupune că alcoolul influenţează purtarea agresivă, violentă,
prin efectul "energizant" al alcoolului la orice nivel;
- a doua teorie subliniază că alcoolul nu provoacă direct agresiunea, dar
reduce inhibiţiile şi uşurează exprimarea agresiunii, prin diminuarea fricii faţă de
consecinţele sociale şi psihologice ale agresivităţii;
- a treia explicaţie a relaţiei dintre alcool şi agresiune se bazează pe acceptarea
psihologică, legată de efectele comportamentale ale consumului de alcool, cu
tendinţa larg răspândită, de a atribui alcoolului comportarea antisocială şi nu
consumatorului de alcool.
Majoritatea actelor cu caracter violent nu au loc exclusiv datorită drogului sau
alcoolului, dar este incontestabil că abuzul de astfel de substanţe scade nivelul
autocontrolului, putând conduce la fenomene grave de violenţă. Killen evidenţiază
interdependenţa efectelor acţiunii unor factori multipli. Ea remarcă agravarea
formelor de agresivitate în familiile în care unul sau ambii adulţi consumă alcool
sau droguri. Pericolele care rezultă din asocierea relelor tratamente şi a consumului
de alcool sau droguri privesc în primul rând lipsa autocontrolului persoanei
violente, care poate duce la urmări grave pentru toţi membrii familiei, indiferent de
maturitatea lor. Deşi la baza fenomenului violenţei împotriva femeilor poate fi, aşa
cum consideră concepţia feministă, inegalitatea de gen, această cauză este prea
generală pentru a putea stabili forme concrete de intervenţie la nivelul cazurilor
individuale. De aceea, multe studii privind violenţa s-au axat pe cunoaşterea
factorilor de risc care acţionează în anumite condiţii sociale, precum şi a şanselor
de a prezice violenţa.
Grad de violenta:
-foarte des
- des
- rar
- niciodată
Cel mai bun factor predictiv al violenţei nu este vreunul dintre factorii de risc
cunoscuţi sau vreo grupare de astfel de factori, ci numărul total al factorilor de risc
surprinşi la un caz. Aceasta creşte siguranţa predicţiei cazurilor de violenţă, ceea ce
corespunde teoriei multicauzalităţii. Cunoaşterea cumulativă a factorilor de risc
este importantă nu numai pentru identificarea cazurilor, dar şi pentru a planifica
ajutorul de care au nevoie.
Rezultatele chestionarului " Sine-Alţii "
Media variabilelor Chestionarului" Sine - Alţii"
- Dominanţă
- Dependenţă
- Anxietate
- Nevrotism
- Egocentrism
70
 - Neâncredere în sine
- Neâncredere în alţii
- Spirit critic
- Spirit autocritic
Media gradului de dominanţă este 11. Această medie se află între limita
minimă şi limita medie specifice dominanţei.
Media gradului de dependenţă este 15. Această medie se află între limita
medie şi limita maximă specifice dependenţei.
Media gradului de anxietate este 21. Această medie se află între limita medie
şi limita maximă specifice anxietăţii.
Media gradului de nevrotizm este 12. Această medie se află între limita medie
şi limita maximă specifice nevrotismului.
Media gradului de egocentrism este 8. Această medie se află între limita
minimă şi limita medie specifice egocentrismilui.
Media gradului de neîncredere în sine este 40. Această medie se află între
limita medie şi limita maximă specifice neâncrederii în sine.
Media gradului de neâncredere în alţii este 18. Această medie se află între
limita medie şi limita maximă specifice neâncrederii în alţii.
Media gradului de spirit critic este 7. Această medie se află între limita
minimă şi limita medie specifice spiritului critic.
Media gradului de spirit autocritic este 5. Această medie se află între limita
minimă şi limita medie specifice spiritului autocritic.
Media variabilelor este 137. Rezultatul se încadrează în categoria atitudinilor
nefavorabile a victimelor violenţei domestice.
În urma rezultatelor obţinute la Chestionarul "Sine - Alţtii" obiectivele au fost
realizate, ipotezele s - au adeverit deoarece gradul de dependenţă, anxietate,
nevrotizm, neîncredere în sine şi neîncredere în alţii este între limita medie - limita
maximă iar gradului spiritului critic, spiritului autocritic, dominanţă şi egocentrism
este între limita minimă — limita medie.
Violenţa are asupra victimelor ei efectele unui eveniment traumatic. în
categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale (cutremure, inundaţii,
fulgere), accidentele de muncă, de circulaţie, cele casnice, etc, dar şi vătămările
intenţionate produse de oameni. în această ultimă categorie intră toate actele de
violenţă comise de unii împotriva altora. Garbarino et al. Delimitează două
categorii de victime ale unor evenimente traumatice: cele primare, care suferă
direct de pe urma evenimentului, şi cele secundare, care asistă la întâmplări de
natură traumatică, exercitate asupra unor persoane îndrăgite, prieteni sau chiar
necunoscuţi. Victima primară este persoana abuzată fizic sau sexual, persoana
bolnavă care nu este dusă al medic, adolescenta ironizată continuu de un părinte şi
izolată de colegii ei etc. Victimele secundare sunt persoanele care sunt martori ai
violenţelor în familie sau din afara ei (de exemplu, un copil asistă la bătaia cruntă
la care sunt supuşi fraţii lui sau mama sa); în toate aceste cazuri reacţiile
persoanelor sunt traumatice, comparabile cu cele ale celor din situaţia de victimă
primară, izvorâte din neputinţa de a interveni şi de a o ajuta pe aceasta, care este,
de multe ori, o persoană iubită.
71
 În funcţie de persistenţa stresorilor, se deosebesc traumele de tipul I (rezultate
în urma expunerii la un singur act violent, de o mare intensitate) şi traumele de
tipul al II-lea (rezultate în urma unei serii de astfel de acte). Traumele de tipul 1
sunt caracterizate de amintiri recurente, intrusive, cu reprezentări clare, detaliate.
Ele sunt însoţite de întrebări reluate la nesfârşit, care să explice "de ce?", "de ce
tocmai eu am fost atunci, în acel loc, am trăit aşa ceva?", şi de explicaţii sau
percepţii greşite. Răspunsurile caracteristice pentru traumele de tipul al II-lea
includ diminuarea reactivităţii la lumea exterioară şi insensibilitatea psihică, auto-
hipnoza şi disocierea, dar şi furia.
În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-UI (revizuit în 1987), s-a
recunoscut sindromul de stres post-traumatic (PTSD), ca fiind o categorie aparte de
diagnostic "oficial", aplicabilă în cazurile persoanelor care au suferit experienţe
traumatice. în cadrul sindromului sunt incluse anxietatea accentuată, generalizată,
depresia, pierderea respectului de sine, retragerea în sine, comportamentele de
evitare, de negare, de furie şi cele agresive, amintiri recurente, jlashback-uri,
disociere, scăderea randamentului şi a capacităţii de adaptare pe termen lung.
PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres (Acute Stres Disorder -
AST). Dacă fenomenele descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea
evenimentului traumatic şi se rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de
adaptare a organismului victimei a biruit stresul, nu va suferi de PTSD. Dacă însă
simptomele persistă mai mult de o lună, consecinţele psihice se vor prelungi pentru
perioade dc timp greu de determinat, adesea, în lipsa unui ajutor de specialitate,
pentru toată viaţa.
Cîteva din categoriile de tulburări care pot deveni cronice la persoanele
victime ale violenţei şi care pot îngreuna adaptarea în continuare la sarcinile zilnice
sunt:
-tulburări de somn, datorită coşmarurilor sau gândurilor recurente, care
împiedică persoana să se odihnească;
-probleme de memorie, amintiri obsesive, declanşate de senzaţii vizuale,
auditive sau olfactive care fac ca victima să retrăiască evenimentul traumatic al
abuzului; uneori blocări sau pierderi de memorie, legate în special de momentul
violent;
-hiperexcitabilitate sau mare inerţie în comportament, sau chiar alternarea
celor două aspecte;
-probleme de concentrare în desfăşurarea activităţilor de fiecare zi, lipsa de
interes şi ADHD (hiperactivitate şi deficit de atenţie);
-tulburări de afect, de tip anxietate, labilitate crescută, anxietate generalizată,
panică, fobii, impulsivitate, crize de plîns;
-gânduri de suicid, acre sugerează victimei că nu mai merită să trăiască;
-comportament de automutilare, prin care victima doreşte să îşi afirme
capacitatea de autocontrol asupra propriului corp, a cărui durere o ajută să îşi simtă
mai bine limitele;
-comportament obsesiv, compulsiv, prin care victima se simte constrânsă să
comită anumite acţiuni, fără să se poată împotrivi;

72
 -răbufniri, comportament exploziv prin care victima reacţionează vehement la
stimuli inofensivi din partea anturajului ei;
-tulburări de tip disociativ, de pierdere a contactului cu realitatea şi alunecarea
în plan imaginativ;
-comportament sexual reactiv, tulburări de sexualitate.
Efectele violenţei intrafamiliale asupra copiilor. într-o familie bântuită de
violenţă, copii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază, nevoia de
siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste sunt profund neglijate. Funcţiile parentale
nu mai pot fi împlinite la nivel optim. O mamă victimă a violenţei soţului este mai
puţin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrana, igiena,
hainele, sănătatea fizică) sau să-1 protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole
fizice sau sociale. Personalitatea copilului care creşte într-o atmosferă violentă nu
este uniformă pentru toţi indivizii. Unii dintre ei devin mai puternici şi mai
norocoşi să facă faţă forţei distructive a violenţei domestice şi scapă mai puţin
marcaţi. Este însă şansa pe care o au doar unii copii şi în virtutea căreia nu poate fi
neglijat efectul nociv al violenţei domestice asupra dezvoltării noilor generaţii.
Copiii care trăiesc într-o familie violentă ajung să dezvolte aceleaşi
comportamente ca şi părinţii lor. Indiferent de vârstă, copiii sunt învăţaţi că
violenţa este o metodă eficientă de a controla alţi oameni. Studiile au arătat că
adolescenţii care trăiesc într-un mediu violent sunt următoarea generaţie de
agresori şi victime. Copiii din familiile violente învaţă că:
• este acceptabil ca un bărbat să lovească o femeie;
• violenţa este modul de a obţine ceea ce vrei;
-oamenii mari au o putere pe care nu o folosesc cum trebuie;
• bărbaţii care pedepsesc femeile şi copiii sunt masculi adevăraţi;
• exprimarea sentimentelor înseamnă slăbiciune;
• nu vorbi despre violenţă!;
•nu avea încredere!;
• nu simţi!;
Copiii care trăiesc într-un mediu violent sunt martori ai ameninţărilor verbale,
aruncării obiectelor, bătăilor, ameninţărilor cu arme, torturării sexuale, încercărilor
de sinucidere, crimelor. Copiii nu sunt numai martori, ci pot fi şi victime în timpul
acestor incidente. Studiindu-se copiii care au ajuns în adăposturile pentru victimele
violentei domestice, au fost observate următoarele efecte ale violenţei, in funcţie de
stadiul de dezvoltare, indiferent dacă un copil este martor sau victimă a
agresiunilor:
• sugarii reacţionează la mediul din jurul lor; când sunt supăraţi plâng, refuză
mâncarea sau se închid în sine şi simt foarte susceptibili faţă de deprivarea
emoţională. Sunt foarte vulnerabili;
• copii antepreşcolari încep să dezvolte încercări primare de a relaţiona
cauzele de emoţii; prezintă probleme de comportament cum ar fi îmbolnăviri
frecvente, timiditate profundă, stimă de sine scăzută şi probleme sociale ia
grădiniţă cum ar fi loviri, muşcări sau contraziceri. La acest stadiu apar diferenţele
de gen;

73
 • la vârsta preşcolară, copiii cred că tot se învârte în jurul lor şi este provocat
de ei. Dacă sunt martori ai violenţelor sau abuzului, pot crede că ei le-au provocat.
Unele studii au arătat că băieţii preşcolari au cele mai mari rate ale agresivităţii şi
cele mai multe probleme somatice, faţă de alte grupe de vârstă;
• copiii de şcoală primară, în special în stadiul târziu, încep să înveţe că
violenţa este calea cea mai potrivită pentru a rezolva conflictele într-o relaţie.
Deseori au probleme la teme, iar la fetele din această grupă de vârstă au fost
identificate cele mai ridicate nivele de agresivitate şi depresie;
• adolescenţii văd violenţa ca o problemă a părinţilor lor şi deseori consideră
victimă ca fiind vinovată. Conflictele dintre părinţi au o influenţă profundă asupra
dezvoltării adolescenţilor şi a comportamentului lor ca adulţi şi este cel mai
puternic predictor al delincventei violente.
Exista numeroase efecte principale la copiii martori ai violenţei domestice şi
unele efecte subtile. Cel mai bine documentate şi notabile efecte sunt creşterea
agitaţiei şi comportament agresiv, ca şi depresia şi anxietatea.
Comportament agresiv şi neobedient. Copiii care au fost martori ai violenţei
în familie deseori devin agresivi cu colegii, prietenii şi profesorii. Ei tind să fie
neobedienţi, iritabili şi uşor de înfuriat. Copiii care disting obiectele şi au tendinţa
de a se implica în conflicte, pot dezvolta o personalitate delincventă în adolescenţă.
Aceste comportamente simt mai pronunţate la băieţi, dar au fost identificate în
număr semnificativ şi la fete.
Emoţii şi conflicte interioare. Problemele emoţionale interioare, cum ar fi
anxietatea, depresia, stima de sine scăzută, închiderea în sine şi letargia, au fost
identificate la copiii expuşi la violenţa domestică. Alţi copii prezintă afecţiuni
somatice (suferinţe corporale, dureri şi îmbolnăviri fără o cauză medicală). Aceste
simptome apar pentru că există o tensiune internă acumulată, la copiii care nu
găsesc moduri de rezolvare a unor probleme, care nu îşi pot exprima conflictele
sau nu pot căuta ajutor. Mulţi observatori au constatat că interiorizarea
problemelor, alături de nevoia de a se comporta exemplar şi dorinţa exagerată de a-
şi ajuta mama, sunt caracteristice fetelor care au fost martore ale abuzurilor în
familie.
Efecte ta nivelul dezvoltării sociale şi educaţionale. Alte studii au arătat că
acei copii martori ai violenţelor simt influenţaţi la nivelul dezvoltării sociale şi
educaţionale. Copiii cate sunt sau au fost implicaţi în incidente familiale violente
simt preocupaţi de această problemă şi nu se pot concentra asupra cerinţelor
educaţionale. Dezvoltarea lor socială poate fi afectată pentru că ei sunt foarte trişti,
anxioşi sau prea preocupaţi ca să se implice, sau tendinţa lor de a folosi strategii
violente în rezolvarea problemelor interpersonale îi fac nepopulari şi se simt
respinşi. Unii asistenţi sociali au constatat că femeile din grupuri imigrante, cu o
cultură diferită, care au trăit într-un mediu violent îşi neglijează educaţia, lupta prin
metode acceptate cultural de a părăsi familia, cum ar fi căsătoriile timpurii, luarea
unei slujbe înainte de a fi definitivat studiile.
Stresul post-traumatic (post-traumatic stress disorder - PTSD). Studiile
recente au demonstrat că mulţi copii martori ai violenţelor prezintă PTSD.
Definiţia tulburării post-traumatice, găsită în DSM-IV explică: persoana care
74
suferă de stres post-traumatic a fost expusă unei ameninţări cu moartea sau unei
răniri sau unei ameninţări a integrităţii sale fizice; răspunsul persoanei include frica
intensă, neputinţă sau oroare; în cazul copiilor - comportament agitat sau
dezorganizat. în plus, evenimentul este reexperimentat prin coşmaruri, amintiri
recurente ale evenimentului produse de anumite elemente sugestive, etc.; există o
evitare continuă a stimulilor care amintesc persoanei de incident; sunt prezente
simptome ale unei permanente stări de treaza, cum ar fi dificultăţile în adormire,
iritabilitatea, izbucnirile de furie, dificultăţi de concentrare, hipervigilenţă şi o
teamă exagerată. Mulţi copii care au fost expuşi la violenţe nu au cunoscut
niciodată un mediu calm, paşnic, chiar din copilărie, şi de aceea dezvoltarea şi
reacţiile lor simt afectate în mod diferit şi cronic decât ale copiilor care nu au
experimentat decât un singur eveniment traumatic într-un mediu liniştit şi sportiv.
Simptome ascunse. In mod frecvent, sunt şi multe simptome ascunse la copiii
expuşi la violenţa în familie, cum ar fi atitudinile improprii faţă de folosirea
violenţei în rezolvarea conflictelor; atitudini improprii faţă de folosirea violenţelor
împotriva femeilor; acceptarea violenţelor în relaţiile intime; hipersenzitivitate faţă
de problemele din mediul familial; sentimentul că sunt vinovaţi pentru violenţe.
Trebuie accentuat faptul că, chiar dacă nu există dubiu că copiii martori şi/sau
victime ale violenţei domestice sunt afectaţi în plan comportamental, cognitiv şi
emoţional, cercetările nu sunt foarte concluzive în ceea ce priveşte efectele
definitive la nivelul sexului, vârstei sau stadiului de dezvoltare. Inconsistentele
sugerează că sunt mulţi factori care trebuie luaţi în considerare: durata şi frecvenţa
violenţelor, rolul copilului în familie, numărul separărilor şi mutărilor,
dezavantajele sociale şi economice.
Efectele violenţei intrafamiliale asupra victimelor adulte. Starea de dispoziţie
a victimelor se caracterizează prin labilitate, fiind cu precădere depresive. Nu o
dată s-au gândit la sinucidere. Suferă de insomnie, iar sănătatea le este afectată.
Manifestă anxietate faţă de soţ, de necunoscut, de nereuşită. Stima de sine le este
afectată. Eşecul familial este generalizat în viaţa victimei, ocupând toate planurile.
Situaţia materială precară o pune în imposibilitatea găsirii unor soluţii pentru a ieşi
din situaţia existentă. în general, doreşte o realizare imediată, palpabilă, cum ar fi:
securitatea ei şi a copiilor în faţa soţului agresiv, internarea soţului într-o clinică de
dezalcoolizare sau într-o clinică psihiatrică, sau doreşte o locuinţă unde s-ar putea
adăposti şi ar putea trăi în linişte. Fiind frământată de griji şi gânduri, victima
prezintă o anumită incapacitate de a se concentra, fapt ce îngreunează găsirea unei
soluţii pentru situaţia în care se află.
Efectele violenţei intrafamiliale în plan social. Spre deosebire de alte state, în
Republica Moldova, atitudinea violentă manifestată în familie a fost favorizată şi
de existenţa unor mituri privind rolul femeii în viaţa conjugală. Mai patriarhali
decât alţii, susţinători ai ideilor tradiţionaliste, parte a românilor consideră că
"locul femeii este la cratiţă" în timp ce bărbatul trebuie "să aducă bani în casă" şi
"să conducă" atât în familie, cât şi în societate. De cealaltă parte, românii
democraţi (în general tinerii) consideră că, atât în familie, cât şi în societate, nu
contează cine ocupă rolul de lider şi deci nu sunt de acord cu aranjamentul de tip
tradiţional al familiei. In ceea ce priveşte violenţa în familie, românii suferă de
75
anumite "clişee", cum ar fi: "bătaia e ruptă din rai", "un bărbat care nu-şi bate
femeia nu o iubeşte cu adevăraf \ "femeia trebuie bătută din când în când, că dacă
tu nu ştii ştie ea de ce". Este deci evident că violenţa în familie nu este provocată,
dar este favorizată de un complex distorsionat, care acceptă comportamentul
violent drept "normal". Pe de altă parte, violenţa în familie experimentată în
copilărie duce la învăţarea conduitei violente şi practicarea acesteia la maturitate,
justificată fiind de clişee.
Cauzele pentru care victimele tolerează violenta: frica, mentalitatea,
neîncrederea ca problema va fi rezolvata, necunoaşterea organizaţiilor.
Amploarea şi gravitatea consecinţelor psihice ale violenţei asupra victimelor
depinde, pe de o parte, de o serie de caracteristici personale cum sunt inteligenţa,
voinţa, adaptabilitatea, optimismul, dorinţa de autodepăşire, experienţele anterioare
pozitive, capacitatea de schimbare etc., care pot ajuta victima să facă faţă situaţiei
dificile. Pe de altă parte, gravitatea traumei depinde şi de sprijinul pe care îl
primeşte victima de la persoanele dragi din jur, de la persoanele semnificative din
comunitate şi de la specialişti.
Violenţa domestică deşi este un fenomen universal, se manifestă în forme şi
modalităţi care ţin, de organizarea socială şi juridică din diferite ţări aflate la rândul
lor, în diferite stadii de dezvoltare şi de reformă-reformă influenţată şi de forţa
actuală a tradiţiei precum şi a gradului de toleranţă faţă de violenţa în general.
Dar indiferent de formele sub care se înfăţişează acest fenomen se poate
constata o anumită accentuare a violenţei, o anumită escaladare a ei, ca şi
pătrunderea fenomenului în cele mai adânci cute ale personalităţii umane, ceea ce
îndreptăţeşte concluzia că violenţa costituie una dintre cele mai grave probleme ale
timpurilor noastre.
Gravitatea fenomenului este amplificată şi de faptul că agresiunile şi
violenţele se petrec cel mai adesea într-un mediu închis, în cadrul relaţiilor
familiale şi private care se bucură de protecţia autorităţilor ca urmare asemenea
acte ori ajung să fie cunoscute într-o mai redusă măsură sau deloc, în momentul
comiterii fie sunt sesizate de către victime numai după ce au suportat întreaga
gamă de prejudicii (fizice, psihice ,materiale) pe care acestea le-au generat. în
asemenea condiţii este mult îngreunată şi profilaxia victimală. Diversitatea
reglementărilor în materie de violenţă în familie, ca şi ambiguitatea unora dintre
ele, confirmă în linii mari observaţiile de mai sus, privind complexitatea şi
gravitatea fenomenului. De aici şi numeroasele confruntări de idei, de soluţii care
au loc în scopul identificării acelor mecanisme care să aibă aptitudinea de a
menţine echilibrul delicat între respectul caracterului privat al vieţii de familie şi
intervenţia oficială.
Gradul de protejare al legii - 56%
Sub acest aspect devin deosebit de preţioase acele încercări la nivel european
de a se elabora anumite linii directoare care să unească şi în plan juridic eforturile
de a depăşi această diversitate. Este vorba de asigurarea pe cât este posibil, a unei
unităţi în diversitate. In acelaşi timp, chiar în ţările în care au fost promulgate legi
speciale cu privire la violenţa în familie, între care şi în ţara noastră, ar trebui
extinsă reglementarea şi la alte numeroase forme ale violenţei sexuale care nu sunt
76
în mod oficial recunoscute nici sancţionate. Reacţiile în plan juridic, concretizate
în Legea privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie, reflectă prin
prevederile sale interesul factorilor sociali instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi
pentru reducerea dimensiunilor fenomenului de victimizare a femeilor şi copiilor,
în familie şi în afara ei precum şi o mai mare sensibilizare a familiei şi comunităţii
pe linia eficacităţii intervenţiilor. Aceasta nu înseamnă că nu mai trebuie căutate şi
alte strategii de acţiune care să vizeze deopotrivă prevenirea victimizării şi
tratamentul juridic al acesteia, încât să se poată ajunge la modalităţi de acţiune care
să implice o colaborare între factorii sociali, economici, politici, de sănătate
mentală, etc.-atât la nivel naţional, cât şi local.
Experienţa, atât cât există pc acest plan, s-ar cere combinată cu cercetarea.
Avem în vedere strategii multidisciplinare prin care să se realizeze, atât
informarea, cât şi sensibilizarea opiniei publice, în direcţia acceptării de către
aceasta a fenomenului violenţei în familie ca pe o problemă a societăţii dar şi ca o
problemă a autorităţilor care trebuie să fie receptive şi mai deschise la problemele
pe care le implică acest gen de violenţă. Societatea nu se poate eschiva de la
îndatorirea de a se ocupa sistematic şi prin toate structurile sale de protecţie socială
şi legală a victimelor şi a infractorilor şi nici de la prevenirea unor eşecuri începând
chiar cu formarea familiilor. Nu ar fi lipsit de importanţă dacă O.N.G-urile din ţara
noastră, asociaţiile, fundaţiile şi organizaţiile umanitare care au ca profil protejarea
familiei, în special a copiilor şi a femeilor victime, şi-ar uni inclusiv fondurile şi
alte posibilităţi materiale ce le au pentru asemenea intervenţii în vederea lărgirii
şanselor de protecţie a victimelor, inclusiv la nivel naţional şi de mobilizare a
acestora de a ieşi din anonimatul impus; într-un fel, şi prin ignorarea lor.Prin
desecretizarea violenţei familiale şi la nivelul societăţii nu numai la nivelul fiecărei
familii, ar dispare în mare măsură şi aspectul spectaculos pe care deseori s-a pus
accentul prin prezentarea uneori a unor anume cazuri. La aceasta s-ar putea adăuga
elaborarea de strategii multidisciplinare prin care să realizeze, atât informarea, cât
şi sensibilizarea opiniei publice, în direcţia respingerii fenomenului violenţei în
familie şi în societate ca mod de rezolvare a conflictelor din cadrul grupurilor
sociale. Pe de altă parte s-ar impune ca şi autorităţile să fie mai receptive şi mai
deschise la problemele pe care le implică acest gen de violenţă, şi să li se atribuie
competenţa mai largă de intervenţie. In acest mod s-ar putea evalua mai lucid şi
direcţiile de acţiune ale organelor de stat şi ale societăţii civile, iar iniţiativele lor în
acest domeniu ar putea fi mai bine direcţionate.
Între soluţiile posibile de prevenire a violenţei ar trebui reflectat şi la
identificarea şi anihilarea factorilor de risc care pot provoca în mediul familial
declanşarea unor agresiuni. în această ordine de idei, s-ar putea discuta şi
necesitatea sprijinirii victimelor sărăciei, printr-o mai bună organizare a vieţii
economice, desfăşurarea de acţiuni mai energice de combatere a consumului
exagerat de alcool, intensificarea educaţiei prin şcoală, biserica în rândul paturilor
defavorizate ale societăţii şi alte măsuri preventive ale violenţei. S-ar impune şi
întocmirea unei evidenţe a tuturor serviciilor cu atribuţii de intervenţie în apărarea
victimelor violenţei în familie cât şi a echipelor de intervenţie existente la nivelul
Municipiului Chişinău şi a altor oraşe din ţară. Această situaţie ar urma să fie
77
afişată în locuri vizibile cu adrese, telefoane, etc şi popularizată prin intermediul
mass-mediei menţionându-se toate modalităţile de prim ajutor pe care-1 pot primi
victimele.
Totodată mass-media ar putea informa populaţia şi asupra conţinutului actelor
privitoare la violenţa în familie, în vederea conştientizării victimelor acestui gen de
violenţe asupra căilor legale prin care li se asigură protecţia ca şi pentru
impulsionarea autorităţilor de a se autosesiza în asemenea cazuri. Prin unirea
tuturor factorilor de control social se creează posibilităţi sporite de creeare a
condiţiilor unei preveniri eficiente a violenţei intrafamiliale şi faţă de femeie
actţonându-se atât asupra factorilor materiali de risc (şomaj, mizerie, alcoolism,
lipsa de educaţie) cât şi asupra conştiinţei acelora care se dedau la acte de violenţă.
Problema violenţei intrafamiliale nu este o chestiune care ar trebui să preocupe
numai autorităţile dar şi societatea civilă în genere, comunitatea în care trăiesc
persoanele violente. Aceşti factori trebuie să acţioneze împreună atât pentru
prevenirea şi combaterea actelor de violenţă dar şi pentru ridicarea gradului de
conştiinţă a victimelor agresiunilor; acestea trebuie să-şi ridice glesul şi să militeze
pentru respectarea drepturilor în cadrul familiei şi a societăţii.
Un Comitet Naţional de acţiune contra fenomenelor violente care au loc în
societate, ar aduce un plan de siguranţă în familiile bântuite de agresivitate.
Teritoriul fenomenelor încadrate generic ca violenţe este destul de bine delimitat.
Mai puţin clare sunt conceptele legate de ceea ce precede violenţa, de trecerea la
act, fie acestea legate de persoană fie legate de circumstanţele declanşării sale.

Tema 11. Criminalitatea organizată (4 ore)

11.1. Noţiunea şi caracteristica criminologică a criminalităţii organizate.
11.2. Determinantele criminalităţii organizate.
11.3. Prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.

11.1. Noţiunea şi caracteristica criminologică a criminalităţii organizate.

Experienţa vieţii publice din Republica Moldova în ultimii ani a impus
recunoaşterea la nivel de stat a existenţei criminalităţii organizate. Astfel, apreciind
starea criminalităţii generale în ţară, una din sarcinile principale în lupta cu
criminalitatea organizată devine sporirea eficienţei combaterii acesteia.
O primă formulare a noţiunii de crimă organizată a fost realizată de savanţii
americani. în anul 1971, renumitul publicist Wolter Lipman menţiona că spre
deosebire de criminalitatea deja determinată care are un caracter total hoţesc, crima
organizată e legată de redistribuirea unor servicii şi mărfuri.
Criminologul american Alfred Landsmit a definit crima organizată drept formă
deosebită de colaborare a cîtorva persoane sau grupuri în scopul asigurării
activităţii lor eficiente. Luiz Şelli considera crima organizată cimentata de interese
financiare. Violenţa e utilizată aici numai pentru apărarea intereselor economice
ale grupului criminal Majoritatea infractorilor organizaţi obţin o mare parte a
venitului de pe pieţele ilegale.
Comisia prezidenţială a SUA pentru aplicarea legilor şi realizarea justiţiei a
explicat pe larg criminalitatea organizată, definind-o drept asociaţie ce doreşte să
78
funcţioneze în afara controlului poporului american şi a organelor puterii. Ea
include mii de infractori care acţionează în limitele unor structuri la fel de
complicate ca ale corpo-raţiilor mari şi se supun unor legi proprii care se aplică
mult mai crud decît legile statului. Acţiunile lor nu sînt impulsive, ele sînt
rezultatul unor acorduri complicate, orientate spre obţinerea controlului deplin
asupra unor sfere de activitate şi a supraprofitului.
În criminologia autohtonă definiţiile crimei organizate au apărut numai în anii
'90 şi sînt diverse. Unii cercetători caracterizează crima organizată drept gen
complex de activitate criminală care e realizată la scară largă de grupuri organizate,
care au structură internă proprie şi obţin venituri prin crearea şi exploatarea pieţei
de mărfuri şi servicii ilegale.
Alţi criminologi înţeleg prin criminalitatea organizată un grup relativ masiv de
asociaţii stabile şi dirijate de infractori, care practică activitatea criminală drept
profesiune (îndeletnicire) şi creează un sistem de protecţie împotriva controlului
public prin asemenea metode ca violenţa, intimidarea, corupţia şi furturile de
proporţii mari.
Crima organizată este un fenomen social-periculos deosebit, ce poate fi
prezentat drept „culmea criminalităţii". La baza determinării acestui tip de
criminalitate este caracterul şi gradul interacţiunii infrac-torilor în realizarea
activităţii ilegale. Or, ultima e fundamentată de asocierea unor persoane,
delimitarea rolurilor lor infracţionale, de ierarhizarea sistemului de relaţii. Cu cît
mai mare e gradul de organizare al grupului, cu atît mai mult se detaşează funcţiile
de conducere de cele ale executanţilor direcţi.
Organizatorii pot stabili şi decide asupra diverselor probleme, pot determina modul
de comportament, pot asigura sistemul de coordonare a acţiunilor participanţilor
precum şi securitatea lor. Totodată, nu e obligatoriu să cunoască executanţii
nemijlociţi. Grupurile organizate au un caracter stabil. Relaţiile dintre membri se
menţin şi în perioadele dintre comiterea unor infracţiuni concrete. în acest timp, se
elaborează planuri noi, se studiază conjunctura, se selectează participanţii direcţi,
se cercetează măsurile de apărare împotriva organelor de urmărire penală şi de
justiţie.
Formaţiunile criminale organizate, în funcţie de nivelul de stabi- . litate, de
profesionalism, de situaţia lor juridică în cadrul structurilor legale ale societăţii
etc., pot fi divizate în următoarele tipuri:
1.Grup organizat simplu - e o formă relativ simplă de asociere a infractorilor în
număr de 2-4 persoane. în asemenea grupuri se asociază jefuitorii, escrocii, hoţii de
apartamente, tîlharii. Ei nu au o structură complexă, o subordonare strictă şi un
lider strict determinat.
2.Grup structural organizat. În comparaţie cu primul se deosebeşte printr-o
stabilitate mai mare, ierarhizare şi respectă principiul unui singur conducător.
Numărul membrilor poate fi de 5-10 şi mai multe persoane. Activitatea lor
infracţională are caracter permanent şi include adesea atentate împotriva averii sau
infracţiuni violente, scopul cărora este obţinerea profiturilor. Liderul unei
asemenea grupe determină direcţii,activităţii acesteia, planifică şi pregăteşte
săvîrşirea infracţiunilor, repartizează rolurile participanţilor.
79
 Pentru a-şi asigura activitatea, grupul structural organizat i interacţionează cu
alte elemente criminale, în particular cu persoanele ce practică falsificarea
documentelor, achiziţionarea obiectelor furate etc. Aceste grupuri comit, de regulă,
furturi din apartamente, furturi de autoturisme, hoţii, tîlharii, escrocherii, şantaj,
contrabandă. De asemenea, de regulă, ei nu întreţin relaţii corupţionale.
3.Grupare criminală organizată - e o asociaţie infracţională foarte activă şi
numeroasă ce include zeci sau chiar sute de membri. Nivelul organizării în cadrul
acestor grupări e mult mai slab decît în bande şi grupuri mafiote, deşi se
caracterizează la fel prin disciplină, ierarhizare şi subordonare.
Conducerea acestui grup e realizată de cîţiva lideri care îi determină
orientarea. în spatele fiecărui lider se află masa principală de executanţi cu o
anumită orientare criminală. Această asociaţie criminală nu este monolitică; în
cadrul ei intră multiple grupuri de 5-10 persoane, cu diferite nivele de organizare,
care nu doar comit infracţiuni, ci şi ţin sub control permanent un anumit teritoriu
(colectarea „taxelor", escrocheriile etc.). Adeseori liderii acestora, acumulînd un
venit considerabil, intră în sfera businessului legal, crescînd treptat pînă la asociaţii
mafiote.
4. Banda criminală reprezintă o formă de criminalitate organizată ce presupune
crearea unui grup armat în scopul comiterii atacurilor asupra organizaţiilor publice,
precum şi asupra cetăţenilor. Se deosebeşte prin pericol social sporit, utilizarea
armelor fiind un indiciu obligatoriu.
Bandele se deosebescprintr-un înalt nivel de organizare si subor-donare
nemijlocită căpeteniei. Ele funcţionează independent, iar scopul atacurilor comise
de acestea de regulă este obţinerea de bani, acapararea obiectelor de anticariat şi
altor valori.
Unii criminologi delimitează trei categorii de bande, pe care le denumesc
condiţionat „banda clasică", „banda specializată", „banda ce comite crime la
comandă".
Bandele clasice de regulă comit atacuri asupra băncilor, incasa-torilor,
magazinelor, muzeelor, apartamentelor etc. Adeseori acestea sînt însoţite de
omoruri şi pricinuirea leziunilor corporale grave.
Bandele specializate se deosebesc prin faptul că practică unul sau două tipuri de
infracţiuni, cele mai frecvente fiind atacurile asupra băncilor şi magazinelor.
Bandele ce comit crime la comandă sînt puţin numeroase, membrii acestora
fiind însă bine pregătiţi din punct de vedere fizic, înarmaţi şi extrem de conspiraţi.
5. Uniuni mafiote. Termenul „mafiot" în cazul dat presupune o îmbinare a
activităţii infracţionale şi a celei legale, cu utilizarea defi-cienţelor din sistemul
economico-juridic pentru obţinerea unor venituri ilegale sau a unor împuterniciri
administrative, a posibilităţii de influenţare asupra organelor puterii.
În acest fel uniunea mafiotă este o structură criminală care după gradul de
organizare şi caracterul activităţii depăşeşte hotarele propriei formaţiuni şi
reuneşte forme de activitate legală şi ilegală, influenţînd politica de stat şi
orientarea dezvoltării social-economice.

80
 În literatura juridico-penală, prin organizaţie criminală se înţelege o reuniune
stabilă constituită din două sau mai multe persoane, asociate în scopul realizării
unei activităţi criminale comune.
Convenţia ONU împotriva criminalităţii organizate transnaţionale din anul 2000
defineşte criminalitatea organizată drept grup structural format, constituit de trei
sau mai multe persoane, ce activează coordonat pentru o anumită perioadă de timp
în scopul comiterii uneia sau a mai multor infracţiuni grave, recunoscute astfel de
convenţia dată, pentru a obţine nemijlocit profituri financiare sau materiale.
Din punct de vedere criminologie, organizaţia criminală se caracte-rizează, în
primul rînd, printr-o anumită structură, care e determinată de:
a)ierarhie;
b)repartizarea rolurilor şi funcţiilor;
c)prezenţa „prescripţiilor normative";
d)autofinanţarea;
e)activitatea infracţională sistematică. Ultima e caracterizată de:
1)metode ilegale de realizare a scopurilor;
2)profesionalism şi specializare;
3)conspiraţie;
4)măsuri de informare şi contrainformare;
5) tendinţă de a neutraliza colaboratorii organelor de drept şi administraţiei
publice; E de menţionat faptul, că criminalitatea organizată, în temeiul a mai
multor factori, e caracterizată de latenţă sporită. De aceea, statistica juridico-penală
reflectă, de regulă, numai partea vizibilă a aisbergului.
11.2. Determinantele criminalităţii organizate.
Criminalitatea organizată a apărut obiectiv în baza problemelor sociale grave de
ordin social-economic, politic, ideologic, moral şi juridic. Astfel, nu e vorba de un
nou gen de criminalitate, ci de un fenomen social-negativ deosebit, legat direct de
economia tenebră şi corupţie. Problema economiei tenebre a fost pusă în discuţie la
noi relativ nu demult, pe cînd în alte ţări ea a fost abordată încă pe la mijlocul
secolului trecut. în anul 1973, în SUA a apărut lucrarea „Marketingul în URSS". în
care primul capitol era consacrat analizei economiei tenebre. După aprecierile
experţilor încă pe atunci profitul în acest domeniu constituia sute de miliarde de
ruble.
Criminalitatea organizată e legată în măsură considerabilă de sectorul
economiei tenebre - „piaţa neagră" ele mărfuri şi servicii pentru satisfacerea
cerinţelor populaţiei. în ultimul timp aici a început un proces de monopolizare
rapidă a pieţei, au apărut grupuri bine organizate care nu admit concurenţa.
Ultimele îşi construiesc „afacerea" după principii moderne: sondajul pieţei,
prognozarea acesteia, reacţia rapidă la balanţa preţurilor, studierea capacităţii de
consum a populaţiei din diferite regiuni, studierea aspectelor vulnerabile ale
economiei legale. Una din trăsăturile importante ale criminalităţii organizate este
capacitatea de a-şi schimba rapid profilul activităţii criminale (diversificata).
Astfel, criminalitatea organizată a acaparat mişcarea coopera-tistă şi munca
individuală. Cooperaţia, în loc să devină o alternativă a economiei tenebre, trece
81
singură în zona tenebră. Cauza acestui fapt 1-a constituit sistemul administrativ
birocratic şi impozitele exagerate. Astfel, viitorul proprietar era pus în situaţia să
aleagă între două posibilităţi şi de regulă prefera să apeleze la „autorităţile"
criminale care îl ajutau să-şi soluţioneze problemele şi luau sub protecţie noua
întreprindere. Cel mai frustrant fapt în acest caz este interesul lor comun pentru o
astfel de colaborare.
Factorul determinant esenţial al criminalităţii organizate este instabilitatea
politică. în ultimii ani, în Republica Moldova, la fel ca şi în alte ţări ex-sovietice,
au apărut multiple partide şi mişcări. Pe de o parte e un caz firesc şi pozitiv, iar pe
de altă parte activitatea lor e orientată spre obţinerea puterii cu orice scop, neglijînd
faptul că societatea se dezvoltă cu succes numai în cazul dacă e reunită de o idee
naţională comună.
Criminalitatea organizată e favorizată, de asemenea, de faptul că
comportamentul ilegal a devenit un element al modului de viaţă al populaţiei. Are
toc reevaluarea valorilor publice, interdicţiile juridico-penale nu funcţionează, iar
unele forme de comportament infracţional sînt tratate drept activitate de afaceri
obişnuită şi normală.
Un alt factor ce favorizează existenţa criminalităţii organizate este
autodeterminabilitatea şi reversibilitatea acesteia, adică capacitatea de a exercita o
influenţă negativă asupra circumstanţelor sale determinante, inclusiv asupra
economiei, situaţiei sociale, politice şi spirituale din stat.
La moment, în societatea noastră, criminalitatea e condiţionată în mare parte de
dezechilibrul între dezvoltarea socială şi cea economică şi intensificarea
diferenţierii social-economice a societăţii. Pe de o parte, există un grup de persoane
cu un înalt nivel de asigurare, iar pe de altă parte - un număr excesiv de persoane
sînt la nivelul sărăciei. Din această cauză, starea de spirit din societate e dominată
de egoism excesiv, dezordine, neîncredere faţă de instituţiile publice şi faţă de
capacitatea lor de a asigura necesităţile populaţiei.
E de menţionat, de asemenea, că adesea se comit erori de strategie şi tactică de
luptă cu criminalitatea şi anume:
1.Nu se apreciază la justa valoare şi practic nu se ţine cont de starea actuală a
luptei cu criminalitatea, nu se analizează în mod corespunzător rezultatele acesteia,
pentru a determina respectiv direcţiile prioritare de reacţie, nu se realizează la
nivel, planificarea luptei cu criminalitatea şi asigurarea ei materială.
2.Subunităţile operative şi aparatul de urmărire penală, responsabile de
combaterea criminalităţii organizate, foloseau metode învechite de descoperire şi
cercetare a infracţiunilor comise de grupurile organizate, precum şi de evidenţă şi
dare de seamă privind rezultatele activităţii lor.
3. În prezent nu există o bază juridică modernă de luptă cu crima organizată, pe
cînd situaţia criminală se modifică în ritm rapid.
4. Măsurile preventive orientate spre neutralizarea factorilor determinanţi, se
operează mult prea lent,
5. Pregătirea profesională a colaboratorilor organelor de drept nu corespunde
cerinţelor timpului; creşte numărul tinerilor specialişti, deci fără experienţă.
Totodată, liderii criminalităţii organizate desfăşoară permanent o activitate de
82
discreditare a colaboratorilor organelor de drept, iar pe unii încearcă să-i atragă de
partea lor.
În prezent, în. cadrul statului lipseşte un sistem sigur de apărare a
colaboratorilor organelor de drept şi de protecţie a martorilor. De aceea, rezolvarea
acestei probleme constituie una din sarcinile actuale de luptă cu crima organizată.
Printre deficienţele concrete ale activităţii organelor de drept care facilitează şi
contribuie chiar Ia existenţa criminalităţii organizate se enumără;
-incapacitatea unor subunităţi şi servicii de a acţiona în condiţiile modificării
considerabile a situaţiei criminogene, care reflectă procesele de consolidare,
cooperare şi profesionalizare a lumii criminale;
-organizarea insuficientă a căutării membrilor potenţiali ai grupurilor criminale
organizate, inclusiv în instituţiile de privare de libertate;
-organizarea insuficientă şi realizarea nesatisfacătoare a activităţii operative de
control asupra activităţii liderilor grupurilor organizate, metode tactice imperfecte
de documentare a activităţii lor;
-asigurarea tehnică nesatisfacătoare a organelor de drept, precum şi prezenţa
cazurilor de trădare de către unii colaboratori ai organelor respective.
Desigur, determinantele crimei organizate nu se epuizează aici, numărul lor e
mult mai mare. Determinarea lor exhaustivă e sarcina teoriei şi practicii de luptă cu
criminalitatea.

11.3. Prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate

Perfecţionarea relaţiilor economice, politice, sociale, ideologice, spirituale şi de
alt gen în procesul construirii unui stat de drept constituie factorul ce subminează
rădăcinile criminalităţii organizate. în lupta cu acest fenomen, rolul primordial îl
deţin măsurile social-generale de perfecţionare a activităţii organelor administraţiei
publice, care includ:
1)Finalizarea reformelor radicale din sferele: economică, socială, politică, pe baza
unei concurenţe loiale şi a democraţiei, depăşirea crizei profunde în care a ajuns
republica noastră în trecerea de la sistemul administrativ de comandă la economia
de piaţă.
2)Perfecţionarea administrării averii de stat şi a proceselor economice,
intensificarea controlului asupra muncii şi consumului, suprimarea spălării
veniturilor obţinute pe cale ilegală.
3)Crearea unui sistem impozitar eficient, a unor condiţii favorabile pentru
activitatea de antreprenoriat pentru a oferi posibilitate cetăţenilor să muncească în
limite legale.
4)Introducerea unei proceduri de studiere prealabilă de către bănci a stării
financiare a persoanelor fizice şi juridice care înaintează cereri de obţinere a
creditului, precum şi a scopului de utilizare a acestuia şi a posibilităţii de restituire.
5)Deoarece criminalitatea organizată are legătură directă cu
corupţia e necesară instituirea obligatorie a declarării veniturilor de către
funcţionarii de stat.
În afară de măsurile genera l-profilactice, trebuie amplificate masurile speciale
de reacţionare la crima organizată.
83
 Astfel, e nevoie de perfecţionarea substanţială a legislaţiei curente care, într-o
anumită măsură, facilitează economia tenebră. Deoarece criminalitatea organizată
e generată de relaţiile economice imperfecte, defectuoase, se dispune instituirea şi
studierea unei noi ramuri a ştiinţei criminologice - criminologia economică,
precum şi elaborarea unui Program de stat de luptă cu crima organizată .
E necesară restructurarea structurii organizational şi a activităţii subunităţilor
organelor de drept ce luptă cu crima organizată, pregătirea profesională adecvată a
colaboratorilor, protecţia lor juridică şi socială, ameliorarea bazei tehnico-materiale
a acestora.
Se impune, de asemenea, perfecţionarea strategiei şi tacticii investigativ-
operative şi a activităţii informaţional-analitice, studierea multilaterală a situaţiilor
criminogene legate de funcţionarea sistemului creditar-bancar. E evidentă, de
asemenea, necesitatea unei evidenţe centralizate a liderilor criminali, a stabilirii
unui control permanent asupra lor, inclusiv în instituţiile de detenţie.
Problemele de luptă cu crima organizată trebuie reflectate pe larg în mijloacele
mass-media. Deşi criminalitatea nu va putea fi exclusă vreodată definitiv din
societate, rezistenţa activă opusă în plan social, general şi special, criminologie al
profilaxiei şi coordonarea activităţii tuturor subiecţilor acesteia, precum şi
colaborarea internaţională în sfera dată, vor permite reducerea considerabilă a
manifestărilor criminalităţii organizate şi minimalizarea pericolului social al
acestora.

Tema 12. Criminalitatea violentă (4 ore)

12. 1. Noţiunea şi tipurile infracţiunilor violente.
12. 2. Caracteristica criminologică a criminalităţii violente.
12. 3. Determinantele criminalităţii violente.
12. 4. Prevenirea criminalităţii violente.

12. 1. Noţiunea şi tipurile infracţiunilor violente.

Violenţa este un fenomen la fel de vechi ca şi omenirea. O dată cu dezvoltarea
civilizaţiei manifestările acesteia nu s-au diminuat ci, dimpotrivă, au luat proporţii
catastrofale. Războaiele, comploturile, conflictele armate, revoluţiile, execuţiile,
torturile, terorismul au devenit practic normă de viaţă pentru omenire. Triburile şi
naţiunile erau distruse atît în timpurile biblice, cît şi în perioada contemporană. Nu
e întîmplător faptul că unul din clasici a denumit metaforic violenţa „moaşa
istoriei".
Manifestările tipice ale violenţei sînt:
-lipsirea de viaţă, cauzarea leziunilor corporale, atentarea la inviola¬bilitatea
sexuală, capturarea ostaticilor, extorcarea şi alte metode de înstrăinare a averii,
aplicarea torturii şi a altor măsuri ilicite de influenţare asupra persoanelor arestate
sau aflate sub urmărire penală;
-abuzul de putere, lipsirea de anumite drepturi şi libertăţi, compor¬tamentul
inuman cu copiii etc.
Genurile de violenţă enumerate sînt denumite în literatura juridică drept
„infracţiuni violente". Totuşi, nici pînă în prezent nu e determinată definitiv sfera
84
acţiunilor de acest gen. Astfel, unu autori includ aici omorurile intenţionate,
cauzarea intenţionată a leziunilor corporale grave şi huliganismul, care constituie
un grup aparte îfi cadrul criminologiei A.E. Jalinski menţionează că categorisirea
aceasta e ilogică, deoarece e inexplicabil de ce nu include cauzarea leziunilor
corporale uşoare, violurile etc.
Alţi cercetători consideră drept infracţiuni violente huliganismul, leziunile
corporale, omorurile şi violurile. Unii completează cu hărţuirea, pentru că înţeleg
prin infracţiuni violente toate infracţiunile legate de violenţă sau ameninţarea cu
aplicarea acesteia. L.D. Gauhman, exami-nînd problema dată sub aspect juridico-
penal, nu o limitează doar la violenţa fizică, ci consideră că metoda violentă de
comitere a infracţiunilor include, de asemenea, ameninţarea cu aplicarea violenţei.
Dicţionarul explicativ al lui V.Dali din sec. XVIÎI tratează violenţa drept
„forţare, robire, necesitate, violenţă, acţiune ruşinoasă, ofensatoare, ilegală şi
samovolnică". în legislaţia penală noţiunea de violenţă e legată obligatoriu de
aplicarea în mod ilegal şi social-periculos a forţei fizice faţă de o altă persoană,
împotriva voinţei ei, în scopul cauzării suferinţelor fizice, leziunilor corporale sau
lipsirii de viaţă. Această noţiune nu cuprinde ameninţarea cu aplicarea violenţei,
deoarece aceasta nu provoacă nemijlocit cauzarea leziunilor corporale altor
persoane. Ameninţînd pe cineva cu lipsirea de viaţă sau prejudicierea sănătăţii,
infractorul nu are obligatoriu intenţia de a-i cauza real daune fizice. De aceea,
dreptul penal şi criminologia tratează violenţa fizică şi ameninţarea cu aplicarea
acesteia drept două metode independente de comitere a infracţiunii.
În literatura juridică se menţionează că metodele fundamentale de comitere a
infracţiunilor cu intenţie este violenţa fizică, psihică, abuzul de serviciu sau de alte
împuterniciri, falsul de acte sau al tip de înşelăciune, luarea (darea) de mită,
deteriorarea sau distrugerea averii. După părerea noastră, în sens larg, violenţa
fizică şi ameninţarea cu aplicarea ei sînt două fenomene omogene. Conştientizarea
de către victimă a posibilităţii reale de materializare a ameninţării îl impune să
îndeplinească cerinţele infractorului. Refuzul victimei de a se supune finalizează
adeseori cu pricinuirea de daune sănătăţii sau chiar cu lipsirea de viaţă. în
majoritatea cazurilor acţiunile violente sînt conjugate cu ameninţările de a pricinui
prejudicii mult mai mari sănătăţii victimei sau de a o lipsi de viaţă în caz de
împotrivire continuă sau neîndeplinire a cerinţelor infractorului.
Din punct de vedere ăl criminologiei, noţiunea de „criminalitate violentă" este
teoretic întemeiată. La baza grupării acţiunilor date într-o categorie separată,
semnificativă sub aspect criminologie, se află următoarele criterii:
1)obiectul atentatului - relaţiile sociale protejate de legislaţia penală, care asigură
inviolabilitatea statutului fizic al persoanei;
2)forma vinovăţiei - intenţia directă;
3)metoda de acţiune a infractorului - violenţa fizică sau psihică;
4)violenţa este comisă împotriva voinţei victimei.
Reieşind din aceşti indici, prin infracţiuni violente trebuie să înţelegem acţiuni
intenţionate penal-sancţionabile, care atentează asupra valorilor fizice (viaţa şi
sănătatea) ale persoanei şi se comit contrar voinţei persoanei prin violenţă fizică
sau psihică. In conformitate cu această definiţie infracţiunile violente constituie:
85
omorul intenţionat, vătămarea intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
huliganismul îmbinat cu violenţa, vioiul, determinarea la sinucidere, ameninţarea
cu omorul ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă.
Totodată, menţionăm că infracţionalitatea violentă nu este, în primul rînd, un
fenomen omogen, iar în al doilea rînd nu este absolut opusă infracţionalităţii avid-
violente şi nu constituie o alternativă a acesteia. Criminalitatea violentă şi avid-
violentă se suprapun parţial. E vorba, de exemplu, de banditism, jaf violent şi
tîlhârie cu scop de însuşire a averii. Acestea sînt aşa-numitele infracţiuni „cu două
obiecte" de atentare, dar semnificativă în acest caz este securitatea persoanei. Ele
au multe trăsături şi indicii comune cu infracţiunile violente tradiţionale. In ateste
cazuri, mecanismul infracţiunii ţine de atitudinea agresiv-neglijentă faţă de
persoană, viaţa, sănătatea şi inviolabilitatea sa.

12. 2. Caracteristica criminologică a criminalităţii violente.

Pentru combaterea eficientă a criminalităţii violente e nevoie de cunoştinţe şi
date precise despre starea, nivelul, structura, dinamica şi geografia ei, precum şi
despre persoana infractorilor. Toate acestea constituie conţinutul caracteristicii
crirninologice atît a criminalităţii în geeral, cît şi a anumitor tipuri ale acesteia.
Deşi procentul criminalităţii violente este nesemnificativ în comparaţie cu
structura generală a infracţionalităţii (16-17%), ea se distinge prin pericol social
sporit, deoarece implică consecinţe grave pentru victime. Criminalitatea violentă
are în majoritatea cazurilor un caracter situational, uzual. Totodată, creşte numărul
infracţiunilor organizate pregătite din timp, care adeseori se caracterizează prin
deosebită cruzime, impertinenţă şi subtilitate. Studierea dinamicii unor tipuri de
infracţiuni grave din ultimii ani dovedeşte prezenţa unor schimbări nega¬tive
considerabile atît în plan cantitativ, cît şi calitativ. Nu sînt înregistrate omorurile
evidente şi acele tăinuite, redate în formă de accident, omor
accidental/neintenţionat sau suicid. Multe persoane sînt date dispărute fără urmă.
Totuşi, faţă de alte infracţiuni, latenţa omorurilor intenţionate şi a leziunilor
corporale grave e comparativ mică.
E de menţionat că de o perioadă îndelungată de timp predomină omorurile
întemeiate de conflicte de trai, de familie sau de încăierări în timpul beţiilor. Mai
reduse la număr sînt omorurile cu scop de tăinuire a altor infracţiuni. Totodată, tot
mai frecvent se manifestă ucigaşii-maniaci şi killerii.
Printre infracţiunile violente un loc deosebit ocupa violurile şi alte infracţiuni
sexuale. Pentru a înţelege acţiunile violatorilor trebuie să percepem lumea lor
interioară. Totodată, avem motive sa considerăm că trăsătura lor principală este
nimicnicia. De regulă, către violenţă sînt predispuse persoanele slabe, care nu pot
crea relaţii normale cu sexul opus, de aceea recurg la violenţă. Asemenea
infracţiuni se caracterizează prin latenţă înaltă. Multe victime, din motive clare, nu
înaintează plîngeri. Cercetările au demonstrat că dintre femei victime devin mai
frecvent următoarele categorii:
a)persoane cu comportament neutru;
86
b)cu comportament mult prea credul;
c)cu comportament victimologic (amoral sau sexual frivol). Drept neutru este
caracterizat comportamentul femeilor care, ţinînd
cont de situaţia ce a precedat comiterea infracţiunii, nu au provocat apariţia
intenţiei de viol, nu au întreţinut anterior relaţii cu infractorul, în general e vorba de
cazuri de atac sexual subit/neprevăzut. Comportamentul neutru a fost stabilit în
64% din cazurile de viol.
Din grupul persoanelor cu atitudine mult prea credulă iac parte femeile ale căror
acţiuni în situaţiile ce au precedat infracţiunea se caracterizează prin lipsa spiritului
de prevedere a consecinţelor acestora. E vorba, în special, de petrecerea timpului
liber împreună cu bărbaţi necunoscuţi, vizitarea lor la domiciliu. Mult prea credul a
fost comportamentul a 14% din victime.
Comportamentul victimologic creează situaţia în care există pericolul real de
atac sexual. Asemenea comportament este înregistrat în 22% din cazuri. In multe
cazuri factorul provocant constituie starea de ebrietate a femeii. Printre victimele
violurilor predomină femeile în vîrstă de pînă Ia 25 de ani. 83,6% - sînt
necăsătorite. Majoritatea violurilor sîht comise noaptea sau seara (82,2%) şi doar
18,8% sînt săvîrşite în timpul zilei.
Dinamica infracţiunilor date are caracter sezonier pronunţat: în perioada mai-
septembrie sînt comise peste 70% din violuri. Locurile cu criminogenitate sporită
sînt apartamentele (25%); în curţi şi în stradă este comis fiecare al cincilea viol,
altele - în parcuri, păduri, cîmpii etc. Atacul sexual asupra femeilor este o
infracţiune specifică preponderent tinerilor. Persoanele cu vîrstă de pînă la 21 ani
constituie două treimi dintre violatori. Cel mai sporit activism infracţional
manifestă adolescenţii de 16-17 ani. Persoanele de 32 de ani şi mai sus comit mai
puţin de 10% din violuri. Violul este însoţit adesea de alte infracţiuni, în particular
de vătămarea integrităţii corporale sau omorul intenţionat. Ultima este specifică
maniacilor sadişti.
Alte infracţiuni cu caracter sexual, cum ar fi constrîngerea unei femei Ia
raporturi sexuale, întreţinerea raporturilor sexuale cu un mi¬nor, pervertirea
minorilor, constrîngerea bărbaţilor la raporturi homosexuale, alcătuiesc un procent
mult mai mic decît violurile.
Latenţa jafurilor, tîlhăriilor şi a extorcărilor violent-acaparatoare, în comparaţie
cu alte infracţiuni acaparatoare, nu este mare din cauza consecinţelor şi a
cointeresării victimelor. O situaţie opusă este în cazul banditismului. Chiar dacă
datele privind banditismul au crescut în ultimii ani, ele totuşi nu reflectă nici pe
departe starea reală de lucruri. Conform statisticii oficiale, numărul formaţiunilor
criminale creşte în progresie geometrică. Astăzi, fiecare a patra infracţiune este
comisă de membrii grupărilor criminale organizate.
O categorie aparte constituie atacurile cu pătrunderea în incinta organizaţiilor
sau a apartamentelor. Jefuirea birourilor structurilor comerciale, a magazinelor sau
a băncilor e însoţită de aplicarea armei de foc sau de imitarea acesteia. Pentru a
evita descoperirea lor sau lichidînd martorii, infractorii omoară uneori toţi
locuitorii, chiar şi copiii mici. Victime ale atare atacuri devin, de regulă, oamenii

87
bogaţi cu venituri dubioase. Se contează, de asemenea, pe faptul că victimele nu se
vor adresa organelor de drept.
Mai mult de 50% din extorcări şi jafuri sînt comise de grupe compuse de Ia 2
pînă la 6 persoane. Aproape toate infracţiunile de acest fel comise de minori au
caracter de grupă. Arma de foc este utilizată în 12% din aceste infracţiuni, arma
rece - aproape în 50%. Un loc semnificativ în structura infracţiunilor violent-
acaparatoare ocupă racketul - o formă mult mai periculoasă de extorcări. Racketul
se caracterizează prin agresivitate şi cruzime deosebită. Pentru atingerea
scopurilor, membrii acesteia recurg la intimidare, luare de ostatici, vătămarea
integrităţii corporale, tortură, omor. Deşi latenţa extorcărilor este mereu înaltă,
statistica oficială dovedeşte creşterea ei continuă. Escrocii acţionează, de regulă, în
componenţa unor grupuri organizate şi controlează un anumit teritoriu sau tip de
afaceri. Sumele asupra cărora se convine din timp ei le primesc regulat şi nu admit
concurenţa, adică extorcarea repetată de către alte persoane. Aceasta constituie
extorcarea „pacifică", cu care s-au împăcat deja majoritatea întreprinzătorilor. Sînt
însă frecvente cazurile de extorcare „agresivă", cînd infractorii aduc victima într-
un Ioc nepopulat şi îşi bat joc de ea, impunînd-o să le transmită anumite valori.
Cercetările crimino logice au permis sa delimităm trei tipuri esenţiale de
infractori violenţi.
Din prima categorie fac parte persoanele cu orientare antisocială pronunţat
agresivă. E vorba de persoane cu comportament periculos pentru viaţa şi sănătatea
altora. Pentru acestea e specifică atitudinea negativă şi neglijentă faţă de om,
valorile lui supreme, încrederea în admisibilitatea metodelor violente de
soluţionare a conflictelor. Atentatul asupra vieţii sau a sănătăţii persoanei
constituie pentru ei o verigă în şirul de acţiuni de comportament agresiv din
diferite situaţii. Un asemenea stereotip al comportamentului este rezultatul unei
deformări profunde a personalităţii, produsul specific al orientării egocentrice. Din
numărul general de condamnaţi pentru infracţiuni violente aceştia constituie
aproape jumătate.
Al doilea tip include infractorii care se caracterizează în general negativ şi au
comis anterior diferite delicte, acestea însă nefiind orien-tate împotriva persoanei.
Infracţiunea violentă reprezintă metoda de intrare în posesia unor valori, în numele
cărora se aduce drept jertfa binele altei persoane. Acest tip de infractori poate fi
numit „intermediar" şi constituie 20% din infractorii violenţi.
Din a treia categorie fac parte aşa-numiţii infractori situaţionali sau incidentali
care erau caracterizaţi anterior pozitiv sau neutru, iar atentatul l-au comis sub
influenţa unei situaţii de viaţă negative. Comportamentul lor nu are caracteristicile
proprii reprezentanţilor primelor două tipuri. Ei aplică violenţa ca reacţie la o
situaţie pe care ei o percep drept conflictuală. Dintre infractorii violenţi aceste
persoane alcătuiesc aproximativ 30%.
Evident, măsurile de influenţa profilactica aplicate faţă de aceste categorii de
infractori trebuie să fie diferenţiate. în cazul primelor două tipuri, acestea se reduc
la lichidarea orientării antisociale a persoanei, iar pentru al treilea tip este
importantă neutralizarea factorilor crimi-nogeni exteriori.

88
 12.3. Determinantele criminalităţii violente.
E cunoscut faptul că toate acţiunile umane sînt determinate de interacţiunea
persoanei cu mediul înconjurător. Anume în aceste două planuri trebuie căutaţi
factorii specifici ai infracţiunilor violente. Studiind particularităţile personalităţii
infractorilor violenţi se descoperă acele trăsături (sau un complex de indici) care
permit să enumerăm defectele personalităţii, caracterul motivelor distructive ale
comportamentului, natura schimbării calităţilor personale cauzate de influenţe
negative sau pozitive etc.
Generalizînd aceste date, determinăm grupurile concrete de indici ce stau la
baza determinantelor subiective ale infracţiunilor violente.
In mod tradiţional, drept factori determinanţi ai acestor infracţiuni sînt consideraţi:
1) Influenţa negativă a micromediului.
2) Beţia. Persoanele în stare de ebrietate comit 63% din omoruri şi 65% din
vătămările grave ale integrităţii corporale.
3) Relaţiile interumane ostile. 70% din omoruri sînt comise din motive casnice,
iar 16% - din intenţii huliganice, în anumite regiuni, motivele casnice, constituie
practic unica cauză a infracţiunilor grave împotriva vieţii şi sănătăţii omului.
4) Situaţiile conflictuale între infractor şi victimă. In anumite cazuri acestea
apar subit, iar în altele constituie rezultatul dezvoltării unor raporturi ostile
îndelungate. Un rol important are aici comportamentul victimei, care serveşte drept
factor victimogen. Analiza datelor despre personalitatea victimelor dovedeşte că, în
65% din cazurile de omor, acestea erau în stare de ebrietate, iar în 39% din cazuri
serveau băuturi alcoolice împreună cu infractorii, 4,5% din victime au fost
iniţiatorii bătăilor sau ai unui comportament ofensator. In majoritatea cazurilor,
infracţiunile nu sînt pregătite din timp, De regulă, intenţia de a comite infracţiuni
grave împotriva vieţii şi sănătăţii omului apare în procesul de dezvoltare a situaţiei
confHctuale. Apariţia bruscă a intenţiei e înregistrată în 84% din omoruri. Drept
instrument al acestor infracţiuni devin adesea obiecte aflate întîmplător sub mînă
(41%), arme de vînătoare (11-13%) sau arme reci (12-13%).
5) Criminalizarea persoanei care se exprimă prin:
-sporirea numărului persoanelor cu antecedente penale, a şomerilor şi a minorilor
neşcolarizaţi;
-creşterea greutăţii specifice a infractorilor, care au caracteristică negativă la locul
de trai;
-creşterea numărului infractorilor condamnaţi condiţionat şi a celor eliberaţi în
mod condiţionat de pedeapsa penală;
-sporirea numărului persoanelor declarate iresponsabile în comiterea acţiunilor
social-periculoase împotriva vieţii şi sănătăţii persoanelor.
6)Controlul insuficient asupra condamnaţilor în locurile de
detenţie. În structura infracţiunilor penitenciare atentatele asupra vieţii
şi sănătăţii persoanelor constituie majoritatea. Cele mai multe dintre
ele sînt săvîrşite din cauza relaţiilor ostile, ofensărilor reciproce,
certurilor dintre grupurile de condamnaţi formate în baza locurilor de
trai. Peste 30% din infracţiuni sînt pregătite din timp.
7)Lacunele în realizarea profilaxiei infracţiunilor violente:
89
-lucrările analitice din domeniu nu studiază tendinţele de dezvoltare
a infracţiunilor violente grave. De asemenea, nu sînt cercetate aspectele social,
medicinal şi psihologic. Potenţialul instituţiilor de cercetare ştiinţifică şi ale
sistemului de învăţămînt ale MAI nu este utilizat la maximum;
-într-un şir de subdiviziuni ale OAI nu este asigurată o abordare complexă a
problemei elaborării şi aplicării măsurilor de prevenire a infracţiunilor violente;
8) Deficienţe în domeniul descoperirii infracţiunilor violente:
-nu sînt depistate oportun victimele aflate printre persoanele în căutare sau pierdute
fără urmă;
-în procesul de urmărire penală se studiază superficial comporta-mentul victimei
de pînă Ia comiterea infracţiunii;
-adesea nu este examinat locul incidentului în caz de vătămare gravă a integrităţii
corporale;
-e slab organizată căutarea infractorilor după semnalmente perso-nale. Se studiază
insuficient depoziţiile victimelor, a martorilor infrac-ţiunii, a altor martori;
-în subdiviziunile locale nu e perfecţionată specializarea în domeniul descoperirii
infracţiunilor împotriva persoanei;
-este ineficient sistemul de obţinere a informţaiei despre procesele ce au loc în
mediul condamnaţilor şi arestaţilor, despre dispoziţia şi intenţiile lor;
-rareori informaţia cu privire la persoanele ce au intenţia de a se răzbuna asupra
martorilor, rudelor, cunoscuţilor sau a vecinilor nu parvine în organele din
teritoriu.
După cum observăm, determinantele infracţiunii violente au un anumit
specific, deşi ele nu acţionează de sine stătător, ci în context cu factorii social-
economici, politici, culturologici şi de alt gen.

12.4. Prevenirea criminalităţii violente

Prevenirea infracţiunilor violente, la fel ca"şi a altor infracţiuni, se bazează pe
tezele pozitive social-generale de ordin economic, cultural-educational, juridic, şi
organizational, care permit opunerea rezistenţei factorilor criminogeni. In acest
plan, măsurile cu o rezultativitate sporită constituie:
 lichidarea, reducerea sau neutralizarea factorilor ce condiţionează scăderea
nivelului de trai al cetăţenilor şi apariţia situaţiilor critice în societate. E
vorba, în special, despre protecţia socială a păturilor vulnerabile ale
societăţii, deoarece senzaţia de respingere a lor de către societate îi instigă să
recurgă la alte metode de realizare a necesităţilor lor, cel mai frecvent -
criminale;
 măsuri organizational-administrative orientate spre lichidarea erorilor de
calcul în dirijarea sferelor economice, politice şi sociale, precum şi a
activităţii de protecţie a normelor de drept, deoarece aceste erori constituie
factori criminogeni. In aceeaşi categorie intră măsurile de optimizare a
reglării proceselor de urbanizare şi migrare, de angajare în cîmpul muncii,
de adaptare socială; în sfera de protecţie a normelor de drept e vorba de
stimularea descoperirii depline a infracţiunilor, de evitarea rupturii între

90
 tendinţele criminalităţii şi practica de alegere a măsurilor de prevenire şi de
aplicare a sentinţelor;
 lichidarea sau limitarea acţiunii factorilor criminogeni prin culti-varea
membrilor societăţii a unei atitudini morale bazate pe valorile general-
umane, care ar forma o opinie socială intolerantă faţă de infracţiuni şi
delicte, prin sporirea culturii generale, de trai şi juridice a cetăţenilor, O
atenţie deosebită necesită tinerimea care, neavînd o viziune asupra vieţii clar
formată şi experienţă de viaţă suficientă şi fiind martoră a unor schimbări
radicale de valori social-umane, este predispusă spre influenţe negative, spre
imitarea modului ilegal de comportament;
 stabilirea controlului asupra activităţii mass-media, în special asupra
televiziunii, care propagă uneori modul infracţional de viaţă, contrar
obligaţiilor internaţional-juridice ale Republicii Moldova. E de menţionat
faptul că în anul 1935 în fosta URSS a fost stabilită interdicţia prostituţia,
perfecţionînd legislaţia curentă şi activitatea instituţiilor medicale de
profilaxie a bolilor venerice precum ar fi SIDA,
 Legislaţia penală, după exemplul mai multor ţări din lume, prevede
răspunderea penală pentru orice persoană care parazitează în baza
prostituţiei, direct şau indirect.
 Necesită o perfecţionare continuă formele şi metodele profilaxiei individuale
a infracţiunilor comise de femei de diverse vîrste, precum şi a femeilor care
sînt potenţiale infractoare, judecind după comporta-mentul antisocial al
acestora.
 O importanţă deosebită are activitatea educaţională faţă de femei în
instituţiile de executare a pedepsei, în scopul evitării .recidivei. In acest caz,
ar fi raţional de implementat un sistem complex de influenţă psihologico-
pedagogică asupra condamnatelor, cu utilizarea trenin-gurilor autogene, a
programelor individuale de autoeducaţie, a lecţiilor în grupe înrudite,
convorbirilor privind problemele juridice etc. Sarcina acestora este
autocunoaşterea condamnatei, dezvoltarea abilităţilor de a-şi controla
emoţiile, crearea unei viziuni pozitive. Aceasta va contribui la diminuarea
tensiunii şi agresivităţii, la adaptarea la condiţiile de executare a pedepsei, le
va impulsiona să-şi revizuiască rolul şi jocul în viaţa de mai departe.
Condiţia este ca măsurile respective să fie fundamentate pe respect,
afecţiune şi bunătate.

Tema 13. Criminalitatea juvenilă (4 ore)

13. 1. Noţiunea şi caracteristica criminologică a criminalităţii juvenile.
13. 2. Particularităţile determinantelor comportamentului infracţional al
minorilor.
13. 3. Cauzele şi condiţiile care favorizează atragerea minorilor în activităţi
criminale.
13. 4. Prevenirea criminalităţii juvenile.

91
 13. 1. Noţiunea şi caracteristica criminologică a criminalităţii juvenile.
Există o mare diversitate a definiţiilor dateacestei noţiuni, în funcţie de ştiinţa
care abordează studiul ei: din punct de vedere juridic este o abatere de la normele
penale, sociologic este o devianţă, iar în concordanţă cu evaluările psihologilor sau
psihiatrilor apare ca o inadaptare socială ori o tulburare de comportament.
Criminalitatea minorilor are un anumit specific care e condiţionat de
particularităţile acestei categorii de persoane şi de statutul lor în societate. De
aceea, legislaţia republicii noastre conţine norme separate care prevăd răspunderea
penală şi pedepsele pentru persoanele de 14-18 ani.
În afară de noţiunea de „criminalitate a minorilor", în literatura ştiinţifică e
întîlnit termenul de „ criminalitate a adolescenţilor". Ultimul este neîntemeiat,
deoarece adolescenţi sînt minorii între 12-16 ani. După perioada de adolescenţă
vine tinereţea, dar termenul de criminalitate a tinerilor, de asemenea, este incorect,
deoarece tinereţea nu sfîrşeşte la 18 ani. Noţiunea de criminalitate infantilă,
utilizată uneori, va include delictele comise de persoanele de pînă la 15-16 ani, pe
cînd infracţiunile comise la 17-18 ani nu mai pot fi numite copilăreşti, infantile.
Comparînd indicii cantitativi ai criminalităţii minorilor cu cei ai criminalităţii
persoanelor mature, trebuie să ne bazăm pe faptul că prima categorie include doar
perioada de 4 ani de viaţă, iar ultima - zeci de ani. Diferenţele sînt mari şi sub
aspect calitativ, de exemplu, minorii nu comit infracţiuni de serviciu în domeniul
economiei etc.
Pentru criminalitatea minorilor este specifică latenţa înaltă, deoarece multe
delicte comise de ei sînt percepute drept zburdălnicie condiţionată de imaturitatea
socială (furturile în cadrul familiei, de la vecini sau în şcoală; bătăi huliganice,
înstrăinarea banilor şi lucrurilor personale de Ia cei mai mici etc.). Despre aceste
delicte nu se înştiinţează, de regulă, organele afacerilor interne. De aceea, în
evidenţă sînt trecute în special infracţiunile violente grave şi violent-acaparatoare
comise de minori - omoruri, vătămare gravă a integrităţii corporale, violurile,
huliganism agravat, furturile şi atacurile tîlhăreşti.
Persoanele ce comit delicte la o vîrstă precoce se supun mai greu corecţiei
ulterioare şi în consecinţă alcătuiesc rezerva principală a criminalităţii recidive. De
aceea, cu cît mai timpurii sînt aplicate măsurile profilactice faţă de minorii ce
săvîrşesc delicte neînsemnate, cu atît e mai mare probabilitatea de suprimare a
formării orientării criminale.
Starea criminalităţii minorilor depinde în multe privinţe de calitatea activităţii
de contracarare a acesteia de către toţi subiecţii profilaxiei infracţiunilor. Astfel, în
unele regiuni cu indici relativ identici în ceea ce priveşte criminalitatea generală,
pot fi diferenţe mari în cazul criminalităţii minorilor. De asemenea, există deosebiri
şi între diverse categorii de minori, cum ar fi, de exemplu, între cei de 14-15 ani şi
cei de 16-17 ani.
În cadrul structurii criminalităţii minorilor predomină furturile din averea
proprie (45%), sustragerea averii de stat şi publice (26%), jafurile (6%), atacurile
tîlhăreşti (2%), huliganismul agravat (6%). Totodată, se comit multiple omoruri,

92
vătămări a integrităţii corporale şi violuri. Aproximativ 10% din infracţiuni sînt
legate de utilizarea ilegală a narcoticelor.
Criminalitatea minorilor constituie 10% din criminalitatea generală. Raportul
criminalităţii minore feminine faţa de cea masculină este de 1:15, a criminalităţii
urbane faţă de cea rurală este de 3:1, a grupei de vîrstă de 14-15 ani faţă de cea de
16-17 ani este de î :3. Infracţiunile de grup constituie 60-70% din infracţiunile
comise de minori, 15% din infracţiuni sînt săvîrşite în stare de ebrietate, iar 80%
din infracţiuni sînt comise în apropierea locului de trai, studii sau serviciu.
Tendinţele negative în cadrul criminalităţii moderne a minorilor sînt:
 creşterea indicilor cantitativi a infracţionalităţii minore;
 orientarea tot mai mare spre infracţiunile acaparatoare şi acaparator-violente
(jafuri, furturi, atacuri tîlhăreşti);
 sporirea numărului de infracţiuni care necesită „calificare" profesională
(furturi din apartament, furturi de autoturisme, racket etc.);
 tendinţa continuă de întinerire a criminalităţii. Astfel, 1/5 din infracţiuni sînt
comise de minorii care nu au atins vîrstă de 14 ani, adică nu constituie
subiecţi ai infracţiunii;
 mărirea numărului de fete minore printre infractori, inclusiv participarea lor
la infracţiunile grave (atacuri tîlhăreşti, violuri, omoruri);
 creşterea numărului de infracţiuni săvîrşite din motive neînsemnate sau fără
motiv, cu o deosebită cruzime şi impertinenţă;
 apariţia unor infracţiuni „netradiţionale" pentru minori (omoruri de ritual,
capturarea ostaticilor, vandalismul etc.);
 sporirea manifestărilor „de fon" (utilizarea narcoticelor, beţia, toxicomania,
prostituţia, refuzul de a munci, sporirea cazurilor de boli venerice şi SIDA);
 creşterea numărului de persoane cu devieri psihice;
 sporirea cazurilor de cooperare a infractorilor minori cu cei maturi, care au
rol de organizatori ai infracţiunilor;
 răspîndirea tot mai evidentă a caracterului de grup al infrac-ţionalităţii
minorilor, care trece în unul organizat.
Să desfăşurăm ultimul punct. Grupurile criminale se formează, de regulă, pe
parcurs. Iniţial ele au un caracter precriminal, promovînd amoralismul în toate
manifestările lor. In acest caz e vorba de grupuri de risc infracţional, membrii
cărora sînt Ia limita infracţiunilor. Spre deosebire de grupurile similare formate în
alţi ani, în prezent acestea au un caracter acaparator. Membrii lor îşi subordonează
comportamentul intereselor de a face rost de bani, de narcotice, de alcool, practică
sexul în grup şi au o atitudine cinică faţă de oameni, inclusiv faţă de rude şi
apropiaţi. Ei se străduie să-şi demonstreze cu orice preţ supremaţia faţă de alţii; cel
mai frecvent prin umilire, înjosire a demnităţii umane şi răfuială fizică.
Sub aspect criminologie, persoana infractorului minor are trăsături biologice şi
psihologice specifice. Dintre acestea fac parte lipsa experienţei de Viaţă, formarea
nedefinitivată a orientării sociale; gradul de influenţă conformismul sporit;
orientarea spre grupurile neformale, dorinţa de autoafirmare în cadrul acestora;
tendinţa de demonstrare a independenţei; atitudinea sfidătoare'&ţă de normele
morale şi juridice; „romantismul" infracţional, predispoziţia de a-'şi atribui vina
93
altora; supunerea totală autorităţii recidiviştilor; iresponsabilitatea de acţiunile
proprii, orientarea spre satisfacţia de moment.
În literatura criminologică se delimitează următoarele tipuri principale de
infractori minori:
1) persoane cu orientare în general pozitivă ce comit infracţiuni din cauza
frivolităţii, incapacităţii de a soluţiona corect o situaţie critică, precum şi din cauza
concursului de împrejurări;
2) persoane ce comit infracţiuni fiind provocate de situaţie, dar au şi o orientare
socială instabilă;
3) persoane cu orientare negativă care nu au însuşit încă experienţa
precriminală;
4) persoane cu o orientare antisocială formată şi cu experienţă
infracţională.

13.2. Particularităţile determinantelor comportamentului infracţional al

minorilor.
Determinantele criminalităţii minorilor sînt identice cu acele ale criminalităţii
adulţilor. E vorba de aceleaşi fenomene şi procese de criza care există în societatea
noastră Ia macro şi micronivele. Totodată sînt anumite particularităţi specifice
legate de minoratul infractorilor .
Situaţia socială tipică de dezvoltare a copilului a fost descoperită încă de L.S.
Vîgotski. El a demonstrat că înainte de fiecare perioadă de creştere se creează nişte
relaţii specifice acesteia, exclusive şi irepetabile între copil şi mediul înconjurător.
De aceea, pentru a exprima determinantele delictelor comise de minori e esenţial să
stabilim relaţia dinamică şi interdependenţa dintre condiţiile de viaţă şi situaţia
socială de dezvoltare a adolescentului, care influenţează adaptarea sa la condiţiile
mediului.
În cazul dat e vorba de dezadaptarea socială a adolescenţilor, o asemenea
socializare le oferă o anumită experienţă negativă şi contribuie ulterior la comiterea
de delicte. Comportamentul deviant se observă mai frecvent în cazul minorilor,
decît la alte categorii de vrrstă.
Cauza acestui fapt este imaturitatea socială şi nedezvoltarea fiziologică a
organismului, ce se manifestă prin dorinţa de a cunoaşte senzaţii şi informaţii noi,
prin incapacitatea de a prevedea urmările acţiunilor sale etc. Totodată, este
important spre ce vor fi orientate dorinţele lor. E nevoie de anumite abilităţi pentru
a le orienta într-o direcţie pozitivă şi a le bloca pe cele cu caracter negativ
pronunţat. Aceasta înseamnă că e nevoie de un proces educativ al adolescentului,
coerent şi succesiv, în familie, la şcoală şi la serviciu, altfel, particularităţile
psihologice ale minorului îşi găsesc ieşire în sfera asocială.
În funcţie de gradul de delăsare pedagogică a minorului, comportamentul
asocial iniţial poate avea caracter huliganic sau poate admite furturile mărunte. în
procesul de desocializare continuă însă se pierd motivele proprii unui adolescent ce
respectă legile. Evitînd pedeapsa, minorii însuşesc foarte repede practica criminală,
fiind conduşi ulterior de asemenea motive, cum ar fi dorinţa de a trăi Ia maximum,
de a folosi băuturi alcoolice şi narcotice, de a duce o viaţă depravată.
94
în ultimul timp s-a răspîndit termenul de „ comportament autodis-trugător ", care
presupune un comportament al persoanei lipsit de interes pentru viitor,
necointeresat de realizarea pozitivă a potenţialului său, conflictual cu societatea pe
care o provoacă.
Tradiţional, factori determinanţi ai criminalităţii minorilor sînt consideraţi:
1.Influenţa negativă a familiei. Cercetările au demonstrat că în majoritatea
cazurilor aceasta a fost cauza principală a comportamentului infracţional al
minorului: De regulă, e vorba de o atitudine a părinţilor lipsită de respect şi
afecţiune faţă de copii, de un comportament crud şi indiferent, cu beţii frecvente.
Totodată, nefavorabilă poate fi atît o familie săracă, cît şi una asigurată din plin.
Anual, în republica noastră, două sute de copii sînt repartizaţi în case de copii,
dintre care 90% au părinţi vii. 40% din infractorii minori au trăit în familii
incomplete, iar 5% nu au avut niciodată tată. De asemenea, numărul familiilor
divorţate creşte continuu, iar drept urmare creşte numărul copiilor ce se simt inutili
şi străini în familiile lor, încearcă să-şi stabilească relaţii în afara familiei, îşi
răsfrîng experienţa negativă căpătată şi răutatea asupra celor încon¬jurători.
2.Educaţia incorectă în şcoală. în condiţiile crizei social-economice profunde
gimnaziile, liceele nu corespund nici pe departe cerinţelor cărora trebuie să le facă
faţă. O parte din profesori au un nivel scăzut de cultură generală şi pregătire
profesională, fiind lipsiţi de autoritate în faţa elevilor. Toate acestea îi îndepărtează
pe copii de şcoală şi le distruge interesul pentru studii. Drept ideal în mediul
adolescenţilor este omul de afaceri de succes, îmbogăţit peste noapte sau foarte
rapid şi cu orice preţ.
Într-o situaţie dificilă este sistemul instruirii profesional-tehnice. Un număr
considerabil de instituţii de instruire profesional-tehnică specială sînt lichidate sau
comasate cu alte instituţii, nu sînt asigurate financiar pe deplin. Totodată, anume
aici se află zeci de mii de copii din familii nefavorabile, care necesita o atenţie
sporită. Timpul liber şi sportul nu mai are nici o valoare educativă pentru ei,
deoarece este comercializat.
3. Neangajarea în munca social-utilă. Anual, majoritatea absolvenţilor şcolilor
medii şi de specialitate nu reuşesc sa se angajeze. Drept consecinţă, aproape
jumătate din infractorii minori nu au nici studii, nici un loc de muncă. Totuşi, chiar
şi în cazul angajării în cîmpul muncii, azi nu poate fi vorba de vreo influenţă
educativă din partea colectivului de muncă.
4.Influenţa negativă a micromediului. Adolescenţii, de regulă, au un grad mai
înalt de sociabilitate şi o necesitate mai mare de comunicare, ceea ce facilitează
socializarea lor. Găsind un grup de referinţă pentru ei, adolescenţii ţin mult la
poziţia lor în cadrul acestuia. Frecvent însă ei nu pot aprecia critic situaţia şi
consideră drept normă de comportament şi etalon, cinismul, aroganţa şi bătaia de
joc cu care sînt trataţi. De regulă, la această etapă se observă o influenţă din partea
persoanelor mature în vederea practicării unei activităţi infracţionale.
Fostele grupuri de adolescenţi cu semnele lor distinctive, cum ar fi craniile,
cătărămile de metal etc. şi-au pierdut sensul, Azi se creează „brigăzi" mobile a cîte
10-20 de persoane care activează sub conducerea unor persoane mature, deşi în
multe cazuri dau dovadă de iniţiativă proprie. Activitatea lor include paza
95
„autorităţilor", impunerea „impozitelor", distrugerea la comandă a centrelor
comerciale, narcobusinessui etc. O parte a grupurilor au caracter migrator (furtul
automobilelor, flirturile în localităţile rurale etc.).
5.Deficienţele în activitatea organelor de drept privind profilaxia
infracţiunilor minorilor. În particular e vorba de activitatea subdiviziunilor
poliţieneşti pentru cazurile minorilor, care se orientează, în special, spre
descoperirea infracţiunilor comise. Colaboratorii acestei subdiviziuni nu sînt
suficient de activi în determinarea adolescenţilor care trebuie trecuţi în evidenţă şi
supuşi influenţei profilactice individuale. Lipseşte interacţiunea cu societatea.
Totodată, serviciul pentru minori nu e în stare să se ocupe activ de profilaxia
infracţiunilor, din cauza
lipsei cadrelor calificate şi a finanţării insuficiente. La minim e redusă
educaţia juridică a generaţiei în creştere. Drept consecinţă, delincvenţii minori
ajung să creadă în impunitatea lor, ceea ce conduce la crimina-lizarea lor continuă.

13.3. Cauzele şi condiţiile care favorizează atragerea minorilor în activităţi

criminale.
Investigaţiile efectuate demonstrează că în Republica Moldova 40% din
infracţiuni se comit de către adolescenţi în grup cu persoanele adulte, iar în
Ukraina, respectiv, aproximativ 30%, Analiza dosarelor penale a infracţiunilor
confirmă faptul că fiecare a treia infracţiune, din numărul celor studiate, este
săvîrşită de minori sub influenţa negativă a persoanelor mature..
În lumina cercetărilor efectuate, constatăm că printre cauzele principale ale
antrenării minorilor în activităţi criminale sînt:
1) ebrietatea şi utilizarea drogurilor atît de către ce i ce antrenează,
cit şi de către cei antrenaţi;
2) instigarea din partea recidiviştilor şi a persoanelor cu antecedente penale;
3) influenţa negativă a familiei.
Cauzele enumerate pot genera antrenarea minorilor în infracţiuni, atunci cînd sînt
condiţiile corespunzătoare ce creează o ambianţă favorabilă săvîrşirii crimei date.
La acestea se referă:
a)organizarea la nivel scăzut a activităţilor extraşcolare a minorilor;
b)delicventa minorilor în colectivele şcolare şi de muncă;
c)imperfecţiunea activităţii organelor de drept în combaterea
antrenării minorilor în acţiuni criminale şi antisociale.
Propunem analiza detaliată a acestor situaţii.
Beţia şi narcomania. Prin aceste noţiuni se presupune folosirea alcoolului şi
stupefiantelor atît în cazuri aparte, cît şi sistematic, fapt ce cauzează starea de
ebrietate, vizibilă. Activităţile realizate în acest domeniu confirmă destul de
convingător, faptul că excesul de băuturi spirtoase şi de droguri constituie un rău
social, ce venerează consecinţe grave atît pentru consumator, cît şi pentru întreaga
societate. Complexitatea şi pericolul acestor consecinţe sînt condiţionate de faptul
că narcotizarea provoacă criminalitatea, traumatismul, destrămarea familiilor,
pierderea capacităţii de muncă, mortalitatea prematură, precum şi cheltuieli pentru
tratament.
96
 Analizîhd problema alcoolismului şi narcomaniei sub aspect criminologie, este
important să menţionăm, în primul rînd, că acest rău duce inevitabil Ia deformarea
personalităţii. Prin această noţiune, se subînţeleg schimbări negative considerabile
de statut, social-culturale, juridico-morale, intelectuale, volitiv-emotive ale
personalităţii, fiind cauzate de folosirea excesivă şi îndelungată a băuturilor
spirtoase şi a stupefiantelor. Deformarea alcoolică, fireşte, poate fi caracterizată
printr-un grad mai mic sau mai mare al criminalităţii, însă în ultima analiză se află
la un nivel sau altul în dependenţă directă de gradul şi caracterul consumării
alcoolului şi stupefiantelor. De aceea, în literatura criminologică e convenit să se
considere drept premisă iniţială faptul că „persoanele aflate Ia diferite stadii de
abuz de alcool (adică persoanele la un nivel divers de ebrietate şi alcoolism
evident) sînt la un divers grad criminogen".
Investigaţia concret-sociologică efectuată de noi confirmă că, printre cauzele şi
condiţiile antrenării minorilor în activităţi delictuale şi antisociale, narcotismuî
ocupă o situaţie dominantă.
De altfel, este caracteristică răspîndireanarcotismuîuinu numai printre
persoanele ce antrenează minorii în activităţi delictuoase şi antisociale, ci chiar şi
printre minorii antrenaţi în activităţi infracţionale. Ultima împrejurare, la rîndul ei,
contribuie la săvîrşirea crimelor preconcepute.
Ţinînd cont de faptul că, în baza datelor cercetărilor realizate, 62,5% din cei care
antrenează şi peste 40% din cei antrenaţi aveau predispoziţia spre folosirea
sistematică a alcoolului sau a stupefiantelor, pare argumentată concluzia că
procesul antrenării are loc pe „bază de ebrietate".
În cazul dat, se iau în vedere situaţiile cînd cei care antrenează şi cei antrenaţi
găsesc limbaj comun în baza unui „romantism" fals.
Totodată, însă e important şi alt moment. Studierea practicii judiciare constată
că cei care antrenează la nivelul pregătirii pentru comiterea crimei, intenţionat
creează condiţii pentru „contacte de ebrietate" cu adolescenţii, cu alte cuvinte, de la
acestea începe realizarea directă a intenţiei delictuoase. Astfel, în baza datelor
investigaţiei noastre, 44% din minori sînt antrenaţi în activităţi criminale şi
antisociale după consumarea băuturilor spirtoase cu cei care-i antrenează.
Materialele cauzelor penale studiate dovedesc că tendinţa de a obţine mijloace
pentru folosirea alcoolului şi a narcoticilor contribuie într-o măsură considerabilă
la reunirea în grupe criminale a 84,5% din maturi şi 65,8% din minorii care
consumă sistematic sau periodic băuturi alcoolice şi stupefiante. Este necesar să
menţionăm că peste 2/3 din grupurile criminale studiate se constituiau numai din
persoane care au folosit alcool sau narcotice. Astfel de grupuri au săvîrşit peste
85% din infracţiuni.
După cum se ştie, teoreticienii determină în mod diferit rolul beţiei în geneza
cauzelor infracţiunilor. Unii autori afirmă că beţia şi alcoolismul nu constituie Un
motiv al criminalităţii, ci prezintă doar condiţii favorabile ce contribuie la
menţinerea şi manifestarea acesteia. Alţii împart crimele săvîrşite în baza
alcoolismului în două grupe:

97
1)infracţiuni ce au fost săvîrşite sub influenţa consumului de băuturi spirtoase sau a
substanţelor narcotice (huliganism, violuri, leziuni corporale comise în stare de
ebrietate alcoolică sau narcotică etc.);
2)infracţiuni, a căror comitere e posibilă în legătură cu existenţa alcoolismului şi
narcomaniei (delicte cointeresate, săvîrşite în scopul obţinerii mijloacelor pentru
folosirea lor la procurarea băuturilor spirtoase ŞL a stupefiantelor, precum şi
antrenarea minorilor în beţii, consum de narcotice, instigarea lor la evadări din
preventoriile de tratament ş.a.).
De altă părere este I. S. Leikina, considerînd că „beţia în unele cazuri constituie
o cauză nemijlocită a comiterii infracţiunii, iar în alte cazuri contribuie doar la
săvîrşirea crimei...”.
Conform opiniei lui S. Ostroumov, alcoolismul, beţia „constituie o condiţie ce
declanşează, asemeni unui catalizator, egoismul, concepţii antisociale, cu alte
cuvinte, cauza infracţiunii, transpunînd această cauză din posibilitate în realitate."
Un şir de autori consideră alcoolismul şi narcomania una din cauzele principale
ale criminalităţii. După cum presupunem, la antrenarea minorilor în activităţi
delictuale şi antisociale, beţia constituie, în majoritatea cazurilor, cauza săvîrşirii
crimei şi, mai rar, o condiţie ce favorizează comiterea acesteia.
Pe măsura intensificării stării de ebrietate alcoolică sau narcotică, degradarea
activităţii conştiente şi volitive sporeşte. De regulă, în faza de ebrietate gravă se
manifestă tot mai considerabil devieri de ia funcţionarea normală a encefalului
(creierului). Persoana îşi pierde capacitatea de judecată raţională. într-o astfel de
stare, individul este dispus spre agresivitate şi ravagii. în această privinţă,
narcomania şi beţia, nu numai sub aspect fiziologic, ci şi sub cel al tendinţei de a
face rost de mijloace pentru procurarea alcoolului, substanţelor narcotice,
constituie deseori cauzele şi condiţiile criminalităţii, în special, ale antrenării
minorilor în activităţi delictuale şi în alte activităţi antisociale.
Investigaţiile realizate m acest domeniu confirmă că narcomania şi alcoolismul
exercită o influenţă deosebit de mare asupra delicventei recidive. Acest fopt e
specific şi pentru infracţiunile ce ţin de antrenarea minorilor în activităţi delictuale.
De obicei, implicatorii tineri, în vîrstâ de 18-20 de ani nu dispun de mijloace
băneşti pentru procurarea băuturilor spirtoase sau a stupefiantelor, ca de altfel şi
infractorii maturi. Această circumstanţă determină într-o anumită măsură şi scopul
principal al infracţiunilor -obţinerea mijloacelor necesare pentru consumul de
substanţe sus-numite.
Trebuie să menţionăm că, în pofida combaterii beţiei şi narcomaniei în
Republica Moldova, se observă totuşi creşterea numărului adolescenţilor care au
săvîrşit crime în stare de ebrietate. De aceea, atît Codul penal precedent, cît şi cel
actual prevăd răspunderea penală pentru atragerea minorilor în activităţi criminale
sau determinarea lor la săvîrşirea unor fapte imorale (art.208 CP al RM) şi la
consumul ilegal de droguri, medicamente şi alte substanţe cu efect narcotizant
(art.209 CP al RM).

13.4. Prevenirea criminalităţii juvenile

98
 Prevenirea infracţiunilor comise de minori trebuie realizată cu concursul tuturor
organelor de drept, a serviciilor lor specializate, a instituţiilor de învăţămînt şi a
reprezentanţilor societăţii.
In condiţiile actuale dificile, statul ia măsurile necesare pentru a ameliora
situaţia cu mijloace social-generale. Au fost adoptate un şir de legi care apără
interesele tinerilor şi ale minorilor.
Finanţarea măsurilor de formare şi dezvoltare a tineretului este asigurată din
contul bugetului de stat şi local, precum şi al fondurilor filantrope. Sînt create
servicii speciale pentru tineret care acordă tinerilor ajutor informaţional, juridic,
psiho-pedagogic, medicinal sau sub ait aspect social, realizează măsurile necesare
întru prevenirea fenomenelor negative în mediul tinerilor (delicte, alcoolism,
narcomanie, toxicomanie, prostituţie etc.).
Se prevede luarea unui şir de măsuri pentru a asigura antrenarea minorilor în
activităţi sociale, acordarea asistenţei sociale, organizarea timpului lor liber. Sînt
elaborate metode ştiinţifice de tratament al alcoolismului şi narcomaniei, în
centrele de reabilitare medicală sînt create secţii pentru minori.
Administraţia locală ia măsuri pentru protejarea reţelei de instituţii şcolare
împotriva atentatelor din partea structurilor comerciale, fiind vorba de înstrăinarea
încăperilor, lichidarea sau reorganizarea lor neîntemeiată, de asemenea, pentru
reunirea eforturilor instituţiilor de învăţămînt, culturale, de sport şi turism întru
organizarea timpului liber al tinerilor, asigurarea condiţiilor pentru auto realizarea
creatoare. Asistenţa socială şi profilaxia delictelor comise de minori este în
competenţa serviciilor pentru minori, a şcolilor de cultură generală şi profesionale,
a centrelor de reabilitare medico-socială a minorilor, a instituţiilor de protecţie a
sănătăţii, a azilurilor pentru minori.
În sistemul organelor afacerilor interne, subdiviziunea principală ce se ocupă de
profilaxia infracţiunilor minorilor este inspectoratul pentru minori. În competenţa
acestuia intră relevarea şi lichidarea factorilor criminogeni, educaţia juridică a
minorilor, evidenţa profilactică a persoanelor eliberate din locurile de detenţie,
condamnate cu amînarea executării sentinţei, condamnate condiţionat sau la muncă
corecţională, a persoanelor acuzate de comiterea infracţiunilor şi
nereţinute/nearestate în perioada urmăririi penale, a minorilor ce au comis o
infracţiune, dar au fost eliberaţi de răspundere penală în legătură cu aplicarea
măsurilor de influenţă socială sau cu amnistia, precum şi a celor care au comis
acţiuni social-periculoase pînă la atingerea vîrstei pasibile de răspundere penală,
inclusiv a persoanelor eliberate din instituţiile educaţional-instructive speciale cu
diagnoza de narcoman.
Subdiviziunea dată identifică persoanele mature care atrag minorii în activitatea
infracţională, prostituţie, beţii sau cerşetorie; expediază serviciilor pentru minori
informaţia despre minorii care s-au întors din şcolile de cultură generală sau
profesionale de reabilitare socială, care au comis delicte pentru care s-au aplicat
măsuri de influenţă socială sau sancţiuni administrative, care utilizează băuturi
alcoolice sau substanţe narcotice şi psihotrope în scopuri nemedicinale, care pînă la
16 ani abandonau sistematic familia sau instituţiile speciale instructiv-

99
educaţionale. Persoanele enumerate sînt trecute în evidenţă pentru a fi supuse
acţiunilor preventive.
Conducătorii tuturor subdiviziunilor organelor afacerilor interne trebuie să
includă problemele de profilaxie a infracţiunilor comise de minori în planul de
lucru trimestrial, să exercite controlul asupra activităţii subordonaţilor în această
direcţie şi să ia măsuri de sporire a profesionalismului acestora. în special, organele
de urmărire penală trebuie să dezvăluie determinantele infracţiunilor, să ia măsuri
de înlăturare a lor, să identifice persoana infractorilor şi sa informeze inspectoratul
pentru minori, în comun cu ultima să elaboreze şi să expedieze în departamentele
respective o prezentare generalizată a situaţiei.
Organele afacerilor interne în desfăşurarea activităţii de prevenire trebuie să
coopereze cu alţi subiecţi care au tangenţă cu minorii: instituţiile de învăţămînt,
conducerea organizaţiilor de producere, comisariatele militare, mijloacele mass-
media, instanţele de judecată, procuraturile, coloniile pentru minori. De curînd s-a
răspmdit o asemenea măsură de prevenire, în baza experienţei SUA, cum ar fi
vizitarea coloniilor de către adolescenţii dificili, unde li se organizează întîlniri cu
condamnaţii corijabili.
În activitatea de prevenire a infracţiunilor trebuie atraşi reprezen-tanţii societăţii,
colaboratorii externi. Din păcate, în ultimii ani numărul lor s-a redus considerabil,
iată din ce cauză MAI al republicii noastre a înaintat faţă de toate subdiviziunile
cerinţa de a stabili o legătură strînsă, în condiţii noi, cu păturile largi ale populaţiei.
In lipsa acestor relaţii, activitatea de prevenire privind minorii nu va avea
rezultatele dorite. Dintre reprezentanţii societăţii am numi, în primul rînd, părinţii,
colaboratorii externi ai OAI, studenţii colegiilor şi instituţiilor superioare de
învăţămînt (în special pedagogice şi juridice), persoanele ce ar putea fi îndrumători
ai delincvenţilor. In zona de maximă atenţie ar trebui să fie persoanele care atrag
minorii în activitatea infracţională, utilizarea de alcool şi narcotice, pentru ca
ulterior să fie identificate şi trase Ia răspundere penală.
În cadrul profilaxiei individuale se utilizează metodele de convingere,
constrîngere, de acordare a ajutorului în situaţii de viaţă dificile. Tn funcţie de
obiect, profilaxia individuală poate fi divizată în:
 profilaxie timpurie, orientată spre lichidarea circumstanţelor care
influenţează negativ formarea personalităţii minorilor şi spre prevenirea
criminalizării lor;
 determinarea factorilor ce au cauzat deja comiterea unor
infracţiuni concrete;
 prevenirea recidivei minorilor.
în lupta cu criminalitatea minorilor, o importanţă deosebită are profilaxia timpurie,
deoarece prevede lichidarea unor modificări antisociale neînsemnate în cadrul
personalităţii minorilor care încă nu au comis infracţiuni.
Profilaxia timpurie este o totalitate de măsuri luate de organele de stat şi
sociale în următoarele scopuri:
 asanarea condiţiilor de viaţă şi educaţie a minorilor în condiţiile cînd
anumite circumstanţe ameninţă dezvoltarea lor normală;
100
  lichidarea surselor de influenţă antisocială asupra lor;
 corectarea personalităţii minorilor care au abateri acriminale de
comportament pentru a preveni criminalizarea acestuia.
Al doilea nivel al profilaxiei îl constituie lichidarea factorilor care au determinat
comiterea unor infracţiuni concrete de către minori, pentru a exclude posibilitatea
comiterii acestora în viitor atît de aceeaşi adolescenţi, cît şi de alţii care sînt în raza
de influenţă a acestor factori. E vorba de:
a) încetarea, curmarea oportună a activităţii criminale şi crearea condiţiilor care
ar paraliza continuarea acesteia;
b) pornirea urmăririi penale, selectarea măsurilor de prevenire;
c) asigurarea influenţei educaţional-profilactice prin metode procesual-penale;
d) aplicarea măsurilor juridice faţă de persoanele care au atras minori în
activitatea infracţională sau nu-şi îndeplinesc obligaţiile de educator;
e) asanarea micromediului infractorilor minori.

TEMA 14. Criminalitatea corupţională. (2 ore)

14. 1. Noţiunea corupţiei şi a infracţiunilor corupţionale.
14.2. Caracteristica criminologică a infracţiunilor corupţionale şi a
persoanelor corupătoare.
14.3. Determinantele criminalităţii corupţionale.
14.4. Prevenirea criminalităţii corupţionale.

14.1. Noţiunea corupţiei şi a infracţiunilor corupţionale

Infracţionalitatea corupţională este parte componentă a unui fenomen social
mult mai larg - corupţia, de aceea studierea acestui tip de criminalitate implică
elucidarea esenţei corupţiei, cu atât mai mult că ultima este încă puţin cercetată şi
constituie un pericol real pentru securitatea ţării.
În sens general corupţia poate fi definită dreptfenomen social care include
totalitatea acţiunilor de utilizare nelegitimă de către persoană a puterii sau
împuternicirilor de serviciu cu care este învestit în scopul satisfacerii intereselor
personale sau ale altor persoane, precum şi alte încălcări care condiţionează
comiterea acţiunilor corupţionale sau tăinuirea lor.
Prin esenţă corupţia e caracterizată de:
1) condiţionare socială;
2) consecinţe grave suportate în plan social;
3) influenţarea negativă asupra tuturor sferelor vieţii sociale;
4) caracter transnaţional;
5) aspecte economice, politice, juridice, psihologice şi morale;
6) capacitatea de a se adapta la noile realităţi ale vieţii.
Această tratare a corupţiei este fundamentală şi primară, subliniind faptul că,
în lupta cu acest fenomen, măsurile juridice, ce implică răspunderea juridică pentru
acţiunile corupţionale, nu sînt suficiente, ci e nevoie de un complex de măsuri
economice, politice, organizaţionale şi de alt gen de contracarare.

101
 Sub aspect criminologie corupţia e caracterizată de un şir de particularităţi
principale:
- e posibilă doar în sfera de activitate a organelor puterii de stat şi
administraţiei locale;
- subiect al acesteia poate fi doar o persoană învestită cu putere sau
împuterniciri de serviciu;
- relaţiile corupţionale apar drept consecinţă a depăşirii atribuţiilor de serviciu
de către persoanele învestite cu putere sau împuterniciri de serviciu. In acest caz
acestea constituie obiectul tranzacţiei, în rezultatul căreia subiectul obţine anumite
bunuri de gen material;
- corupţia include doar acţiuni comise de persoane învestite cu putere sau
împuterniciri de serviciu, în scopul satisfacerii intereselor acaparatoare proprii sau
ale altor persoane. Astfel nelegitimitatea şi imoralitatea acţiunilor funcţionarilor şi
orientarea lor spre satisfacerea intereselor acaparatoare determină, în esenţă,
categoria acţiunilor corupţionale.
Pentru a clarifica mai precis şi detaliat natura juridică a corupţiei vom stabili
iniţial mecanismul comportamentului corupţional. După opinia noastră aceasta se
manifestă în două moduri. în primul caz e vorba de interacţiunea a doi subiecţi care
au, fiecare, interese acaparatoare (de exemplu, darea - luarea de mită); în al doilea
caz comportamentul corupţional se reduce la acţiunile unei singure persoane care-
şi satisface independent interesele acaparatoare, depăşindu-şi atribuţiile de serviciu
(de exemplu, sustragerea, furtul averii de stat prin intermediul funcţiei deţinute).
Aspectul comun al celor două modalităţi este satisfacerea de către subiect a
intereselor proprii sau ale unei terţe persoane prin utilizarea ilegală a
împuternicirilor cu care este învestit.
In plan juridic corupţia reprezintă totalitatea acţiunilor infracţionale ce diferă
prin caracter şi după gradul de pericol social, dar sînt identice prin esenţă
(criminale, administrative, juridico-civile, disciplinare), precum şi a încălcărilor
normelor etice de către funcţionari, legate de comiterea acestor acţiuni. O
asemenea tratare a corupţiei indică faptul că toate manifestările corupţionale sînt
juridic sancţionabile. Totodată, de regulă, un pericol sporit prezintă infracţiunile
corupţionale.
Noţiunile de „infracţţiune corupţională" şi „încălcare compţională" sînt
definite în Convenţia cu privire la râspunderea penală pentru corupţie, adoptată la 4
noiembrie 1998. Astfel, ele sînt general-acceptate de dreptul internaţional, ceea ce
serveşte drept motiv în plus pentru delimitarea tipului corupţional al criminalităţii.
Drept corupţională poate fi determinată orice infracţiune comisă cu
premeditare de către un funcţionar al organelor puterii de stat sau de administrare
publică locală prin depăşirea atribuţiilor de serviciu în scop acaparator sau pentru
satisfacerea altor interese proprii sau ale unor terţe persoane. Totodată, o parte a
unor asemenea infracţiuni pot fi declarate corupţionale în mod incontestabil, iar
altele doar în anumite condiţii de săvîrşire.
Desigur, corupţionale sînt acele infracţiuni, care au caracteristicile
corespunzătoare stipulate de lege sau care rezultă din ea. La acestea se referă:
coruperea pasivă; excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu; intrarea
102
în posesia unei averi străine prin depăşirea atribuţiilor de serviciu de către un
funcţionar; tragerea cu bună ştiinţă la răspunderea penală a unei persoane
nevinovate; pronunţarea de către judecător a unei sentinţe, decizii sau încheieri
contrare legii; reţinerea sau arestarea ilegală.
Infracţiunile relativ corupţionale nu posedă toate semnele corupţionalităţii.
Din această categorie fac parte publicarea actelor normative care modifică
profiturile şi cheltuielile contrar ordinii stabilite de lege; crearea piedicilor în
realizarea dreptului de vot; falsificarea actelor electorale, adăugarea de voturi sau
numărarea lor incorectă; încălcarea votării secrete; încălcarea legii despre
referendum de către funcţionari; încălcarea intangibilităţii locuinţei persoanei;
persecutarea cetăţenilor pentru critică, abuz de putere sau depăşire a atribuţiilor de
serviciu; provocarea dării/luării de mită; falsificarea actelor de serviciu; arestarea,
reţinerea sau deţinerea deliberat nelegitimă; depoziţia forţată; neexecutarea deciziei
judiciare; inactivitatea forţelor militare. Aspectul subiectiv al acestor infracţiuni nu
este legat de interesul de acaparare sau de alt gen; de încălcarea egalităţii în
drepturi a persoanelor de diferite rase, naţionalităţi sau religii; de împiedicarea
activităţii legale de antreprenoriat; de influenţarea deciziilor luate în baza
proceselor judiciare; influenţarea activităţii colaboratorilor procuraturii, organelor
afacerilor interne şi de securitate. Subiect al acestor infracţiuni pot fi atît
persoanele particulare cît şi funcţionarii.
Pentru infracţiunile corupţionale este specific faptul că, deşi sînt reunite într-o
grupă separată după indicii caracteristici, pot intra de asemenea şi în componenţa
altor infracţiuni. Astfel, conform părţii speciale a Codului penal al RM
infracţiunile corupţionale pot intra în componenţa infracţiunilor împotriva
securităţii naţionale a republicii, împotriva patrimoniului, drepturilor de vot, la
muncă şi alte drepturi ale omului şi cetăţeanului, împortivajustiţiei, precum şi a
mfracţiunilor din domeniul economic, legate de locul de muncă, a infracţiunilor de
război. După anumiţi indici criminologiei infracţiunile corupţionale au tangenţe cu
criminalitatea economică, profesională, organizată şi de alt gen. Totodată,
infracţiunile corupţionale nu sînt identice cu nici un alt gen de infracţiuni, inclusiv
cu cele de serviciu (legate de locul de muncă), cu care adesea sînt confundate. Or,
nu toate infracţiunile comise la locul de muncă sînt corupţionale (ex.: infracţiunile
comise din neglijenţă), iar infracţiunile corupţionale nu se reduc doar la acele de la
locul de muncă.

14.2. Caracteristica criminologica a infracţiunilor corupţionale şi a

persoanelor corupătoare
Criminalitatea corupţională include totalitatea infracţiunilor comise prin
depăşirea atribuţiilor de serviciu de către funcţionarii organelor puterii de stat sau
de administrare publică locală în interese personale sau ale unor terţe persoane.
Caracteristica criminológica a criminalităţii corupţionale e complicată de un
şir de factori.
In primul rînd, în cadrul statului nostru lipseşte noţiunea juridică de
infracţiuni corupţionale. în al doilea rînd, statistica oficială e incompletă, fixînd
doar unii indicatori ai acţiunilor corupţionale. Totodată, reieşind din datele
103
statistice, putem crea o anumită imagine privind starea, structura, dinamica şi
geografia criminalităţii infracţionale din republică.
Acţiunile de corupere constituie 0,3-0,5% din totalitatea infracţiunilor
înregistrate. în perioada anilor 1991 -2004 s-a observat o tendinţă de creştere a
numărului infracţiunilor corupţionale. Astfel, în 1991 au fost înregistrate 26 cazuri
de mituire; în 1992—31; 1993-81; 1994-63; 1995-70; 1996-88; 1997- 116; 1998-
109; 1999-126; 2000- 130; 2001 - 164; 2002-98; 2003 - 131; 2004-242.
În ultimele decenii se observă o creştere esenţială a infracţiunilor de corupţie
în comise în grup. în 1991 rata acestui gen de activitate constituia 19,5%, care s-a
majorat în ultimii ani pînă la 41,2%.
Caracteristica corupţiei manifestă următoarele tendinţe:
1) s-a redus numărul femeilor corupte;
2) a crescut nivelul de instruire al persoanelor corupte;
3) s-a redus numărul persoanelor corupte care au antecedente penale;
4) s-a redus numărul persoanelor corupte de vîrstă medie (25-29 ani) şi a
crescut numărul persoanelor de vîrstă înaintată (30-60 ani).
Majoritatea cazurilor de corupţie descoperite ţin de funcţionari din nivelele
medii (conducători ai subdiviziunilor structurale ale întreprinderilor, specialişti ale
instituţiilor raionale, ofiţeri de uirnărire penală, inspectori etc). Acest fapt ne
demonstrează că statistica oficială nu reflectă parametrii reali ai corupţiei, deoarece
are o latenţă înaltă. E de menţionat că această stare de lucruri domină în special în
ţările din ex-URSS, deşi e specifică şi altor ţări străine, dezvoltate. Conform
aprecierilor experte, din masa totală de infracţiuni corupţionale sînt înregistrate
oficial nu mai mult de un procent.
Cazurile de abuz de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu tind de
asemenea spre creştere. E de menţionat că persoanele ce comit astfel de infracţiuni
predomină ca nivel de instruire printre persoanele ce comit infracţiuni la locul de
muncă.
Cazurile de delapidare a averii străine prin însuşire, irosire sau depăşire a
atribuţiilor de serviciu cresc într-un ritm mai redus. Acest tip de infracţiuni este
mai răspîndit în economia rurală, în comerţ şi transportul feroviar.
Se observă o interdependenţă între criminalitatea corupţională şi cea
organizată. Faţă de datele statistice existente trebuie însă să avem o atitudine
sceptică, deoarece numărul mic de infracţiuni corupţionale poate fu explicat doar
prin falsificarea datelor statistice în scop de înfrumuseţare a realităţii.
Cele mai sus relatate fondează următoarele concluzii: în primul rînd statistica
oficială nu reflectă completamente corupţia din republica din cauza deficienţilor
din dările de seamă statistice şi a latenţei sporite a acestui tip de infracţiuni.
Conform opiniei unor cercetători, datele oficiale despre corupţie reflectă doar
activismul organelor de drept în lupta cu aceasta, dar nici într-un caz nivelul real al
criminalităţii corupţionale. în al doilea rînd, există probleme privind aplicarea
legislaţiei anticompţionale în raport cu statutul persoanelor corupte. La răspundere
sînt traşi funcţionarii mici, iar, rechinii'' rărnîn în libertate.

104
 Observaţiile făcute asupra persoanelor corupte demonstrează că acestea se
deosebesc de alt tip de infractori în primul rînd prin poziţia socială deosebită - ei
sînt învestiţi cu putere, fără de care nu por fi realizate acţiunile corupţionale.
Comportamentul corupţional se manifestă, de regulă, în două forme. Prima
constă în abaterea persoanei învestite cu funcţii de stat de la normele stabilite de
actele juridice, în procesul exercitării atribuţiilor sale de serviciu. E vorba de
modificarea motivaţiei activităţii, a orientărilor de valoare, de transformarea unei
persoane ce respectă legile într-o persoană coruptă. Deţinînd o anumită funcţie,
această persoană acceptă utilizarea nelegitimă a împuternicirilor sale pentru
satisfacerea intereselor proprii sau ale unor terţe persoane. Totodată are loc
însuşirea tot mai intensă a comportamentului corupţional, care devine o trăsătură
stabilă, şi comiterea unor acţiuni corupţionale tot mai periculoase.
Sînt şi persoane corupte situaţionale, care comit infracţiuni sub influenţa
anumitor circumstanţe de viaţă.
O altă formă de comportament corupţional e caracterizată de faptul că
persoana ce ocupă o anumită funcţie este orientată deja spre utilizarea nelegitimă a
împuternicirilor sale în scop de îmbogăţire. Adică tinde intenţionat spre putere
pentru a comite infracţiuni corupţionale.

14.3. Determinantele criminalităţii corupţionale

Contracararea eficientă a corupţiei necesită stabilirea factorilor ei
determinanţi. în primul rînd trebuie să reieşim din faptul că corupţia are premise
sociale care sînt prezente în orice stat şi în special în acele cu economie de
tranziţie, cum ar fi republica noastră.
Creşterea bruscă a corupţiei în societatea noastră a fost condiţionată de
fenomenele de criză din toate sferele vieţii sociale. E un fapt deja demonstrat din
punct de vedere ştiinţific că o dată cu realizarea unor reforme radicale creşte
nivelul corupţiei. E de menţionat însă că creşterea ei e condiţionată nu atît de
reforme în sine, cît de realizarea lor mult prea înceată, neconsecventă şi
nefinalizată, ceea ce şi observăm de fapt în republică. După obţinerea
independenţei nu a fost elaborată o strategie politică şi economică precisă de
formare a societăţii civile. Aceasta a determinat apariţia clanurilor corporative,
denaturarea proceselor de privatizare întru realizarea intereselor anumitor
afacerişti, crearea de obstacole în dezvoltarea institutelor democratice şi stabilirea
supremaţiei legii.
Determinantele infracţiunilor corupţionale por fi divizate în factori
criminogeni, politici, economici, juridici, organizaţional-adxninistrativi şi social-
psihologici.
Dintrefactorii politici delimităm:
- lipsa unui program de implementare a bazelor democratice în sfere concrete
ale vieţii sociale;
- dezvoltarea lentă a structurii politice şi a conştiinţei sociale şi, în primul
rînd, a institutelor civile;

105
 - lipsa unui sistem de cultivare a sentimentelor patriotice, a calităţilor morale
şi profesionale funcţionarilor, a capacităţii de percepere a faptului că corupţia
subminează autoritatea statului, bazele etice ale conştiinţei sociale;
- realizarea inconsecventă şi nedeterminată a politicii anticorupţionale, care
generează un sentiment de impunitate funcţionarilor tentaţi de acţiuni corupţionale;
- lipsa iniţiativei statale şi a eforturilor organizaţionale necesare pentru crearea
formaţiunilor sociale ce ar spori activitatea populaţiei în combaterea corupţiei;
- lipsa controlului parlamentar eficient asupra activităţii funcţionarilor din
nivelul superior al puterii executive, inclusiv asupra conducătorilor organelor de
protecţie a dreptului.
Factorii economici constituie:
- condiţii nefavorabile pentru activitatea legală a tuturor subiecţilor
economiei, în special ai businessului mic şi mijlociu;
- intransparenţa proceselor de privatizare, de soluţionare a altor probleme de
stat, de evaluare a venitului, a volumului impozitelor, de acordare a privilegiilor şi
înlesnirilor etc.;
- creşterea discordanţei dintre veniturile antreprenorilor şi ale funcţionarilor de
stat, învestiţi cu putere de conducere a proceselor economice.
Factorii juridici includ:
- imperfecţiunea bazei normaţiv-juridice, care cauzează ineficienta
contracarării abuzurilor funcţionarilor, menţine intransparenţa lor excesivă,
împiedică controlul sever asupra activităţii funcţionarilor şi protecţia jiuidică a
cetăţenilor împotriva abuzurilor funcţionarilor;
- lipsa unui sistem integru de măsuri juridice de influenţă asupra factorilor ce
condiţionează infracţiunile corupţionale;
- deficienţe în legislaţia care prevede tragerea la răspundere pentru diverse
tipuri de încălcări corupţionale şi reglementează activitatea organelor de stat ce
luptă cu acestea.
Factorii organizaţional-administrativi sînt:
- reglementarea insuficientă a normelor de comportament ale funcţionarilor de
stat, a procedurii de realizare a împuternicirilor lor, de eliberare a documentelor
oficiale etc.;
- prezenţa unor posibilităţi mult prea largi pentru funcţionali de a lua decizii
după bunul plac;
- se atestă multiple cazuri de ocupare a funcţiilor nu în baza calităţilor morale
şi profesionale ale persoanei, ci prin intermediul relaţiilor de prietenie,
devotamentului personal, identicităţii viziunilor politice etc;
- lipsa unor teste de corespundere calităţilor morale şi profesionale necesare, a
rotaţiei periodice a cadrelor, atitudinea formală faţă de atestarea angajaţilor;
- absenţa mecanismelor de interdicţie a angajarii la serviciu a liderilor sau
membrilor grupurilor criminale.
Dintre factorii social-psihologici enumerăm:
- orientarea majorităţii populaţiei spre soluţionarea nelegitimă a problemelor
vitale, ceea ce are drept consecinţă transformarea corupţiei din anomalie socială în
normă de comportament;
106
 - pregătirea psihologică slabă a cetăţenilor pentru a opune rezistenţă corupţiei;
- predominarea intereselor de acaparare ale funcţionarilor de stat, ceea ce
conduce la încălcarea legilor, normelor morale şi eticii profesionale;
- deformarea moralului majorităţii conducătorilor, care se manifestă atît prin
comiterea de infracţiuni, cît şi prin atitudinea tolerantă faţă de acţiunile
corupţionale ale subalternilor.

14.4. Prevenirea criminalităţii corupţionale

Prevenirea criminalităţii prevede opunerea în raport cu factorii
criminogeniaunora anticrirninogeni, pentru a suprima sau bloca acţiunea primilor.
Desigur, realizarea completă a acestor obiective este practic imposibilă, mult mai
reală fiind finalitatea de a minimaliza influenţa factorilor criminogeni.
Combaterea eficientă a corupţiei necesită o concepţie ştiinţifică a prevenirii
ei. Una din preceptele acestei concepţii ar trebui să fie abordarea corupţiei drept
fenomen social-condiţionat. Reieşind din acest fapt urmează să fie elaborată
strategia şi tactica de luptă cu acest fenomen, să fie determinate scopurile
corespunzătoare, metodele de realizare a lor, nivelul de asigurare materială,
financiară, organizaţională şi juridică. Din experienţa internaţională e cunoscut
faptul că nici un sistem social-economic nu a avut sau nu are imunitate totală
împotriva corupţiei - de regulă doar se modifică volumul ei şi modul de
manifestare. Astfel, infracţiunile compţionale nu pot fi lichidate într-un stat concret
sau la o etapă anumită de dezvoltare istorică. Maximum ce putem realiza este
reducerea nivelului corupţiei şi localizarea sferei de răspîndire; scăderea
pericolului manifestărilor compţionale şi a influenţei lor asupra diverselor procese.
In ţările din vestul Europei toate aceste măsuri fac parte din controlul asupra
corupţiei.
Orientarea strategică a luptei cu criminalitatea este de fapt prevenirea ei.
Măsurile profilactice complexe, de regulă, sînt principale pentru reducerea
volumului acţiunilor compţionale şi a influenţei lor negativ asupra societăţii.
Măsurile anticorupţionale principale în republica noastră sînt:
1. Stabilirea strategiei de dezvoltare social-economică şi de realizare a
reformei administrative. Crearea unui stat de drept şi a unei societăţi civile
corespunzătoare este baza prevenirii crirninalităţii compţionale. Modificările
cosmetice ale sistemului dirijăriLde stat, chiar dacă aparent sînt eficiente, nu sînt în
stare să amelioreze situaţia corupţiei în ţară;
2. Formarea unei ideologii a serviciului de stat, adică a sistemului său de
principii morale şi de valori. Postulatele sovietice au rămas de mult în urmă, iar
idealurile noi ale statalităţii moldoveneşti încă nu au fost elaborate. Starea de
incertitudine şi neîncredere ce domină printre funcţionari este unul din factorii
importanţi ai criminalităţii compţionale;
3. Asigurarea transparenţei puterii, ceea ce soluţionează multiple probleme:
reînvie încrederea oamenilor în structurile statale, creează condiţii defavorabile
pentru infracţiunile compţionale, realizează drepturile constituţionale ale
cetăţenilor le informaţie veridică din domeniul dat;

107
 4. Perfecţionarea legislaţiei anticorupţionale. Legile corespunzătoare sînt în
fond adoptate, ceea ce permite organelor de drept să reacţioneze la diverse
manifestări compţionale, începînd cu comportamentul neetic al funcţionarilor de
stat şi fmalizînd cu participarea lui în acţiuni compţionale sau în activitatea
grupurilor criminale organizate. Totuşi, baza normaţi v-juridică necesită în
continuare să fie perfecţionată, ceea ce se referă atît la reglarea ordinii serviciului
de stat, cît şi la răspunderea juridică pentru încălcările compţionale;
5. Manifestarea reală a voinţei politice. Voinţa politică în orice stat, în special
în ţările cu institute democratice insuficient dezvoltate, constituie o metodă
eficientă de contracarare a corupţiei. In lipsa acestei voinţe orice legislaţie, oricît
de perfectă, are caracter declarativ, iar activitatea organelor de protecţie a dreptului
doar imită lupta cu criminalitatea corupţională.
Încă una şi poate cea mai eficientă metodă este sporirea riscului şi
dezavantajului compţiei. Atît timp cît va fi convenabil funcţionarilor să ia mită, să
comită fraude, astfel spus să facă abuz de putere, iar riscul de tragere la răspundere
va fi minimal, nici o măsură represivă nu va avea rezultate pozitive. Sporirea
preţului social al serviciului de stat (prestigiu, asigurare materială) şi totodată a
riscului acţiunilor compţionale - aceasta urmează a fi baza politicii
anticorupţionale.

TEMA 15. Criminalitatea recidivă. (4 ore)

15.1. Recidiva infracţiunilor, structura şi tipurile ei.
15.2. Caracteristica criminologică a criminalităţii recidive.
15.3. Personalitatea infractorilor recidivi şi clasificarea lor.
15.4. Prevenirea şi combaterea criminalităţii recidive.

15.1. Recidiva infracţiunilor, structura şi tipurile ei

Problema criminalităţii recidive a fost mereu în centrul atenţiei
criminologilor, deoarece nivelul ei indică eficienţa sistemului de stat de protecţie a
dreptului şi tendinţele generale curente de dezvoltare a criminalităţii. în mod
întemeiat se consideră că recidiviştii sînt purtătorii şi păstrătorii subculturii
criminale şi consecutiv sînt centrul lumii criminale.
Recidiva criminală este insuficient cercetată în republica noastră, precum şi în
alte republici din ex-URSS. Totodată, nu toate problemele recidivei sînt tratate în
mod echivalent. Există diverse opinii privind însăşi noţiunea recidivei.
Fenomenul criminaHtăţii recidive constă din acte de recidivă. De aceea
determinarea noţiunii acestui tip de criminalitate şi a trăsăturilor sale criminologice
depinde de modul de tratare a noţiunii de recidivă.
Recidiva criminală e o noţiune interdisciplinară. Teoria dreptului penal o
tratează drept gen al pluralităţii infracţiunilor, la acelaşi nivel cu concursul de
infracţiuni şi recidiva lor. Legislaţia penală în vigoare nu prezintă o caracteristică
generală a recidivei, deşi indică condiţiile care constituie temei de recunoaştere a
unei persoane condamnate în repetate rînduri drept recidivist periculos sau deosebit
de periculos. Din această cauză mulţi jurişti, în special practicienii, identifică
noţiunea de recidivă cu noţiunea de recidivă periculoasă sau deosebit de
108
periculoasă. Art. 34 al noului Cod penal defineşte astfel noţiunea de recidivă: „ Se
consideră recidivă comiterea cu intenţie a unei sau mai multor infracţiuni, de o
persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvîrşită cu intenţie ".
Determinarea legislativă a recidivei este necesară pentru aplicarea sancţiunilor
corespunzătoare, prevăzute de normele legislaţiei penale: ar fi injust să se agraveze
pedeapsa pentru o infracţiune stinsă sau în caz de reabilitare. De asemenea există
temei de ignorare a antecedentelor penale pentru infracţiunile săvîrşite din
imprudenţă. Astfel, e vorba de recidivă infracţională în sensjuridico-penal, adică e
luată în consideraţie calificarea juridică a repetării irnractiunii şi stabilirii pedepsei.
Sub aspect criminologie stingerea sau reabilitarea antecedentelor penale nu
constituie o condiţie decisivă pentru determinarea recidivei. Dacă fostul infractor
comite furturi, el demonstrează participarea la comiterea de infracţiuni, indiferent
de lipsa condamnării formal-juridice. Comiterea repetată a oricăror irifracţiuni din
imprudenţă e o dovadă certă a prezenţei anumitor calităţi şi obiceiuri negative şi de
aceea, sub aspect criminologie, ne exclude noţiunea de recidivă. Tratarea
criminológica a recidivei infracţionale este mult mai largă decît aceajuridico-
penală, deoarece include nu doar infracţiunile comise cu intenţie, ci şi acele din
imprudenţă.
Totodată, interpretarea criminológica a recidivei nu poate ignora
antecedentele penale. Prin acest fapt recidiva diferă de infracţiunile repetate şi de
concursul de infracţiuni: persoana a suportat deja pedeapsa, doar nu a tras concluzii
pozitive. Răspunderea penală pentru faptele criminale comise în trecut îi separă,
sub aspect psihologic, pe recidivişti de acei care au comis infracţiuni în mod
repetat, dar, acestea nefiind descoperite, nu au suportat pedeapsa corespunzătoare.
Criminalistul rus din sec. XIX, A.Lohviţkii, scria cu referire la acest subiect că
este, poate, vina societăţii însăşi, care e prost înarmată, că nu a oprit infractorul la
prima infracţiune comisă; or, impunitatea, de obicei, tentează şi desfrinează.
Reieşind din ideile expuse, putem formula astfel definiţia criminológica a
recidivei: recidiva infracţională este comiterea repetată a unei infracţiuni de către o
persoană anterior condamnată sau supusă altor măsuri de influenţă, prevăzute de
lege, aplicate de judecată pentru înlocuirea condamnării, indiferent de forma
vinovăţiei şi prezenţa condamnării.
Recidiva juridico-penală este doar o varietate a recidivei criminologice. între
aceste noţiuni nu există divergenţe, raportul lor fiind ca între general şi particular.
Există de asemenea şi recidivă penitenciară, care e determinată de dreptul
executiv penal. Aceasta constă în comiterea repetată a unei infracţiuni în timpul
ispăşirii pedepsei în instituţiile privative de libertate, precum şi imediat după
eliberarea din detenţie.
În funcţie de numărul condamnărilor sau altor forme de răspundere penală,
recidiva poate fi simplă (două condamnări) sau compusă, multiplă (trei condamnări
şi mai multe). După caracterul infracţiunilor recidiva poate fi specială, dacă constă
din fapte social-negative identice sau omogene, şi generală, dacă reuneşte
infracţiuni neomogene (de exemplu, prima condamnare e pentru huliganism, a
doua - pentru escrocherie).

109
 După gravitate se distinge recidiva periculoasă şi recidiva deosebit de
periculoasă. Activitatea infracţională a recidiviştilor poate avea concomitent
indiciile recidivei speciale şi ale celei generale (de exemplu, două condamnări sînt
pentru furturi, iar a treia - pentru viol). Atare recidivă e denumită mixtă.
Raportul dintre infracţiuni, pentru comiterea cărora persoana a fost trasă la
răspundere în repetate rînduri, e denumit structură a recidivei. Aceasta reflectă
biografia infracţională a recidivistului, deşi incompletă, ţinînd cont de infracţiunile
nedescoperite, pentru care persoana nu a fost trasă la răspundere. Există anumite
legităţi statistice ale slructurilor recidivei:
1) frecvenţa recidivei speciale, adică probabilitatea condamnării repetate
pentru o infracţiune identică sau omogenă, e echivalentă aproximativ cu 60%;
2) perioada dintre expirarea termenului condamnării anterioare şi comiterea
unei uifracţiuni noi de către recidivist (intervalul recidivei) depinde în mare măsură
de vîrsta, situaţia familială şi caracterul activităţii infracţionale a acestuia.
Intervalul recidivei reflectă intensitatea recidivei;
3) legătura corelaţională strînsă între gradul pericolului social al
infracţiunilor: cu cît mai gravă a fost infracţiunea precedentă, cu atît mai mare e
probabilitatea comiterii repetate a unei infracţiuni grave;
4) în genere gradul pericolului social creşte pînă la a treia condamnare, după
aceasta activitatea criminală statistic devine mai puţin gravă, fiind influenţată de
îmbătrînirea şi degradarea persoanelor condamnate în repetate rînduri.
Studierea şi generalizarea structurilor recidivei constituie premisa prognozării
criminologice a repetabilităţii infracţiunilor.

15.2. Noţiunea şi caracteristica criminologica a criminalităţii recidive

Criminalitatea recidivă constituie totalitatea infracţiunilor comise pe un
anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp de către persoane cu antecedente
penale.
La fel ca şi criminalitatea generală, criminalitatea recidivă are indici calitativi
şi cantitativi. Indicii cantitativi tradiţional sînt considerate drept caracteristici ai
nivelului criminalităţii recidive. Nivelul, respectiv, se calculează în procente în
raport cu numărul total de infracţiuni înregistrate într-o anumită regiune sau ţară.
De exemplu, în Republica Moldova în anul X au fost descoperite aproximativ Y
infracţiuni. Dintre acestea Z au fost comise de persoane cu antecedente penale.
Conform acestor date nivelul criminalităţii recidive se calculează astfel:

-•100 = A%
Z
Nivelul criminalităţii recidive se calculează de asemenea în procente în raport
cu numărul persoanelor trase la răspundere penală. Astfel în anul X au fost
descoperiţi circa Y infractori, dintre care Z recidivişti. Astfel, partea lor constituie:

— •100 = A% Y
Indicii cantitativi procentuali se disting prin simplitatea calculelor. Totodată, e
de remarcat faptul că procentul criminalităţii recidive depinde nu numai de
110
numărul recidivelor şi recidiviştilor, ci şi de numărul general al infracţiunilor
descoperite şi al infractorilor depistaţi. De aceea indicii precişi ai criminalităţii
recidive sînt coeficienţii acesteia, care se calculează la 10.000 sau 1.000 de
locuitori ai regiunii, ce au antecedente penale. De exemplu, în regiunea „A" sînt
descoperite peste 20.000 de infracţiuni, dintre care 3.000 sînt comise de persoane
cu antecedente penale, iar în regiunea „B" sînt înregistrate în aceeaşi perioadă
30.000 de infracţiuni, dintre care 4.000 de recidive. Astfel, în care regiune nivelul
criminalităţii recidive este mai înalt, dacă e cunoscut faptul că în regiunea A
locuiesc 15.000 de persoane cu antecedente penale, iar în regiunea B -20.000?
Folosind indicele procentual constatăm că nivelul criminalităţii recidive în
regiunea A este cu aproximativ 2% mai mare decît în regiunea B (15% şi 13,3%).
Alte rezultate oferă însă compararea coeficienţilor criminalităţii recidive din aceste
regiuni. Astfel, în regiunea A coeficientul dat constituie:
3-°00 x1000 = 200
15.000
iar în regiunea B:
4.000
xl000 = 200.
20.000
După cum rezultă din coeficienţi, nivelul criminalităţii recidive este identic,
deşi indicii procentuali se deosebesc considerabil.
Coeficientul criminalităţii recidive se calculează prin două formule:

JP '
unde: Cer. - coeficientul criminalităţii recidive, R.i. -numărul recidivelor de
infracţiuni, P - numărul persoanelor cu antecedente penale, 1000 - scara de
efectuare a calculelor.
ni 1000
2)C.r. = R.d.x
JP '
unde: C.r. - coeficientul recidiviştilor, R.d -număml recidiviştilor descoperiţi,
P - număml persoanelor cu antecedente penale, 1000 -scara de efectuare a
calculelor.
Indicele calitativ al criminalităţii recidive determină structura acesteia, adică
raportul dintre diverse grupuri şi tipuri de infracţiuni. E important să delimităm
structura recidivei (succesiunea infracţiunilor comise de un recidivist) de structura
criminalităţii recidive ca pluralitate de infracţiuni recidive, fixate pe un anumit
teritoriu, într-o anumită perioadă de timp.
Fiind o componentă a criminalităţii generale descoperite, criminalitatea
recidivă are o structură asemănătoare cu aceasta: predomină bărbaţii, femeile
condamnate la privaţiune de libertate constituind doar 5-7%. Criminalitatea
feminină reprezintă doar 20% din toată criminalitatea înregistrată. Printre
recidivişti sînt foarte puţini minori (pînă la 1%), ceea ce se explică prin faptul că la
a doua condamnare majoritatea minorilor se maturizează. Pn cadrul criminalităţii
recidive sînt rare infracţiunile comise la locul de muncă şi din imprudenţă, mult
111
mai frecvente fiind furturile, jafurile, tîlhăriile, comerţul cu stupefiante, falsificarea
de bani, precum şi infracţiunile violente şi agresive.
Specificul structurii criminalităţii organizate reflectă nu atît profesionalismul
criminal al recidiviştilor, cît gradul de înstrăinare socială şi de marginalizare a
personalităţii lor. Cariera criminală a recidiviştilor de peste 40 de ani finalizează cu
retragerea din activitatea criminală, trecerea la o activitate „tenebră" mai puţin
periculoasă sau se transformă în boschetari. Aflarea repetată şi îndelungată în
instituţiile de privare de libertate şi ruperea relaţiilor familiale şi a altor relaţii utile
condiţionează statutul social scăzut al recidiviştilor, de unde rezultă şi dificultăţile
ulterioare de resocializare.
Fiecare al patrulea condamnat în mod repetat a suportat deja trei sau mai
multe condamnări. Mai mult de 25% din persoanele eliberate din detenţie comit
următoarele infracţiuni în perioada primelor 6 luni, iar aproximativ 45% - în
perioada primului an. Două treimi se întorc în instituţiile privative de libertate după
2 ani, iar 80% - după cinci.
Contrar opiniei stabilite, recidiviştii participă foarte rar la infracţiunile de
grup: are importanţă şi vîrsta, şi experienţa criminală. Printre recidivişti sînt mulţi
infractori profesionişti, dar nu putem identifica criminalitatea recidivă cu acea
profesionistă: majoritatea infractorilor condamnaţi în repetate rînduri pentru
furturi, tîlhării şi jafuri, comit infracţiuni fără pregătire prealabilă, situational sau în
stare de ebrietate.

15.3. Personalitatea infractorilor recidivişti şi clasificarea lor

Vestitul criininolog german G.Ashaffenburg menţiona că e practic imposibil
să redăm imaginea personalităţii infractorului. Trăsăturile unei cruzimi cinice sînt
ponderate de manifestări sentimentale, viclenia şocantă a unuia e absolut
contradictorie cu naivitatea vădită a altuia, iar cel mai uimitor este faptul că
adeseori una şi aceeaşi personalitate îmbină trăsături complet opuse.
E incontestabil faptul că nu putem delimita o anumită trăsătură caracteristică
doar recidiviştilor, care i-ar deosebi de alţi oameni. Recidiviştii sînt diferiţi, iar
ceea ce-i uneşte este incapacitatea de autoreglare a comportamentului,
predispoziţia pentru reacţii impulsive fără a avea grijă de urmări, tendinţa de a-şi
satisface dorinţele imediat şi prin orice mijloace. Iată un exemplu din
practicajudiciară. Persoana E., de 32 ani, condamnat de două ori, după ce şi-a
ispăşit pedeapsa pentru omor cu premeditare a decis să înceapă o nouă viaţă. Un
timp i-a reuşit acest lucru: nu folosea băuturi alcoolice şi era angajat în muncă. Din
întîmplare 1-a întîlnit însă pe I., pe care îl cunoştea din perioada de detenţie. L-a
invitat acasă, au băut împreună şi în final au jefuit vecina. Judecata l-a condamnat
la 8 ani de detenţie şi l-a declarat recidivist deosebit de periculos.
Activitatea infracţională a fiecărui recidivist este unicală, la fel cum fiecare
personalitate e unică. Totodată, există trăsături comune pentru infracţiunile
omogene, de exemplu, furturi, omoruri, mituire, care influenţează asupra formării
caracteristicilor tipice hoţului, ucigaşului, corupătorului etc. Astfel, din cele
relatate mai sus putem afirma că personalitatea recidivistului include o totalitate de

112
trăsături psihologice şi morale, tipice pentru infractorii ce practică un anumit gen
de activitate criminală, pentru care au fost condamnaţi în repetate rînduri.
Recidiva infracţională nu doar influenţează formarea dispunerii interne pentru
încălcarea legii, ci favorizează şi degradarea socială continuă a persoanei. Aflarea
în instituţiile de privare de libertate, care de mult sînt numite „universităţi
criminale", contribuie la stabilirea relaţiilor între condamnaţii cu predispoziţii
antisociale, la criminalizarea reciprocă, la formarea grupurilor criminale şi a
subculturii penitenciare. Totodată are loc înstrăinarea deţinuţilor de lumea din
afară, ceea ce generează procesul de stagnare. Omul, de obicei, caută mereu o
justificare a acţiunilor sale. Astfel, imediat ce societatea îşi exprimă protestul,
comportamentul individului devine mult mai asocial.
Viaţa dezordonată din perioadele neîndelungate dintre condamnări, abuzul de
alcool şi stupefiante, condiţiile aspre din izolatoarele suprapopulate deteriorează
sănătatea în mod rapid. Nevrozele, devierile psihologice, tuberculoza, bolile
venerice - sînt consecinţe obişnuite ale detenţiilor repetate. Printre recidiviştii
deosebit de periculoşi examinaţi de medici au fost relevaţi 42% de invalizi.
Majoritatea recidiviştilor suferă de psihopatii de diversă natură, de alcoolism,
narcomanie şi diverse forme de boli psihice, care nu exclud însă posibilitatea deafi
tras la răspundere şi în literatura de specialitate sînt denumite „de Emită".
Mult mai frecventă printre condamnaţii pentru infracţiuni violente grave este
psihopatia epileptoidă (»50%). Epileptoizii sînt irascibili, excitabili, impulsivi,
predispuşi spre dipsomanie. Printre psihopaţi se evidenţiază de asemenea
persoanele isterice (»20%), care se caracterizează prin egocentrism, dorinţa de a
atrage atenţia asupra persoanei lor, de a fi apreciaţi la un înalt nivel, prin viclenie şi
comportament teatral pregnant. Ultimii cel mai frecvent comit în mod repetat
infracţiuni acaparatoare - furturi, escrocherii etc.
Foarte răspîndită este de asemenea psihopatia de tip instabil (ciclotimică) -
pînă la 16%. Pentru persoanele bolnave de această maladie e caracteristică
instabilitatea emoţională, schimbarea spontană a dispoziţiei - de la euforie spre
depresie profundă. Structura tipică a recidivei pentru ei include huliganismul,
vandalismul, jafurile, violurile etc. Pentru recidiviştii care comit preponderent
infracţiuni acaparatoare e specifică paranoia şi psihopatia schizoidă (154%).
Paranoicii sînt egoişti, încrezuţi în exclusivitatea persoanei lor, iar tot ceea ce-i
înconjoară are importanţă doar pentru faptul că are referinţe cu ei. De regulă,
aceştia sînt intoleranţi, excesiv de bănuitori şi predispuşi spre agresivitate.
Schizoizii sînt introverţi, cu greu acceptă o discuţie, nu cunosc mila şi
compasiunea, iar indiferenţa lor poate ajunge pînă la absenţă emoţională.
Majoritatea recidivelor sînt comise de ei cu deosebită agresivitate şi cruzime.
Clasificarea recidiviştilor are importanţă majoră pentru organizarea raţională a
procesului corecţional în instituţiile de executare a pedepsei şi pentru prognozarea
recidivei. Mult mai frecvent se operează clasificările persoanelor condamnate în
repetate rînduri după caracterul activităţii criminale, precum şi dupăprofunzimea şi
stabilitatea trăsăturilor antisociale ale persoanei. După primul criteriu recidiviştii se
împart în:
a) infractori acaparatori general-penali (hoţii, escrocii, jefuitori etc);
113
 b)infractori economici (corupătorii, delapidatorii, contrabandiştii, falsificatorii
de bani etc.);
c) infractori violenţi (ucigaşii, huliganii, violatorii etc);
d) alţii (dezertorii, eschivatorii de la plată alimentelor, condamnaţii pentru
infracţiuni din imprudenţă etc).
Predispoziţia antisocială a persoanei e determinată nu doar de durata şi
caracteml activităţii criminale, de numărul condamnaţilor, dar şi de
comportamentul din instituţiile privative de libertate. După acest criteriu se disting:
a)recidiviştii penal-activi, orientaţi permanent spre comiterea infracţiunilor şi
contravenţiilor;
b)predispuşi spre comiterea infracţiunilor doar în condiţii favorabile;
c)persoane implicate drnîntîmplare în comiterea infracţiunii.
Incontestabil clasificările date au o mare importanţă practică, dar ele nu
reflectă realizările psihologiei juridice. în cazul criminalităţii recidive e mai
semnificativ factorul subiectiv: e vorbă de oameni care, cu toată asprimea
pedepselor, comit cu insistenţă fapte negative. Clasificarea psihologică are de
asemenea o importanţă majoră. Vestitul psiholog rus A.F.Lazurskii, studiind
tipurile psihologice de oameni, a delimitat tipul desfigurat, deformat. Biografiile
celor mai crunţi criminali indică o deformare considerabilă a caracterelor lor sau a
altor elemente de personalitate.
Stabilind la bază două criterii:
1) nivelul activismului psihic (forţa, intensitatea şi dinamismul proceselor
psihice ale omului);
2) calităţile dominante ale recidiviştilor care le determină activitatea
criminală, obţinem următoarea clasificare:
La nivelul superior al activismului criminal se află infractorii de talia
despoţilor din Imperiul Roman, ţarului Ioan Groaznic, lui Hitler sau Stalin, dar
aceştia sînt excepţii şi de aceea nu sînt incluşi în clasificare.

Nivelul activismului psihic Calităţile dominante ale persoanei

Raţionali Cu voinţă slabă Impulsivi Energici, înrăiţi
Mediu Făţarnici Inadaptaţi Afectivi Energici, înrăiţi
Slab Egoişti sinceri Apatici Impulsivi şi slabi Dezgustători şi
cmzi

Caracteristica psihologică a fiecăreia dintre cele 8 grupe include trăsături

personale şi particularităţi ale motivaţiilor criminale, tipologice. Trăsăturile
tipologice ale personalităţii includ acele devieri psihologice care nu sînt tratate
drept patologice, dar se află la graniţa dintre normal şi patologic
Recidiviştii raţionali comit preponderent infracţiuni cu caracter de profit.
Diferenţa dintre nivelul mediu şi cel slab este determinată de metodele alese şi
durata activităţii infracţionale. Trăsăturile accentuate ale caractemlui pot fi:
hipertimice, pedante şi demonstrative (isterice).
Aşa-numiţii egoişti sinceri sînt persoane preponderent pedante. Raţionalitatea
lor funcţionează doar pentru satisfacerea necesităţilor individuale de aici şi acum şi
114
nu include prevederea consecinţelor. Aceştia se disting prin executarea scmpuloasă
şi grijulie a acţiunilor planificate, totodată nu sînt prea hotărîţi şi adeseori suferă de
ipohondrie. Cel mai des acţionează de unii singuri şi au metode standarde sau
repetabile de comitere a furturilor sau altor infracţiuni.
Făţarnicii se disting prin calităţi intelectuale şi volitive dezvoltate care îi
stimulează pentru poziţia de lideri. Trăsăturile lor accentuate sMMpertimice şi
demonstrative, Hipertimicii sînt activi, amorali, ahtiaţi după putere. Ei sînt
extroverţi, sociabili, provocînd simpatie conlocutorilor, de care fapt adeseori
abuzează. Hipertimicii devin frecvent lideri ai grupurilor criminale sau autorităţi în
penitenciar. Trăsăturile accentuate demonstrative se manifestă prin
comunicabilitate excesivă, inventivitate, comportament teatral evidenţiat. Tind
mereu să fie în centrul atenţiei, atribuindu-şi întîmplări fantastice şi eroism,
sîntpredispuşi spre avanturism. Cele mai răspîndite infracţiuni printre ei sînt
escrocheria, mituirea, delapidarea prin depăşirea atribuţiilor de serviciu şi alte
infracţiuni economice. Ei foarte repede se adaptează la condiţiile din penitenciare
şi aderă fíe la activ, care susţine administraţia, fie la grupul care încalcă regimul cu
rea voinţă.
Recidiviştii cu voinţă slabă constituie o categorie relativ numeroasă de
infractori obişnuiţi. Comportamentul lor e absolut iraţional, ei acţionează sub
influenţa unei situaţii concrete, a unei tentaţii sau instigări din partea copărtaşilor
etc. La nivelul slab, dintre aceştia se află recidiviştii aşa-numiţi apatici,
evidenţiindu-se astfel temperamentul lor melancolic, pasivitatea, capacitatea de a-
şi insufla anumite idei, predispunerea spre depresii, indolenţe. Trăsăturile
accentuate de caracter sînt distimice. Distimicii sînt tăcuţi, închişi în sine, rezervaţi
şi bănuitori. Printre inadaptaţi se întîlnesc adesea şi cicloizi. Pentru ei e
caracteristică dispoziţia instabilă, capacitatea redusă de a se opune influenţelor
externe şi problemelor vieţii.
Recidiviştii denumiţi impulsivi se deosebesc prin temperament coleric,
dezechilibru emoţional, reacţii instabile şi iraţionale la factorii excitanţi externi.
Deciziile de regulă sînt luate după primul impuls: dorinţa apărută trece imediat în
acţiune, fără a fi bine gîndită. De aceea sînt apreciate drept persoane ferme,
energice şi totodată uşuratice. Trăsăturile accentuate sînt epileptoide. Epileptoizii
se disting prin cruzime şi răutate, predispoziţii spre alcoolism şi narcomanie.
La nivelul mediu dintre impulsivi se află recidiviştii afectivi care se deosebesc
de acei „impulsivi şi slabi" printr-o socializare sporită: ei comit infracţiuni sub
influenţa crizelor afective. De regulă afectivii au intelect foarte dezvoltat, sînt
autocritici şi mai puţin dependenţi de alcool şi stupefiante. Pe cînd cei impulsivi şi
slabi sînt nevrotici, alcoolici, narcomani, toxicomani, care comit infracţiuni în
special în stare de excitare narcotică.
Tipul „emoţional" de recidivişti, spre deosebire de cel impulsiv, comite
infracţiuni bine gîndite, sub influenţa dispoziţiei emoţionale instabile, fanatismului
politic sau religios, setei de răzbunare, de putere, sau din cauza unei supărări etc.
Uneori sentimentul de duşmănie care provoacă la comiterea infracţiunilor violente
grave, apare din motive neînsemnate.

115
 Există două nivele ale emotivităţii: mediu - al recidiviştilor energici şi înrăiţi,
şi slab - al recidiviştilor dezgustători şi cruzi. Pentm ultimii e specifică
imoralitatea, egocentrismul, sadismul, gîndirea primitivă şi înrăirea. Motivaţia
comportamentului are caracter sadic: subiectul simte plăcere cînd provoacă
suferinţe victimelor. Aceştia sînt maniacii ucigaşi şi maniacii sexuali. Recidiviştii
energici şi înrăiţi se remarcă printr-o vastă activitate criminală. Motivaţia acesteia
poate fi atît sadică, cît şi sado-mazohistă, adică subiectul tinde să provoace
suferinţe nu doar altor persoane ci şi sie însuşi. Criminalii de acest tip sînt capabili
de acte teroriste, punîndu-şi în pericol viaţa sau sănătatea.
Pentru acest tip de infractori trăsăturile accentuate sînt epileptoide, schisoide
sau paranoice. Mult mai periculoase sînt persoanele epileptoido-paranoice, care
îmbină cruzimea şi imprevizibilitatea epileptoizilor cu ambiţia, suspiciunea şi
susceptibilitatea paranoicilor. Drept exemplu literar poate servi Rogojin din
romanul lui F.Dostoievski „Idiotul". Schizoizii au o lume internă dezechilibrată,
personalitate dublată şi sînt lipsiţi de compasiune. Asemenea indivizi pot comite
infracţiuni violente sau chiar omoruri cu scop acaparator sau la comandă.
Evident această clasificare a recidiviştilor, la fel ca şi oricare alta, nu poate
pretinde la exhaustivitate şi finalizare. Diversitatea infinită de caractere umane nu
poate fi inclusă într-o schemă. Totodată clasificarea este utilă, deoarece oferă
puncte de reper în cunoaşterea mecanismului comportamentului criminal recidivist,
adeseori neconcordant şi iraţional.

15.4. Prevenirea şi combaterea criminalităţii recidive

Prevenirea recidivei se realizează în trei direcţii:
1) sporirea eficienţei procedurii de stabilire şi executare a pedepsei;
2) favorizarea procesului de resocializare a persoanelor ce şi-au ispăşit
pedeapsa privativă de libertate; \
3) organizarea controlului social corespunzător asupra persoanelor predispuse
spre comiterea repetată a mrracţiunilor.
Condiţia principală a eficienţei procedmri judiciare este dreptatea, care
înseamnă, în primul rînd, egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii; în al doilea
rînd, corespondenţa şi raţionalitatea pedepsei. Din păcate, practica aplicării
normelor juridico-penale oferă suficiente exemple cetăţenilor cu antecedente
penale a nu crede în această egalitate. Organele de urmărire penală şi procurorii
sînt în drept să elibereze de răspundere penală orice persoană care a comis vreo
infracţiune, declarînd că în urma unui schimb de circumstanţe acţiunea şi-a pierdut
caracterul social-periculos sau persoana a încetat să fie social-periculoasă ori
transmiţînd materialele dosarului spre examinare într-o organizaţie socială sau în
colectivul de muncă pentru soluţionarea problemei privind punerea în libertate sub
cauţiune, sau în organele competente pentru a trage la răspundere administrativă
persoană vinovată. In acest mod se realizează o selecţie a persoanelor care au
comis infracţiuni; unii sînt trimişi în judecată, iar alţii sînt eliberaţi de răspundere
penală.
În statistică acest fapt e reflectat astfel. Date statistice. Astfel arată în practică
inevitabilitatea pedepsei. Sînt multe aspecte neclare şi în determinarea sancţiunilor
116
pentru diverse tipuri de infracţiuni. In multe cazuri ele nu pot fi apreciate drept
juste sau echitabile. Multe reproşuri sînt şi în cazul sentinţelor judiciare ilegale.
Toate acestea influenţează negativ asupra conştiinţei juridice a condamnaţilor şi
favorizează citminalitatea recidivă. Iată de ce este esenţială necesitatea reformării
radicale a sistemului judiciar.
La fel de actuală este refoima sistemului penitenciar. E important să fie create
condiţii pentru o întreţinere civilizată a inculpaţilor în izolatorul de detenţie. Or ei
încă nu sînt declaraţi infractori.
E indispensabilă de asemenea buna organizare a executării pedepsei privative
de libertate. Fostele colonii de corecţie prin muncă, iar azi instituţiile de executare
a pedepsei şi-au epuizat eficienţa. Ele sînt mereu suprapopulate, prost echipate,
condamnaţii stau în încăperi comune, cîte o sută şi mai multe persoane. Aceasta
creează condiţii ideale pentru stratificare, crearea diverselor grupări conduse de
autorităţile criminale. Plus la aceasta domină mizeria, violenţa, asigurarea material-
vitală insuficientă a deţinuţilor. E nevoie de o modernizare totală a sistemului
penitenciar, organizînd în cadrul lui sistemul de producere şi instruire profesională.
Evident în acest caz e indispensabilă finanţarea statală corespunzătoare, antrenarea
organizaţiilor sociale, a fondurilor de binefacere, a bisericii şi oamenilor de cultură
şi artă.
O altă direcţie a activităţii de prevenire a infracţiunilor recidive este asistenţa
socială a persoanelor eliberate din detenţie la expirarea termenului, în aranjarea
traiului şi angajarea la muncă. Imediat după eliberarea din detenţie cea mai acută
este problema locuinţei. Aproape o treime din persoanele ce au avut familie, copii,
rămîn singuri. Dintre căsătoriile civile se desfiinţează o jumătate. Foştii deţinuţii de
regulă îşi pierd locurile de muncă şi, totodată, mijlocul de existenţă si locul în
cămin. Astfel ei trebuie s-o ia de la capăt, ceea ce deseori nu le reuşeşte fără un
ajutor din afară. Uneori acest ajutor vine de la prieteni - foşti copărtaşi în acţiunile
criminale sau cunoscuţi din penitenciar. Iar peste o anumită perioadă urmează o
altă condamnare. Alţii comit infracţiuni noi din disperare, pomenindu-se într-o
situaţie dificilă de viaţă. Asistenţa socială oportună a acestor persoane nu e doar un
gest de bunătate ci şi o măsură profilactică importantă.
La nivel local se creează centre de reabilitare socială pentm condamnaţii
eliberaţi care nu au loc de trai şi de muncă. Pentm o anumită perioadă stabilită de
autorităţile locale ei beneficiază de ajutor material şi psihologic. De această
problemă se ocupă nemijlocit o comisie specială de observare pe lingă organele
autoadministrării publice locale, care activează pe baze sociale, precum şi
serviciile pentm minori.
Angajarea în muncă a persoanelor ce au ispăşit o pedeapsă neprivativă de
libertate şi profilaxia lor individuală este în competenţa organelor afacerilor
interne, a inspectorilor de sector şi inspectoratelor pentm minori.
Criza economică şi creşterea continuă a şomajului în republică pun în impas
problema angajării în muncă a persoanelor eliberate din detenţie.
In ţările din fosta URSS de mult s-a creat o situaţie anormală: de problema
resocializării persoanelor eliberate din detenţie se ocupă toţi şi practic nimeni. Nu a
existat şi în prezent nu este un serviciu special de aprobaţie pentru lucml cu
117
persoanele eliberate condiţionat de pedeapsă şi pentm patronarea foştilor deţinuţi.
Serviciul de profilaxie puţin numeros, care a existat anterior în cadrul organelor
afacerilor interne, a fost lichidat în anul 1991.
Nu mai puţin actuală pentru prevenirea infracţiunilor recidive este problema
controlului social eficient asupra deţinuţilor. De fapt persoanele ce şi-au ispăşit
pedeapsa sau au fost eliberate de ea din diverse cauze, sînt cetăţeni cu drepturi
depline şi drepturile lor sînt protejate de Constituţia Republicii Moldova. Bănuiala
neîntemeiată şi evidenţierea trecutului criminal contrazice normele etice de
comportament interuman şi împiedică procesul de resocializare a persoanei.
Totodată nu putem face abstracţie de probabilitatea sporită de comitere a
infracţiunilor de către asemenea persoane. De aceea legislaţia în vigoare prevede
anumite forme de control social prin constrîngere asupra persoanelor cu
antecedente penale. Ei de asemenea sînt supuşi controlului din partea organelor
afacerilor interne, iar minorii - din partea inspectoratului pentru minori. Persoanele
condamnate condiţionat pot fi transmise spre reeducare organizaţiilor sociale sau
colectivelor de muncă, care trebuie să exercite controlul asupra lor.
Persoanele eliberate de pedeapsă condiţionat sau înainte de termen urmează să
fie supuşi controlului din partea organizaţiilor sociale sau a colectivelor de muncă.
O supraveghere asemănătoare este operată şi faţă de condamnaţii, în raport cu care
judecata a decis amînarea executării pedepsei privative de libertate.
În afară de formele de control poliţienesc nominalizate, există şi alte forme
care nu prevăd limitarea în drepturi a persoanelor supravegheate. E vorba, în
particular, de evidenţa profilactică, care e realizată de subdiviziunile poliţiei penale
juridice pentru problemele minorilor, şi reflectă datele despre minorii eliberaţi din
instituţiile private de libertate la expirarea termenului de detenţie, sau despre
minorii a căror pedeapsă a fost înlocuită cu măsuri de constrîngere cu caracter
educativ. Subdiviziunile organelor juridice împuternicite cu efectuarea activităţii
investigativ-operative ţin evidenţa anumitor persoane cu antecedente penale.
Temporar acestea sînt contactate pentm discuţii profilactice şi, dacă e nevoie, se
acordă ajutorul necesar.
Totuşi, o importanţă majoră în lupta cu criminalitatea recidivă şi în condiţiile
actuale are realizarea eficientă a reformelor social-economice, obiectivul cărora
constituie ridicarea nivelului de trai al cetăţenilor, ameliorarea climatului moral-
psihologic dinţară, construirea statului de drept şi a societăţii civile. Aceste măsuri
ţin de profilaxia social-generală şi se referă la întreaga criminalitate.

TEMA 16. Criminalitatea profesională (4 ore)

16.1. Noţiunea şi caracteristicile criminalităţii profesionale.
16.2. Geneza criminalităţii profesionale în R.M. şi în ţările străine.
16.3. Starea actuală a criminalităţii profesionale şi măsurile de
combatere a ei.
16.4. Prevenirea criminalităţii profesionale.

118
 16.1. Noţiunea şi caracteristicile criminalităţii profesionale
În anul 1897 la congresul Uniunii internaţionale a criminaliştilor din
Gheidelberg a fost făcută o încercare de clasificare a infractorilor în următoarele
categorii:
1) infractori incidentali, epizodici;
2) infractori cu comportament instabil sau care au comis mai multe
infracţiuni;
3) mfractori înrăiţi sau profesionişti.
Astfel, una din primele explicaţii ale noţiunii de infractor profesionist are la
bază un indiciu - persistenţa, refuzul de a renunţa la comiterea regulată de
infracţiune. Totodată, termenul dat a început să fie utilizat mai tîrziu. Şeful poliţiei
secrete pariziene F.Vidocq îl utiliza în raport cu persoanele care comiteau
sistematic anumite infracţiuni şi se distingeau prin măiestrie înaltă. Astfel, la finele
sec. XIX acest tip de infractor era caracterizat prin următoarele trăsături: este
refractar, comite cu insistenţă şi continuu infracţiuni şi posedă abilităţi criminale
speciale.
În criminología autohtonă pînă nu demult nu era abordată problema
criminalităţii profesionale. Această situaţie era dictată de faptul că în ex-URSS
încă în anii '40 a fost declarată victoria asupra criminalităţii profesionale. De aceea
în crirninologia postsovietică nu s-a ajuns la un consens privind modul de tratare.
Să examinăm principalele opinii privind definirea criminalităţii profesionale.
în primul rînd prin aceasta se înţelege totalitatea infracţiunilor comise la locul
principal de lucru, pozitiv, al infractomlui.
E vorba în special de infracţiunile de serviciu. în al doilea rînd, criminalitatea
profesională include totalitatea infracţiunilor ce se disting prin profesionalismul
executării.
Totuşi, mult mai veridică pare a fi următoarea definiţie: criminalitatea
profesională include totalitatea infracţiunilor comise de persoane ce şi-au ales drept
profesie activitatea infracţională. Adept al acestui mod de abordare, O.I. Gurov,
stabileşte că activitatea criminală:
1) constituie pentru subiect sursa principală de existenţă;
2) necesită anumite cunoştinţe, adaptare şi abilităţi pentru obţinerea
rezultatului final;
3) e determinată de contacte strînse cu mediul criminal;
4) determină genul sau tipul activităţii antisociale stabile (adică al
infracţiunilor omogene predominante).
Desigur prezenţa acestor indici e incontestabilă, dar ordinea amplasării lor
necesită anumite corectări.
Iniţial să elucidăm sensul termenului,,profesional'' care aici are semnificaţie
determinatoare principală. Cuvîntul „profesie" (din latină profetore - a declara
drept îndeletnicire, ocupaţie proprie) înseamnă activitate îngustă a persoanei în
cadrul sistemului integral de repartizare socială a muncii. Specializarea îngustă
condiţionează nivelul înalt de calificare, ceea ce, în consecinţă, conduce la o
remunerare materială mai înaltă a muncii. De aceea cînd vorbim de

119
profesionalismul criminal, primul indice trebuie considerat direcţionarea activităţii
spre obţinerea surselor de existenţă anume prin mijloace criminale.
În mod corespunzător următorul indice ar fi „specializarea" îngustă a
infractomlui. E de menţionat însă că nu e vorba de o îngustare a metodelor de
activitate criminală ci de îngustarea direcţiei activităţii criminale, în limitele căreia
persoana va însuşi toate metodele existente şi modurile de utilizare a lor în funcţie
de circumstanţe. Ultima determină şi al treilea indiciu: nivelul de calificare
criminală. Anume aceasta permite infractomlui profesionist să obţină venituri
maximale şi să evite descoperirea şi pedepsirea de către organele de drept. în caz
că infracţiunea nu poate fi ascunsă, infractorul profesionist face tot posibilul pentru
a împiedica organele de drept să identifice persoana şi să demonstreze vinovăţia sa
în judecată. încă un indiciu al profesionalismului criminal este interacţiunea strînsă
între infractori. Astfel, în anii 70 ai secolului trecut în diverse regiuni ale URSS a
fost înregistrat un conveier original de spargeri. El arăta astfel: Primul grup de
infractori selecta viitoarea victimă, al doilea - cronometra activităţile vitale ale
locatarilor din apartament, al treilea - efectua nemijlocit spargerea, iar al patrulea -
realiza obiectele furate. Membrii grupului al treilea de regulă circulau mereu prin
ţară, iar cei din al patrulea grup locuiau în alte oraşe unde şi realizau lucrurile.
Acest exemplu e un model atît de specializare, cît şi de integrare profesională a
infractorilor.
Din cele spuse putem concluziona de asemenea că calificarea criminală poate
fi realizată mai mult în condiţiile activităţii grupurilor criminale organizate. Din
această cauză criminalitatea profesională e strîns legată de cea organizată, fiind o
componentă a ei inalienabilă. Totodată aceste două tipuri de criminalităţi nu pot fi
integrate deoarece au fiecare specificul său, ceea ce ne permite să le examinăm
separat.
Geneza criminalităţii profesionale în republica noastră este asemănătoare cu
procesele omogene din alte ţări, deşi există particularităţi naţionale. Astfel, în
SUA, orientarea profesională nu avea un rol principal în ocuparea posturilor de
conducere superioare în lumea criminală. Trăsătură principală a infractorului în
acest caz era abilitatea de a face bani. De aceea majoritatea „familiilor" de acolo au
crescut pe veniturile din narco şi pomobusiness, pe cînd în URSS, iar ulterior în
spaţiul postsovietic, un proxenet era tratat doar ca „mujik" („мужик"), iar drept
excepţie putea fi considerat „fraier".
În lumea criminală există o stratificare strictă sau o ierarhie. Cel mai superior
loc îl ocupă „ hoţii în lege "-persoane care au obţinut acest statut la o şedinţă
hoţească specială. Pentru a primi acest titlu, pretendentul trebuia să aibă cîteva
condamnări, să cunoască bine jargonul hoţesc şi sărespecte cu stricteţe regulile
„hoţeşti", propagîndu-le printre „discipoli" (minorii cărora li se transmit secretele
măiestriei criminale). O altă condiţie este să nu fi făcut serviciul în Forţele Armate,
să nu fie angajat în poliţie sau alte organe de stat.
La începutul anilor '90 din secolul trecut termenul de aflare în „zonă" pentru
hoţii în lege era de 13-15 ani. Azi cercetările indică faptul că s-a redus nu doar
termenul de detenţie, ci şi numărul hoţilor în lege care au fost condamnaţi
vreodată. Se observă tendinţa de a ignora normele care le interzice să lucreze sau
120
să stabilească relaţii cu angajaţii din structurile de stat. Aceasta se explică prin
faptul că există necesitatea de a stabili relaţii corupţionale cu funcţionarii de la
toate nivelurile. în prezent hoţii în lege pretind chiar la funcţii de deputat, pentru a-
şi conspira şi mai mult activitatea criminală şi a împiedica lupta organelor de drept
împotriva lor.
Pe o treaptă puţin mai ir£erioarăînierarMainffactornorp se află „ autorităţile ",
care însă au o greutate considerabilă în lumea interlopă. De regulă ei au funcţii
administrative în cadru! unui anumit tip de activitate criminală. Ei sînt relativ
autonomi şi au grupuri criminale subordonate. Anume dintre „autorităţi" sînt
recrutaţi noii hoţi în lege.
Pe cea mai joasă treaptă în această ierarhie se află „ executorii" („шестерки"),
funcţia cărora este să îndeplinească ordinele „autorităţilor". în libertate „executorii"
pot conduce grupuri nenumeroase, dar sînt obligaţi să se supună „brigadirului". în
detenţie ei alcătuiesc „suita" nemijlocită a hoţilor în lege. La aceeaşi treaptă sînt şi
„ mujiki", care constituie contingentul de bază al condamnaţilor. Pentru „mujiki"
sînt caracteristice următoarele trăsături: tendinţa spre independenţă, respectarea
normelor neformale de comportament stabilite în colonie; apelarea la hoţii în lege
în caz de încălcare a drepturilor de către alţi condamnaţi; eschivarea de la
dereticarea locurilor de uz comun; posedarea obiectelor interzise confomi
regimului.
Printre condamnaţi mai există o categorie de persoane care au un caracter
marginalizat - „ ofensaţii" („обиженные" sau „опущенные"). Printre aceştia sînt
persoane care au fost supuse la acte homosexuale pentru o anumită încălcare. E de
menţionat că hoţii în lege nu pot fi pedepsiţi astfel pentru încălcări oricît de grave,
deoarece normele hoţeşti prevăd pentru ei în acest caz numai pedeapsa cu moartea.
Dintre „ofensaţi" fac parte condamnaţii pentru relaţii perverse sau violarea
minorilor (ei sînt pedepsiţi imediat ce se află despre cauza condamnării lor),
precum şi homosexualii pasivi.
Statutul de infractor profesionist nu este permanent. Astfel, hoţul profesionist
poate deveni „autoritate", iar după anumite încălcări, de exemplu, colaborarea cu
organele de drept, poate fi coborît la nivelul „ofensatului”.

16.2. Geneza criminalităţii profesionale în Republica Moldova

Există o multitudine de specialităţi criminale. Numai specialităţi hoţeşti
oficial sînt mai multe de 30, deşi în practică, de regulă, sînt mult mai multe.
Această diversitate de specializări criminale e condiţionată de legităţile dezvoltării
societăţii şi reflectă realitatea istorică concretă. Societatea industrială, spre
deosebire de acea agrară se caracterizează printr-un înalt grad de specializare şi
integrare, ceea ce sporeşte productivitatea muncii. Aceleaşi caracteristici sînt
proprii şi activităţii criminale.
Istoria genezei activităţii criminale în Moldova confirmă dependenţa
caracterului criminalităţii de noile condiţii sociale. Unii dintre primii infractori
profesionişti au fost aşa-numiţii„hoţi de drumul mare". Pentru ei hoţia era nu doar
o ocupaţie criminală, ci mod de viaţă.

121
 In ceea ce priveşte hoţia, în perioada incipientă de industrializare această
profesie nu putea fi foarte răspîndită. Aceasta se explică prin faptul că nu erau
oraşe mari în care locuitorii nu s-ar fi cunoscut unii pe alţii, ceea ce nu permitea
practicarea hoţiei ca sursă principală de venituri, pentru că despre aceasta imediat
aflau vecinii. în afară de aceasta se aplicau asemenea sancţiuni ca tăierea mîinii,
înfierarea pe frunte, smulgerea nărilor sau torturarea şi executarea. Totodată hoţii
nu puteau duce un mod de viaţă sedentar. Pentru această perioadă sînt
caracteristice infracţiunile comise pe timpul de noapte în hanuri, staţii poştale,
adică în locurile unde oamenii se opreau pe puţin timp.
Se pare că una dintre cele mai vechi specializări a hoţilor a fost furtul de cai.
Masivele de pădure şi cîmpie foarte mult timp au constituit hotarul dintre
localităţile etniei autohtone şi diverse triburi migratoare.
Pentru ultimele furtul hergheliilor de cai nu doar de la duşmani, ci şi de la
vecini, se considera un lucru obişnuit şi neruşinos.
Furtul de cai era un fenomen răspîndit şi în perioada dezvoltării capitaliste
impetuoase a Imperiului Rus. Cercetătorii acestei probleme au constatat o divizare
considerabilă a specializărilor şi un înalt nivel de organizare pe tot teritoriul de la
Marea Neagră şi pînă la Extremul Orient. S-au fixat cazuri repetate de reţinere la
hotarul cu Mancijuria a hergheliilor de cai furate pe malul Mării Negre. Aproape în
fiecare regiune existau specialişti care modificau radical exteriorul cailor-le
vopseau blana, schimbau forma copitelor, dinţilor, potcoavelor, le tundeau cozile
sau coamele. Făcînd analogie cu furtul de automobile din perioada contemporană
constatăm că metodele infracţionale s-au schimbat puţin, altul e obiectul
infracţiunii.
în anii '40 ai sec. XIX a avut loc o nouă divizare după tipurile de activitate,
ceea ce a determinat sporirea profesionalismului infracţiunilor. Cerşetorii aveau
grupul lor aparte, hoţii aveau mediul lor hoţesc şi tîlharii - tîlhăresc. în acest mod
se concentra elita criminală corespunzătoare şi exista posibilitatea de a învăţa de la
ei. Se creau şcoli clandestine pentru hoţii minori, cei mai talentaţi erau trimişi peste
hotare pentru sporirea calificării.
Instruirea era realizată de „profesorii" lumi criminale. Astfel, în Odesa
apăruse profesii hoţeşti care se divizau în 8 categorii, iar • tîlharii aveau o singură
categorie. Ei erau numiţi ^cipaci" (,,итдпачи"). Hoţii minori se divizau în
„ marviheri" („марвихеры", hoţii de buzunar), „ferestrarii" („форточники", care
furau din locuinţe pătrunzînd prin ferestre), „pieţarii" („майданщики", care furau
de la oamenii ce dormeau în gări) etc.
E de menţionat structura ciclică şi dinamica criminalităţii profesionale în ţara
noastră de la începutul pînă la sfîrşitul sec. XIX. Structura ciclică determinată de
dezvoltarea economică impetuoasă a ţării, care a condiţionat creşterea numărului
infracţiunilor acaparatoare, intelectualizarea lor şi ieşirea infractorilor profesionişti
pe arena internaţională. La sfirşitul sec. XIX - începutul sec. XX, la sud erau secete
frecvente şi ţăranii au venit în oraşe. Drept urmare mediul infractorilor a fost
completat considerabil. La începutul sec. XX a apărut racketul şi aşa-numitul
protecţionism. După revoluţia din octombrie 1917 şi războiul civil a crescut rapid
numărul infracţiunilor violente şi acaparatoare. Puterea bolşevistă însă a suprimat-
122
o într-un timp foarte scurt. Metodele au constituit represiile crunte şi controlul
strict asupra fiecărei persoane. Totodată, criminalitatea profesională nu a putut fi
dezrădăcinată.
Teza vestitului criminolog Dürkheim despre neîncrederea cetăţeanului mediu
în sistemele normative care nu reflectă realitatea vieţii a fost confirmată şi de
situaţia din URSS. La sfîrşitul anilor '70 deficitul de mărfuri de larg consum a
condiţionat apariţia unei reţele de ateliere clandestine care produceau mărfuri de
cerere sporită. Astfel, a apărut o nouă specialitate criminală - „ ţehovic "
(„цеховик").
In scurt timp „ţehovicii" au acumulat sume gigantice pe cale ilegală. Anume
aceste resurse au atras atenţia sporită a infractorilor. Ei au devenit obiectul ideal
pentru şantaj şi estorcări şi foarte rapid au ajuns sub controlul criminalităţii.
Astăzi putem afirma că obţinerea unei baze materiale de către lumea
criminală a determinat, în mod firesc, creşterea criminalităţii organizate şi a celei
profesionale la sfîrşitul anilor '80- începutul anilor '90. In această perioadă au
început însă şi reformele radicale în societatea noastră şi constituirea unui stat de
drept.

16.3. Starea actuală a criminalităţii profesionale şi măsurile de combatere

a ei
Criminalitatea profesională actuală are caracter multiplanic şi multiaspectual.
La sfîrşitul sec. XX, după datele oficiale, existau mai mult de 100 de specialităţi
criminale, iar în prezent numărul lor e de două ori mai mare decît la începutul
secolului respectiv.
Dintre infractorii profesionişti fac parte: infractorii din elita politică, hoţii,
escrocii, falsificatorii de bani, jefuitorii şi ucigaşii la comandă profesionişti.
Un pericol sporit prezintă astăzi ucigaşii. Aceştia pot fi clasificaţi în şase
grupuri:
1. Şomerii - oamenii de pe cea mai joasă treaptă socială care sînt gata să
realizeze comanda pentru o plată mizeră;
2. Combatanţii („бойцы") - membrii grupărilor criminale care lichidează
victimele potenţiale la comanda „autorităţilor". Onorariul lor nu depăşeşte 1 -2 mii
de dolari;
3. Foştii sportivi (paznici) - fac cursuri de pregătire specială pentru comiterea
omorurilor la comandă. Onorariul lor este de 2-5 mii de dolari;
4. „ Profi" - foştii luptători din trupele cu destinaţie specială, din trupele de
debarcare sau din infanteria maritimă, care activează doar la solicitare. Onorariul
lor ede 10 mii de dolari şi mai mult;
5. „Superprofi" - elita voluntarilor aleasă dintre ofiţerii structurilor de forţă şi
a organelor de informare. Onorariul lor este de 50 mii de dolari şi mai mare. De
regulă activează de unii singuri;
6. „ Comisia criminală " - grupări ce constau din organizator, ucigaşi şi
traficanţi de arme.
În mod separat ar trebui să examinăm hoţii de buzunare care se referă la
specialiştii de înaltă calificare din lumea criminală. Acest grup crirninalprezintăun
123
interes deosebit deoarece are o mulţime de specializări înguste şi posedă o
subcultură criminală pronunţată (jargon, tradiţii).
Hoţii de buzunare se divizează în 7 specialităţi fundamentale, după locul
comiterii infracţiunilor:pieţarii („рыночники")- sînt acei care „lucrează" în pieţe;
maidanşciki („майданщики") - în trenuri; rutierii - în orice tip de transport urban;
magazinierii - în magazine; teatralii - în teatre; de stradă - pe străzi şi pieţe. După
metoda de comitere a furturilor se disting de asemenea 7 specialităţi:
1) tehnicienii („технари") - comit infracţiuni prin metode tehnice speciale;
2) şirmacii („ширмачи") - comit furturi ascunzmdu-şi mîinile cu diverse
obiecte (trenduri, genţi, buchete de flori);
3) pescarii - comit furturi cu ajutoml unor cîrlige speciale;
4) chirurgii- folosesc pacienţii;
5) şcipacii („щипачи") - fură din genţi tăindu-le;
6) zgîlţîitorii („трясуны")-împing obiectul pe care vor să-1 fure printr-o
mişcare bmscă;
7) gentarii („сумочники") - fură din genţi fără a uza de vreun oarecare
instrument.
În afară de acei enumeraţi mai există specialişti care facilitează activitatea
executorilor principal i. E vorba în particular de „propolişciki" („пропольщики") -
persoanele care preiau obiectele furate imediat după comiterea infracţiunilor, şi de
„tirşciki" („терщики") - care distrag atenţia victimei. Cu cît mai înaltă e calificarea
hoţului cu atît mai activ este. In mediu un hoţ de buzunar comite 25-30 de furturi
în lună. In prezent furturile de buzunar manifestă tendinţe de creştere. Acest fapt e
condiţionat de următorii factori:
1) şomajul răspîndit care provoacă oamenii să caute mijloace ilegale de
existenţă;
2) latenţa sporită a acestui tip de infracţiuni;
3) problemele de documentare adecvată a infracţiunii, pentru a crea
perspective pentru o decizie acuzatoare ajudecăţii. în prezent se dezvoltă la scară
mare prostituţia profesională care a devenit o afacere rentabilă. In cadml acesteia,
în afară de participanţii nemijlociţi (clientul şi prostituata), activează alte persoane
cointeresate: speluncii, furnizorii de „marfa vie", şoferii, paznicii etc. Totodată
„industria" sexuală e legată de circulaţia ilegală a substanţelor narcotice şi
stupefiante, de răspîndirea ilegală a bolilor venerice şi a SIDA, de escrocherii,
corupţie şi alte infracţiuni.
Un tip nou de criminalitate profesională constituie infracţiunile
computaţionale. Pentru pătrunderea nesancţionată în sistemele informaţional-
telecomunicaţionale sînt angajaţi specialişti de înaltă calificare care ulterior devin
infractori profesionişti - hackeri.
Organele de ocrotire a normelor de drept se ciocnesc tot mai frecvent de
escrocheriile computaţionale. Introducerea, schimbarea, modificarea sau
distrugerea datelor sau programelor, precum şi alte intervenţii în procesul de
prelucrare a informaţiei aduc hackerilor venituri enorme, iar structurilor de stat sau
comerciale - pierderi irecuperabile. „Spargeri" computaţionale constituie, de
asemenea, deteriorarea sistemului de securitate al computerului, ştergerea sau
124
falsificarea itrformaţiei. In afară de aceasta, tehnologiile computaţionale sînt
utilizate pe larg de centrele tenebre de convertire a valutei, ceea ce le permite
cliendlor să se eschiveze de la plata impozitelor în sumă de milioane. (Lupta cu
criminalitatea profesională presupune realizarea unui complex de măsuri
economice, sociale şi juridice, cu participarea activă a societăţii. Activitatea
profilactică trebuie întemeiată pe baze juridice modeme. E vorba în primul rînd de
perfecţionarea legislaţiei penale, procesual-penale şi execuţional-penale. în acest
scop e nevoie de conştientizarea comună a necesităţii următoarelor completări:
a) în Partea generală a Codului penal să fie definită noţiunea de infractor
profesionist;
b) pentru persoanele recunoscute drept infractori profesionişti, pedeapsa
finală să fie determinată prin cumularea sancţiunilor prevăzute pentru fiecare
episod al activităţii lor infracţionale.
A.I. Gurov propune să fie create condiţii care ar face ca comiterea
infracţiunilor să fie neprofitabilă din punct de vedere economic. Din păcate, în
cazul dat realizarea unor asemenea condiţii este practic imposibilă, dar pot fi create
altele, care ar face răsplata pentru infracţiune să fie profitabilă pentru stat şi pentru
păgubiţi. Evident aceasta implică reformarea esenţială a sistemului penitenciar.
O importanţă majoră are perfecţionarea activităţii organelor de ocrotire a
normelor de drept în lupta cu criminalitatea profesională. Specializarea şi
integrarea infi-actorilor profesionişti impune luarea unor măsuri adecvate din
partea organelor de drept. Printre acestea incontestabil am putea considera
specializarea subdiviziunilor corespunzătoare ale MAI. Astfel, în ultimul timp, au
apărut două direcţii principale noi în activitatea acestora - lupta cu crima
organizată şi lupta cu infracţiunile economice. A fost creat de asemenea Biroul
Naţional al Interpolului, ceea ce permite să opunem o rezistenţă activă şi eficientă
criminalităţii profesionale internaţionale. S-a optimizat coordonarea acţiunilor
privind schimbul de informaţie operativă între diverse structuri de forţă ce
contribuie la combaterea criminalităţii profesionale.
O problemă aparte constituie lupta împotriva utilizării ilegale a tehnicii
computaţionale. Pe de o parte, nu există suficienţi specialişti de anchetă, iar pe de
altă parte - specialişti ce ar cunoaşte tehnologiile computaţionale la nivel de
programare. Astfel a apărut necesitatea de a pregăti astfel de specialişti în
instituţiile de învăţămînt ale MAI, studiind experienţa mondială în acest domeniu.
în Statele Unite a fost elaborat modelul de resocializare a foştilor hackeri.
E foarte îngrijorător gradul înalt de neîncredere al populaţiei faţă de organele
de drept. Practica a demonstrat eficienţa scăzută a luptei cu criminalitatea cînd în
ea sînt implicate exclusiv forţele sus-numite. De aceea una din sarcinile acestei
lupte trebuie să constituie stabilirea relaţiilor strînse cu societatea. Specialiştii în
domeniu afirmă că tradiţiile criminale precedă manifestarea criminalităţii
profesionale. Astfel, trebuie dezvoltată antipropaganda orientată spre distrugerea
aureolei romantice create înjurul „ autorităţilor " criminale.
Trebuie discreditată subcultura criminală şi purtătorii ei. Aceasta va contribui
la reducerea numărului minorilor care comit infracţiuni de dragul romanticii, iar

125
suportînd pedeapsa în instituţiile private de libertate, de fapt fac şcoala ciiminalului
profesionist.

16.4. Prevenirea criminalităţii profesionale

Studiind problema prevenirii criminalităţii profesionale trebuie să relevăm în
primul rînd măsurile de luptă cu profesionalismul criminal. Activitatea organelor
de drept privind prevenirea infracţionalităţii profesionale este organizată la trei
niveluri: 1) de dirijare; 2) organizaţional; 3) organizaţional-tehnic.
Măsurile de dirijare includ, în primul rînd, acţiunile economico-juridice,
scopul cărora este neutralizarea capacităţii de îmbogăţire a criminalilor
profesionişti, deoarece baza lor este fondul material, care pe de o parte cuprinde
mijloacele financiare ale elementelor criminale, iar pe de altă parte - posibilitatea
de completare permanentă. La etapa actuală e importantă asigurarea protecţiei
economico-juridice, care ar exclude sau lichida orice intenţii de atentare asupra
proprietăţii de stat şi private. Mult mai dificilă este prevenirea infracţiunilor
Comise cu ajutorul tehnicii computaţionale. Evident, măsurile economico-juridice
necesită cercetarea multor sfere economice, ţinînd cont de condiţiile restructurării
lor şi de prognozele ştiinţifice privind cauzele şi condiţiile probabile de comitere a
infracţiunilor în domeniul lor. Or, neutralizarea determinantelor criminalităţii
economice este primul şi poate, principalul factor de prevenire a criminalităţii
profesionale. Dintre măsurile economico-juridice de prevenire a criminalităţii
profesionale face parte de asemenea activitatea centralizată a organelor de drept şi
financiare privind depistarea şi confiscarea mijloacelor financiare enorme
acumulate de infractori, care constituie case hoţeşti comune sau particulare.
Orientarea ideologică în profilaxia criminalităţii profesionale include
discreditarea tradiţiilor criminale, subminarea autorităţii liderilor din mediul
criminal, precum şi formarea la cetăţeni a unei atitudini corespunzătoare faţă de
subcultura antisocială, în scopul diminuării mecanismului de influenţare a acesteia
asupra minorilor. în acest caz este foarte importantă utilizarea planică a mijloacelor
mass-media.
Măsurile organizaţionale de dirijare includ perfecţionarea nemijlocită a
activităţii organelor de drept în lupta cu criminalitatea profesională. Rezultaţi
vitatea acesteia depinde de un şir de factori:
1) activitatea organelor de drept trebuie să se bazeze pe datele obiective
despre fenomenul cercetat, precum şi pe prognozarea ştiinţifică a modificărilor
posibile ale indicilor calitativi şi cantitativi;
2) sporirea independenţei verigilor dejos ale sistemului de protecţie a
dreptului, în special ale organelor afacerilor interne;
3) condiţia obligatorie a perfecţionării activităţii este crearea unui aparat de
cadre profesional instruit şi dedicat cauzei justiţiei, atît în cadrul judecăţii,
procuraturii, cît şi în organele afacerilor interne.
Se impune de asemenea revizuirea stimulării materiale a muncii anumitor
categorii de colaboratori ai organelor de drept. Pentru ilustrativitate am putea
prezenta următorul exemplu. Colaboratorii din cadrul poliţiei judiciare lucrează în
fond cîte 13-14 ore în zi. Munca lor e legată de risc, suprasolicitarea psihologică şi
126
fizică, dar este remunerată la fel ca şi a oricărui colaborator din organele afacerilor
interne.
Măsurile organizaţionale prevăd elaborarea şi luarea unor decizii concrete
privind perfecţionarea luptei cu criminalitatea profesională şi de aceea se bazează
pe tezele cu caracter de dirijare examinate mai sus. Măsurile organizaţionale
trebuie să fie complexe, adică să cumuleze toate verigile organelor de drept ale
ţării. Procesul de combatere a criminalităţii nu trebuie tratat de pe poziţiile cerinţei
de suprimare rapidă a acesteia, ci de relevare şi lichidare a cauzelor de săvîrşire a
infracţiunilor. E de menţionat şi alt fapt - starea criminalităţii e determinată nu doar
de indicii cantitativi, ci şi de cei calitativi care reflectă creşterea crirninahtăţii
profesionale.
Măsurile organizaţional-tactice de prevenire a criminalităţii profesionale sînt
puţin studiate şi reflectate în literatura juridică. Una din cauze constituie faptul că
un timp îndelungat profilaxia infracţiunilor comise de imractorii profesionişti era
identificată cu pedeapsa penală pentru comiterea unor atare infracţiuni. Unii jurişti
şi în prezent tratează scaunul acuzaţiilor drept metodă eficientă de reducere a
comportamentului deviant. Totuşi, cauzele de renunţare benevolă la activitatea sa
de către infractorii profesionişti nu sînt atît de frecvente. Acesta însă nu este un
indice al absenţei măsurilor profilactice, ci al calităţii lor joase. De aici rezultă că
societatea ce tinde spre instaurarea unui stat de drept şi spre umanizarea politicii
penale trebuie să-şi orienteze eforturile spre profilaxia reală a criminalităţii, creînd
o bază juridică corespunzătoare sigură. Ori, după părerea noastră, profilaxia nu e
doar mai umană decît pedeapsa, ci şi mai ieftină din punct de vedere economic.
Organizarea activităţii profilactice trebuie precedată de aprecierea stării
crirninahtăţii profesionale şi de specificul transformării ei în formă organizată.
Ultimul e determinat de următoarele circumstanţe:
a) creşterea numărului atacurilor banditeşti, al furturilor şi jafurilor comise
prin spargerea locuinţelor, extorcare, escrocherii în procesul cumpărării-vînzarii
automobilelor, schimbului valutar, jocurilor electronice şi alte tipuri de infracţiuni
profesionale;
b) utilizarea de către infractori la comiterea infracţiunilor a uniformei
poliţieneşti, a instrumentelor de lucru special elaborate sau adaptate (arme
automate, staţii radio, substanţe explozibile sau otrăvitoare);
c) relevarea cazurilor de cooperare a elementelor criminale cu anumiţi
colaboratori ai organelor de protecţie a dreptului sau ai altor organe;
d) datele privind desfăşurarea pe teritoriu a întîlnirilor elementelor criminale,
a ciocnirilor dintre infractori sau grupe criminale cauzate de împărţirea sferelor de
influenţă între ele;
e) prezenţa informaţiei din instituţiile de corecţie prin muncă despre
furnizarea, prin canale ilegale, a produselor alimentare, a substanţelor stupefiante,
a banilor din fondurile hoţeşti pentru asigurarea liderilor ce se află în instituţiile
privative de libertate.
Dacă e să vorbim despre metodele tehnice de prevenire a infracţionalităţii,
atunci, de exemplu, la analiza creşterii furturilor din buzunare s-a depistat că e
strîns legată de funcţionarea nesatisfăcătoare a transportului pe anumite rute, de
127
suprapopularea magazinelor, de lipsa grupurilor operative de poliţie în locurile cu
criminogenitate sporită. Activitatea hoţilor de apartamente e facilizată de uşile
neîntărite, de construcţia primitivă a lacătului, de prezenţa redusă a mecanismelor
codificate la uşile de la scară, precum şi de condiţiile victimologice create de
locatarii înseşi (a patra parte a furturilor sînt condiţionate de aceste circumstanţe).
în diverse locuri aceste împrejurări au un anumit specific. Lichidarea lor este prima
treaptă în prevenirea activităţii infracţiunilor profesionale. Organele afacerilor
interne trebuie să organizeze operaţii speciale în raiduri. E vorba de măsuri de
depistare şi înlăturare din locurile publice a categoriilor de infractori care comit
infracţiuni. De regulă, în rezultatul blocării raioanelor sau oraşelor sînt reţinuţi un
număr mare de vagabonzi, infractori „migratori" care comit furturi şi escrocherii,
realizatori de substanţe narcotice şi stupefiante.
Măsurile profilaxiei individule, spre deosebire de cele generale, sînt orientate
nemijlocit spre personalitatea infractorilor profesionişti şi spre circumstanţele care
le detennină poziţia antisocială. Influenţa educativă individuală asupra persoanei
infractomlui include prevenirea comportamentului antisocial al persoanelor care nu
au orientare antisocială stabilă. Evident în acest caz sînt utilizabile măsurile
pedagogice. Vorbind însă de prevenirea infracţiunilor de către profesionişti,
menţionăm inevitabilitatea măsurilor de constrîngere, deoarece multe persoane nu
se supun reeducării fiind, în fond, incorijabile şi ei singuri îşi tolerează această
calitate. De aceea e important să fie luate, în paralel cu profilaxia individuală,
măsuri complexe de suprimare a activităţii criminale la etapa pregătirii infracţiunii
sau atentării.
Măsurile sus-numite vor permite scăderea nivelului criminalităţii profesionale
şi crearea condiţiilor în care persoanele ce au comis pentru prima dată o infracţiune
nu s-ar transforma în infractori profesionişti.
Rolul decisiv însă îl au măsurile general-sociale de profilaxie de proporţii,
care vizează nu doar criminalitatea profesională, ci şi acea economică,
corupţională, organizată şi recidivă. Prin esenţă, toate aceste tipuri de criminalitate
sînt condiţionate de factori omogeni sau chiar identici.

TEMA 17. Criminalitatea economică. (2 ore)

17.1. Noţiunea de criminalitatea economică.
17.2. Clasificarea infracţiunilor economice.
17.3. Caracteristica criminologică a persoanelor ce comit infracţiuni
economice.
17.4. Determinantele criminalităţii economice.
17.5. Prevenirea infracţiunilor din domeniul economiei.

17.1. Noţiunea de criminalitatea economică.

Deşi are o istorie scurtă acest tip de criminalitate constituie unul din cele mai
mari perioade ce ameninţă securitatea naţională şi cauzează societăţii prejudicii
morale şi materiale enorme.
După al Doilea Război Mondial specialiştii în domeniul dirijării au înţeles că
dirijarea nu este un atribut doar din sfera producţiei, ci este specific oricărei
128
activităţi sociale, ea creează de sine stătător şi lărgeşte permanent baza de
îmbogăţire a societăţii. Baza dată o constituie informatica, utilizarea proprietăţii
intelectuale ca obiect al managementului. Aceasta necesită controlarea producţiei
şi, în special, a evidenţei contabile. Ultima este orientată victimologic, în prezent
asupra organizării controlului asupra salariului ca tip tradiţional de cheltuieli de
producţie. în anii '20 ai sec. XX acest control era fundamental, deoarece greutatea
specifică a acestor cheltuieli constituia 80% din cheltuielile de producţie, pe cînd
azi nu e mai mare de 8-12 %.
Cheltuielile principale sînt însă pentru procesele informaţionale care
controlează starea producţiei şi căile de sporire a productivităţii muncii. Totuşi,
acestea deocamdată nu au devenit obiect important al evidenţei contabile şi de
aceea sînt în afara controlului. Acesta este unul din factorii esenţiali care au
condiţionat apariţia criminalităţii economice. Ea constituie, în esenţă,
criminalitatea dirijării, care parazitează pe baza neajunsurilor tuturor verigilor de
dirijare pe verticală.
In afară de aceasta răspîndirea acestui tip de criminalitate a fost condiţionată
în mod considerabil de lapsusurile în reglarea juridică a relaţiilor economice.
Proporţiile şi ritmul creşterii criminalităţii în republica noastră, care aparcurs
abia prima etapă a transformărilor reorganizaţionale şi încă nu şi-a reglat
raporturile economice, se caracterizează atît prin crearea formelor criminale ale
businessului, cît şi prin criminalizarea mecanismului economic în genere.
Infracţiunile economice includ astăzi un spectru larg de acţiuni diverse după indicii
juridico-penali, combaterea cărora necesită o abordare corespunzătoare din partea
statului, asigurare materială şi perfecţionarea legislaţiei în vigoare, în conformitate
cu cerinţele actuale. Deficienţele date provoacă discordanţa între interesele statului
şi ale subiecţilor economici. Aceasta îi impune să-şi tăinuiască veniturile, să nu
plătească impozitele, să realizeze anumite operaţii în sectorul tenebru. Statul, în
scopul susţinerii ordinii de drept declarate, este obligat să treacă la metodele
administrative de dirijare a economiei, să ia măsuri fiscale severe, să amplifice
urmărireapenală asupra activităţii economice tenebre. Totodată, prin asemenea
metode nu poate fi stopată sau prevenită creşterea criminalităţii economice,
inclusiv a formelor ei organizate care se modifică permanent. Pentru a înţelege
logica acestor schimbări, trebuie determinat obiectul criminalităţii economice şi
legităţile de dezvoltare a ei.
Dacă la începutul sec. XX un factor important al producţiei era dreptul de
proprietate asupra mijloacelor de producţie şi, respectiv, criminalitatea economică
însemna atentarea asupra acestora, apoi pe la mijlocul sec. XX se atenta asupra
ordinii de dirijare a economiei, care provoacă dezechilibrul ei şi deformează
structura producţiei.
In fosta URSS criminalitatea economică a obţinut un caracter masiv în anii
'70 - '80 - în perioada stagnării, deşi puterea oficială nega categoric acest fapt. Ea
era legată în primul rînd de starea critică a economiei, de spiritul negospodăresc, de
lipsa controlului asupra raportului dintre muncă şi consum.
încălcările grave în repartizarea muncii au provocat un proces stihiinic de
redistribuire a bogăţiilor naţionale, care s-a transformat ulterior în unul criminal
129
organizat. Aşa-numiţii,, ţehoviki "şi-au investit banii în producţia ilegală şi luptau
între ei pentru pieţe de desfacere. In perioada stagnării în URSS s-au format nu
doar clanuri criminale, ci baza „puterii a cincia". După dezintegrarea URSS în
1991 a decăzut controlul adrninistrativ, iar diverse forme de control economic
(financiar, valutar, impozitar, vamal) au început să apară în republica noastră doar
în anul 1995.
Cercetări criminologice esenţiale ale criminalităţii economice au realizat un
şir de savanţi din străinătate printre care Newmen (1958), Mannheim (1965),
Edelhertz (1970), Klinard (1979), Kaizer (1980), Tideman (1984), Şnaider (1987)
ş.a.
Fondatorul teoriei criminalităţii economice, criminología american
E.Satherlend, în anul 1939 a introdus noţiunea de criminalitate a „gulerelor albe",
care includea activitatea ilegală a corporaţiilor şi, în primul rînd, a managerilor lor.
în literatura criminológica autohtonă problema criminalităţii economice a fost
abordată abia la începutul anilor '70. Atunci au început să fie utilizaţi asemenea
termeni ca „ criminalitate în sfera economică ", „infracţiuni economice", „sabotaj
economic", „spirit negospodăresc ", „ risipă ", „ corupţie ", „ spălarea banilor " etc.
Noţiunile de „irifractiuni economice" şi „infracţiuni în domeniul economiei"
sînt tratate adeseori drept identice. O.M.Iakovlev menţionează că „infracţiunile
economice" (delapidări, furturi, mituire, înregistrarea suplimentară etc.) sînt
infracţiuni acaparatoare şi, totodată, sînt infracţiuni în domeniul economiei.
Criminalitatea economică e determinată de el drept totalitatea atentatelor cu scop
acaparator asupra proprietăţii, sau ordinii de dirijare a economiei naţionale, comise
de persoanele ce ocupă anumite poziţii sociale în structura economiei şi au anumite
atribuţii, împuterniciri legate de acestea. Noţiunea de criminalitate economică este
nu doar juridico-penală, ci şi criminológica. Temei de grupare a acestor inffacţiuni
constituie legătura lor cu particularităţi concrete ale mecanismului economic.
V.M.Esipov defineşte această criminalitate drept acţiuni orientate spre obţinerea
unor avantaje economice prin metode ilegale, săvârşite de către subiecţii activităţii
economice.
Eforturile de bază ale cercetătorilor ce au studiat acest fenomen au fost
orientate spre determinarea subiectului şi obiectului atentatelor economice.
E.Satherlend a atras atenţie persoanelor ce ocupă o poziţie socială înaltă şi comit
infracţiuni în procesul activităţii profesionale. Totodată, pentru majoritatea
definiţiilor modeme ale criminalităţii economice e specific faptul că nu vizează
subiectul infracţiunii. Aceasta se explică prin faptul că în anii 70 ai sec. XX s-a
lărgit considerabil şirul de acţiuni care constituie infracţiuni economice.
Infracţiunile date sînt comise de regulă de întreprinzătorii particulari împotriva
concurenţilor (încălcarea regulilor de concurenţă, spionajul industrial), de anumiţi
întreprinzători împotriva statului (obţinerea ilegală a creditului de stat) sau de un
grup de îhtrepririzătoriîmrx)mVa sistemul^ economic (încălcarea regulilor
concurenţei), sau împotriva societăţii (irrffacţiuni ecologice).
E de menţionat că infracţiunile economice nu pot fi identificate cu „economia
tenebră" care în ultimul timp e tot mai cercetată. Mult mai completă e definiţia dată

130
de E.Feig: economia tenebră include activitatea economică care, din anumite
motive, nu e trecută în evidenţa statistică oficială.
Reieşind din aceasta el distinge 2 componente de bază ale economiei tenebre:
1) activitatea economică legală, netăinuită, care nu este impozitată şi, din
anumite motive, nu este inclusă în statistica oficială („economia neformală");
2) activitatea economică ilegală conştient tăinuită. |
Legislaţia ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată determină drept infracţiuni
economice grave diverse încălcări ale regulilor concurenţei libere.
Acest tip de încălcări reflectă trăsăturile caracteristice de bază ale obiectului
criminalităţii economice. E cunoscut faptul că concurenţa constituie un factor de
autoreglare şi autodirijare al subiectelor economiei de piaţă. Ea subordonează
interesele personale celor sociale, impune producătorii de mărfuri să reducă
cheltuielile de producţie şi să sporească calitatea produselor şi serviciilor. Astfel,
concurenţa este factorul fundamental al sistemului de dirijare a economiei de piaţă.
Din aceste considerente atentarea asupra concurenţei libere este examinată drept
infracţiune gravă care provoacă degradarea bazei de dirijare a economiei.
în republica noastră sînt răspândite următoarele tipuri de infracţiuni
economice:
- încălcarea regulilor de creditare;
- practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător;
- abuzurile în domeniul privatizării;
- cauzarea pagubelor statului prin operaţii comerciale ilegale, care au fost
săvîrşite prin intermediul firmelor fictive;
- escrocherii financiare;
- infracţiuni în domeniul economiei externe. Mult mai tentantă pentru
infractori este exportarea ilegală a producţiei industriale şi agrare de mare
rentabilitate, care constituie una din sursele principale de venit ale republicii;
- contrabanda şi antrenarea în activitatea infracţională a funcţionarilor de stat;
- spălarea banilor;
- producerea băuturilor alcoolice falsificate ş.a.
Criminologii din străinătate menţionează în special prejudiciul moral pricinuit
de criminalitatea economică, deoarece distruge sistemul existent al valorilor
sociale, încrederea în dreptatea şi echitatea institutelor statale ale stmcturilor de
antreprenoriat.
Reieşind din cele de mai sus constatăm că criminalitatea economică are
următoarele caracteristici:
- cuprinde diverse abuzuri ale subiecţilor gestiunii economice care atentează
asupra procesului de dirijare a economiei;
- e realizată în procesul activităţii profesionale a subiecţilor gestiunii
economice;
-, cauzează prejudicii materiale, fizice şi morale considerabile societăţii şi
anumitor cetăţeni;
- e constituită de multiple episoade ale infracţiunilor;
- e săvârşită atît de persoane fizice, cît şi juridice;

131
 - creează dificultăţi de identificare atît a criminalului, cît şi a victimelor
infractiunilor economice.
E de menţionat faptul că criminalitatea economică se caracterizează prin
latenţă înaltă. Adeseori ea e comparată cu un aisberg, nouă zecimi din masa căreia
se află sub apă. Referitor la latenţa infracţiunilor cercetătorii au făcut anumite
concluzii, printre care:
1) criminalitatea economică are, de regulă, latenţă naturală (statistica
oficială nu reflectă răspândirea criminalităţii economice, ci activismul luptei
împotriva acesteia);
2) mfracţiunile economice, în comparaţie cu alte infracţiuni, au un nivel
mai înalt de latenţă, dificultăţile obiective de demonstrare a comiterii infracţiunilor
de acest tip (a prezenţei infracţiunii, de susţinere a cauzei penale cu referire la acest
tip de infracţiune) constau în faptul că, în caz de pornire a cauzei penale, emiterea
sentinţei de condamnare e complicată de un şir de factori.
Concluzionând am putea da o definiţie amplă a criminalităţii economice care:
a) este proprie oricărui stat şi este rezultatul activităţii criminale
intelectuale a persoanei în scopul atragerii ilegale a unei părţi din resursele
economice. în ţările cu relaţii de piaţă nedezvoltate este favorizată de baza
legislativă necorespunzătoare realităţilor economice;
b) apare în domeniul dirijării proprietăţii publice sau private şi e legată
de depăşirea atribuţiilor de serviciu în scopuri acaparatoare,
c) frânează dezvoltarea relaţiilor de piaţă, a concurenţei libere şi, în final,
subminează bazele securităţii economice a statului;

e) stimulează capilarul „tenebru", compţia şi criminalitatea organizată;

f) provoacă instabilitatea socială, neîncrederea cetăţenilor cinstiţi în
capacitatea statului de a le apăra interesele.

17.2. Clasificarea infracţiunilor economice

Problemele criminalităţii economice au fost abordate la consiliile ONU
privind prevederea criminalităţii şi tratarea delicvenţilor. în una din rezoluţiile sale
Consiliul al şaptelea al ONU a definit infracţiunile economice drept deosebit de
periculoase şi a determinat necesitatea de intensificare a luptei împotriva acestora.
Schema simplificată a infracţiunilor economice a fost prezentată prin următoarea
componenţă: infracţiuni monopoliste, escrocherii (mituire, abuz de încredere,
înşelarea cumpărătorilor); escrocherii cifrice; crearea organizaţiilor fictive;
falsificarea actelor de contabilitate, încălcarea cerinţelor ergonomice şi
standardelor, erorile intenţionate în descrierea mărfurilor, concurenţa ne loială;
contravenţii financiare, eschivarea de la plata impozitelor, contravenţii vamale,
bursiere şi bancare, încălcări ce cauzează daune mediului înconjurător; „spălarea"
banilor şi a proprietăţilor obţinute pe cale ilegală.
în publicaţiile criminologilor occidentali infracţiunile economice sînt
clasificate ori în baza legislativă, ori după obiectul atentatului. Uneori gruparea
este prezentată ca o listă de delicte economice.

132
 Unele clasificări sînt elaborate după criterii concrete, cum ar fi clasificarea
profesorului german I.Kaizer. în primul grup el reuneşte infracţiunile împotriva
sistemului de schimb bancar şi acţionar, sistemului de credite, de asigurare şi
concurenţă liberă, inclusiv abuzul de încredere şi bancrotizarea fictivă, încălcarea
drepturilor de autor şi a drepturilor de marcare. în al doilea grup este eschivarea de
la plata impozitelor, infracţiunile vamale, escrocheriile cu subvenţii, extorcări şi
mituire. în al treilea bloc el include încălcarea legislaţiei privind securitatea muncii,
infracţiunile împotriva consumatorilor şi a mediului înconjurător.
Un alt savant german M.Şnaider delimitează 3 sectoare economice care
constituie obiect al atentatelor infracţionale economice:
1) infracţiuni ce atentează asupra sectomlui bancar şi ereditar;
2) infracţiuni ce atentează asupra sectomlui de construcţii şi patrimoniu
imobiliar;
3) infracţiuni ce atentează asupra sectomlui transport şi turism.
E relevantă şi o altă clasificare a infracţiunilor economice:
- infracţiuni legate de abuzul de fonduri investiţionale şi de
prejudicierea partenerilor, acţionarilor, investitorilor (operaţii ilegale
cu actele de contabilitate, cu acţiunile şi investiţiile);
- infracţiuni legate de abuzul de capitalul depozitar şi care cauzează prejudicii
creditorilor sau garanţilor (bancrotizarea fictivă, escrocherii în domeniul asigurării,
manipulaţiile cu subvenţii);
- infracţiuni legate de încălcarea regulilor de concurenţă liberă (spionajul
industrial, majorarea sau scăderea artificială a preţurilor, tranzacţia ilegală privind
fixarea preţurilor, reclama fictivă);
- infracţiuni ce lezează drepturile consumatorului (producerea mărfurilor
necalitative, escrocherii ce pricinuiesc daune consumatorilor);
- infracţiuni împotriva mediului înconjurător (poluarea bazinelor de apă şi a
atmosferei, încălcarea regulilor de construcţie etc);
- infracţiuni ce atentează împotriva sistemului financiar (escrocherii cu
resursele financiare, eschivarea de la plata impozitelor, încălcarea regulilor
comerţului etc);
- infracţiuni legate de abuzurile în domeniul asigurării sociale şi pensionare;
- infracţiuni legate de încălcarea intenţionată a regulilor tehnicii de securitate,
care pricinuieşte pagube materiale şi fizice colaboratorilor;
- mituirea comercială;
- infracţiuni computaţionale.
După părerea criminologului O. Litvac, în funcţie de subiecţi şi metodele de
comitere, infracţiunile economice trebuie divizate în trei grupuri: 1) sustragerea
patrimoniului, indiferent de forma de proprietate, prin însuşire, irosire, depăşirea
atribuţiilor de serviciu, precum şi furtul prin utilizarea accesului legal la obiectul
infracţiunii; 2) infracţiuni acaparatoare comise cu depăşirea atribuţiilor de serviciu
fără a lăsa urme ale infracţiunii (eschivarea de la plata impozitelor, escrocherii cu
resursele financiare etc); 3) infracţiuni acaparatoare în domeniul comerţului,
serviciilor şi altor forme de business particular fără depăşirea atribuţiilor de

133
serviciu şi fără semne evidente de delapidare (falsificarea banilor, contrabanda
etc).
Din punct de vedere juridico-penal infracţiunile economice sînt grupate în:
I. Infracţiuni economice cu caracter general:
a) practicarea ilegală a acţiunii de întreprinzător;
b) pseudoactivitatea de întreprinzător;
II. Infracţiuni economice în domeniul finanţelor:
a) fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi sau a titlurilor de
valoare false;
b) fabricarea sau punerea în circulaţie a cârdurilor sau a altor carnete de
plată false;
d) dobîndirea creditului prin înşelăciune;
c) încălcarea regulilor de creditare;
d) utilizarea contrar destinaţiei a mijloacelor din împmmuturile interne
sau externe garantate de stat;
e) spălarea banilor;
f) evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor;
g) abuzurile la emiterea titlurilor de valoare;
h) contrabanda;
i) eschivarea de la achitarea plăţilor vamale;
j) însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea bunurilor gajate,
sechestrate sau confiscate; k) Insolvabilitatea intenţionată; I) Insolvabilitatea
fictivă;
III. Infracţiuni economice în domeniul comerţului:
a) imitarea concurenţei libere;
b) constrîngerea de a încheia o tranzacţie sau de a refuza încheierea ei;
c) transportarea, păstrarea sau comercializarea mărfurilor supuse
accizelor, fără marcarea lor cu timbre de control sau cu timbre de acciz;
d) comercializarea mărfurilor de proastă calitate sau necorespunzătoare
standardelor;
e) înşelarea clienţilor;
f) primirea unei remuneraţii ilicite pentru mdeplinirea lucrărilor legate
de deservirea populaţiei;
IV. Infracţiuni economice în domeniul construcţiilor:
a) executarea necalitativă a construcţiilor;
b) încălcarea regulilor de exploatare, reparaţii şi modificare a locuinţelor
dintr-un bloc de locuit.
Toate clasificările expuse înlesnesc sistematizarea şi analiza amănunţită a
irifracţiunilor economice.

17.3. Caracteristica criminologica a persoanelor care comit infracţiuni

economice
Studierea personalităţii infractorilor economici permite determinarea
legităţilor lor de comportare. Pentru a caracteriza persoanele ce comit infracţiuni
134
economice e important să stabilim datele cu privire la structura personalităţii
acestora, care include indicii social-demografici şi juridico-penali, rolul şi poziţia
socială, calităţile morale, particularităţile psihologice.
Toate aceste indicii pot fi grupate astfel:
1) atitudinea faţă de diverse valori sociale, faţă de obligaţiile de muncă,
faţă de proprietate în condiţiile formării noilor relaţii economice;
2) caracterul şi valoarea economică a cerinţelor şi intereselor persoanei,
precum şi a tendinţelor şi metodelor de satisfacere a acestora (legale, ilegale,
cirminale);
3) autojustificarea faptului că activitatea criminală este utilă pentru
interesele businessului şi ale societăţii.
Pentru o caracterizare generală a personalităţii infractorului din domeniul
economic putem aplica clasificarea criminológica a infractorilor, ceea ce contribuie
la sistematizarea trăsăturilor tipologice ale unor grupuri de infractori şi la relevarea
mecanismului de formare a personalităţii lor.
în cadrul clasificării criminologice o importanţă deosebită are determinarea
gradului de comunitate, generalitate al grupurilor de clasificare. Mult mai generală
dintre acestea este grupul persoanelor ce comit infracţiuni economice. La etapa
următoare delimităm persoanele ce comit anumite tipuri de infracţiuni economice
(împotriva proprietăţii, în domeniul antreprenori al etc.). Alte grupări pot fi
efectuate după articolul din codul penal în incidenţa căruia se află infracţiunea
comisă, după regiuni, după indici speciali sau de alt gen (de exemplu, în cazul
delapidărilor la locul de muncă se delimitează persoanele care comit delapidări
într-un anumit domeniu al economiei, sistem financiar, sferă a serviciilor etc.)
Criminologii autohtoni au făcut cercetări ale subiecţilor infracţiunilor de
sustragere comise la locul de lucru, în cadrul industriei alimentare, comerţului şi
alimentaţiei publice. în particular s-a determinat faptul că 37% din infracţiuni au
fost comise de persoanele material responsabile, iar 11% - de alţi funcţionari.
Toate aceste infracţiuni erau comise după un plan elaborat din timp.
Infractorii economici pot fi clasificaţi în funcţie de domeniul în care comit
infracţiunile: în domeniul impozitar, fmanciar-creditar, antreprenorial, bugetar,
comercial, al serviciilor comunale etc. Intr-un gmp aparte sînt delimitate
persoanele care practică fabricarea sau realizarea banilor sau hîrtiilor de valoare
false; fabricarea în scopul realizării, realizarea sau utilizarea în alt mod a hîrtiilor
de valoare false nestatale; falsificarea mărcilor poştale şi a biletelor de călătorie;
fabricarea ilegală, falsificarea, utilizarea sau realizarea timbrelor false ale
impozitelor indirecte. Persoanele care comit astfel de infracţiuni, după
caracteristicile criminologice, se referă la escroci de tip general-penal.
Caracterizînd persoanele ce atentează asupra obiectelor privatizate, trebuie să
ţinem cont de faptul că în cadml acestui proces există posibilitatea legalizării
capitalurilor tenebre. Conducătorii structurilor privatizaţionale tind să acapareze
proprietatea de stat, sa-şi însuşească pachetul acţiunilor de control ale
întreprinderilor privatizate. în scopul diminuării preţului de vînzare al obiectelor
expuse la aucţion, infractorii utilizează relaţiile corupte şi neutralizează concurenţii
constrîngîndu-i să renunţe la participarea la negociere. Această situaţie contribuie
135
la crearea stmeturilor criminale, la formarea conducătorilor acestora, care
influenţează distructiv asupra dezvoltării normale a pieţei de mărfuri şi servicii. în
rezultatul concurenţei necinstite apare o categorie de persoane care impun creşterea
artificială a preţurilor sau menţinerea acestora în continuare; fac uz de violenţă
pentru schimbarea sau fixarea artificială a preţurilor; acţionează împotriva
activităţii antreprenoriale legale; impun îndeplinirea sau neîndeplinirea
obligaţiunilor juridico-penale; aplică alte metode de violenţă ce pot fi calificate
drept infracţiuni împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii, cinstei şi demnităţii
cetăţenilor.
O infracţiune economică tipică pentru gospodăriile agrare este sustragerea,
însuşirea roadei. Mai mult de 60% din aceste infracţiuni sînt comise de angajaţii
acestor gospodării, inclusiv de persoanele ce se ocupă de colectarea, transportarea
şi depozitarea roadei. Dintre aceştia, şoferii maşinilor de transportare constituie
25%, funcţionarii -10%, tractoriştii - 8,7%, combainerii- 5,8%, lucrătorii de la
depozit-4,5%.
Dacă e să caracterizăm persoana delapidatorului în genere,
trebuie să menţionăm că raportul dintre femei şi bărbaţi este aproape egal:
40:60 % respectiv, pe cînd în cadrul criminalităţii în genere acest raport este de
2:8. Aceasta se explică prin faptul că femeile mai frecvent ocupă funcţii ce ţin de
evidenţă, deservirea valorilor material-comerciale în domeniul comerţului şi
prestarea serviciilor sociale. Totodată, printre foşti conducători de diferit nivel,
care constituie 1/3 dintre condamnaţii pentru furturi organizate, domină bărbaţii.
Mult mai mare este procentul bărbaţilor condamnaţi pentru mituire (70%).
După datele cercetărilor criminologice doi din trei condamnaţi pentru
infracţiuni economice au studii medii sau superioarejFiecare a cincia delapidare
comisă prin depăşirea atribuţiilor de serviciu este săvîrşită în grup-jn ultimul timp
se observă tendinţa de creştere a criminalităţii economice organizate, ceea ce
reprezintă un nou nivel calitativ al criminalităţii profesionale de grup. Gmpările
criminale organizate din domeniul economic se caracterizează printr-un nivel înalt
de asociere a infractorilor în limitele regiunii, ţării, prin ierarhizare strictă,
delimitare a liderilor, care nu participă la comiterea infracţiunilor concrete, ci
îndeplinesc funcţii organizatorice, de dirijare, ideologice şi corupţionale. Ei atrag
în criminalitatea economică funcţionari de stat, inclusiv colaboratori ai organelor
de ocrotire a normelor de drept, pentru a-şi masca activitatea criminală şi a lichida
concurenţii afacerii.
Se observă de asemenea joncţiunea infractorilor economici cu reprezentanţii
criminalităţii general-penale, pe de o parte, şi ai economiei tenebre, pe de altă
parte, drept motive de practicare a criminalităţii infracţionale în domeniul
economiei constituie aviditatea, lăcomia de bogăţii imense, tendinţa de a poseda
obiecte de prestigiu neaccesibile oamenilor simpli, ocuparea funcţiilor înalte în
structurile puterii şi alte structuri. în cadrul grupurilor criminale organizate o parte
a mijloacelor obţinute pe cale ilegală sînt repartizate pentru mituirea persoanelor
„necesare".

17.4. Determinantele criminalităţii economice

136
 Analizînd acest fenomen trebuie să ţinem cont nu doar de factorii de scurtă
durată (temporari, trecători), ci şi de acei de durată medie şi lungă, care detenriină
tendinţele de dezvoltare a criminalităţii economice. Factorii descurta durată
acţionează de regulă în perioada proceselor de tranziţie din societate care durează
de la cîteva luni pînă la cîţiva ani. Drept exemplu ar fi acumularea iniţială de
capital în republica noastră, redistribuirea proprietăţii etc. După 1990 s-au suprapus
factorii negativi legaţi de criza financiară globală. Factorii de durată medie
acţionează la anumite etape de transformare a societăţii. Asemenea etape durează
uneori pînă la 40 de ani, în care timp au loc schimbări esenţiale în funcţionarea
economiei. Factorii de lungă durată de existenţă a criminaHtăţii economice îşi au
rădăcinile în contradicţiile de dezvoltare a societăţii, în schimbarea formelor de
proprietate, în problemele de integrare a ţării pe piaţa mondială, în tradiţiile vieţii
economice, în gradul de asigurare juridică şi informaţională a activităţii
antreprenoriale etc.
Astfel, sectoml enorm al economiei tenebre din republica noastră e legat de
problema nesoluţionată a integrării proprietăţii private în sistemul economic, de
excluderea oficială a acesteia din sistem şi totodată de utilizarea vastă ilegală a
institutului proprietăţii private în cadrul economiei. Plus la aceasta !lipseşte(o
tradiţie de existenţă a proprietăţii private, a societăţii civile, a democraţiei, aunui
sistem dezvoltat de control social asupra organelor puterii, izolarea economică
relativă a ţării/etc.
Criminalitatea economică este influenţată nu doar de relaţiile economice ci şi
de alte tipuri de relaţii sociale - politice, juridice, culturale, psihologice.
Contradicţiile dintre diverse ramuri ale puterii de stat nu doar suprimă posibilitatea
realizării unei politici de stat unice de reformare a economiei, dar creează un
anumit vacuum de putere, dispersează spaţiul politico-economic pe părţi separate,
de care caută să profite grupările oligarhice contrar intereselor generale de stat. Un
alt fenomen al realităţii din republica noastră este psihologia de respingere a
economiei de piaţă a populaţiei, apercepţia succesului personal al unor persoane
aparte, tendinţa de a explica acesta doar printr-un suport criminal al afacerii.
Reieşind din cele de mai sus, să delimităm determinantele fundamentale ale
criminalităţii economice din republica noastră la etapa actuală de dezvoltare, ţinînd
cont de factorii de scurtă durată, de durată medie şi lungă.
Factorii de lungă durată:
- imperfecţiunea mecanismului economic de utilizare a diverselor forme de
proprietate, expulzarea proprietăţii private din cadrul sistemului oficial de gestiune
economică;
- lipsa relaţiilor de piaţă civilizate, a concurenţei cinstite, prezenţa unor
multiple disproporţii (ale preţurilor, ramurale etc.);
- vacuumul informaţional referitor la multiple procese social-economice,
decizii de dirijare şi la controlul asupra îndeplinirii acestora;
- lipsa unor tradiţii democratice în mediul populaţiei (atît economice, cît şi
politice), cultura juridică slabă, ceea ce conduce la nerealizarea obligaţiilor faţă de
stat, inclusiv neachitarea impozitelor;

137
 - contradicţiile dintre sistemul administrativ de comandă la care Republica
Moldova a renunţat şi economia de piaţă, în care încă nu s-a încadrat.
Factori de durată medie:
- monopolizarea excesivă a economiei (chiar în comparaţie cu alte foste
republici ale URSS), prezenţa unui complex militar-industrial puternic dar
contradictoriu economiei de piaţă;
- specializarea producţiei şi exportului pe materie primă, ceea ce provoacă
regresul şi orientarea economiei împotriva pieţei, realizarea de către republică a
politicii de dumping pe piaţa mondială;
- implicarea administrativă excesivă în economie, limitarea activităţii de
afaceri şi a orientării spre eficienţa producţiei, cheltuielile mari pentru întreţinerea
aparatului de conducere, oferirea Mesnirilor unor persoane juridice şi fizice;
- nivelul înalt al corupţiei în sistemul organelor puterii şi dirijării de stat,
„tenebrizarea" economiei.
Factorii de scurtă durată:
- lipsa unităţii moral-psihologice a societăţii, a coordonării acţiunilor confomi
direcţiilor principale de reformare a sistemului politic şi economic;
- presiunea impozitară exagerată asupra subiecţilor economici care îi
constrînge să treacă în sectoml tenebru;
- rămînerea în urmă a asigurării juridice a contracarării criminalităţii
economice de ritmul creşterii acesteia şi necesitatea de a intensifica lupta cu ea;
- nedezvoltarea infrastructurii pieţei din cadml economiei moldoveneşti,
incapacitatea ei de a asigura rotaţia normală a investiţiilor, capitalurilor, mărfurilor,
forţei de muncă, ineficienta controlului de stat în acest domeniu;
- capacitatea scăzută de plată a majorităţii cetăţenilor, pauperizarea maselor
largi ale populaţiei, ceea ce îi plasează mai jos de limita sărăciei;
- lipsa protecţiei juridice a maj orităţii subiecţilor economici împotriva
abuzurilor, constrîngerilor şi extorcărilor funcţionarilor aparatului de stat de la
orice nivel.
Procesul de criminalizare a economiei a fost favorizat şi de imperfecţiunea
legii cu privire la antreprenoriat, în baza căreia au fost înregistrate iniţial mai multe
firme utilizate pentm legalizarea veniturilor ilegale şi voalarea diverselor acţiuni
ilicite în domeniul economiei. De producerea mărfurilor se ocupau de fapt un
număr infim de structuri antreprenoriale, majoritatea acoperind activitatea
grupurilor criminale organizate.
Prin intermediul legislaţiei imperfecte a fost dezvoltată inflaţia. Aceasta a
permis subiecţilor întreprinzători să primească credite mari cu procente simbolice
din contul resurselor diverselor bănci. Folosind aceste credite şi beneficiind de
informaţia corespunzătoare, înainte de fiecare mărire a preţurilor, ei cumpărau
mărfurile produse în sectorul economiei de stat pe un preţ de nimic. Apoi acestea
erau realizate cu preţuri mai mari de cîteva ori decît cel iniţial. Din contul acestor
vînzări se acumula capital tenebru, care era convertit şi transportat peste hotare.
Incepînd din 1996, conform) statisticii, s-a observat o tendinţă de diminuare a
nivelului criminalităţii economice. Totodată, analiza criminológica a factorilor care
influenţează criminalitatea economică şi starea luptei cu aceasta, precum şi
138
rezultatele cercetărilor ştiinţifice demonstrează că nivelul criminalităţii înregistrate
nu corespunde situaţiei criminogene reale din societate. Conform concluziilor
aprecierii experţilor, în ţările CSI rămîn în afara evidenţei peste 40% din
infracţiunile general-penale şi aproximativ 95% din infracţiunile economice şi de
serviciu.
Un factor determinant important al criminalităţii economice este şomajul care
a atins cote maj ore în ultimii ani.
Analiza datelor statistice şi a altor materiale ale organelor de ocrotire a
normelor de drept şi de control dovedesc că o creştere intensă a criminalităţii
economice are loc la nivelul privatizării patrimoniului de stat, sistemului bancar şi
financiar-creditar, activităţii economice externe, complexului energetic şi de
combustibil şi a domeniului transportului. în particular în domeniul transporturilor
a obţinut caracter de masă sustragerea încărcăturilor, abuzurile, compţia, ceea ce se
referă şi la alte ramuri ale economiei.
Un factor stimulator al criminalităţii economice este nedeterminarea privind
politica stabilirii preţurilor. Existenţa concomitentă a diferitor preţuri pentru unul şi
acelaşi produs (în special pentru mărfuri de primă necesitate) creează premise
pentru a le utiliza în scopul obţinerii unor profituri ilegale. în aceste condiţii se
lărgeşte domeniul corupţiei, relaţiile normale contractuale sînt înlocuite de
operaţiile de barter pentru satisfacerea necesităţilor unui cerc îngust de funcţionari,
precum şi pentru speculaţiile de proporţii. în plus, domină lipsa spiritului
gospodăresc, care permite tăinuirea consecinţelor contravenţiilor.
O orientare strategică pentru republica noastră ar fi formarea unei economii
mixte în baza diferitor forme de proprietate care concurează între ele. Totuşi,
lapsusurile din legislaţia noastră şi lipsa cadrelor calificate permit crearea căilor de
spălare a banilor în procesul de privatizare a proprietăţii de stat. Sînt foarte
frecvente cazurile de scădere a valorii de cost a obiectelor, de sporire a datoriilor
de credit, falsificarea actelor de audit. Drept urmare, o mare parte a mijloacelor
provenite în urma privatizării nu ajung în bugetul statului, averea este însuşită de
conducătorii întreprinderilor privatizate activitatea cărora nu este practic
controlată.

17.5. Prevenirea infracţiunilor din domeniul economiei

Dezvoltarea economică a republicii noastre a înregistrat o uşoară creştere în
ultimii ani. A crescut volumul lucrărilor de construcţie şi traficul de mărfuri pe
calea ferată, a sporit producţia în sectoml agrar. Schimbări pozitive au avut loc şi
în cadrul structurii economiei. Dezvoltarea economiei constituie un factor
primordial în profilaxia social-generală a infracţiunilor economice care are funcţia
de lichidare sau neutralizare a fenomenelor negative ce le determină.
Problema prevenirii infracţiunilor economice a fost frecvent abordată în
literatura criminológica autohtonă. în particular a fost menţionat faptul că
eficacitatea contracarării criminalităţii economice e legată în primul rînd de
perfecţionarea legislaţiei impozitare, care trebuie să aibă funcţie stimulatoare şi să
nu înăbuşe producătorul. Aceasta va lichida substratul criminalităţii economice -
economia tenebră. Această funcţie trebuie executată de puterea legislativă şi
139
executivă pentru a evita impulsurile generatoare ale tensiunii sociale, în afară de
aceasta în activitatea de creare a dreptului (legiuitorului) trebuie implementată
expertiza criminológica a proiectelor de lege. Atîta timp cît aceasta va lipsi, legile
adoptate vor fi în detrimentul cetăţenilor şi subiecţilor afacerilor personale.
Nu mai puţin importantă pentru prevenirea infracţiunilor economice este
optimizarea activităţii tuturor organelor de ocrotire a normelor de drept, a
organizaţiilor sociale implicate în această activitate. Majoritatea cercetătorilor au
ajuns la concluzia că trebuie delimitate trei direcţii ale activităţii lor de prevenire:
1) relevarea şi lichidarea (neutralizarea) factorilor criminogeni, care
condiţionează real aceste infracţiuni (prevenirea generală);
2) depistarea şi suprimarea infracţiunilor în curs de pregătire (prevenirea
specială);
3) determinarea persoanelor capabile de comiterea rnfracţiunilor şi luarea
măsurilor educaţionale faţă de ele.
In legătură cu faptul că procesul de luptă cu criminalitatea economică este
complicat, trebuie antrenat potenţialul ştiinţific al statului în scopul elaborării unor
propuneri concrete privind perfecţionarea activităţii tuturor subiecţilor profilaxiei
infracţiunilor şi coordonarea acţiunilor lor interdependente. Elaborarea măsurilor
organizational-practice e rezonabil să fie trecute în competenţa subdiviziunilor
responsabile de prevenirea infracţiunilor din domeniul economiei.
In sistemul organelor de drept aceste subdiviziuni sînt reprezentate de Centml
pentm combaterea crimelor economice şi compţiei şi Inspectoratul fiscal.
Activitatea acestor servicii, în cazul unor colaboratori incomptibih, cinstiţi şi
corecţi, trebuie să corespundă standardelor internaţionale, să fie transparentă la
maximum şi explicită atît pentm societate, cît şi pentm întreprinzători, pentm a
îndeplini cu eficienţă următoarele sarcini:
a) să prevină oportun, să descopere şi cerceteze infracţiunile din domeniul
economic comise la întreprinderi, în organizaţii, structuri comerciale, sistemele
bancar şi financiar-creditar, să obţină recompensarea deplină a pagubelor cauzate,
să asigure protecţia cetăţenilor împotriva atentatelor criminale;
b) să utilizeze activ mij bacele mass-media pentm reflectarea stării
criminalităţii economice din republică şi a direcţiilor de luptă cu aceasta.
Efect profilactic pot avea măsurile de perfecţionare a activităţii organelor de
control care să fie împuternicite cu drepturile organelor de anchetă. Conjugarea
controlului aprofundat a activităţii economice sau logistice cu aplicarea măsurilor
operative corespunzătoare a avut efecte pozitive în multiple ţări.
Infracţiunile de rezonanţă descoperite în ultimul timp în sfera economică
externă demonstrează necesitatea creării unui mecanism principial nou de control
valutar-vamal, care să fie bazat pe interacţiunea organizatională a organelor
financiare, bancare şi vamale. Drept rezultat al imperfecţiunii unui atare control
statul nostru pierde anual mijloace valutare în sumă de miliarde, care ajung pe
conturi bancare în ţările străine.
Un factor de stopare a infracţiunii economice este aplicarea de către organele
de administrare locală a măsurilor cu caracter organizator-gestional, fiind vorba în
primul rînd de sporirea posibilităţilor sistemului de asigurare tehnico-materială, de
140
detemiinarea regulilor de arendare a încăperilor nelocuibile; desfăşurarea
iarmaroacelor specializate pentm asigurarea tehnico-materială a diverselor structuri
ale businessului.
Un obstacol important pentm infracţionalitatea economică constituie măsurile
orientate spre lichidarea crizei neachitărilor din diverse ramuri ale economiei şi a
utilizării iraţionale a mijloacelor bugetare, în particular:
- executarea controalelor complexe de către ministerele şi departamentele
corespunzătoare, privind legalitatea realizării operaţiilor comercial-valutare de
către subiecţii antreprenoriali care activează pe lingă întreprinderile de stat,
relevarea faptelor de obţinere a profitului prin extragerea din circulaţie a diferenţei
dintre preţurile de cost şi preţurile de detaliu ale mărfurilor şi serviciilor;
- achitarea datoriilor de plată a salariilor cu implementarea mecanismului de
răspundere materială a întreprinderilor datornice faţă de proprii angajaţi;
- asigurarea unui control strict asupra procesului de transfer a mijloacelor
bugetare cu scop de asigurare statală, pînă la momentul primirii lor de către
destinatar, precum şi asupra procesului de stingere a datoriilor la plata salariilor.
La etapa actuală sarcina primordială de luptă cu criminalitatea economică
constituie ieşirea din criza generală care a început încă în anii '90 ai secolului XX,
iar sarcina strategică este trecerea spre economia de piaţă orientată spre societate,
demonopolizarea ei şi crearea condiţiilor de concurenţă loială.

TEMA 18. Criminalitatea feminină. (2 ore)

18.1.Caracteristica criminologică a criminalităţii femeilor.
18.2. Determinantele criminalităţii femeilor.
18.3. Prevenirea şi combaterea infracţiunilor comise de femei.

18.1. Caracteristica criminologica a criminalităţii femeilor

Starea criminalităţii femeilor eăte în mare măsură indicatoml sănătăţii morale
a societăţii, a spiritualităţii sale şi atitudinii faţă de valorile morale esenţiale.
Criminalitatea femeilor e legată strîns de criminalitatea generală şi în special de
acea a minorilor. Totodată are particularităţi distincte determinate de
caracteristicile social-psihologice şi biologice ale femeilor. Criminalitatea femeilor
are indici cantitativi specifici, particularităţi de structură şi tipuri de infracţiuni,
metode şi instrumente deosebite de comitere a infracţiunilor.
In ultima perioadă se observă creşterea numămlui infracţiunilor comise de
femei - din 1990 au crescut de două ori. A sporit totodată şi procentul acestora din
cadml infracţionalităţii generale. Raportul dintre criminalitatea femeilor şi acea a
bărbaţilor constituie 1:5 (în ţările dezvoltate infracţionalitatea femeilor constituie
17%, de exemplu în SUA, iar în Germania şi Niderlanda - 25%).
Criminalitatea femeilor se deosebeşte de acea a bărbaţilor prin unii indici
calitativi. Putem delimita două sfere ale vieţii sociale, în care activismul criminal al
femeilor este în deosebi pronunţat.
In primul rînd e vorba de mediul de trai, unde femeile sînt provocate la
comiterea de infracţiuni de circumstanţele negative legate de relaţiile familiale, de
141
mdenie şi între vecini. în acest mediu femeile comit în majoritatea cazurilor
infracţiuni violente, cum ar fi omoruri, inclusiv ale nou-născuţilor, vătămări
intenţionate a integrităţii corporale şi a sănătăţii, acte de huliganism.
În al doilea rînd este locul de muncă al femeilor, care adesea le permite
accesul liber la bunuri materiale. în special e vorba de ramura comerţului,
alimentaţiei publice, medicinii, învăţămîntului, industriei uşoare. în acest mediu
femeile comit frecvent infracţiuni de acaparare: sustragerea patrimoniului prin furt,
delapidare, înşelarea cumpărătorilor sau acte de compere. Creşte de asemenea
număml furturilor averii personale şi escrocheriilor comise de femei.
Deşi infracţiunile violent-acaparatoare (omoruri în scop acaparator, jafuri,
atacuri tîlhăreşti) nu sînt caracteristice femeilor infractoare sau cel puţin nu sînt
săvîrşite de grupuri compuse doar de femei, totuşi creşte număml infracţiunilor de
acest gen comise cu participarea femeilor şi chiar ferocitatea lor.
În legătură cu răspîndirea prostituţiei şi decăderea morală generală a crescut
număml unor asemenea infracţiuni cum ar fi molipsirea altor persoane de boli
venerice şi omoml nou-născuţilor.
Majoritatea femeilor infractoare locuiesc în oraşe (aproximativ 75%>). în
localităţile mrale acestea comit de regulă mai multe furturi. Femeile ce intră în
cadml unui grup infracţional au de obicei un rol secundar, fie de tăinuire a
infractorilor, a mijloacelor şi instrumentelor de comitere a infracţiunii, a obiectelor
obţinute pe cale infracţională, fie de furnizare a informaţiei sau de a sustrage
atenţia victimelor.
În ultimii ani a crescut număml femeilor membre ale unor grupuri criminale şi
totodată şi importanţa rolului lor în activitatea acestuia care uneori este principal
(de exemplu, organizatoare a violului sau atacului tîlhăresc).
Indicele recidivei femeilor nu este mai puţin impunător decît acel al
bărbaţilor, mai mult decît atît, resocializarea femeilor recidiviste are loc mult mai
dificil. Bărbaţii îşi părăsesc femeile condamnate la detenţie mult mai frecvent decît
femeile părăsesc bărbaţii aflaţi în aceeaşi situaţie. în plus această stare de lucruri
domină şi în cazul cînd bărbaţii se foloseau de bunurile obţinute de femei pe cale
infracţională.
Multe prostituate sînt în acelaşi timp şi hoaţe, distribuitoare sau vînzătoare de
narcotice, sau atrag bărbaţii în anumite locuri unde pot fi jefuiţi de complici. E de
menţionat faptul că colaboratorii organelor de urmărire penală au o atitudine mult
mai indulgentă faţă de femei, de aceea multe din aceste cauze nu ajung în judecată.
în special e vorba de femeile însărcinate şi de femeile cu copii mici.
Astfel, printre particularităţile criminalităţii feminine putem enumera:
1) greutatea specifică mult mai joasă în cadml criminalităţii generale, în
comparaţie cu criminalitatea bărbaţilor;
2) specializare mult mai îngustă şi mai limitată în comparaţie cu
infractorii bărbaţi;
3) pericol antisocial scăzut în comparaţie cu activitatea infracţională a
bărbaţilor. Acest indice însă suferă schimbări cardinale de ordin negativ, deoarece
creşte număml infracţiunilor grave comise de femei şi rolul lor în activitatea
infracţională a grupurilor;
142
 4) criminalitatea femeilor întinereşte pe contul creşterii numărului de
infracţiuni comise de fetele minore, care adeseori au caracter grav.

18.2. Determinantele criminalităţii femeilor

Particularităţile de manifestare a criminalităţii femeilor au provocat diverse
interpretări teoretice motivaţionale. în plan istoric aceste teorii pot fi clasificate în
moraliste, antropologice (biologice) şi sociologice. Primele două erau răspîndite în
secolul trecut, în prezent domină însă ultima.
Teoria moralistă reiese din faptul că femeia, încă de pe timpurile Evei, este
capabilă de orice infracţiune. Inchizitorii germani Şprengher şi Institoris scriau în
„Ciocanul vrăjitoarelor" (sec. XV) că din cauza insuficienţei de raţiune femeile mai
repede decît bărbaţii se abat de la religie. De aceea nu este de mirare faptul că
printre femei sînt atît de multe vrăjitoare.
Teoria antropologică (biologică) consideră drept cauză a inferiorităţii femeii
particularităţile ei biologice. Lombrozo, în lucrarea sa „Femeia - hoaţă şi
prostituată" (sfîrşitul sec. XIX) scria că „ la femeie, spre deosebire de bărbat, se
observă o nedezvoltare specifică copiilor ". De aici el trage concluzia că femeile
sînt mai predispuse către infracţiune decît bărbaţii (în infracţiunile femeilor el
include şi prostituţia).
Teoria sociologică recunoaşte primatul factorilor sociali în determinarea
infracţionalităţii. Acest fapt ţine atît deinfr acţionalitatea femeilor, cît şi de acea a
bărbaţilor, deşi factorii biologici specifici femeilor nu pot fi ignoraţi la examinarea
acestor probleme.
Anume factorii sociali determină în primul rînd diferenţa dintre
infracţionalitatea femeilor şi acea a bărbaţilor. Şi nu e vorba de spirituahtatea
sporită a femeilor, ci de diferenţa istoric creată între rolurile sociale ale femeilor şi
bărbaţilor, care se răsfrînge desigur asupra particularităţilor de comportament,
inclusiv criminal.
Procesul de emancipare a femeilor caracteristic secolului XIX are atît efecte
pozitive cît şi negative. Femeile însuşesc tot mai multe profesii masculine (în
cadml armatei, poliţiei, politicii, sportului etc), în legătură cu care fapt nu pot (sau
nu doresc) să se ocupe doar de casă şi educaţia copiilor.
Masculinizarea femeilor conduce la dezvoltarea unei psihologii proprii în
fond bărbaţilor, ceea ce le instigă la comiterea unor infracţiuni „bărbăteşti"
(omoruri, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, escrocherii, jafuri, tîlhării
etc.).
Sporirea activismului social al femeilor a provocat sporirea numărului
infracţiunilor de serviciu, economice şi a atentatelor împotriva patrimoniului
comise de femei. Apariţia lăsaturilor specific bărbăteşti în cadml caractemlui
femeilor a condus la apariţia tentaţiei pentm o viaţă sexuală dezordonată şi abuz de
alcool. Fiecare a zecea infractoare e dependentă de narcotice, iar fiecare a cincia -
de alcool. Aceasta provoacă mult mai rapid decît la bărbaţi degradarea social-
psihologică a personalităţii, iar drept umiare - crhrrinalizarea şi prostituarea femeii.
Astfel, aproape 40% din infracţiuni sînt comise de femei în stare de ebrietate,
iar 3%o din femei au fost organizatoare ale violului minorilor. Totodată, deoarece
143
capacităţile volitive ale femeii sînt mai slabe decît ale bărbaţilor, ele sînt adesea
mult mai influenţabile şi pot fi uşor atrase în activităţi infracţionale de către
bărbaţii infractori, în special în cazurile cînd e vorba de soţi sau amanţi.
în cazul atentatelor asupra proprietăţii, femeile de regulă se îndreptăţesc prin
faptul că „toţi procedează astfel" şi „toţi vor să trăiască bine". în cazul forturilor şi
escrocheriilor domină nedorinţa de a munci, traiul neorganizat şi viaţa sexuală
dezordonată. Ultimele cauze, la fel ca şi prostituţia, pot fi raportate la
criminalitatea femeilor în general.
Unul din factorii criminogeni sînt de asemenea conflictele în familie.
Creşterea numămlui familiilor conflictuale e determinat de implicarea femeii în
producţia socială. Pe de o parte e vorba de valul emancipaţional, pe de altă parte e
necesitatea de a întreţine familia, deoarece în majoritatea cazurilor fie că soţul nu e
în stare să-şi asigure familia, fie că el nu există.
Conflictele de regulă au loc pe fonul unui comportament autodistrugător
(alcoolism, narcotizare etc.) al unui sau ambilor soţi, iar uneori chiar şi al copiilor.
în situaţiile de conflict femeia de obicei este mult mai activă, ea fiind adeseori acea
care 1-a provocat, ori este un participant, ,1a egal'', finalul fiind imprevizibil relativ
la victime şi vinovaţi.
Fiecare al şaptelea omor din motive familiale sau de trai este comis de femeie
sau la comanda ei. S-au înteţit cazurile de neînţelegere şi ostilitate între mame şi
copii, care ajung la bătăi şi torturi, refuzul de a alimenta copiii, alungarea de acasă
sau chiar omor. Astfel, unul din cele mai odioase cazuri a fost acel al femeii care
şi-a înecat în lac cei trei copii, pentru a putea trăi în voie cu amantul.
Asemenea fenomene negative din societatea noastră sînt determinate de
creşterea continuă a conflictualităţii şi agresivităţii în societate în general, a lipsei
spiritualităţii şi de o divizare materială radicală a oamenilor. Drept efect sporeşte
număml femeilor ce constituie aşa-numitul tip psihologic,, continuu ", fiind vorba
de persoane ce sînt permanent iritate şi predispuse spre conflict, au o atitudine
negativă faţă de toţi care le înconjoară, fiind lipsite de respect şi milă. Din păcate,
cei mai apropiaţi pentru asemenea femei sînt soţul, copiii, părinţii.
Să examinăm şi unii factori biologici care pot influenţa negativ psihicul
femeii şi provoca un comportament negativ sau chiar ilegal. Dintre aceştia putem
enumera: 1) fazele ciclului menstrual; 2) perioada gravidităţii şipostnatală; 3)
perioada climaxului. Evident nici un factor social nu poate înlătura tensiunea din
perioada premenstruală, cînd se acutizează senzaţiile emoţionale, starea
bolnăvicioasă a psihicului (starea reacţională, halucinaţiile) din perioada
gravidităţii şi postnatală (nu e neîntemeiat faptul că legiuitoml consideră
graviditatea o circumstanţă atenuantă a pedepsei pentru comiterea de infracţiune)
sau schimbările climaxterologice din psihicul femeii (delirul, gelozia).
În literatura artistică şi ştiinţifică mondială este răspîndită ideea despre
răzbunarea femeii faţă de bărbatul iubit, care a părăsit-o. Exemple istorice desigur
sînt suficiente, deşi acest fenomen nu are un caracter general.
E vorba de aşa-numitul complex al Medeii, denumirea cămia vine de la piesa
dramaturgului grec antic Euripide „Medeia" (a. 431 î.e.n.). Fiica regelui Kolhidei,
Medeia, s-a îndrăgostit de căpetenia detaşamentului grecesc Iason, care a venit
144
după lîna de aur. De dragul lui Iason, ea îşi trădează tatăl, cu preţul morţii fratelui
său obţine lîna de aur şi fuge cu Iason. însă peste o perioadă de timp, iubitul său o
părăseşte şi se căsătoreşte cu fiica regelui Corintului. Medeia s-a răzbunat - 1-a
omorît pe rege şi pe fiica lui, iar apoi pe ambii săi fii de la Iason. Ultimul, pînă la
sfîrşitul vieţii, a rămas să fie cerşetor.
Unele femei cu reacţii isterice accentuate îşi consideră soţii (sau amanţii)
drept proprietate. Adulteml acestora le tentează să se răzbune prin metode
criminale. Totuşi, majoritatea se abţin de la asemenea acţiuni în virtutea educaţiei
sau fricii pentm răspundere. Totodată, chiar cazurile unice de manifestare
„medeică" au o largă publicitate, pe cînd infracţiunile analoge comise de bărbaţi
rămîn frecvent sub tăcere.
În cadml profilaxiei individuale trebuie ţinut cont de faptul că psihicul
bărbatului este mult mai raţional şi mult mai repede se transferă/ trece la alte
persoane şi evenimente. Femeile însă mai frecvent se axează pe stările
bolnăvicioase legate de relaţiile personale, iată de ce nu trebuie evitate în asemenea
cazuri, în special dacă singure cer ajutor.
Printre alte sindromuri ce pot deteimina comiterea de infracţiune putem indica
„complexul Lady Makbet" (eroina tragediei şexpiriene cu acelaşi nume). Ultima e
o „femeie fatală" care ştie cum să supună bărbaţii voinţei sale şi îi instigă la
comiterea de infracţiuni grave pentru a-şi atinge scopurile personale (putere,
bogăţie etc).
„Sindromul Miunhauzen'' se întîlneşte atît la bărbaţi, cît şi la femei, fiind
vorba de persoane care fac orice pentm a atrage atenţia tuturor, pentru a fi în
epicentrul evenimentelor, pe care le poate provoca singur încălcînd limitele legii.
Pentm femei mai este specifică şi o asemenea infracţiune cum ar fi înştiinţarea
falsă privind violul. Scopul acesteia poate constitui:
- învinuirea fostului soţ (sau amant) pentm a obţine condamnarea lui, drept
răzbunare sau din gelozie;
- obţinerea banilor în contul şantajului (pentm a retrage cererea);
- forţarea de a se căsători;
- îndreptăţirea gravidităţii sau voalarea „păcatului".

18.3. Prevenirea infracţiunilor comise de femei

Art. 24 al Constituţiei Republicii Moldova prevede egalitatea în drepturi a
bărbaţilor şi femeilor, crearea condiţiilor care ar permite femeilor să îmbine munca
cu maternitatea, de asemenea asistenţa morală şi materială a mamei şi copilului.
Din păcate aceste predispoziţii nu se realizează. Evident profilaxia infracţiunilor
comise de femei va ajunge a fi eficientă doar în cazul cînd soarta femeii va deveni
una din principalele probleme ale statului şi societăţii.
Este nevoie de programe vaste de ajutorare a familiei şi mamei. Situaţia
economică dificilă, tensiunea socială nu permit realizarea a astfel de programe,
deşi au fost elaborate anumite măsuri.
- La baza luptei cu criminalitatea femeilor sînt măsurile de prevenire social-
generală. După cum demonstrează cercetările, majoritatea femeilor care lucrează,

145
deşi sînt pentru emancipaţie, ar fi de acord să abandoneze serviciul şi să se dedice
doar familiei, dacă ar avea condiţiile necesare de trai.
Mamele care nu doresc să muncească în perioada creşterii copilului ar trebui
să li se ofere posibilitatea să muncească doar jumătate de zi, fără a li se reduce din
salariu.
Mamele singure şi acele cu mulţi copii trebuie să li se acorde un ajutor
material considerabil. Practica demonstrează că majoritatea colaboratorilor
concediaţi după reducerea cadrelor constituie femeile care educă copii mici, îşi
întreţin părinţii bătrîhi etc. Asemenea persoane ajung într-o stare materială dificilă,
plus toate consecinţele negative. Pentm aceste categorii ar trebui să existe munci
sociale.
Se impune revizuirea şi reformarea concepţiei privind educaţia copiilor în
cadml societăţii, în special a fetelor, care trebuie fundamentată pe moralitatea şi
cumsecădenia proprii popomlui nostru. Fără a declara război propagandei sexuale,
a violenţei şi comportamentului libertin, care domină azi în sfera spirituală, nu
poate fi vorba de educaţia normală a generaţiei în creştere.
In concepţia sus-menţionată e nevoie de o abordare echilibrată a formelor şi
metodelor de educaţie a băieţilor şi fetelor. Deosebirile de natură fizică şi psihică
nu trebuie nivelate ci utilizate din plin pentm atingerea scopului final al educaţiei.
Faptul că multe eleve au răspuns în sondajele anonime că doresc să devină
prostituate de valută trebuie perceput ca un semnal de alarmă. Destrămarea
imaginii atractive şi favorabile a prostituatei este una din sarcinile primordiale ale
mijloacelor mass-media şi altor instanţe responsabile de educaţie. Or, primele sînt
adeseori cele care idealizează „cea mai veche profesie".
Nu putem fi de acord nici cu propunerea de a legaliza prostituţia, care, după
cum se afirmă, ar aduce statului venituri fabuloase din impozite. Oricare n-ar fi
situaţia o prostituată nu poate primi recunoştinţă din partea statului. Dimpotrivă, e
nevoie de a intensifica lupta cu prostituţia, perfecţionînd legislaţia curentă şi
activitatea instituţiilor medicale de profilaxie a bolilor venerice şi a SIDA.
Legislaţia penală, după exemplul a multe ţări din lume, prevede răspunderea
penală pentm orice persoană care parazitează în baza prostituţiei, direct sau
indirect. Pentm lupta cu sexbusinessul cixminal urmează de creat un serviciu
special în cadml organelor teritoriale ale afacerilor interne.
Necesită o perfecţionare continuă formele şi metodele profilaxiei individuale
a infracţiunilor comise de femei de diverse vîrste, precum şi a femeilor care sînt
potenţiale infractoare, judecind după comportamentul antisocial al acestora.
O importanţă deosebită are activitatea educaţională faţă de femei în instituţiile
de executare a pedepsei, în scopul evitării recidivei. In acest caz ar fi raţional de
implementat un sistem complex de influenţă psihologico-pedagogică asupra
condamnatelor, cu utilizarea treningurilor autogene, programelor individuale de
autoeducaţie, lecţiilor în grupe înrudite, convorbirilor, discuţiilor şi lecţiilor privind
problemele juridice etc. Sarcina acestora este autocunoaşterea condamnatei,
dezvoltarea abilităţilor de a-şi controla emoţiile, crearea unei viziuni pozitive.
Aceasta va contribui la diminuarea tensiunii şi agresivităţii, la adaptarea la
condiţiile de executare a pedepsei, le va impulsiona să-şi revizuiască rolul şi locul
146
în viaţa de mai departe. Condiţia este ca măsurile respective să fie fundamentate pe
respect, afecţiune şi bunătate.

TEMA 19. Criminalitatea penitenciară. (2 ore)

19.1. Caracteristica criminalităţii penitenciare.
19.2. Determinantele criminalităţii penitenciare.
19.3. Caracterizarea criminologică a persoanelor ce săvîrşesc infracţiuni
în locurile de detenţie.
19.4. Prevenirea infracţiunilor săvîrşite în locurile de detenţie.

19.1. Caracteristica criminalităţii penitenciare

Vectorii principali care direcţionează activitatea organelor de stat din
Republica Moldova sînt reformarea şi perfecţionareaprocesului de executare a
pedepselor penale, în strictă conformitate cu exigenţele stabilite de standardele
internaţionale.
In pofida eforturilor depuse, nivelul faptelor infracţionale săvîrşite de către
condamnaţi în locurile de detenţie este destul de ridicat. în anul 1998 cota-parte a
acestor fapte prejudiciabile constituia 15,8% din totalul infracţiunilor săvîrşite.
Criminalitatea penitenciară reprezintă un compartimentai criminalităţii, care
cuprinde totalitatea infracţiunilor săvîrşite de condamnaţi în timpul executării
pedepsei şi este marcată de cele mai grave încălcări de drept.
Faptele penale care se înscriu în criminalitatea penitenciară pot fi clasificate
după mai multe criterii, şi anume:
1) după gradul prejudiciabil - în uşoare, mai puţin grave, deosebit de
grave şi excepţional de grave;
2) după forma de vinovăţie - infracţiuni săvîrşite din intenţie şi din
imprudenţă;
3) după obiectul de atentare şi motivele de săvîrşire — infracţiuni
împotriva ordinii de executare a pedepselor, infracţiuni violente, de profit şi
infracţiuni de serviciu;
4) după semnele social-demografice - infracţiuni săvîrşite de bărbaţi,
femei şi persoane minore;
5) conform semnelor cu caracter juridic - infracţiuni prevăzute de diferite
capitole din Codul penal.
O bună parte din infracţiunile săvîrşite de către condamnaţi sînt specifice
pentm această categorie de infractori, deoarece sînt comise în timpul executării
pedepsei. Din această categorie fac parte următoarele infracţiuni: evadarea din
locurile de deţinere (art.317 CP. al R.M.); înlesnirea evadării (art.318 CP. al R.M.);
eschivarea de la executarea pedepsei cu închisoarea (art.319 CP. al R.M.);
nesupunerea prin violenţă cerinţelor adrninistraţiei penitenciare (art.321 CP. al
R.M.); transmiterea ilegală a unor obiecte interzise persoanelor deţinute în
penitenciare (art.322 CP. al R.M.); acţiunile care dezorganizează activitatea
penitenciarelor (art.286 CP. al R.M.).
Structura criminalităţii penitenciare poate fi elucidată în baza datelor statistice
din ultimii ani. In anul 1998 în instituţii au fost înregistrate cu 22,9% mai puţine
147
infracţiuni decîtîn 1997, dintre care: furturi (-50%), omoruri intenţionate (-33%),
evadări din locuri de deţinere (-44%); tentative de evadări (- 36%), păstrarea
ilegală a armei de foc (- 47%>), infracţiuni legate de circulaţia ilegală a
substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor (- 47%).
Din totalul infracţiunilor înregistrate în instituţiile penitenciare în 70,3%o au
fost intentate cauze penale împotriva condamnaţilor porniţi pe calea corectării; în
15,8% împotriva condamnaţilor care au săvîrşit infracţiuni din intenţie; în 4,7%
împotriva condamnaţilor care au comis infracţiuni din imprudenţă.
Conform statisticii penitenciare, circa 68,1%) din infracţiuni au fost săvîrşite
în locurile destinate toiului condamnaţilor, 29,1 % la locul de muncă, 2,5% în
izolatoarele de detenţie. Tot în acest context mai putem menţiona că circa 82,7%
din infracţiunile de acest gen au fost comise între orele 600 şi 1800; 10,9% între
1800 şi 2300; 6,4% între 2300 şi 600. în zilele lucrătoare au fost comise circa 94,1
% din infracţiuni, iar în cele de odihnă 5,9%.
în anul 1994, în locurile de detenţie, coeficientul criminalităţii calculat la o
mie de condamnaţi constituia 4,6; în 1995-3,3; în 1996 -3,4; în 1997-3,2; în 1998-
2,6; în 1999-2,5.
În lumina celor prezentate putem trage următoarele concluzii cu caracter
general:
- în ultimii ani se observă o tendinţă de descreştere a
cruninalităţii penitenciare;
- starea criminogenă este mai ridicată în penitenciarele de tip închis, deoarece
aici îşi execută pedeapsa şi persoanele condamnate care au săvîrşit infracţiuni în
recidivă. Ponderea infracţiunilor săvîrşite în aceste locuri în anul 1998 era de
40,4%, iar în 1999 -41,5%;
- în structura criminalităţii penitenciare cele mai frecvente infracţiuni sînt de
tipul: nesupunerea prin violenţă cerinţelor adininistraţiei penitenciare, evadările din
locurile de detenţie, infracţiunile ce implică aplicarea violenţei etc;
- infracţiunile sînt în fond săvîrşite de violatorii frauduloşi ai regimului, care
stau la evidenţa profilactică.
Abordînd problematica criminalităţii penitenciare, trebuie de menţionat că în
mediul condamnaţilor s-a creat şi există pînă în prezent o subcultură specifică şi o
ierarhizare bine determinată. Pentm a se deosebi de alţi condamnaţi şi pentm a-i
ţine sub control riguros, organizatorii grupărilor criminale au elaborat noime etico-
morale şi legi cu caracter antisocial specifice, precum şi sancţiuni aplicabile în
cazul nerespectării acestora. împmmutînd anumite tradiţii din trecut, liderii
criminali au introdus unele interdicţii, respectarea cărora era obligatorie pentm
autorităţile criminale: interzicerea de a satisface serviciul militar, de a întemeia o
familie, de a desfăşura activităţi social-utile etc. Prin urmare, la începutul anilor '30
ai sec. XX existau deosebiri bine vădite dintre căpeteniile criminale şi subordonaţii
acestora. Mai tîrziu, în urma reducerii ratei şomajului, unii dintre criminali au
revenit în cîmpul muncii, iar alţii au refuzat să se mai supună autorităţilor
criminale. Prin urmare, practicînd un mod parazitar de viaţă, atît în locurile de
deţinere, cît şi în afara acestora, „hoţii în lege" au început să reducă din numărul
membrilor grupărilor criminale, sancţionîndu-i pe cei care încălcau, ,legile''
148
instituite, impuneau tribut condamnaţilor care munceau şi creau fonduri financiare
comune („case hoţeşti - obşciak").
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, majoritatea „hoţilor în lege",
pentm a-şi păstra autoritatea criminală, au preferat să stea închişi în colonii şi
închisori, decît să fie înrolaţi în forţele armate. După terminarea războiului, unii
dintre ei solicitau cu vehemenţă abolirea cerinţelor aspre instituite prin „ legile
hoţeşti", creînd grupări criminale proprii. între aceştia şi „hoţii în lege" care
respectau cu stricteţe vechile tradiţii s-au iscat relaţii de duşmănie şi ură reciprocă.
Anume din acest moment a apămt şi tradiţia ca acest titlu de autoritate criminală să
fie acordat printr-o hotărîre a „hoţilor în lege" activi, la aşa-zisa întmnire „ shodka
", care se petrecea în condiţiile respectării riguroase a unei proceduri speciale.
Contingentul criminalilor, care s-au îndepărtat de la „legile hoţeşti" tradiţionale s-a
format în anii 1946 -1947. Principalele cerinţe ale acestora erau următoarele:
permisiunea de a munci şi de a ocupa anumite funcţii în locurile de deţinere (şef de
brigadă, persoană însărcinată cu repartizarea lucrătorilor etc.).
Anume în acest mod, unii dintre hoţii în lege, nerenunţînd la
existenţaparazitară, urmăreau obţinerea unor funcţii în colonii, în scopul de a
beneficia de unele privilegii prevăzute pentm condamnaţii care munceau sau erau
porniţi pe calea corectării. în acest context, între hoţii în lege s-a produs o sciziune.
Cei care au iniţiat această dispersare s-au autoproclamat ca „hoţi în lege adevăraţi".
Aceştia i-au atras de partea lor pe „hoţii în lege" care şi-au satisfăcut serviciul
militar în Armata Sovietică (denumiţi „avtomatciki"), prin aceasta încălcînd grav
„legile hoţeşti".
Criminalitatea organizată împreună cu stmcturile sale are o amprentă negativă
pentm subcultura condamnaţilor. Existenţa diferitelor grupări criminale în mediul
condamnaţilor implică un pericol social deosebit, care este marcat de următoarele
împrejurări:
- grupările criminale sînt formate din persoane, care anterior au realizat
activităţi infracţionale, indiferent dacă au fost sau nu pedepsite pentm acestea;
- membrii acestora săvîrşesc mffacţiuni mai frecvent decît ceilalţi condamnaţi;
- grupările criminale constituie un catalizator prin care infracţionalitatea
capătă proporţii în instituţiile penitenciare;
- prezenţa, ,bisnessului ilegal'' în locurile de deţinere, promovat de
fonnaţiunile criminale, creează posibilitatea implicării în activităţi criminale a altor
condamnaţi, influenţînd negativ mai ales asupra condamnaţilor care nu beneficiază
de susţinere din partea administraţiei instituţiei penitenciare;
- aceste structuri criminale au o ierarhie proprie, ce funcţionează pe principiul
„de autoritate criminală", iar membrii acestora promovează statutul de „familie
unică" şi anumite ritualuri, după realizarea cărora între autorităţile criminale şi
persoanele nou condamnate şi intervin relaţii de tată („pahan") - fiu („paţan").
Este o realitate incontestabilă că în condiţiile actuale anumite componente ale
subculturii în locurile de deţinere sînt supuse treptat unor schimbări esenţiale. în
primul plan apar acele forme şi principii de organizare, care sînt orientate spre
desfăşurarea activităţilor ilegale bine camuflate, realizate în scopul obţinerii
veniturilor materiale. Formaţiunile criminale din instituţiile penitenciare aleg din
149
rîndul condamnaţilor potenţialele ţinte ale atentatelor criminale. în acest sens, o
parte din condamnaţi sînt coparticipanţi ai activităţilor mfracţionale, iar alţii devin
victime ale infracţiunilor. Prin urmare, apar diverse conflicte între diferite grupări
criminale.
Criminalitatea penitenciară este caracterizată de anumite particularităţi
specifice, care o deosebesc de alte genuri de criminalitate. Acestea sînt
determinate, pe de o parte, de legăturile formale şi refórmale existente între
condamnaţi, iar pe de altă parte, de relaţiile existente între aceştia şi administraţia
instituţiilor penitenciare.
Trăsătura definitorie a acestui tip de criminalitate, rezidă în faptul, că
infracţiunile ce o compun împiedică activitatea normală a instituţiilor de executare
a pedepselor penale, creează perturbaţii în implementarea procesului de
resocializare a condamnaţilor, creează sentimentul de neîncredere faţă de
instituţiile penitenciare şi colaboratorii acestora.
Criminalitatea penitenciară mai este, în acelaşi timp, un gen de crirninalitate
căreia îi este caracteristic un nivel înalt de latenţă. Sub acest aspect cirminalitatea
penitenciară latentă poate avea două varietăţi:
1) naturală, o formează acea parte a ciiminalităţii penitenciare care,
datorită particularităţilor social-juridice caracteristice acesteia, nu poate fi
descoperită de administraţia instituţiilor penitenciare;
2) artificială, este determinată de acel compartiment al criminalităţii
penitenciare care este cunoscut şi acoperit de administraţia penitenciară.
Prezenţa criininalităţii latente în locurile de deţinere constituie un fenomen
deosebit de periculos, deoarece acesta cauzează o daună colosală implementării
procesului de resocializare a condamnaţilor, încalcă principiul inevitabilităţii
pedepsei, încurajează săvîrşirea de noi infracţiuni, generează sentimentul de
neîncredere a condamnaţilor faţă de stmcturile administraţiei penitenciare. Din
aceste raţiuni lupta împotriva acestui tip de criminalitate este deosebit de
importantă. în special, se face necesară contrapunerea statisticii penale cu statistica
contravenţiilor şi a altor ilegalităţi săvîrşite de condamnaţi. Dacă, spre exemplu,
sînt semnalate tendinţe de reducere a vătămărilor integrităţii corporale
condamnabile penal, iar cele administrative, legate de maltratarea fizică sau psihică
a condamnaţilor se află în creştere, putem considera că a avut loc o majorare a
criminalităţii latente în acest domeniu. O metodă efectivă de depistare a părţii
latente a acestei criminalităţi ar constitui o precăutare minuţioasă a plîngerilor,
cererilor şi informaţiilor despre săvîrşirea diferitor fapte ilegale de către
condamnaţi.

19.2. Determinantele criminalităţii penitenciare

Avînd ca premisă faptul că criminalitatea penitenciară constituie un
compartiment al fenomenului criininalităţii, putem susţine că aceasta poate fi
generată atît de factorii generali ai criininalităţii, cît şi de anumiţi factori speciali
existenţi în contextul condiţiilor de executare a pedepsei. Criminalitatea
penitenciară apare în urma interacţiunii dintre calităţile antisociale proprii
persoanelor condamnate şi a mediului în care aceasta este generată. însă rolurile
150
determinante de fiecare dată revin factorilor personali, printre care pe primul loc
poate fi menţionată motivaţia comportamentului infracţional ce constă în dorinţa
persoanei de a-şi menţine prestigiul în rîndul condamnaţilor, transformîndu-se
ulterior într-o motivaţie cu caracter violent, îmbinată uneori cu anumite interese de
satisfacere a necesităţilor materiale. în afară de aceasta, condamnaţilor le este
specifică dorinţa de a dobîndi calitatea de lider criminal, manifestată prin
impunerea cu ajutoml actelor de violenţă a propriei voinţe celorlalte persoane.
Din categoria factorilor social-psihologici care determină criminalitatea
penitenciară fac parte:
- frustrarea, care la persoanele condamnate generează agresivitatea;
- sentimentul de teamă, frică;
- sentimentul de tristeţe şi disperare;
- alcoolismul, narcomania, toxicomania şi homosexualismul;
- conflictele interpersonale şi de grup;
- psihologia de masă, care depersonalizează şi complexează persoana.
Criminalitatea penitenciară generează disjuncţii instituţiei executării pedepsei
penale care, la rîndul lor, favorizează săvîrşirea infracţiunilor de către condamnaţi.
Activitatea defectuoasă a instituţiilor penitenciare contribuie la deformarea
personalităţii criminalului. Investigaţiile realizate în acest domeniu ne
demonstrează că criminalitatea penitenciară este strihs legată de valorile denaturate
acceptate de către persoanele condamnate. Din rîndul acestor valori fac parte:
atitudinea negativă faţă de muncă, normele de drept şi cele morale; acceptarea ideii
că liderul criminal poate supune prin violenţă şi înjosirea personalităţii pe cei slabi,
opunerea de rezistenţă administraţiei penitenciare, crearea gmpărilor criminale,
încălcarea regimului etc. Pasivitatea socială a condamnaţilor la fel poate fi
considerată drept o orientaţie deviată. Aceasta se manifestă prin eschivarea de la
munca social utilă, alcoolism, narcomanie şi, în anumite cazuri, prin suicid. Din
categoria orientărilor deviante a condamnaţilor mai fac parte:
- percepţia negativă a necesităţii respectării regimului de executare a pedepsei;
- atitudinea nihilistă faţă de învăţămîntul general şi cel profesional;
- atitudinea loială faţă de condamnaţii care săvîrşesc infracţiuni;
- acceptarea normelor de subcultură;
- ignorarea lucrului educativ şi a formelor de realizare a acestuia.
Deficienţile şi neajunsurile sistemului penitenciar constituie unul dintre
factorii ce determină cri minalitatea penitenciară. Funcţionarea defectuoasă a
acestui sistem poate provoca conflicte atît între condamnaţi, cît şi între aceştia şi
administraţia instituţiilor penitenciare. Aceste conflicte pot perturba esenţial
procesul de reeducare a condamnaţilor.
Factorii care determină apariţia lacunelor în activitatea instituţiilor
penitenciare pot fi clasificaţi în: juridici, economici, organizaţionali şi social-
psihologici. Lichidarea lor este indispensabilă pentru îmbunătăţirea condiţiilor de
deţinere a condamnaţilor, perfecţionarea dreptului execuţional-penal, formarea
sistemului penitenciar în conformitate cu standardele internaţionale.
Cercetările criminologice au scos în evidenţă următoarele determinante ale
criminalităţii penitenciare:
151
 1) prezenţa anomaliilor psihice la un număr considerabil de condamnaţi;
3) existenţa unui număr mare de recidivişti printre condamnaţi;
4) nivelul scăzut de cultură şi necesităţile primitive ale condamnaţilor,
5) starea emoţională nestabilă şi posibilităţile limitate de autocontrol ale
persoanelor condamnate;
6) conformismul, dependenţa de alţi condamnaţi şi imposibilitatea de a
schimba mediul de existenţă;
7) pesimismul şi stările depresive care, în anumite situaţii, se manifestă
prin săvîrşirea actelor huliganice, de violenţă şi de nesupunere faţă de cerinţele
administraţiei instituţiei penitenciare;
8) autoaprecierea sporită, îndărătnicirea, iar la recidivişti -despotismul,
care împreună cu abilităţile organizatorice favorizează săvîrşirea infracţiunilor de
grup;
9) starea criminogenă sporită în mediul de detenţie, care se manifestă prin:
abuzurile de putere şi încălcările drepturilor condamnaţilor săvîrşite de
reprezentanţii instituţiilor penitenciare; relaţiile conflictuale interpersonale care, de
regulă, sînt generate de pierderea la cărţi, neachitarea datoriilor, constrîngerea la
săvîrşirea actelor de homosexualism sau la alte acţiuni cu caracter sexual etc.
Din categoria factorilor care favorizează săvîrşirea infracţiunilor între
condamnaţi fac parte:
- supraaglomerarea instituţiilor penitenciare, fapt care înrăutăţeşte
considerabil condiţiile comunale şi sanitaro-igienice de deţinere a condamnaţilor;
- ineficienta lucrului profilactic;
- lipsa în cadml instituţiilor penitenciare a mijloacelor tehnico-materiale,
insuficienţa de cadre, la general, şi a cadrelor calificate, în special;
- imperfecţiunile legate de controlul condamnaţilor, culegerea, prelucrarea şi
analiza informaţiilor necesare pentru desfăşurarea activităţii de prevenire a
infracţiunilor şi de acoperire a canalelor de pătrundere în instituţiile penitenciare a
obiectelor interzise;
- deficienţele în activitatea operativă de investigaţii;
- deficienţele lucrului educativ cu condamnaţii;
- lacunele legate de asigurarea respectării regimului de către condamnaţi etc.
La elucidarea cauzelor criminalităţii penitenciare trebuie luate în consideraţie
şi aspectele victimiologice, cum ar fi: situaţiile de vulnerabihtate (starea de
ebrietate, deficienţele psihice, maladiile etc.); atitudinea uşuratică faţă de
securitatea personală; neinformarea administraţiei penitenciare despre săvîrşirea
infracţiunilor sau a altor încălcări de legi; comportamentul provocator etc. Toate
aceste împrejurări trebuie luate în consideraţie la realizarea lucrului profilactic.

19.3. Caracterizarea criminológica a persoanelor ce săvîrşesc infracţiuni

în locurile de detenţie
Investigarea multilaterală a personalităţii infractorului reprezintă o condiţie
sine qua non pentru identificarea determinantelor comportamentului infracţional al
condamnaţilor, care săvîrşesc infracţiuni în locurile de detenţie. Totodată
elucidarea complexă a acestei problematici prezintă o importanţă deosebită şi
152
pentru activitatea de planificare şi organizare a procesului de resocializare a
acestora. Automl O. A. Gherţenzon nuanţează două aspecte prin prisma cărora
poate fi studiată problematica personalităţii infractorului. Primul aspect este
determinat de cercetarea sociologică individuală, în vederea identificării condiţiilor
ce favorizează săvîrşirea infracţiunilor şi a unor măsuri preventive eficiente,
inclusiv şi a celor orientate spre corectare şi reducere a numărului de infractori. Cel
de al doilea aspect de studiere apersonalităţii irrff actomlui, vizează evidenţierea şi
generalizarea principalelor trăsături sociale caracteristice pentru toţi infractorii şi a
factorilor cruninogeni de săvîrşire a infracţiunilor, care caracterizează
criminalitatea ca o totalitate statistică. Prin urmare, putem susţine că la investigarea
personalităţii infractorului trebuie luată în consideraţie interconexiunea dialectică
dintre general şi particular şi dintre întîmplător şi necesar.
In literatura criminológica, putem semnala un mod specific de abordare a
problematicii în cauză, în care se acordă cu prioritate atenţie studierii iiiff actorului
însuşi şi a trăsăturilor personale ale acestuia.
In acest sens se ia în consideraţie, în primul rînd, personalitatea celui care a
comis infracţiunea ca purtător al relaţiilor sociale. Plecînd de la ideea că infractorul
ca personalitate se deosebeşte de noninfractori, putem afirma fără echivoc că există
toate temeiurile de a examina o asemenea personalitate ca o categorie aparte, care
calitativ se diferenţiază de alte persoane. Omiterea acestei realităţi face ca
abordarea personalităţii irrfractorului să fie lipsită de orice semnificaţie ştiinţifică.
In legătură cu personalitatea infractorilor care săvîrşesc ilegalităţi penale în
cadml instituţiilor penitenciare, putem menţiona că acestei categorii îi sînt
caracteristice anumite trăsături sociale specifice. în privinţa trăsăturilor
criminologice cu un grad mai înalt de stabilitate, determinante (covîrşitoarc) sînt
acelea care reflectă necorespunderea dintre conştiinţa acestui tip de infractori şi
regulile instituite prin normele juridice care reglementează procesul de executare a
pedepselor penale. Sub aspect criminologie, personalitatea acestor infractori
cuprinde trei grupe de trăsături:
a) care reflectă gradul criminogen de afectare;
b) caracterul de intensitatea deformaţiilor personale;
c) care dezvăluie (denotă) geneza comporta-mentului
infracţional în timpul executării pedepsei. Reieşind din aceste raţiuni
putem identifica cinci categorii de irrff actori:
1) întimplători;
2) situaţionali;
3) instabili;
4) periculoşi;
5) deosebit de periculoşi.
Totodată, aceasta ne oferă posibilitatea de a evidenţia şi existenţa unor aşa
tipuri de infractori în instituţiile penitenciare, cum ar fi:
- tipul perseverent crirninogen;
- tipul situational-criminogen;
- tipul situaţional.

153
 Tipul perseverent criminogen de infractor condamnat se formează în cadrul
acelui micromediu, în care normele de comportament, mai ales cele de drept, sînt
încălcate sistematic, iar comportamentul infracţional este rezultatul orientaţiilor
antisociale ale făptuitorului. Pentm acest tip este caracteristic faptul că situaţia de
săvîrşire a infracţiunii este creată chiar de către infractor.
Tipul situational-criminogen se formează într-un micromediu dominat de un
sistem de relaţii contradictorii şi se caracterizează prin încălcarea normelor morale
şi a regimului de detenţie. Comportamentul infracţional a reprezentanţilor acestui
tip este determinat de anumite situaţii nefavorabile şi de modul de comportament
antisocial practicat în trecut.
Tipul situaţional săvîrşeşte infracţiuni sub influenţa unor situaţii, declanşate
de anumiţi factori eterogeni, făptuitorul neavînd nici o vină în generarea acestor
situaţii. Criminalul situaţional nu are un comportament antisocial vădit.
Caracteristic pentm acest tip de infractor este lipsa abilităţii de a găsi unele soluţii
pentm aplanarea conflictelor.
Cunoaşterea detaliată a trăsăturilor caracteristice fiecărui tip de condamnat
permite aplicarea diferenţiată a măsurilor preventive. Totodată, trebuie de
menţionat că pentm înlesnirea procesului de implementare a acestor măsuri, este
necesar de a cunoaşte motivaţia comportamentului care poate fi exprimată prin:
1) atitudinea dispreţuitoare faţă de semeni;
2) atitudinea dispreţuitoare faţă de administraţia instituţiei penitenciare;
3) satisfacerea intereselor materiale prin activităţi infracţionale;
4) atitudinea uşuratică faţă de respectarea unor reguli de precauţie.
Condamnaţii, care nu renunţă la activitatea criminală, în scopul , reabilitării''
propriei reputaţii şi a faptelor săvîrşite, susţin cu vehemenţă anumite metode de
antijustificare şi autoapărare. în literatura de specialitate au fost evidenţiate
următoarele modele psihologice de autoapărare a condamnaţilor: negarea
temeiurilor răspunderii penale pentm fapta săvîrşită; nerecunoaşterea obligativităţii
de reparare a pagubei pricinuite prin săvîrşirea infracţiunii; „condamnarea celor
care condamnă" şi a celor care pun în executare pedeapsa; justificarea
comportamentului infracţional prin referirea la anumite situaţii nefavorabile etc.
Conţinutul şi formele autoapărării psihologice sînt condiţionate de modul de
dezvoltare, cultura morală şi juridică a condamnatului.
în general, pot fi scoase în evidenţă trei etape în care are loc dezvoltarea
moralităţii persoanei:
1) conştiinţa premorală, cînd normele morale nu sînt asimilate;
2) asimilarea şi aprobarea normelor acceptate unanim în societate;
3) formarea propriei moralităţi (autonome).
în cadml fiecăreia dintre etapele menţionate, evaluarea morală a propriilor
fapte este diferită. în etapa iniţială modelele de autojiistificare a faptelor ilegale
săvîrşite sînt destul de simple (de pildă, condamnatul se declară nevinovat, victimă
a unor împrejurări etc.).
Conform investigaţiilor realizate în acest domeniu, condamnaţii care au
săvîrşit infracţiuni din interes material, în majoritatea cazurilor (63%), se rezumau
la constatarea formală a faptului infracţiunii, fără a face unele evaluări sau fără a da
154
unele explicaţii în legătură cu activitatea infracţională realizată. Cei care au săvîrşit
infracţiuni de violenţă, aplicau cu prioritate o tactică de autoapărare activă,
învinuindu-şi victimele de faptele săvîrşite (asemenea aprecieri au fost făcute de
87% din condamnaţii pentm omor şi 52% pentm huliganism). Mai mulţi de
jumătate din condamnaţii anchetaţi consideră că legile sînt necesare doar pentm
apărarea statului.
Ignorarea normelor juridico-penale a fost menţionat de 12,8% dintre
persoanele condamnate pentm prima dată şi de 18,8% dintre persoanele ce au
comis infracţiuni în stare de recidivă. în acelaşi timp, fiecare al doñea condamnat
consideră că actul infracţional îşi găseşte motivarea în: complexiMea unor sitmţii,
încălcarea normelor de dreptpentm acordarea de ajutor unor persoane apropiate,
împrejurările excepţionale.
Dintre infractorii condamnaţi pentm omor 20% şi-au justificat
comportamentul pretextînd motive ce ţin de apărarea unor cauze drepte, iar 30%o
spun că aveau motive legate de apărarea drepturilor legale.
Referindu-ne la psihologia autoapărării condamnaţilor, putem menţiona că la
acest nivel persoanele respective îşi creează un sistem propriu de convingeri şi
valori morale. Aceştia ignoră categoric normele de comportament existente în
instituţiile penitenciare, dînd prioritate normelor de grup stabilitr de subcultura
criminală. în conştiinţa acestor condamnaţi persistă propriile imperative morale de
care se conduc în timpul executării pedepsei.
Cercetările criminologice ne mai demonstrează şi faptul că aceste imperative
amorale sînt caracteristice preponderent recidiviştilor şi se manifestă prin egoism,
samovolnicie, atitudine dispreţuitoare faţă de viaţa, onoarea şi demnitatea altor
persoane. Autoaprecierea hipertrofă a propriei personalităţi este îmbinată cu teama
faţă de pedeapsă şi de aceea mentalitatea amorală a condamnaţilor constituie o
acoperire puţin convingătoare a golurilor şi conţinutului de existenţă a acestora.
4. Prevenirea infracţiunilor săvîrşite de condamnaţi în locurile de detenţie
Prevenirea infracţiunilor constituie o activitate socială specifică care asigură
reorganizarea relaţiilor sociale, în rezultatul căreia sînt înlăturate, neutralizate şi
blocate determinantele comportamentului infracţional. Profilaxia social-
criminologică este orientată spre prevenirea diferitor tipuri de criminalitate. Din
rîndul acestora face parte şi criminalitatea penitenciară.
Profilaxia criminológica a infracţiunilor include:
1) profilaxia iniţială, constituind faza incipientă orientată spre lichidarea
factorilor, care influenţează negativ formarea personalităţii, în scopul excluderii
posibilităţilor de asimilare a comportamentului infracţional;
2) lichidarea factorilor care determină comportamente infracţionale
concrete;
3) prevenirea săvîrşirii irrfracţiunilor în stare de recidivă.
în literatura de specialitate criminológica este unanim acceptată clasificarea
profilaxiei în generală şi specială. Profilaxia generală este orientată spre lichidarea
factorilor crirninogeni ce deteimină săvîrşirea anumitor categorii de infracţiuni prin
aplicarea măsurilor economice, social-psihologice, juridice şi organizaţionale.
Măsurile generale de profilaxie aplicate în locurile de detenţie pot fi clasificate
155
convenţional în măsuri de relevare, lichidare, neutralizare şi de blocare a factorilor
crirninogeni. Din categoria metodelor de relevare a factorilor crirninogeni în
instituţiile penitenciare fac parte:
1) Controlul activităţii administraţiei penitenciare de către organele
ierarhic superioare a Departamentului instituţiilor penitenciare şi Ministerului
Justiţiei.
2) Depistarea zonelor criminogene în cadml instituţiilor penitenciare,
unde frecvenţa săvîrşirii infracţiunilor este mai ridicată; stabilirea deficienţelor şi
neajunsurilor legate de activitatea instituţiilor penitenciare care favorizează
săvîrşirea infracţiunilor; determinarea transformărilor cantitative şi calitative în
rîndul condamnaţilor şi a subculturii criminale în toate instituţiile penitenciare.
Metodele de înlăturare, neutralizare şi blocare a factorilor crirninogeni în
instituţiile penitenciare sînt:
a) dotarea tehnică a instituţiilor penitenciare cu mijloace computerizate,
de pază şi supraveghere;
b) completarea instituţiilor penitenciare cu cadre calificate;
c) aplicarea unui complex de măsuri operative pentru relevarea
elementelor criminale, cu implicarea organelor afacerilor interne;
d) asigurarea schimbului de informaţii între diferite subdiviziuni ale
instituţiei penitenciare privitoare la liderii criminali şi grupările criminale în scopul
desfăşurării lucrului profilactic cu aceste categorii de persoane;
e) neadmiterea supraîncărcării instituţiilor penitenciare;
f) ridicarea nivelului de disciplină a colaboratorilor instituţiilor
penitenciare, crearea posibilităţilor de avansare pe linie de serviciu a
colaboratorilor care o merită şi eliberarea din serviciu a celor care manifestă
indolenţă;
g) depistarea gmpurilor care creează tensiuni în locurile de deţinere. O
metodă de soluţionare a problemelor de acest gen ar constitui-o introducerea în
cadml grupului a condamnatului care poate preveni apariţia eventualelor conflicte.
Eficacitatea activităţii de prevenire a criminalităţii penitenciare este
determinată într-o mare măsură şi de soluţionarea problemelor legate de angajarea
condamnaţilor în cîmpul muncii. O influenţă semnificativă asupra nivelului
infracţionalităţii o are şi instituirea supravegherii administrative faţă de
condamnaţi, implicarea altor organizaţii decît a celor de profil la aplicarea
măsurilor de profilaxie şi, nu în ultimul rînd, a maselor sociale. Transpunerea în
viaţă a acestor priorităţi va reduce considerabil numărul situaţiilor criminogene în
rîndul condamnaţilor.
O importanţă deosebită pentm implementarea măsurilor de profilaxie o au şi
metodele de soluţionare a situaţiilor confiictuale care oferă următoarele posibilităţi:
- reorientarea condamnaţilor la rezolvarea situaţiilor de conflict pe cale
paşnică;
- blocarea participanţilor la conflictele din mediile penitenciare sub
ameninţarea aplicării unor măsuri de constrîngere;
- dispersarea părţilor care se află în relaţii conflictuale pe calea transferării
acestora într-o altă brigadă de lucru sau detaşament, în izolator, etc.
156
 In literatura de specialitate se propun şi alte măsuri de profilaxie generală ce
pot fi realizate în locurile de detenţie, şi anume:
- perfecţionarea bazei legislative (A. Alekseev, Iu. Antonian, A. Dolgova);
- umanizarea regimului de detenţie a condamnaţilor (R. Sinev, G. Radov, O.
Severov);
- atragerea în atragerea profilactică a reprezentanţilor diferitor confesii (M.
Melentiev, R. Kovaleţ, O. Morozov);
- atribuirea administraţiei penitenciare a unor atribuţii de efectuare a urmăririi
penale (M. Linenco, O. Djuja, O. Kolb);
- perfecţionarea actelor departamentale trebuie să corespundă cu legislaţia în
vigoare (I. Lanovenco, I. Karetnicov).
Profilaxia individuală reprezintă o activitate specială orientată spre
evidenţierea şi reorientarea persoanelor din partea cărora există pericolul săvîrşirii
infracţiunilor. Luînd în consideraţie problematica abordată, trebuie să menţionăm
că această activitate este realizată în locurile de detenţie.
Metodele profilaxiei individuale de preîntîmpinare a faptelor prejudiciabile în
instituţiile penitenciare suit următoarele:
1) Cercetarea persoanelor condamnate prin analizarea dosarelor penale şi
personale, interogarea persoanelor care îi cunosc bine pe condamnaţi, supunerea la
cenzură a corespondenţei primite şi expediate de către condamnaţi (cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege), precum şi testarea acestora.
2) Ţinerea la evidenţă strictă a condamnaţilor care au un comportament
deviant prin completarea fişierelor; evidenţa computerizată prin crearea unei baze
de date informaţionale, care ar include toate datele despre persoanele condamnate.
3) Supravegherea comportamentului condam-naţilor, care stau la evidenţă cu
ajutorul procedeelor operative; inspectarea şi percheziţionarea condamnaţilor;
verificarea coletelor primite de către aceştia; anchetarea condamnaţilor şi a
personalului instituţiilor penitenciare.
Din categoria metodelor de profilaxie individuală a infracţiunilor săvîrşite în
locurile de detenţie fac parte şi acelea orientate spre transformarea calităţilor
individuale (autoeducare, autotraning etc.) şi optimizarea relaţiilor dintre
condamnaţi (psihoterapia de gmp, repartizarea raţională a condamnaţilor pe
detaşamente etc).
Mulţi autori consideră că factoml determinant care stă la baza
comportamentului infracţional al condamnaţilor îl constituie sentimentul de
înstrăinare şi discomfort. Prin urmare, profilaxia individuală trebuie orientată spre
adaptarea condamnatului la condiţiile de detenţie din instituţiile penitenciare.
Aceasta trebuie să constituie o activitate prioritară a administraţiei penitenciare. în
dependenţă de relaţiile existente între condamnat şi mediul social, pot fi evidenţiate
trei factori ai procesului de adaptare: 1) influenţa activă a individului asupra
mediului social; 2) pătrunderea conformistă, pasivă în cadrul grupului; 3) influenţa
activă a gmpului asupra individului. Acest aspect, care trebuie luat în consideraţie
la realizarea prevenirii individuale, este indispensabil legat de gradul de informare
a adrninistraţiei penitenciare despre condamnatul nou-venit şi cercetarea continuă a
acestuia.
157
 O altă metodă importantă de realizare a profilaxiei individuale constă în
crearea unei baze de date despre persoanele care se găsesc la evidenţa profilactică.
Aceste date pot fi utilizate atît în cadml instituţiilor penitenciare, cît şi în afara
acestora, prin transmiterea informaţiilor de către funcţionarii organelor afacerilor
de interne care activează în teritoriu. Aceştia din urmă, în cazul aplicării măsurii
arestului, sînt obligaţi să transmită instituţiilor penitenciare informaţii despre
persoanele care se află la evidenţă profilactică.
în contextul prezentărilor făcute, ne rezervăm dreptul de a face unele
observaţii critice şi propuneri vizavi de profilaxia generală şi cea individuală a
criminalităţii penitenciare.
în privinţa profilaxiei generale putem face următoarele menţiuni:
1) Calitatea acesteia nu corespunde cerinţelor sociale şi a instituţiilor
penitenciare deoarece nu este realizată una dintre sarcinile de bază ale dreptului
penal şi procesual penal -premtîmpinarea săvîrşirii de către condamnaţi de noi
infracţiuni.
2) în prezent această activitate socială este realizată numai de organele de
executare a pedepselor, fără implicarea altor organe de stat sau a structurilor
sociale.
3) Crearea în Republica Moldova a Departamentului instituţiilor
penitenciare necesită atragerea în această activitate de profilaxie a organelor
autoadministrării locale, pentru rezolvarea de comun acord a unor asemenea
probleme cum ar fi: asigurarea tehnico-materială, prestarea serviciilor comunale,
crearea locurilor de muncă pentm condamnaţi etc.
4) Perfecţionarea legislaţiei penale sub aspectul instituirii unor pedepse
alternative celor privative de libertate, în vederea reducerii posibilităţilor de
influenţă negativă existentă în instituţiile penitenciare.
5) Lărgirea temeiurilor de liberare condiţionată a condamnaţilor înainte
de termen pentm motivarea acestora de a pomi pe calea corectării şi reeducării.
Inprivinţa profilaxiei individuale putem înainta următoarele sugestii:
1) Activitatea instituţiilor penitenciare în acest domeniu trebuie să fie
îmbinată cu unele elemente externe care presupun antrenarea părinţilor, mdelor
condamnatului, restabilirea relaţiilor sociale utile pe care le avea infractorul şi, în
ultimul rînd, implicarea societăţii în general.
2) Preîntîmpinarea individuală a infracţiunilor nu trebuie să fie
întemeiată numai pe măsurile cu caracter juridic, dar şi pe metodele elaborate de
alte domenii ale ştiinţei, cum ar fi cele din domeniul psihologiei, sociologiei şi
psihiatriei.
3) Procesul profilaxiei individuale trebuie să aibă un caracter continuu,
oportun, adecvat şi dinamic.
4) Scopul preînrîmpinării individuale a criminahtăţii penitenciare trebuie
să-1 constituie schimbarea motivaţiei de comportament a condamnaţilor, în
vederea reorientării conştiinţei şi atitudinii faţă de valorile sociale.

158
 5) Preîntîmpinarea individuală nu trebuie să fie privită doar ca un scop ce
direcţionează activitatea instituţiilor penitenciare, dar şi ca o metodă necesară
pentm resocializarea condamnatului.
Activitatea de prevenire a infracţiunilor trebuie să fie bazată pe respectarea
strictă a principiului legalităţii, adică a reglementărilor internaţionale stabilite în
convenţiile şi tratatele internaţionale, constituţionale şi pe cele stabilite de dreptul
material şi formal autohton.

TEMA 20. Criminalitatea imprudentă. (2 ore)

20.1. Noţiuni generale privind criminalitatea din imprudenţă.
20.2. Factorii generatori ai infracţiunilor din imprudenţă.
20.3. Prevenirea criminalităţii din imprudenţă.

20.1. Noţiuni generale privind criminalitatea din imprudenţă

Problema criminalităţii din imprudenţă a devenit o problemă actuală şi destul
de complicată, care trebuie să fie supusă în esenţă unui studiu minuţios, complex
şi multilateral.
Criminalitatea din imprudenţă, susţin autorii mşi A.I.Dolgova, A.I.Alexeev,
H.M.Ahmetşin, A.A.Artamonov etc, este o noţiune care se utilizează pentru a
desemna un cumul de infracţiuni săvîrşite din imprudenţă. în acest context se
constată că faptele imprudente deseori posedă căi de determinare, corelate cu cele
ale infracţiunilor intenţionate.
Potrivit opiniei unui alt grup de autori mşi (N.F.Cuzneţova, B.V.Corobeinicov
etc), criminalitatea din imprudenţă presupune totalitatea infracţiunilor săvîrşite din
imprudenţă într-o anumită societate şi într-un interval de timp determinat. Evident
că această totalitate de infracţiuni, privită separat de criminalitatea în ansamblu (se
are în vedere noţiunea cantitativă a criminalităţii în ansamblu), posedă structură
proprie şi anumite legităţi specifice.
Âvînd în vedere faptul că legislaţia penală în vigoare supune în aceeaşi
măsură răspunderii penale atît faptele manifestate din punct de vedere subiectiv
prin vinovăţie intenţionată, cît şi cele comise din imprudenţă, o atenţie aparte
trebuie să revină fiecărei categorii de infracţiuni de acest gen. Legiuitorul pune
accent pe circa 51 de componenţe de infracţiuni care conţin în formă normativă de
bază ori circumstanţială ca semn subiectiv obligatoriu vinovăţia impmdentă,
neluînd în calcul urfr acţiunile manifestate prin două forme de vinovăţie (dacă
fapta determină cauzarea a două consecinţe, în cazul primei consecinţe fiind
sesizată forma intenţionată de vinovăţie, iar în cazul celei de-a doua - impmdenţa),
în cazul în care, potrivit art. 19 Cod penal, infracţiunea se consideră intenţionată.
în ipoteza ideii consemnate, pentru ca persoana care a comis o faptă
prejudiciabilă să fie supusă răspunderii nu este suficientă determinarea doar a
aspectului obiectiv al acesteia. Pe lîngă evaluarea materială (exterioară) a faptei
comise este necesară şi obligatorie determinarea aspectului subiectiv, adică a
atitudinii psihice a făptuitoralui faţă de fapta comisă şi faţă de consecinţele
infracţionale survenite. Cu alte cuvinte, pentru ca fapta să constituie infracţiune, să
atragă aplicarea unei pedepse, nu este suficient ca ea să aparţină material
159
făptuitorului, ci trebuie să fie imputabilă acestuia. Cînd fapta nu este comisă cu
vinovăţie, ea nu este imputabilă celui care a săvîrşit-o, nu i se poate reţine în
sarcină.
Vinovăţia înglobează în conţinutul ei un complex de procese psihice
intelective, volitive şi emotive, care determină subiectul la luarea unei decizii de
comitere a infracţiunii şi de care se dirijează pe parcursul activităţii materiale cu
caracter infracţional. Manifestarea factorilor intelectiv şi vohtiv, precum şi
corelaţia dintre aceştia, diferă calitativ în dependenţă de modalitatea normativă a
vinovăţiei; adică pentru tragerea la răspundere penală a unei persoane care a comis
o infracţiune şi pentru aplicarea cît mai justă a pedepsei nu este suficientă numai
stabilirea vinovăţiei în cazul faptei comise, remarcă automl român A.Boroi, ci mai
este necesară stabilirea formei de vinovăţie cu care ea a acţionat.
Potrivit art. 18 Cod penal, se consideră că infracţiunea a fost săvîrşită din
impmdentă dacă persoana care a comis-o îşi dădea seama de caracteml
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmărirele ei prejudiciabile,
dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate (sineîncredere exagerată),
ori nu îşi dădea seama de caracteml prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a
prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să
le prevadă (neglijenţa).
în afară de formele legale de manifestare a imprudenţei, se face distincţie între
culpă (imprudenţă) in agendo, cînd uşurinţa sau neglijenţa se referă la fapte
constînd dintr-o acţiune, şi culpa inomitiendo, cînd se referă la fapte din culpă
constînd dintr-o inacţiune.
Unii autori fac distincţie între imprudenţă generică, cînd făptuitorul se
comportă uşuratic sau neglijent în raport cu activităţile obişnuite, nerespectînd
regulile comune de diligentă menite să prevină rezultatele periculoase şi
imprudenţa specifică, care presupune încălcarea regulilor de diligentă dintr-un
domeniu specializat în raport cu care sînt necesare cunoştinţe de specialitate din
partea făptuitorului (medicină, transport etc.). De asemenea, se mai face distincţie
între imprudenţă directă şi imprudenţă indirectă, după cum se referă la acţiunea
( săvîrşită de infractor sau la acea săvîrşită de o altă persoană.
Imprudenţa mai poate îmbrăca forma nebăgării de seamă, adică a: lipsei de
atenţie, nedibăciei, adicăajipsei de abilitate profesionala; Imprudenţa nu este o
formă de proces psihic inferioară ori atenuantă a intenţiei, ci constituie o formă
specifică de legătură psihică; a automlui cu fapta. în dreptul penal imprudenţa este
privită doar sub aspectul unei atitudini psihice a făptuitorului faţă de fapta comisă
şi consecinţele prejudiciabile survenite (modalitate a vinovăţiei, care, la rîndul ei,
apare drept semn obligatoriu al laturii subiective a componenţei de infracţiune) şi
semn obligatoriu al infracţiunii (art. 14 Cod penal).
În general însă, privită ca formă a criminalităţii (adică sub aspectul
sistemului-de infracţiuni comise din imprudenţă pe teritoriul Republicii Moldova
într-un anume interval de timp), infracţionalitatea imprudentă include diferite
aspecte cumultmai generale referitoare la: forma vinovăţiei şi, evident, mecanismul
psihologic de comitere a faptei prejudiciabile; motivele sociale de comitere a
infracţiunii şi caracteristica criminológica a personalităţii infractorului; sfera de
160
activitate a persoanei care a comis fapta infracţională; consecinţele cu caracter
social-negativ etc.
În opinia automlui rus P.S.Dagheli, infracţiunile comise din imprudenţă
posedă anumite particularităţi, precum şi cele manifestate prin vinovăţie
intenţionată, însă au şi aspecte proprii, printre care:
1) la infracţiunile săvîrşite din imprudenţă corelaţia faptelor ilicite este cu
mult mai apropiată, directă şi nemijlocită cu factorii social negativi;
2) infracţiunile din impmdenţă pot fi comise de persoane care posedă
anumite deficienţe morale şi sociale mult mai reduse comparativ cu persoanele
care comit infracţiuni manifestate prin forma intenţionată de vinovăţie (în acest
sens, combaterea infracţiunilor din impmdenţă fiind foarte dificilă);
3) drept factori sociali ce generează criminalitatea din impmdenţă ne apar
în principiu împrejurările care determină apariţia unui comportament negativ şi
atitudinea neadecvată faţă de interesele sociale şi cele ale altor persoane în mod
particular.
Putem afirma cu certitudine faptul că gradulprejudiciabil al infracţiunilor
comise din impmdenţă este la fel de semnificativ precum şi al celor manifestate
prin vinovăţie intenţionată. Referindu-ne la progresul tehnico-ştiinţific din ultimii
ani, putem evidenţia anumite particularităţi ale acestuia vizavi de caracterizarea
infracţiunilor comise din impmdenţă:
a) se modifică în permanenţă caracteml şi condiţiile de muncă legate
nemijlocit de sistemul complex de automatizare, mecanizare şi cibernetică; se
reorganizează sistemul managerial;
b) sînt utilizate noi tehnologii (electronice, biologice etc), resurse
naturale;
c) devine mai stringentă necesitatea respectării regulilor impuse de
securitatea ecologică şi apărarea mediului ambiant.
Ca şi oricare fenomen social-juridic, criminalitatea din impmdenţă există în
mod legic în cadrul societăţii. Este cazul de menţionat că comportamentul
impmdent al unei sau mai multor persoane în mare măsură creează pericol unor
terţe persoane (este de ajuns, în acest sens, de a ne aminti cazul de la Cemobîl).
Daunele materiale şi fizice cauzate prin infracţiunile impmdente sînt destul de
mari. Situaţia precum că unei atenţii limitate este supusă criminahtatea impmdenţă
rezultă şi din faptul expunerii în cadml indicilor statisticii poliţieneşti doar a
majorităţii infracţiunilor intenţionate, la capitolul criminalitate impmdenţă fiind
expusă doar informaţia vizavi de accidentele rutiere şi neglijenţa de serviciu. Dacă
apelăm la aceste infracţiuni, pe an ce trece constatăm o creştere a lor şi, evident,
ponderea substanţială în cadrul structurii generale a criminalităţii (în ansamblu
constituind circa 4,5%). Dacă apelăm la accidentele rutiere, considerate de legea
penală drept infracţiuni, constatăm următoarele: în anul 2004 în cadml structurii
criminalităţii accidentele mtiere constituiau circa 3,2%, ceea ce la rîndul lor,
constituie circa 75% din cumulul infracţiunilor comise din imprudenţă.
Comportamentul criminal imprudent SQ manifestă în diferite sfere ale vieţii
umane. Printre cele mai tipice pot fi constatate:
- exploatarea mij bacelor de transport, care constituie izvor de pericol sporit;
161
 - exploatarea maşinilor, agregatelor şi altor surse staţionare de pericol sporit în
cadml activităţii de producţie;
- realizarea lucrărilor în domeniul construcţiilor;
- realizarea activităţilor în cadml mediului natural, legate de pericolul poluării,
ofrăvirii etc;
- transportarea şi păstrarea purtătorilor de energie;
- fabricarea produselor alimentare, a medicamentelor, tratarea persoanelor,
asistenţa veterinară;
- activitatea persoanelor cu funcţie de răspundere şi altă activitate
profesională, caracterizată prin posibilitatea survenirii unor consecinţe
prejudiciabile drept urmare a luării unor decizii eronate etc.
Luînd în vedere cele consemnate, trebuie relevate următoarele modalităţi de
comportament criminal imprudent, legat nemijlocit de încălcarea diferitor reguli:
- a securităţii la exploatarea mijloacelor de transport;
- de exploatare a obiectivelor energetice;
- de protecţie contra incendiilor;
- la efectuarea exploatărilor miniere sau a lucrărilor de construcţie miniere;
- de securitate în întreprinderile sau secţiile supuse pericolului exploziei;
- de securitate ecologică şi medicală;
- de realizare a activităţii profesionale şi de administrare;
- de securitate patrimonială etc.
Unii autori ruşi (I.M.Teajkov, V.E.Eminov etc.) fac distincţie între diferite
categorii de infracţiuni imprudente, şi anume:
1) infracţiuni săvîrşite în afara sferelor de acţiune a mijloacelor tehnice şi
a unor surse de pericol social sporit (lipsirea de viaţă din imprudenţă, distrugerea
sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor etc);
2) infracţiuni comise în cadml sferei de acţiune a unor mijloace tehnice şi
a unor surse de pericol social sporit (de exemplu, încălcarea regulilor de securitate
a circulaţiei mtiere şi de exploatare a mijloacelor de transport de către persoana
care conduce mijlocul de transport; încălcarea regulilor de evidenţă, păstrare,
transportare şi folosire a substanţelor uşor inflamabile sau corozive etc);
3) infracţiuni săvîrşite în cadrul activităţii profesionale, dar în lipsa
aplicaţiunii unor mijloace tehnice (de exemplu, încălcarea cerinţelor securităţii
ecologice, încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei
medicale, încălcarea regulilor de securitate a sistemului informatic etc.);
4) infracţiuni legate de îndeplinirea funcţiilor administrative (pierderea
documentelor ce conţin secrete de stat, unele modalităţi faptice ale divulgării
secretului de stat etc).

20.2. Factorii generatori ai infracţiunilor din imprudenţă

Referindu-ne la criminalitate în general, drept determinante ale acesteia pot fi
constatate: condiţiile mediului social, sub influenţa nefavorabilă a cărora are loc
dezarmonizarea şi deformarea necesităţilor, intereselor şi sistemului de valori ale
personalităţii concrete, ce devin o premisă a motivaţiei criminogene; motivaţia
162
criminogenă; situaţia concretă de viaţă care, interacţionînd cu particularităţile
personalităţii, determină decizia de comitere a infracţiunii. în realitate însă,
motivaţia criminogenă reprezintă un lanţ cauzal complicat şi complex dintre
mediul social, particularităţile personalităţii şi particularităţile motivaţionale.
Factorii criminalităţii din imprudenţă constituie un ansamblu de cauze şi
condiţii care determină decizia de a comite asemenea infracţiuni şi realizarea lor
ulterioară. în general, infracţiunile din imprudenţă sînt caracterizate prin prisma
unor asemenea motive precum:
a) atitudinea dispreţuitoare şi uşuratică faţă de normele ce reglementează
drepturile şi obligaţiunile funcţionale, regulile de participare la traficul rutier,
precum şi modul de exploatare a mijloacelor ce prezintă pericol social sporit;
b) caracterizarea personalităţii drept aptă de a fi supusă permanent
riscului de oricare gen;
c) tendinţa şi fermitatea evitării unor consecinţe infracţionale în cazul în
care sînt încălcate dispoziţiile normative în vigoare.
Autorul M.Ugrefialidze atribuie toate cauzele de comitere a infracţiunilor din
imprudenţă la categoria unui comportament impulsiv, argumentînd în acest context
că voinţa şi conştiinţa nu poate constitui sursa primară de intervenim a unor abateri
de la regulile impuse.
Săvîrşirea infracţiunilor din imprudenţă e legată, de regulă, de:
- atitudinea superificială şi lipsită de spirit de răspundere faţă de studiul unor
reguli speciale de comportament şi obţinerea unor deprinderi de aplicaţiune a
acestora;
- lipsa unei succesiuni în ceea ce priveşte poziţia şi rolurile sociale, pregătirea
neadecvată a specialiştilor, persoanelor cu funcţie de răspundere, a participanţilor
la anumite activităţi;
- denaturarea sistemului de priorităţi, cînd în schimbul funcţiei de serviciu,
carierei etc. se aduc daune sistemului de relaţii sociale care asigură respectarea
unor reguli speciale;
- aflarea subiecţilor infracţiunii în condiţii care împiedică respectarea regulilor
impuse (cerinţele compromise ale mediului, oboseala drept urmare a unui regim
prea sever de activitate etc). Cele evidenţiate şi determină în mare măsură
diversitatea direcţiilor de combatere a criminalităţii imprudente în condiţiile
consemnate.
Evident că criminalitatea din imprudenţă în ansamblu, cît şi fiecare
infracţiune de asemenea gen luată aparte, reprezintă rezultatul unei corelaţii între
un factor obiectiv (situaţie, mijloc) şi unul subiectiv (personalitate şi atitudine). în
acest context, comportamentul imprudent posedă capacitatea de transformare a
factorilor nepericuloşi dintr-o anumită situaţie concretă în anumiţi factori cu
caracter periculos. Factorii care contribuie, prin esenţa lor, la crearea unei situaţii
periculoase, indiferent de motivaţie şi sursă, pot fi cei mai diverşi, în mare măsură
depinzînd de categoria infracţiunii comise. Determinarea şi analiza acestora se
impune drept necesară şi obligatorie. în general, se face distincţie între factori
naturali care nu pot fi dirijaţi, factori fizici (aglomerări mtiere), factori care
împiedică gradul de atenţie a persoanei şi factorii care condiţionează lipsa
163
protecţiei ori izolării mijloacelor care posedă grad de pericol social sporit. Potrivit
afirmaţiilor sociologice, chiar şi cei mai experimentaţi conducători ai mijloacelor
de transport cad sub influenţa situaţiilor periculoase circa de 3-15 ori pe zi, însă,
datorită unui comportament pmdent şi adecvat situaţiei, reuşesc evitarea acestor
pericole. Nu este scăpată din vedere în cazul examinării factorilor unor accidente
mtiere şi starea reală a dmmurilor, care constituie un factor primar în circa 28-39%
din toate cauzele de accident mtier; dacă ne referim însă la intensitatea circulaţiei
transportului, atunci constatăm că pe timp de noapte este de 6-10 ori mai redusă
comparativ cu ziua, deşi accidentele în proporţii de 60 la sută se comit anume
noaptea.
Deci conţinutul obiectiv şi cel subiectiv deseori se contrapun, iar persoana
acţionează în conformitate cu situaţia creată şi conform aprecierii subiective pe
care o oferă faptului creat.
în contextul celor consemnate, luînd în vedere faptul că motivaţia
criminalităţii imprudente este dictată de anumiţi factori obiectivi şi subiectivi,
aceştia, larîndul lor, sînt generaţi de anumiţi factori cu caracter social, printre care:
- asigurarea materială neadecvată care împiedică realizarea măsurilor eficiente
vizînd lichidarea cauzelor care favorizează situaţii periculoase;
- nivelul limitat de cunoştinţe tehrico-ştiintifice în domeniul regulilor de
securitate la aplicarea unor mijloace avînd pericol social sporit;
- cunoştinţe superficiale pentru unele persoane ocupate cu activitatea de
administrare şi, în general, activitatea profesională nemijlocită;
- existenţa unor lacune legislative referitoare la reglementarea relaţiilor din
domeniul securităţii publice;
- existenţa unor decalaje în sfera de activitate a diferitelor instituţii,
organizaţii, întreprinderi (spre exemplu, lipsa unei proporţionalităţi între numărul
mijloacelor de transport şi baza de deservire tehnică a acestora);
- realizarea neeficientă a controlului referitor la starea şi modul de utilizare a
mijloacelor tehnice, de semnalizare etc.
Recomandările cu caracter general înaintate de ştiinţa criminológica despre
cauzele criminalităţii - ca fenomen social negativ -pe deplin pot fi atribuite şi
lamacronivelul criminahtăţii din impmdenţă. In acelaşi timp, caracterul relativ de
sine stătător şi specificul criminahtăţii din impmdenţă impune determinarea şi
concretizarea unor semne generale, relevarea unor cauze specifice, constarea
corelaţiei acestora cu cauzele unor infracţiuni concrete. După cum a fost remarcat,
cauza de bază a infracţiunilor din impmdenţă este lipsa de spirit de răspundere,
atitudinea uşuratică faţă de obligaţiunile de serviciu, lipsa de disciplină personală.
Persoanele care comit asemenea infracţiuni ori în mod conştient, intenţionat
încalcă normele de comportament impuse, demonstrînd desconsiderarea faţă de
obligaţiunile sale, ori admit o atitudine necorespunzătoare faţă de obligaţia de
serviciu, uşuratic şi neatent apreciind starea de lucruri, alegînd ca urmare o
variantă de comportament neadecvată, care şi dă naştere unor consecinţe
prejudiciabile.
La descrierea genezei comportamentului ilegal, V.N.Kudreavţev remarcă că
acesta se formează pe baza apariţiei şi dezvoltării continue a contradicţiilor şi
164
conflictelor în diferite verigi ale procesului psihologic. La începutul acestor
contradicţii ne apare etapa formării morale nesatisfacătoare a personalităţii, care
are loc în situaţia unei crize a societăţii cu caracter economic, social, politic,
ideologic, juridic. în aceste condiţii are loc coliziunea dintre calităţile persoanei şi
cerinţele realităţii înconjurătoare, ceea ce se referă, în primul rînd, la asemenea
categorii ale personalităţii ca: necesitatea şi interesele, normele morale şi
cunoaşterea dreptului, stereotipul de comportament obişnuit şi aprecierea lui de
însuşi subiect, precum şi autoaprecierea personalităţii sale. în acest context,
contrazicerile pot interveni între scopurile pozitive şi rezultatele obiective cu
caracter social negativ ale faptei, ceea ce este caracteristic infracţiunilor
manifestate prin impmdenţă, cînd situaţia nu este gîndită pînă la capăt, ci se ia o
decizie timpurie.
Astfel, cauzele criniinalităţii din impmdenţă sînt legate de:
1) relaţiile egoiste de consum sau cele lipsite de spirit de răspundere faţă
de regulile de securitate, precauţie în activitatea profesională şi individuală;
2) nivelul scăzut al pregătirii profesionale, a cunoştinţelor şi educaţiei
participanţilor la procesul de muncă, inclusiv a conducătorilor mij bacelor de
transport, operatorilor mecanismelor în timpul procesului de producere cu
aplicarea mijloacelor de pericol social sporit, a persoanelor cu funcţie de
răspundere care dirijează asemenea activităţi;
3) lipsa de disciplină a participanţilor la procesele care prezintă prin sine
pericol social sporit.
Concluzionînd cele expuse anterior, referindu-ne la încălcările regulilor de
circulaţie mtieră (avînd în vedere că ele constituie circa 1' din numărul total al
infracţiunilor comise din impmdenţă), deterrninăm că la număml condiţiilor
criminogene care favorizează apariţia infracţiunilor din impmdenţă sînt atribuite:
a) cele organizaţional-tehnice (starea deplorabilă a drumurilor);
b) neajunsurile organizaţional-juridice de reglementare normativă a
procesului de circulaţie mtieră, a celor de muncă, care prezintă pericol în cazul
exploatării necorespunzătoare a lor; nivelul scăzut de pregătire, nihilismul juridic
în conştiinţa socială;
c) cele organizaţionale de dirijare: asigurarea tehnică necorespunzătoare
şi reparaţia mijloacelor de transport, defectele în organizarea circulaţiei mtiere etc.
3. Personalitatea infractorului ce comite infracţiuni din
imprudenţă
Problema subiectului infracţiunii, pericolul social al infractorului constituie
probleme centrale ale dreptului penal şi ale ştiinţei criminologice. Conceptul de
subiect al infracţiunii este caracterizat prin două aspecte ce evidenţiază
personalitatea infractorului: juridico-penal, legat de constatarea unor semne
juridice constitutive (condiţii ale răspunderii penale) şi criminologie, care include
anumite semne social-demografice, individual-psihologice şi sociale.
In literatura criminológica continuă să predomine opinia precum că
persoanele care au comis infracţiuni din imprudenţă, în particular încălcări ale
regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport, sînt
persoane cu un grad şi nivel social-integrat, pentru care nu sînt caracteristice
165
anumite deficienţe de conştiinţă juridico-morală. Rolul decisiv în acest caz îi
revine situaţiei de comitere a infracţiunii, în cadml căreia personalitatea manifestă
o limitare a calităţilor volitive şipsifiofiziologice. în general, infractorii care comit
infracţiuni din imprudenţă nu ating acel nivel şi stabilitate în ceea ce priveşte
deficienţele de ordin juridico-intelectiv, care sînt caracteristice în marea majoritate
a cazurilor la persoanele care comit infracţiuni intenţionate, însă sînt deosebite în
baza acestor indici de persoanele care respectă normele impuse. Specificul
deficienţelor care caracterizează persoanele ce comit infracţiuni din impmdenţă nu
ţin atît de atitudinea negativă faţă de normele juridice în general, cît de
necunoaşterea normelor concrete, ori de nedorinţa, neacceptarea respectării lor, în
lipsa pregătirii adecvate de a respecta normele de securitate generale şi speciale în
cadml realizării unor genuri de activitate unde au manifestat impmdenţă.
Automl ms S.M.Inşacov consideră că o particularitate a infractomlui ce
comite infracţiuni din impmdenţă este gradul de pericol social mai redus
comparativ cu persoanele care comit infracţiuni intenţionate.
Tipice pentru caracteristica personalităţii infractorului în cazul infracţiunilor
comise din impmdenţă sînt egoismul, indiferenţa faţă de consecinţele sociale ale
deciziilor luate şi acţiunilor întreprinse (dacă ele se prezintă ca necesare şi
acceptate persoanei), atitudinea faţă de regulile de exploatare a surselor de pericol
social sporit ca despre anumite formalităţi. De aceea, infracţiunile din impmdenţă
nu pot fi privite doar ca rezultat al unor acţiuni neîndemînatice în situaţia
complicată creată. Desigur, o mare parte a infracţiunilor comise din impmdenţă
sînt legate de neajunsurile pregătirii profesionale, lipsei de experienţă, dar o mare
parte din aceste infracţiuni (circa 55-60%) sînt comise conştient, în situaţii
obişnuite, dar nu extrémale.
Circa 3/4 din infracţiunile comise din impmdenţă se manifestă prin forma
sineîncrederii exagerate. După esenţă, această formă de vinovăţie este corelativă
celei intenţionate, deoarece vinovatul conştientizează însuşi faptul de încălcare a
normelor de precauţie. Deficienţele orientării persoanelor care comit infracţiuni din
impmdenţă se reflectă în motivele şi în scopurile comportamentului, în acest
context avînd importanţă motivele şi scopurile atît a folosirii mijlocului de
transport, cît şi a încălcării regulilor de securitate a circulaţiei (dacă ne referim la
cele mai răspîndite irrfracţiuni din impmdenţă).
Trebuie de avut în vedere faptul că deficienţele de ordin moral-psihologic ale
personalităţii infractorului îh cazul infracţiunilor manifestate prin forma
impmdenţă de vinovăţie au loc pe fonul regresului stării morale a societăţii în
ansamblu. Amoralismul şi criminalitatea, după cum accentuează autorii ruşi
VN.Burlacov şi N.M.Cropaciov, constituie două părţi ale aceleiaşi monede. Cu cît
societatea este copleşită de amoralism, cu atît este mai ridicat nivelul de
criminalitate şi invers. Creşterea criminalităţii din impmdenţă în aceste condiţii
devine legitate. Constatarea şi studiul calităţilor negative ale personalităţii permite
determinarea necesităţilor sociale care stau la baza comiterii lor, orientările
predeterminate pentru realizarea eficientă a activităţii profilactice.
Dacă în cazul unor infracţiuni intenţionate persoana infr actomlui promovează
nişte interese contrare voinţei, scopurilor sociale, atunci în cazul unor infracţiuni
166
imprudente, motivul esenţial este legat de săvîrşirea infracţiunii cu un
comportament neadecvat regulilor societăţii. în cazul unei infracţiuni impmdente
subiectul apare într-o explozie emotivă, care, evident, vine în contradicţie cu
nivelul personalităţii sale; de multe ori incriminarea depinzînd de pregătirea morală
a personalităţii şi consecinţele survenite.
Dacă ne referim la comportamentul psihologic al făptuitorului, care apare ca
neadecvat regulilor sociale, acesta posedă anumite caracteristici şi reflectă
încălcarea unor anumitor reguli ce se referă la:
- convieţuirea socială (reguli nescrise);
- normele referitoare la anumite grupuri sociale şi organizaţii obşteşti;
- normele civile;
- normele contravenţionale etc.
Practica ne demonstrează că persoanele care comit infracţiuni din imprudenţă
posedă în general un nivel intelectual mult mai ridicat decît cel al subiecţilor
infracţiunilor intenţionate, primele fiind comise, de regulă, în legătură cu
activitatea realizată în cadrul diferitelor domenii ale vieţii sociale: sector de
producere, transport, medicină, prestare de servicii, administraţie publică etc.
Evident că gradul prejudiciabil al infracţiunilor săvîrşite din imprudenţă depinde de
sfera activităţii persoanei care a comis faptaprejudiciabilă şi mecanismul,
mijloacele care au constituit semne concomitente ale infracţiunilor.
Sistematizînd cele expuse, determinăm, în dependenţă de caracterul calităţilor
negative care stau la baza motivaţiei infracţionale, cîteva categorii de infractorii ce
comit infracţiuni din imprudenţă:
1) persoane nepregătite:
- în planul cunoştinţelor;
- în planul cunoştinţelor generale şi speciale de securitate;
- în sfera tehnică;
- în capacitatea de a aprecia operativ şi corect situaţiile critice, a lua decizii
raţionale, a evita asemenea situaţii cu pierderi cît mai reduse;
2) persoane nechibzuite (nesocotite):
- lipseşte deprinderea de a prevedea toate consecinţele (urmările) acţiunilor
(inacţiunilor) comise;
- lipseşte atenţia, neînţelegerea esenţei sursei de pericol sporit, încrederea
exagerată în sine;

3) persoane cu deficienţe psihofiziologice (vederea slabă, reacţia

întîrziată etc.);
4) persoane cu dereglări funcţionale (temporare) de la normele stării
psihofizice (boala, orbirea cu farurile unui automobil ce vine în mtîmpinare etc.);
5) persoane în descreştere morală (atitudinea indiferentă faţă de
consecinţe).
în procesul studiului criminologie al criminalităţii din imprudenţă este
deosebit de importantă analiza interacţiunii personalităţii cu mediul social,
deoarece comportamentul infracţional nu este generat numai de mediul social,

167
precum nici numai de personalitate, dar anume de particularităţile de interacţiune
dintre acestea.

20.4. Prevenirea criminalităţii imprudente

Oricare societate contemporană este cointeresată în micşorarea numărului de
infracţiuni, în particular şi în reducerea nivelului criminalităţii, în general. O
direcţie de bază în această activitate ar fi cea de prevenire a infracţionalismului.
Prevenirea infracţiunilor reprezintă un aspect indispensabil al procesului de
reglementare şi gestiune socială şi, respectiv, întruneşte în sine următoarele
elemente componente: studierea stării, structurii, dinamicii; identificarea motivelor
şi condiţiilor care generează şi influenţează infracţionalitatea; analiza minuţioasă a
proceselor sociale care au loc în societate (în baza acesteia se prognozează
dinamica infracţionalităţii, se stabilesc măsurile de combatere a infracţiunilor de
diferite categorii); lichidarea cauzelor şi condiţiilor care favorizează comiterea
infracţiunilor; determinarea persoanelor predispuse de a comite infracţiuni şi
supunerea acestora unor procese educaţionale şi de prevenţie; stabilirea răspunderii
penale pentru persoanele care au comis infracţiuni; educarea şi instruirea
permanentă a populaţiei. Fiecare dintre aceste elemente sînt necesare pentru
funcţionarea eficace a întregului sistem de prevenire a infracţionalităţii (măsurile
cu caracter juridico-penal trebuie privite separat, ca element aparte). Toate aceste
elemente constitutive ale complexului preventiv al criminalităţii în ansamblu
(precum şi al criminalităţii din imprudenţă în mod special) sînt realizate la diferite
niveluri, în diferite sfere ale vieţii sociale şi de diverse organe, avînd o orientare şi
scop mediat diferit.
De rînd cu unele momente comune pentru activitatea de prevenire a
criminalităţii în ansamblu, prevenirea infracţionalităţii imprudente posedă anumite
particularităţi specifice, determinate în mare măsură de semnele constitutive ale
infracţiunilor comise din imprudenţă şi de motivaţia iirfracţională. Evident că
irrfracţiunile comise din imprudenţă nu sînt caracterizate de anumite forme şi
metode specifice infracţiunilor intenţionate, nu le este specifică forma pregătirii ori
tentativei de infracţiune, este lipsă şi participaţia la asemenea infracţiuni. Din
aceste considerente, în activitatea de prevenire a infracţiunilor comise din
imprudenţă nu pot fi utilizate pe deplin asemenea metode precum:
1) identificarea persoanei care pregăteşte comiterea infracţiunii;
2) localizarea infracţiunii începute;
3) identificarea grupărilor infracţionale.
în primul rînd, spre deosebire de faptele comise în mod intenţionat, priorităţii
factorilor situativi în cadrul mecanismului infracţiunilor manifestate prin
imprudenţă se presupune a acorda atenţie deosebită anume măsurilor de prevenţie.
În al doilea rînd, după cum a fost consemnat, criminalitatea din imprudenţă nu
posedă anumite particularităţi specifice irrfracţionalităţii intenţionate.
Măsurile de prevenire sînt orientate preponderent în cazul infracţiunilor din
imprudenţă spre evitarea unui eventual prejudiciu, dar nu asupra unor infractori
posibili.

168
 Este evident faptul că măsurile de prevenire a infracţionalităţii imprudente
depăşeşte vădit limitele cadrului normativ cu caracter juridico-penal, avînd în
vedere ideea comiterii acestor încălcări în diferite ramuri ale vieţii sociale. în acest
context, legiuitoml califică unele fapte drept infracţiuni după prejudiciul cauzat.
În cadrul activităţii de prevenire a infracţiunilor din imprudenţă, o deosebită
semnificaţie o are activitatea orientată spre ridicarea conştiinţei sociale şi de drept,
a disciplinei morale şi de serviciu. Deci organizarea orientării profesionale şi
selectarea specialiştilor trebuie bazată pe anumite aptitudini profesionale, care, la
rîndul lor, se iniţiază pe anumite calităţi psihologice şi fiziologice.
Toate aceste circumstanţe în mare măsură şi determină formele şi metodele
specifice de profilaxie a infracţiunilor din imprudenţă. In contextul celor expuse, se
pot evidenţia trei niveluri de prevenire a infracţiunilor:
1) nivelul social general;
2) nivelul special criminologie (prevenirea specială);
3) nivelul individual (prevenirea individuală).
Primul nivel include soluţionarea unor probleme de ordin general cu caracter
economic, social, ideologic, politic, cultural-educativ, organizaţional-administrativ
etc. Realizarea lor influenţează nemijlocit asupra criminalităţii şi asupra
mecanismului comportamentului ilegal în ansamblu.
Cel de-al doilea nivel este legat de realizarea măsurilor diverse în cadrul
grupurilor sociale concrete, colective, familii, unde au loc situaţii de conflict,
intervin fapte negative.
Nivelul al treilea, cel cu caracter individual, se realizează faţă de persoanele
care au comis acţiuni antisociale atîtpe calea lichidării sau neutralizării factorilor
negativi care au determinat acest comportament ilegal, cît şi pe calea influenţei
nemijlocite asupra conştiinţei lor.
în literatura de specialitate a fost expus punctul de vedere precum că măsurile
de prevenire a imprudenţei îşi au efectul cel mai potrivit la nivel sociogeneral. Nu
sînt limitate de importanţă nici măsurile speciale de prevenire, care pot fi reflectate
generalizator în unnătoarele:
- perfecţionarea tehnică a mijlocului de comitere a infracţiunii şi ridicarea
siguranţei acestuia;
- realizarea măsurilor eficiente de control asupra modului de utilizare a
diferitelor mijloace şi diagnosticarea acestora;
- neutralizarea factorilor prejudiciabili specifici complexelor tehnice şi
minimalizarea unui eventual prejudiciu;
- reglementarea relaţiilor din domeniul securităţii şi perfecţionarea continuă a
normelor din aceste domenii;
- interzicerea accesului unor persoane străine asupra mijloacelor cupericol
social sporit, care nu au cunoştinţe speciale în domeniu.
O mare importanţă în cadrul activităţii de prevenire a criminahtăţii în
ansamblu, precum şi a celei din imprudenţă în mod particular, revine organelor
afacerilor interne. în cadrul activităţii de prevenire, inclusiv a criminalităţii
imprudente, poliţia aplică atît măsuri de convingere, cît şi măsuri de constrîngere.
Deosebindu-se după conţinut şi alte semne, activitatea profilactică a organelor şi
169
subdiviziunilor organelor afacerilor interne se realizează ca un sistem de măsuri
strîns legate între ele, supuse sarcinii de neadmitere a faptelor infracţionale,
inclusiv a celor din imprudenţă.
Cercetătorii străini, realizînd un şir de investigaţii vizînd problema prevenirii
infracţiunilor imprudente, au ajuns la concluzia că cele mai efective şi stabile în
acest plan sînt acele măsuri care nu sînt legate de influenţa asupra persoanei. în
acest context, examinînd infracţiunile imprudente din domeniul transporturilor,
accentul este pus pe:
- ridicarea nivelului de securitate a mijloacelor de transport şi a altor mijloace
tehnice;
- repararea drumurilor, includerea în acţiune a mij loacelor de reglare
automatică a circulaţiei şi controlului asupra ei;
- dezvoltarea reţelei de acordare de servicii (reparaţie, odihnă etc.).
Oricum, orientarea profilactică a infracţiunilor comise din imprudenţă ţine de
fiecare caz în parte, fapt care impune influenţa asupra subiectului şi situaţiei
concrete create.
În contextul celor menţionate, pot fi constatate anumite etape de prevenire
individuală a faptelor ilegale manifestate prin imprudenţă:
a) se formează o bază de date referitoare la anumite activităţi şi care ar
conţine factorii personali generatori ai probabilităţii comiterii infracţiunilor de
acest gen - modelul imprudenţei;
b)diagnosticarea persoanelor în cauză, identificarea caracteristicilor persoanei
predispuse a realiza anumite activităţi (de regulă, de gestionare ori pur
profesionale);
c)se contrapun caracteristicile de identificare cu caracteristicile modelului şi
se constată nivelul şi caracterul comportamentului imprudent în anumite condiţii
obiective.

Bibliografia recomandată

obligatorie
1. Amza T., Criminologie teoretică, Bucureşti, 2001.
2. Алексеев А., Криминология и профилактика преступлений,
Москва, 1989.
3. Bîrgău M. Prevenirea infracţiunilor săvârşite de minori, Chişinău, 1998.
4. Bîrgău M., Ursu V., Criminalitatea organizată – aspecte criminologice
şi juridico-penale. Studiu monografic, Chişinău, 2004.
5. Bîrgău M., Criminologie, vol. I, II, Chişinău, 2010.
6. Бужор В., Гуцуляк В., Групповая преступность, Кишинэу, 1998.
7. Ciobanu Ig., Crima organizată: un aspect al realităţii din RM. // Legea
şi viaţa, nr. 3, 2000.
8. Ciobanu Ig., Crima organizată în statele ex-sovietice / Legea şi viaţa nr.
9-10, 1998.
9. Gladchii Gh., Criminologie generală, Chişinău, 2001.
170
 10. Gheorghiţă M., Crima organizată: probleme, teorii şi practica
cercetării, Chişinău, 1998.
11. Larii Iu., Criminologie, Chişinău, 2004.
12. Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologie, Bucureşti, 1995.
13.Rotaru O., Criminologie, Chişinău, 2011.
14. Овчинский В., Стратегия борьбы с мафией, Москва, 1993.
15. Забрянский Т., Социология преступности несовершеннолетних,
Москва, 1997.

Suplimentară
16.Антонян Ю., Психология убийства, Москва, 1997.
17.Bîrgău M., Ursu V., Criminalitatea organizată – aspecte criminologice
şi juridico-penale. Studiu monografic, Chişinău, 2004.
18.Ciobanu Ig., Crima organizată în statele ex-sovietice / Legea şi viaţa nr.
9-10, 1998.
19. Ермаков В., Крюкова Н., Несовершеннолетние преступники,
Москва, 1999.
20. Лунев В., Юридическая статистика, Москва, 1999.
21. Лунев В., Преступное поведение: мотивация, прогнозирование,
профилактика, Москва, 1980.
22. Овчинский В., Стратегия борьбы с мафией, Москва, 1993.
23. Забрянский Г., Методика статистического изучения преступности,
Краснодар, 1976.

171