Curs 1

Noţiuni introductive

Noţiune
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un
ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice, destinate
descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi
prevenirii faptelor antisociale.

Obiectul criminalisticii
Obiectul criminalisticii constă în acţiunea tehnico-tactică-ştiinţifică de investigare a
faptelor antisociale. Pentru investigarea, descoperirea şi cercetarea faptelor criminale,
criminalistica adaptează şi se foloseşte de alte ştiinţe juridice şi nejuridice: fizica, chimia,
biologia judiciară, matematica, pshihologia, sociologia, medicina, dreptul penal, criminologia
etc.

Caracterele criminalisticii
Caracterul judiciar
Cercetarea şi urmărirea penală sunt strâns legate de activitatea criminalistică, fără aceasta din
urmă, cu mici excepţii, urmărirea penală nu ar putea fi posibilă. Pentru ca actul procedural
final de terminare a urmării penale sau judecătoreşti să poată exista, în prealabil se efectuează
o completă cercetare criminalistică constând în strângerea probelor, analiza şi verificarea
acestora, cercetarea la faţa locului, prelucrarea urmelor rămase pe obiecte, alimente, organe
etc, în vederea descoperirii victimelor, dar şi a infractorilor, clarificării împrejurărilor în care
au fost săvârşite faptele infracţionale, investigarea împrejurărilor care au condus la săvârşirea
infracţiunii, rezultatul infracţiunii.

Caracterul autonom
Criminalistica este o ştiinţă cu caracter independent, autonom. Autonomia
criminalisticii rezultă din faptul că nici o altă ştiinţă nu se ocupă cu procedeele şi mijloacele
specifice criminalisticii: elaborarea de mjloace tehnico-ştiinţifice de descoperire, ridicare şi
examinare a urmelor infracţiunii sau de identificare a infractorilor sau victimelor, adaptarea
sau preluarea din alte ştiinţe procedee, tehnici sau metode capabile să faciliteze clarificarea
împrejurărilor de fapt în care s-a produs fapta criminală.

Caracterul unitar
Criminalistica are un caracter unitar, de sine stătător. În literatura de specialitate,
criminalistica este structurată în trei părţi principale: tehnica criminalistică, tactica
criminalistică şi metodologia criminalistică. Tehnica criminalistică constă în ansamblul
metodelor şi mijloacelor tehnico - ştiinţifice destinate descoperirii, fixării, ridicării şi
examinării urmelor sau mijloacelor materiale de probă. Tactica criminalistică constă în
ansamblul procedeelor şi regulilor, altele decât cele stabilite prin norme de drept, privind
efectuarea actelor de urmărire penală şi, în general, de anchetă. Metodologia criminalistică
constă în cercetarea unor categorii de infracţiuni cum sunt cele contra vieţii, sănătăţii şi
integrităţii corporale, cele contra patrimoniului etc.

Caracterul pluridisciplinar
Deşi ştiinţă de sine stătătoare, criminalistica utilizează în demersurile sale o
multitudine de alte ştiinţe: chimia, fizica, biologia, anatomia, matematica, psihologia,
psihiatria etc.

Corelaţia criminalisticii cu alte ramuri de drept şi ştiinţe

Corelaţia criminalisticii cu dreptul penal
Art. 1 din Codul penal defineşte scopul legii penale astfel „legea penală apără, împotriva
infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.
Deducem deci, că dreptul penal ocroteşte toate valorile fundamentale. Criminalistica
investighează prin mijloacele sale specifice încălcarea acestor valori fundamentale.

Corelaţia criminalisticii cu dreptul procesual penal

Deşi aparent cele două ştiinţe sunt aproape identice şi se ocupă cu aceleaşi activităţi, obiectul
dreptului procesual penal îl reprezintă studiul normelor juridice procesual penale şi al
raporturilor juridice reglementate de acestea, în timp ce criminalistica, prin metode tactico-
tehnico-ştiinţifice investighează, descoperă, cercetează infracţiunea în materialitatea sa.
Activitate de cercetare criminalistică se desfăşoară pe baza şi în conformitate cu normele de
drept, dintre care normele procesual penale sunt principalele utilizate.

Corelaţia criminalisticii cu criminologia

Deşi uneori apar confunzii între cele două discipline, criminalistica şi criminologia au doar
un scop general comun şi anume combaterea şi prevenirea fenomenului infracţional.

Corelaţia criminalisticii cu medicina legală

Criminalistica cu medicina legală au o legătură foarte puternică mai ales în cazul
omuciderilor, infracţiunilor contra persoanei, ridicarea şi cercetarea urmelor biologice. Fără
aportul medicinei legale, cercetărorii criminalişti nu şi-ar putea atinge scopul.

Corelaţia criminalisticii cu psihologia judiciară

Pentru descoperirea, investigarea şi cercetarea corectă a infracţiunilor, căutarea victimelor,
găsirea infractorilor ş.a.m.d. trebuie urmărită psihologia celor ce săvârşesc infracţiuni şi chiar
şi a victimelor. Psihologia criminalului este foarte importantă pentru desluşirea completă a
firului infracţiunii, dar şi pentru combaterea şi prevenirea infracţiunilor de acelaşi tip pe
viitor. În acelaşi timp, psihologia judiciară serveşte criminalisticii la elaborarea metodelor
tactice de ascultare a martorilor, învinuiţilor, inculpaţilor, îndiferent de persoana acestora.

Corelaţia criminalisticii cu sociologia

Sociologia se ocupă cu studiul maselor, ceea ce ajută foarte mult în combaterea infracţiunilor
sau la identificarea focarelor infracţionale. De asemenea, cu aportul studiilor sociologice este
descoperită, combătută, dar şi prevenită infracţionalitatea în masă. Datorită carenţei în
educaţie, anumite grupuri, mase de oameni, chiar popoare sunt predispuse spre
infracţionalitate.
Corelaţia criminalisticii cu ştiinţele judiciare
Criminalistica are o strânsă legătură cu celelalte ştiinţe judiciare. Aşa cum am arătat şi
criminalistica este o ştiinţă judiciară. Fac parte din ştiinţele judiciare, acele ştiinţe care nu pot
fi incluse în categoria ramurilor de drept, dar care au o importanţă vitală în descoperirea,
prevenirea, combaterea, investigarea şi cercetarea infracţiunilor: medicina legală, psihologia
judiciară, biologia judiciară etc

Corelaţia criminalisticii cu ştiinţele naturii

Criminalistica preia şi adaptează metode şi tehnici din ştiinţele naturii pentru desăvârşirea
scopului său. Astfel, cu ajutorul biologiei analizează urmele de sânge de la locul faptei, cu
ajutorul fizicii analizează distanţa în funcţie de intensitatea zgomotului, cu ajutorul chimiei
analizează componenţa toxică a unui anumit produs.
Curs 2

Principiile criminalisticii

Principiul legalităţii
Activitatea criminalistică, ca şi întreaga activitate procesual penală se desfăşoară sub
imperiul reglementărilor legale în vigoare. Potrivit art. 2 cod pr. pen., procesul penal se
desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor
prevăzute de lege. În aceeaşi ordine de idei şi activitatea de investigare criminalistică trebuie
să se desfăşoare în concordanţă perfectă cu prevederile legale.

Principiul aflării adevărului

Ca urmare a activităţii criminalistice, a activităţii de investigare a faptelor şi împrejurărilor
concrete de săvârşire a infracţiunii, consecinţa juridică este aflarea adevărului. Criminalistica
pune la dispoziţia justiţiei mijloace de cunoaştere ştiinţifică de aflare a adevărului. De altfel,
întreaga activitate criminalistică, penală sau procesual penală sunt conduse de principiul
aflării adevărului. Astfel, codul de procedură penală defineşte într-un articol distinct
principiul aflării adevărului, „în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea
adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana
făptuitorului”.

Prezumţia de nevinovăţie
Pe tot parcursul procesului penal, indiferent de faza în care se află, respectiv faza de urmărire
penală sau de judecată, în favoarea persoanei împotriva căreia s-a pornit procesul penal este
instituită prezumţia de nevinovăţie, ceea ce înseamnă că până la pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive de condamnare, persoana se consideră nevinovată. Sarcina
administrării probelor în scopul de a demonstra vinovăţia revine organelor judiciare. Chiar şi
în timpul activităţii criminalistice, fază preliminară a procesului penal, în timpul investigărilor
de orice fel orice persoană trebuie considerată nevinovată. Nu trebuie să se încerce cu orice
preţ şi în orice mod să se demonstreze vinovăţia unei persoane, întrucât ar fi încălcat
principiul prezumţiei de nevinovăţie. Specialiştii criminalişti trebuie să caute, în egală
măsură, atât elemente prin care se poate stabili vinovăţia, cât şi elemente de dovedire a
nevinovăţiei. În literatura de specialitate este exprimată opinia potrivit căreia organele
judiciare ar fi obligate să adopte o atitudine de maximă prudenţă în momentul în care decid că
unei persoane i se poate atribui calitatea de învinuit, prin începerea urmăririi penale împotriva
ei.
 Codul de pr. pen. Instituie la art. 4 principiul prezumţiei de nevinovăţie „orice
persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală
definitivă”.

Principiul existenţei urmelor oricărui fapt penal

Orice faptă ilicită a omului atrage după sine modificări sau transformări materiale, ceea ce
reprezintă de fapt urme ale infracţiunii. Nu poate exista infracţiune fără urme. „Crima
perfectă” este aproape imposibilă (a se înţelege crimă fără urme). Urmele pot fi lăsate atât de
infractor (amprente, fire de păr, resturi de ţigări sau alimente, obiecte de vestimentaţie etc),
dar şi de victimă (urme de sânge rămase pe îmbrăcămintea infractorului, bilete scrise,
muşcături sau zgârieturi făcute de victimă agresorului, resturi din organele corpului etc).

Principiul identităţii
Principiul identităţii se concretizează, din punct de vedere criminalistic, în identificarea
persoanelor participante la săvârşirea infracţiunii, subiecţi activi sau pasivi, stabilirea exactă a
tuturor faptelor şi împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea, a obiectelor şi
fenomenelor aflate în legătură directă şi cauzală cu faptele incriminate de legea penală.

Principiul operativităţii în efectuarea investigaţiei penale Operativitatea efectuării

investigării penale, în vederea descoperirii şi constatării la timp a infracţiunilor şi
infractorilor, este extrem de importantă având consecinţe directe asupra administrării unor
probe de calitate. De obicei, timpul acţionează în favoarea infractorului, o dată cu trecerea
timpului există pericolul dispariţiei sau ştergerii urmelor infracţiunii şi implicit al riscului
nedescoperirii autorului faptei. De asemnea, chiar şi martorii oculari cu cât sunt audiaţi mai
repede cu atât amintirea faptelor şi împrejurărilor sau chipului participaţilor este mai clară şi
reală, deci declaraţiile acestora sunt mai fidele adevărului. Cercetarea la faţa locului trebuie să
se desfăşoare cu maximă promptitudine şi urgenţă pentru prevenirea dispariţiei urmelor
(urmele pot dispărea prin natura lor perisabilă, dar şi datorită unor factori metereologici sau
umani, prin acţiunea animalelor etc).
Curs 3

Măsuri premergătoare cercetării propriu-zise la faţa locului

Măsurile premergătoare cercetării la faţa locului sunt acele măsuri care se iau de
către organele de cercetare din momentul sosirii la faţa locului a echipei de cercetare şi
până în momentul începerii propriu-zise a cercetării la faţa locului. Aceste măsuri
constau în verificarea măsurilor luate de organele judiciare venite primele la faţa locului
chiar necompetente şi luarea altor măsuri ce se impun.
1. verificarea măsurilor luate de organele judiciare chiar necompetente, sosite
primele la faţa locului:
a. verificarea sau întărirea măsurilor luate în vederea asigurării pazei locului ce
urmează a fi cercetat;
b. verificarea măsurilor luate în vederea conservării urmelor infracţiunii şi mijloacelor
materiale de probă existente la faţa locului;
c. sintetizarea informaţiilor obţinute de către organele judiciare sosite primele la faţa
locului, cu privire la cele petrecute şi constatate la faţa locului;
d. înlăturarea „curioşilor” care pot îngreuna sarcina organelor competente.
2. luarea altor măsuri de către organele judiciare competente premergătoare
cercetării propriu-zise la faţa locului
a. asigurarea şi organizarea măsurilor de pază al locului faptei în cazul în care acestea
nu au fost luate anterior sosirii organelor competente;
b. organele judiciare competente vor stabili, în funcţie de situaţia de fapt, dacă locul
faptei a suferit modificări şi dacă la locul faptei există urme lăsate şi de persoane
străine de infracţiune (curioşii, organele judiciare necompetente, persoanele care au
acordat prim-ajutor, animale etc);
c. stabilirea, dacă este cazul, a modificărilor intervenite în aspectul original al locului
faptei, a poziţiei urmelor sau a mijloacelor de probă;
d. identificarea martorilor asistenţi;
Martorii asistenţi sunt acele persoane care se află la faţa locului în momentul
sosirii organelor judiciare, în momentul comiterii infracţiunii, care au descoperit
infracţiunea sau care au sesizat organele judiciare etc. Declaraţiile acestora sunt foarte
utile în desfăşurarea viitoarei anchete. Martorii asistenţi vor asista la întreaga cercetare
la faţa locului.
e. identificarea făptuitorului sau al cercului de persoane suspecte;
 f. obţinerea de informaţii de la organele judiciare sosite primele la faţa locului şi
înregistrarea acestora;
g. dacă starea de sănătate îi permite, ascultarea victimei infracţiunii. În cazul în care
victima a fost deja transportată la o unitate spitalicească, victima va fi ascultată cu
acordul şi în prezenţa medicului ce o are sub supraveghere. Datele obţinute de la
victimă vor fi înregistrate şi consemnate;
h. ascultarea martorilor oculari;
i. ascultarea făptuitorului, dacă acesta este prezent la faţa locului. Făptuitorul poate
să rămână de bunăvoie la faţa locului sau poate fi reţinut de organele judiciare, de
martorii asistenţi şi uneori, chiar de victimă.
Este foarte important ca toate aceste persoane să fie audiate de îndată, fiind mult
mai mare şansa ca acestea sub imperiul impactului afectiv din urma infracţiunii să aibă o
atitudine sinceră şi involuntară. Ulterior, aceştia îşi pot modifica depoziţia ori
involuntar (nu mai reţin anumite aspecte), ori voluntar (din interese materiale, din
compasiune faţă de făptuitor sau faţă de victimă, din sentimente de teamă, din
considerente de apărare etc).

Efectuarea cercetării la faţa locului

Organele competente efectuează cercetarea la faţa locului în prezenţa martorilor

asistenţi, afară de cazul când acest lucru nu este posibil. Cercetarea la faţa locului se
face în prezenţa părţilor, atunci când este necesar şi posibil. Neprezentarea părţilor
încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării la faţa locului. Când inculpatul este
arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere
că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea.
Cercetarea la faza locului se desfăşoară în două faze: faza statică şi faza
dinamică. Echipa de cercetare, în vederea bunei desfăşurări a activităţii va trebui să
respecte anumite reguli de tactică criminalistică şi anume: se va atrage atenţia membrilor
echipei de cercetare să nu-şi exprime opiniile personale cu privire la cazul cercetat
pentru a nu influenţa martorii, se va interzice fumatul sau consumul de alimente în zona
respectivă, se va interzice aducerea de obiecte care nu servesc desfăşurării anchetei, se
va limita numărul persoanelor care au acces în zona cercetată, intrarea altor persoane
fiind interzisă. Organele de cercetare pot interzice persoanelor care se află ori vin la
locul unde se efectuează cercetarea, să comunice între ele sau cu alte persoane, ori să
plece înainte de terminarea cercetării.

Faza statică a cercetării la faţa locului

Locul faptei va fi cercetat atât în ansamblu, dar şi în amănunţime, adică pe
segmente. În cazul zonelor deschise (o suprafaţă teren) este recomandabil ca cercetarea
să înceapă de la centrul zonei cercetate, de la victimă sau de la obiectul principal către
marginile acesteia. În cazul zonelor închise, este recomandabil ca cercetarea să se
desfăşoare pe toată suprafaţa încăperii, de-a lungul pereţilor, în sensul acelor de
ceasornic sau conform unui plan bine pus la punct. Specialistul criminalist va identifica
în interiorul locului cercetat obiectele ce nu pot fi mutate sau atinse sau urmele ce nu
trebuie atinse, iar în funcţie de situarea acestora va delimita şi va trasa drumul de acces
spre câmpul infracţiunii, câmp ce va fi respectat de membrii echipei de cercetare atât la
pătrunderea, cât şi la ieşirea din zona cercetată. În cazul în care, până la sosirea echipei
de cercetare, au survenit modificări ale zonei cercetate, spre exemplu au fost deja mutate
anumite obiecte, se va stabili ce fel de modificări au avut loc şi în ce constau acestea,
precum şi cine le-a făcut şi cu ce scop. Se va stabili poziţia iniţială a obiectelor sau
urmelor, precum şi dacă făptuitorul a mutat anumite obiecte anterior sau ulterior
săvârşirii infracţiunii. În acest sens, vor fi efectuate măsurători pentru stabilirea distanţei
dintre diferite obiecte existente la locul faptei, precum şi dintre acestea şi urmele
vizibile identificate. Atunci când complexitatea infracţiunii o va impune, se va folosi şi
câinele de urmă care va mirosi obiectele şi urmele rămase la locul faptei, urmând ca
urmele olfactive să fie prelucrate cu ajutorul animalului dresat în acest sens.
Tot în faza statică a cercetării la faţa locului, zona infracţională este imortalizată
cu ajutorul fotografiei sau a înregistrării video. De asemenea, vor fi efectuate şi
înregistrări audio şi fotografii ale obiectelor rămase la faţa locului, ale urmelor vizibile,
ale victimei sau ale infractorului. Pentru o bună individualizare a spaţiului infracţional
vor fi realizate şi schiţe ale acestuia.

Faza dinamică a cercetării la faţa locului

Teoretic, imediat după efectuarea cercetării la faţa locului în fază statică, se va
proceda la efectuarea cercetării la faţa locului în fază dinamică. În practică însă, nu
întotdeauna este respectată această ordine, de cele mai multe ori chiar cele două faze se
desfăşoară în paralel. Spre exemplu, dacă victima încă trăieşte, după fixarea prealabilă a
poziţiei sale, aceasta va fi supusă unui examen medical minuţios sau transportată la
spital, putând fi astfel deplasată de la locul faptei.
Faza dinamică a cercetării la faţa locului constă în examinarea completă şi
laborioasă a fiecărei urmă identificată şi marcată în prima fază, fixând-o topografic şi
criminalistic prin măsurători, în raport cu alte urme, cadavru sau alte repere din zona
infracţională. Această fază presupune participarea tuturor membrilor echipei la
efectuarea investigaţiilor şi folosirea integrală a mijloacelor tehnico-ştiinţifice
criminalistice aflate la dispoziţia lor, pentru a releva, fixa, ambala şi ridica toate urmele
existente la locul faptei.
Examinarea oricăror urme sau obiecte, în faza dinamică a cercetării la faţa
locului, presupune că acestea pot fi mişcate şi, implicit, li se poate schimba poziţia
iniţială. Pot fi examinate orice fel de obiecte: resturi de alimente, ţigări, corpul delict cu
care a fost săvârşită infracţiunea, organe umane etc. sau orice fel de urme: de sânge, de
spermă, de salivă, de pantof, de mâini, de picioare, de animale, microurme, urme ale
unor obiecte etc. Acestea pot fi ridicate, ambalate şi transportate ori pentru a fi duse la
un laborator spre o examinare mai amănunţită, ori pentru a fi conservate. Acestea vor fi
ambalate corespunzător, potrivit regulilor de tehnică criminalistică, vor fi sigilate,
etichetate şi numerotate.
Tot în faza dinamică a cercetării la faţa locului specialiştii criminalişti vor stabili
corelaţii între urmele şi obiectele rămase la faţa locului şi persoana făptuitorului sau
natura infracţiunii şi vor interpreta informaţiile obţinute pentru a încerca o concretizare
logică a desfăşurării infracţiunii. Evident, trebuie avute în vedere toate aspectele
îndoielnice, întrucât este posibil ca locul faptei să nu coincidă cu locul unde a fost
săvârşită infracţiunea şi atunci investigaţiile vor trebui extinse spre acel loc. Spre
exemplu, într-un bazin cu apă este descoperit un cadavru, însă în urma examinării
acestuia moartea prin înecare este îndoielnică. Aceste aspecte în termeni de specialitate
se numesc „împrejurări negative”, care constau în lipsa unei concordanţe logice între
unele urme şi obiectele sau împrejurările ce se presupun că le-au creat.

Întreruperea cercetării la faţa locului

Aşa cum am arătat şi anterior, este de preferat ca cercetarea la faţa locului să se

facă în cel mai scurt timp de la producerea infracţiunii, distanţarea în timp faţă de acest
moment având repercusiuni negative, uneori definitive asupra desfăşurării anchetei,
conducând la îngreunarea acesteia. Este de preferat, de asemenea, ca cercetarea la faţa
locului să nu sufere întreruperi, astfel că ea trebuie finalizată în aceeaşi zi în care a
început şi să curgă neîntrerupt până la finalizare, considerentele fiind aceleaşi şi anume,
întreruperea cercetării poate să afecteze buna desfăşurare a anchetei. Am folosit
sintagma „este de preferat”, întrucât din considerente de ordine neimputabile echipei de
cercetare, cercetarea la faţa locului poate fi întreruptă:
1. datorită intervenţiei unor factori naturali: starea de întuneric naturală şi lipsa
posibilităţii iluminării artificiale, o rafală de vânt puternic, ploaie torenţială, pericolul
iminent al unei avalanşe sau a unei explozii etc. Reluarea cercetării la faţa locului va fi
posibilă de îndată ce condiţiile meteorologice sau atmosferice o vor permite. Pe durata
întreruperii cercetării la faţa locului, zona cercetată va fi izolată, dacă este posibil
acoperită şi păzită de organe judiciare, astfel încât urmele infracţiunii să fie protejate.
2. datorită unor factori imprevizibili: suprafaţa extinsă de teren, oboseala membrilor
echipei de cercetare, intoxicarea acestora cu anumite substanţe, numărul prea mare de
încăperi supuse cercetării etc. De asemenea, pe durata întreruperii cercetării la faţa
locului se impun a fi luate măsuri de izolare a zonei cercetate şi păzirea acesteia de
organe judiciare, sigilarea încăperilor etc.
Reluarea cercetărilor va fi efectuată de către aceeaşi echipă de specialişti, iar
aceştia vor consemna în procesul verbal de cercetare la faţa locului despre cauzele care
au condus la întreruperea cercetării, perioada de timp cât aceasta a fost întreruptă,
precum şi motivele imposibilităţii vreunuia dintre membrii echipei de a face parte din
echipa de specialişti la reluarea cercetării.
Reluarea cercetării la faţa locului se va face de urgenţă, imediat ce împrejurările
care au condus la întreruperea ei au încetat.

Repetarea cercetării la faţa locului

Este de dorit ca cercetarea la faţa locului să fie o operaţiune unică, nerepetabilă,

adică să fie efectuată cu maximă seriozitate şi profesionalism. Atunci însă când
cercetarea la faţa locului a fost făcută cu superficialitate sau se consideră că pot fi
ridicate şi alte urme sau obiecte rămase la locul faptei ori se încearcă verificarea
posibilităţii altor variante de săvârşire a infracţiuni ce nu au fost avute în vedere cu
ocazia efectuării primei cercetări.
Curs 4

Rezultatele cercetării la faţa locului

Rezultatele cercetării la faţa locului vor fi adunate şi materializate prin proces

verbal de cercetare la faţa locului, fotografii, înregistrări audio şi video, schiţe etc. Toate
acestea constituie mijloace de probă foarte importante în dezlegarea cauzei.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului

Ca urmare a efectuării cercetării la faţa locului se încheie un proces-verbal care
trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
 data şi locul unde este încheiat (ziua, luna, anul şi localitatea şi adresa la care a
fost făcută cercetarea);
 numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
 numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
 descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
 numele, prenume, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-
verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
 menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale (temeiul de fapt şi de
drept care a impus cercetarea la faţa locului, modul de sesizare al organelor
judiciare şi conţinutul sesizării);
 descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor
examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace de probă, astfel
încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective;
Chiar dacă nu este prevăzut expres de norma legală, în procesul verbal de
cercetare la faţa locului trebuie consemnată echipa de cercetare prezentă, în cazul
întreruperii data, ora şi motivele întreruperii, iar în momentul reluării data, ora şi dacă
au survenit modificări în echipa de cercetare şi pentru ce motive. Membrii echipei de
cercetare vor fi identificaţi după nume şi funcţia pe care o ocupă, precum şi organul de
urmărire penală din care fac parte sau unitatea unde îşi exercită în mod obişnuit profesia.
De asemenea, procesul verbal de cercetare va cuprinde referiri cu privire la
persoanele găsite la locul faptei şi care dintre ele au asigurat paza sau conservarea
acestuia până la sosirea organelor judiciare, precum şi modificările intervenite la locul
faptei până la sosirea echipei de cercetare, de către cine au fost provocate şi cu ce scop.
 Schiţele, fotografiile, desenele, înregistrările video sau audio (pe suport CD,
flopy, casetă, stick, drive online etc) sau alte asemenea lucrări făcute cu ocazia cercetării
la faţa locului se vor anexa procesului-verbal încheiat în condiţiile sus arătate. De
asemenea, în cazul în care cu ocazia cercetării la faţa locului a fost folosit şi un câine de
urmă, schiţa traseului parcurs de acesta ca urmare simţurilor olfactive sau altor rezultate
în urma prelucrării urmelor olfactive, vor fi consemnate într-un proces verbal, care va fi
anexat procesului-verbal de cercetare la faţa locului.
În cazul în care, ca urmare a producerii infracţiunii, există victime, cadavre,
bunuri avariate sau distruse, se va face menţiune despre acestea în procesul verbal de
cercetare. Vor fi consemnate şi modul de ridicare, sigilare, conservare sau transportare a
urmelor infracţiunii sau altor materiale de probă.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului trebuie semnat pe fiecare pagină şi la
sfârşit de cel îl încheie, de membrii echipei de cercetare, de martori asistenţi şi de
persoanele la care se referă procesul verbal, victime sau făptuitori, atunci când este
posibil. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face
menţiune despre aceasta.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului se întocmeşte la locul faptei imediat
după finalizarea cercetării. Este greşit ca acesta să fie întocmit la o dată ulterioară sau în
alt loc, întrucât pot fi omise sau uitate anumite aspecte sau există posibilitatea ca nu toţi
martorii să mai participe la întocmirea acestuia.
Procesul verbal de cercetare la faţa locului trebuie să fie obiectiv, complet şi clar.
El trebuie să reflecte cât mai fidel toate constatările făcute, locul faptei şi împrejurările
săvârşirii infracţiunii, urmele şi mijloacele de probă să fie descrise amănunţit sub
aspectul lucului unde au fost găsite, poziţiei lor, culorii şi dimensiunii sau altor
particularităţi de identificare.

Fotografii, înregistrări audio şi video

Cu ocazia cercetării la faţa locului se vor efectua fotografii din care să rezulte
amplasamentul locului faptei, poziţia victimei şi a altor obiecte rămase la faţa locului,
urmele vizibile ale infracţiunii, obiectul cu care a fost săvârşită infracţiunea, alte obiecte
sau mijloace de transport implicate în infracţiune, făptuitorul dacă se află la locul faptei,
starea victimei etc. Toate aceste amănunte sunt relevante în dezlegarea pricinii, întrucât
reliefează în mod real şi fidel starea de fapt la acel moment. Fotografiile sunt anexate
procesului verbal de cercetare la faţa locului. Se pot executa fotografii de orientare,
fotografii schiţă, fotografii ale obiectelor principale sau ale anumitor persoane.
Cu acelaşi scop pot fi realizate şi înregistrări video sau audio. Acestea prezintă
multiple avantaje, pot fi executate cu uşurinţă şi redau cu exactitate „pulsul
evenimentelor”. Se vor înregistra pe bandă video, magnetică sau peliculă de film
încăperile sau zona cercetată, obiectele rămase la faţa locului, urmele, persoanele care
participă la cercetare, făptuitorul, victima, etc. Se vor face înregistrări de orientare,
schiţă a obiectelor şi urmelor, înregistrări de detaliu sau înregistrări la scară.
 Se pot efectua şi înregistrări audio din care să reiasă zgomotele de la faţa locului,
declaraţiile victimei, declaraţiile făptuitorului, declaraţiile martorilor sau martorilor
asistenţi şi orice alte declaraţii sau percepţii utile soluţionării cauzei.
Fotografiile, înregistrările audio şi video constituie mijloc de probă dacă au fost
obţinute legal.

Schiţa locului faptei, schiţa traseului parcurs de câinele de urmă sau alte desene
Schiţa locului faptei este o reprezentare grafică a locului săvârşirii infracţiunii în
ansamblul său, precum şi a poziţiei urmelor şi obiectelor, constituind un desen menit a
ilustra constatările cuprinse în procesul verbal de cercetare la faţa locului.
Schiţa va fi întocmită cu respectarea anumitor reguli şi anume respectarea
punctelor cardinale: N, S, E, V, utilizarea unor simboluri sau semne convenţionale cu
aceeaşi semnificaţie pentru toate organele judiciare astfel încât să poată fi redate în plan
obiectele aflate la faţa locului, măsurarea corectă a distanţelor dintre obiecte, a
obiectelor şi a unghiurilor, măsurarea dimensiunii zonei cercetate şi reducerea acesteia
la o scară mică.
Alăturat schiţei trebuie să se menţioneze scara la care a fost efectuată,
semnificaţia semnelor sau simbolurilor efectuate, data şi locul unde a fost întocmită,
fapta pentru care se fac cercetări, numele şi prenumele, funcţia şi unitatea unde îşi
desfăşoară activitatea membrii echipei de cercetare şi semnăturile acestora.
În cazul în care complexitatea cazului o impune, se poate folosi şi câinele de
urmă special antrenat în acest sens, care, prin intermediul mirosirii anumitor urme sau
obiecte, cu ajutorul simţului olfactiv, va putea să indice direcţia spre care a pornit
făptuitorul şi traseul făcut de acesta. Acest trase parcurs de câinele de urmă, va fi
transpus în schiţă, care va forma obiectul unui proces-verbal. Schiţa traseului parcurs de
câinele de urmă va fi efectuată, de asemenea, la o scară mică şi va cuprinde elementele
schiţei judiciare.
Curs 5

Tactica efectuării constatărilor tehnico-ştiinţifice,

medico-legale şi a expertizelor judiciare

Constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele

reprezintă mijloace de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca
probă. În cazul în care acestea sunt obţinute în mod ilegal, nu pot fi folosite în procesul
penal.
Sediul materiei: capitolul VII cod pr. pen., art.172-191 cod pr. pen

Constatarea tehnico-ştiinţifică
Constatările tehnico-ştiinţifice se efectuează atunci când există pericolul
dispariţiei unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este
necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Constatările tehnico-
ştiinţifice se efectuează, de regulă, de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează
în cadrul sau pe lângă instituţia de care aparţine organul de urmărire penală, dar pot fi
efectuate şi de către specialişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul altor organe.
Organul de urmărire penală care dispune efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice
stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se răspundă şi
termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea. Constatarea tehnico-ştiinţifică se
efectuează asupra materialelor şi datelor puse la dispoziţie de către organul de urmărire
penală. Celui însărcinat cu efectuare constatării nu i se pot delega şi nici acesta nu-şi
poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ de control. Specialistul
sau tehnicianul însărcinat cu efectuarea lucrării, dacă socoteşte că materialele puse la
dispoziţie ori datele indicate sunt insuficiente, comunică aceasta organului de urmărire
penală, în vederea completării lor.
Constatarea tehnico-ştiinţifică se dispune de către organele de urmărire penală
printr-o rezoluţie motivată.
În urma efectuării de către specialist a constatării tehnico-ştiinţifice, se
întocmeşte un raport de constatare tehnico-ştiinţifică, care se depune la organul de
urmărire penală care a dispus efectuarea acestuia.
Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică cuprinde trei părţi:
1. partea introductivă care va cuprinde: data întocmirii raportului, numele
specialistului şi unitatea din care face parte, organul de urmărire penală care a dispus
efectuarea lucrării, data la care s-a dispus efectuarea constatarii tehnice stiintifice,
obiectul raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, întrebările la care specialistul sau
tehnicianul a fost solicitat să răspundă, materialele pe baza căreia a fost executată
lucrarea, starea acestora, modalitatea de ambalare, sigilare şi transportare a urmelor,
mijloacelor materiale de probă sau altor materiale supuse constatării, precum şi dacă s-
au luat explicaţii de la părţi.
2. descrierea detaliată a modului în care a fost efectuată constatarea tehnico-
ştiinţifică, obiecţiile şi explicaţiile părţilor, analiza acestor obiecţii sau explicaţii în
raport cu rezultatul constatărilor făcute. Se vor descrie metodele sau mijloacele tehnice
sau ştiinţifice pentru efectuarea expertizei.
3. concluziile care cuprind răspunsurile specialistului sau tehnicianului la întrebările
puse cu privire la obiectul constatării. Concluziile trebuie să fie clare, răspunsurile
trebuie să fie precise, pozitive sau negative. În situaţia în care, în raport cu materialul
expus expertizării, specialistul nu-şi poate forma o opinie, concluziile nu vor fi certe, ci
doar probabile, însă vor fi argumentate în acest sens.

Constatarea medico-legală
Constatarea medico-legală este dispusă de către organul de urmărire penală în caz
de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se cunoaşte ori este suspectă sau când
este necesară o examinare corporală asupra suspectului ori persoanei vătămate pentru a
se constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii. Competenţa, potrivit legii,
de a efectua această constatare îi revine organului medico-legal competent, aşa cum am
spus, numai la dispoziţia organului de urmărire penală. Exhumarea, în vederea
constatării cauzelor morţii, se face numai cu încuviinţarea procurorului.

Operaţiile şi concluziile constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se

consemnează într-un raport. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, din
oficiu sau la cererea oricăreia dintre părţi, dacă apreciază că raportul tehnico-ştiinţific
ori medico-legal nu este complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune
refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice ori medico-legale sau efectuarea
unei expertize. În cazul în care refacerea sau completarea constatării tehnico-ştiinţifice
ori medico-legale este dispusă de instanţele de judecată, raportul se trimite procurorului
pentru ca acesta să ia măsuri în vederea completării sau refacerii lui.
Organele de urmărire penală nu pot interveni în timpul efectuării constatării
medico-legale, aceasta din urmă fiind exclusiv de competenţa organelor medicale
abilitate.
Exclusiv organelor de urmărire penală le revine sarcina de a formula întrebările
la care trebuie să se răspundă în constatarea tehnico-ştiinţifică sau medico-legală şi să
stabilească obiectul acestora. Astfel, observăm că organele de urmărire penală au nevoie
în dezlegarea corectă a cauzei de unele sfaturi sau păreri de specialitate, de consultări
tehnico-ştiinţifice. Aceste consultări reprezintă practic informări cu caracter oficial din
partea unui specialist sau expert din varii domenii cu privire la incertitudinile pe care le
ridică speţa. Specialistul sau expertul sunt chemaţi a desluşi incertitudinile, a clarifica
elementele de specialitate, nici unul dintre aceştia neavând posibilitatea să pună
întrebări, ei având tocmai rolul de a răspunde la întrebările formulate de organele
judiciare. Deseori se impune ca pentru dezlegarea corectă a pricinii să fie solicitate
astfel de constatări din partea unor persoane specializate, organele judiciare neavând
cunoştinţele tehnice sau ştiinţifice necesare.

Expertiza
Expertiza este o cercetare cu caracter tehnic făcută de un expert la cererea unui
organ de jurisdicţie sau de urmărire penală ori a părţilor asupra unei situaţii, probleme
etc. a cărei lămurire interesează soluţionarea cauzei. Expertul este acea persoană care
posedă cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu; specialist de mare clasă.
Expertiza reprezintă mijlocul special destinat de a transmite sau aduce în proces
noţiuni tehnice sau obiecte de probă pentru rezolvarea cărora se cer cunoştinţe speciale
sau abilitate tehnică.
Nici una din definiţiile arătate mai sus nu este, în accepţiunea noastră, completă.
Nu este suficient ca expertul să posede cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu, ci
această persoană trebuie să aibă studii de specialitate într-o anumită ramură, studii
recunoscute şi să aibă calitatea de expert acreditat de organele judiciare sau instanţa de
judecată. Expertiza vine să clarifice anumite aspecte importante în cauză cărora organele
judiciare le vor acorda atenţie sporită, expertiza constituind un mijloc de probă. Desigur
că, toate mijloacele de probă au forţă probantă egală, însă, spunem noi, expertiza este
esenţială în dezlegarea unui dosar, fiind cât mai fidelă realităţii.
Organele de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, la cerere sau
din oficiu, efectuarea unei expertize atunci când pentru lămurirea unor fapte sau
împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unui
expert.
Observăm că, spre deosebire de cercetarea tehnico-ştiinţifică care poate fi dispusă
doar de organele de urmărire penală, expertiza poate fi efectuată atât la cererea
organelor de urmărire penală, cât şi de instanţa de judecată.
În literatura de specialitate expertizele au fost clasificate astfel:
 după modul de desemnare a expertului
- expertize simple: expertul este numit de organul judiciar;
- expertize contradictorii: expertul este ales şi numit de organele judiciare şi de către
părţi;
- expertize supravegheate: părţile pot desemna un specialist care are atribuţii de
control asupra modului de cercetare a expertizei;
 după modul de organizare a expertizelor
- expertize simple: expertiza este efectuată de un specialist dintr-un singur domeniu;
- expertize complexe: expertiza este efectuată de specialişti din mai multe domenii
ştiinţifice sau tehnice;
 după natura cunoştinţelor de specialitate sau după domeniul de aplicare al expertizei
- expertize medicale;
- expertize tehnice;
- expertize criminalistice;
- expertize contabile;
- expertize agricole;
- expertize genetice (tip ADN);
- expertize industriale etc.;
 după modul de apreciere a valorii probante
- expertize primare;
- expertize repetate: când se dispune refacerea expertizei în totalitate, o nouă
expertiză, contraexpertiza;
- expertize suplimentare: când se dispune efectuarea unui supliment de expertiză;
Expertiza criminalistică reprezintă o cercetare ştiinţifică a probelor materiale,
destinate identificării persoanelor, obiectelor, substanţelor şi fenomenelor aflate în
legătură cauzală cu fapta, stabilirii anumitor proprietăţi ale acestora, precum şi a unor
eventuale modificări de formă, conţinut sau structură.
Dintre expertizele criminalistice des întâlnite sunt expertizele criminalistice ale
scrisului sau expertizele criminalistice ale semnăturii, care au ca obiect studiul scrisului
sau al semnăturii în scopul identificării autorului pe baza constatărilor de specialitate
privind deprinderile grafice şi cele de exprimare (din forma scrisului se poate desprinde
starea psihică în care se afla autorul, chiar şi trăsăturile de personalitate). Aceste
expertize sunt folosite atât în procesele penale (examinarea criminalistică a scrisului de
mână la gemeni pentru identificarea căruia dintre fraţi este autorul, cât şi în cele civile
(verificarea de scripte).
De asemenea, sunt foarte utile şi expertiza vocii sau vorbirii, care permite
identificarea autorului faptei în funcţie de timbrul vocal, dar şi de starea psihică a
autorului. Pentru efectuarea unei astfel de expertize sunt necesare înregistrări audio sau
video prealabile.
O altă formă a expertizei criminalistice este expertiza traseologică, care este
folosită pentru identificarea persoanelor, animalelor sau obiectelor, urmelor imprimate
de către acestea în diferite locuri, respectiv urme de picioare, urmele lăsate de mijloacele
de transport, urmele lăsate de mijloacele de efracţie, urme de dinţi, de unghii, de buze,
de urechi, păr, corpuri delicte în caz de incendii. Expertiza traseologică ajută la
stabilirea direcţiei mişcării sau a aplicării forţei, momentul şi succesiunea producerii
anumitor evenimente, numărul de persoane şi obiecte implicate în infracţiune.
Expertiza balistică permite identificarea armelor de foc şi a muniţiilor după
urmele rămase pe proiectile, tuburile de cartuşe, focoasele şi a altor elemente cum ar fi
distanţa de la care s-a tras, stabilită în baza urmelor secundare ale tragerii (urme de
pârlire şi impregnare), direcţia proiectilului sau poziţia în care se afla trăgătorul.
Expertiza dactiloscopică permite identificarea autorului urmelor digitale găsite la
faţa locului întrucât amprentele sunt unice.
Expertiza tehnică a documentelor permite descoperirea falsurilor, identificarea şi
examinarea materialelor de scris, identificarea ştampilelor, refacerea scrisurilor şterse,
distruse, decolorate, slab vizibile sau invizibile cu ochiul liber, refacerea conţinutului
iniţial al înscrisului, depistarea adăugirilor etc.
Expertizele prezentate anterior sunt doar cu titlu explicativ, în practică putându-
se întâlni o varietate de expertize în funcţie de complexitatea cazului cercetat. În
general, expertizele au caracter facultativ, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate aprecia, în funcţie de amploarea şi claritatea cazului, dacă se impune sau
nu efectuarea unei expertize.
Expertizele psihiatrice sunt dispuse in cazul infractiunilor comise de minorii intre
14 si 16 ani, in cazul uciderii sau vatamarii copilului nou nascut ori a fatului de catre
mama, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are
îndoială asupra discernamantului suspectului sau a inculpatului. Expertiza, în aceste
cazuri, se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei,
organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanţa de judecată dispune
internarea suspectului sau inculpatului pe timpul necesar. Această măsură este
executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie.
Este, de asemenea, obligatorie efectuarea expertizei, pentru a fi stabilite cauzele
morţii, dacă anterior nu s-a întocmit un raport medico-legal în acest sens.
Este obligatorie efectuarea unei expertize medico-legale în caz de suspendare a
urmăririi penale întrucât aceasta se poate dispune doar în cazul în care se constată printr-
o expertiză medico-legală că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia
parte la procesul penal.
Expertiza medico-legală este obligatorie şi în cazul amânării executării pedepsei
sau întreruperii executării pedepsei. Atât amânarea executării pedepsei, cât şi
întreruperea executării pedepsei se pot dispune dacă se constată pe baza unei expertize
medico-legale că cel condamnat suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a
executa pedeapsa.
Expertiza medicală este obligatorie şi în cazul în care se solicită de către un
minor amânarea sau întreruperea executării măsurii educative a internării într-un centru
de reeducare, această măsură putându-se dispune numai dacă se constată printr-o
expertiză medico-legală că minorul suferă de o boală care îl pune în imposibilitate de a
executa pedeapsa.
Apare ca obligatorie şi efectuarea unei expertize care să stabilească dacă minorul
între 14 şi 16 ani a avut discernământ în momentul săvârşirii infracţiunii. Minorul între
14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
Este, de asemenea, obligatorie efectuarea unei expertize şi în cazul în care
organele de urmărire penală sau instanţa de judecată constată existenţa unuia dintre
cazurile care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv iresponsabilitatea făptuitorului.
Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă suspectul, în momentul
săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele. Iresponsabilitatea,
în momentul săvârşirii faptei se constată pe baza unei expertize de specialitate în funcţie
de afecţiunile făptuitorului sau starea în care s-a aflat acesta.
Dacă există experţi medico-legali sau experţi în specialitatea respectivă, nu poate
fi numit expert o altă persoană decât dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta. Când
expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de un laborator de
expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, organul de urmărire penală
ori instanţa de judecată se adresează acestora pentru efectuarea expertizei. Când
serviciul medico-legal ori laboratorul de expertiză criminalistică sau institutul de
specialitate consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-şi dea
părerea şi specialişti de la alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora.
Expertizele contabile şi tehnice se execută de către experţii numiţi de organul
judiciar care dispune efectuarea lucrării. Organul judiciar se adresează Biroului local de
e expertize de pe lângă Tribunalul judeţean solicitând desemnarea unui număr de experţi
în specialitatea solicitată. În practică de obicei se recomandă trei experţi dintre care
organul de urmărire penală alege unul iar numele acestuia este comunicat Biroului de
expertize local. Părţile, au dreptul să ceară numirea şi a câte unui expert recomandat de
fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.
Expertizele se dispun de către organele de urmărire penală prin ordonanţă sau de
instanţa de judecată prin încheiere, ambele motivate.
Expertul are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru
efectuarea expertizei. În cursul urmăririi penale cercetarea dosarului se face cu
încuviinţarea organului de urmărire. Expertul poate cere lămuriri organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei.
Expertul poate lua explicaţii de la părţi, dar numai cu încuviinţarea organelor judiciare
părţile, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organul de urmărire penală sau de
instanţa de judecată, pot da expertului explicaţiile necesare.
Efectuarea propriu-zisă a unei expertize cuprinde patru etape:
 examinarea prealabilă;
 Examinarea prealabilă cuprinde studierea obiectului lucrării, verificarea legalităţii şi
conţinutul actului prin care s-a dispus efectuarea expertizei, recepţia şi verificarea
pachetului în care au fost ambalate urmele şi mijloacele materiale de probă supuse
expertizării
 examinarea intrinsecă;
Examinarea intrinsecă cuprinde examinarea efectivă a urmelor şi mijloacelor
materiale de probă puse la dispoziţie de organele de urmărire penală. În urma verificării
se va stabili dacă acestea corespund nominal, calitativ sau cantitativ descrierilor şi
specificaţiilor din actul de dispunere al expertizei, iar în situaţia în care există diferenţe
cantitative sau calitative între pachetul primit efectiv spre expertizare şi ceea ce trebuia
să se primească de fapt, se va consemna întocmi un proces verbal în care se va consemna
în ce constau aceste diferenţe.
Examinarea intrinsecă cuprinde şi stabilirea proprietăţilor caracteristice de
identificare generale şi individuale ale urmelor şi mijloacelor materiale de probă, ocazie
cu care se vor executa fotografii ce vor fi anexate raportului de expertiză.
În efectuării expertizei, expertul poate să solicite completarea materialului pus la
dispoziţie ori a informaţiilor furnizate în ceea ce priveşte obiectul expertizei, dacă va
considera că ceea ce a primit este insuficient pentru o corectă finalizare a lucrării.
Organul de urmărire penală are obligaţia să completeze datele şi materialele solicitate în
vederea continuării lucrării de expertiză. Datele necesare completării celor existente se
pot obţine şi din explicaţiile pe care expertul are dreptul să le ceară părţilor, precum şi
din obiecţiile făcute de părţi.
 examinarea comparativă;
Dacă în cuprinsul examinării intrinsece s-au stabilit proprietăţilor caracteristice
de identificare generale şi individuale ale urmelor şi mijloacelor materiale de probă,
examinarea comparativă cuprinde compararea acestor proprietăţi şi caracteristici
generale cu proprietăţile şi caracteristicile individuale consemnându-se coincidenţele şi
necoincidenţele.
 evaluarea rezultatelor şi formularea concluziilor
Expertul are sarcina de a efectua expertiza, potrivit cunoştinţelor sale tehnice şi
ştiinţifice, conform actului de dispoziţie şi să răspundă strict la întrebările fixate de
organele judiciare, răspunsurile la aceste întrebări constituind practic concluziile
raportului de expertiză.
După efectuarea expertizei, expertul întocmeşte un raport scris. Chiar când sunt
mai mulţi experţi în cauză, numiţi sau recomandaţi, se întocmeşte tot un singur raport de
expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în cuprinsul
raportului sau într-o anexă. Raportul de expertiză se depune la organul de urmărire
penală sau la instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei.
Potrivit, raportul de expertiză este structurat în trei părţi:
1. partea introductivă în care se arată organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus efectuarea acesteia,
numele şi prenumele expertului, data şi locul unde e fost efectuată, data întocmirii
raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urmează să
răspundă, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au
participat la aceasta au dat explicaţii în cursul expertizei;
2. descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau
explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori explicaţii în lumina celor
constatate de experţi.
3. concluziile, care cuprind răspunsurile la întrebările puse şi părerea expertului
asupra obiectului expertizei.
Raportul de expertiză trebuie să fie clar, concis şi obiectiv, trebuie să aibă o
exprimare uşor accesibilă părţilor şi organului judiciar care a dispus efectuarea acestuia,
trebuie să lămurească obiectul expertizei şi nu dezlegarea în fond a pricinii, acesta fiind
rolul exclusiv al instanţei de judecată şi trebuie să nu lase loc de interpretări.
Raportul de expertiză reprezintă o probă cu valoare probatorie egală în raport cu
celelalte probe aflate la dosar: declaraţiile martorilor, declaraţiile părţii vătămate şi ale
suspectului, procesul-verbal de confruntare, înscrisurile etc. Aşadar, concluziile
raportului de expertiză nu sunt obligatorii pentru organele de urmărire penală sau pentru
instanţele de judecată. Acestea vor analiza raportul de expertiză şi în condiţiile în care,
concluziile acestuia se coroborează cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei, organul
de urmărire penală sau instanţa de judecată vor dispune.
În cazul în care, la cererea părţilor sau din oficiu, organul de urmărire penală sau
instanţa constată că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de
expertiză fie de către acelaşi expert, fie de către altul. Este de preferat ca suplimentul de
expertiză să fie efectuat de către acelaşi expert, întrucât el cunoaşte atât cauza, cât şi
modul de gândire pentru care a ajuns la anumite concluzii, deci el este cel mai în măsură
să dea lămuriri suplimentare. Părţile, procurorul sau instanţa din oficiu poate să
formuleze atât obiecţiuni la raportul de expertiză, adică nemulţumiri motivate cu privire
la modul în care s-a răspuns la anumite întrebări, cât şi să constate că expertul nu a
răspuns la unele întrebări şi să solicite completarea raportului de expertiză ţinându-se
seama de obiecţiunile formulate.
De asemenea, dacă se consideră necesar, se cer expertului lămuriri suplimentare
în scris sau se dispune chemarea lui spre a da explicaţii verbale asupra raportului de
expertiză. Ascultarea expertului se face după o procedură bine stabilită. Expertului i se
vor pune mai întâi nişte întrebări preliminare cu privire la nume, prenume, funcţie şi
instituţia unde lucrează sau dacă este rudă cu vreuna dintre părţi ori în relaţii de
duşmănie cu acestea. Expertului i se vor face cunoscute motivele pentru care a fost
chemat, cerându-i-se să dea lămuriri cu privire la acestea. După ce expertul îşi expune
punctul de vedere i se pot pune întrebări la care acesta este obligat să răspundă, iar toată
declaraţia va fi consemnată şi apoi semnată de expert şi instanţă. Expertului i se va pune
în vedere că, dacă, în mod intenţionat, face afirmaţii mincinoase sau ascunde adevărul
constatat ca urmare a efectuării expertizei, va săvârşi infracţiunea prevăzută de art. 335
Noul Cod penal.
Părţile, procurorul sau instanţa de judecată pot cere lămuriri suplimentare în scris
şi serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză criminalistică ori institutului de
specialitate care a efectuat expertiza.
Dacă organul de lămurire penală sau instanţa de judecată, din oficiu sau ca
urmare a cererii părţilor, are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de
expertiză dispune efectuarea unei noi expertize. Aceasta se întâmplă, spre exemplu,
atunci când expertul nu a folosit mijloacele tehnice sau ştiinţifice corespunzătoare sau
când între concluziile expertizei şi majoritatea celorlalte probe efectuate în cauză există
o discrepanţă vizibilă. Noua expertiză se dispune pentru lămurirea aceloraşi probleme
care au format obiectul cercetării iniţiale, deci va avea aceleaşi obiective.
În cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedă sau de alte valori,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate cere lămuriri institutului de
emisiune.
În cazurile privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată poate ordona să fie prezentate scripte de comparaţie. Dacă scriptele
se găsesc în depozitele publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera. Dacă
scriptele se găsesc la un particular care nu este soţ sau rudă apropiată cu inculpatul,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată îi va pune în vedere să le prezinte.
Scriptele de comparaţie trebuie vizate de organul de urmărire penală sau de preşedintele
completului de judecată şi semnate de acela care le prezintă. Organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată poate dispune ca inculpatul să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa
sau să scrie după dictarea ce i se va face. Dacă inculpatul refuză, se va face menţiune
despre aceasta într-un proces-verbal.
Curs 6

Tactica efectuării percheziţiei

şi a ridicării de obiecte şi înscrisuri

Percheziţia reprezintă activitatea procedurală prin mijlocirea căreia se urmăreşte

descoperirea şi ridicarea din anumite locuri sau de la anumite persoane, a obiectelor sau
înscrisurilor ce conţin sau poartă urme ale unei infracţiuni şi care pot servi la aflarea
adevărului.
O altă definiţie dată percheziţiei în literatura de specialitate este aceea conform
căreia percheziţie reprezintă activitatea de urmărire penală şi de tactică criminalistică
care constă în căutarea, asupra unei persoane, în locuinţa sau la locul său de muncă, ori
în localurile deschise publicului, a obiectelor, valorilor sau înscrisurilor a căror existenţă
sau deţinere este tăgăduită, în vederea descoperirii şi administrării probelor necesare
soluţionării juste a cauzelor penale.
Considerăm că instituţiei percheziţiei îi este necesar un cadru legal bine
determinat şi strict formulat, întrucât efectuarea percheziţiei aduce limitări ale unor
drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, spre exemplu dreptul la intimitate, dreptul
la inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, a corespondenţei, a dreptului de proprietate
privată.
Se poate dispune efectuarea percheziţiei ori de câte ori se consideră că este
necesară pentru strângerea probelor sau când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun
obiect sau vreun înscris trimise ori adresate învinuitului sau inculpatului, tăgăduieşte
existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că
efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de
magistrat şi pot fi efectuate numai în formele prevăzute de lege. Percheziţiile în timpul
nopţii sunt interzise, în afară de cazul delictului flagrant.
Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală.

Percheziţia domiciliară
Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de către judecător, prin încheiere
motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului sau în cursul judecăţii.
Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără
citarea părţilor. Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă decât după începerea
urmăririi penale.
Percheziţia domiciliară dispusă în cursul urmăririi penale se efectuează de
procuror sau de organul de cercetare penală, însoţiţi, după caz, de lucrătorii operativi.
În cursul judecăţii, instanţa poate proceda la efectuarea percheziţiei cu ocazia
unei cercetări locale. În celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de judecată de a se efectua o
percheziţie se comunică procurorului, în vederea efectuării acesteia.
 Timpul legal de efectuare a unei percheziţii domiciliare este între orele 6.00 şi
20.00, iar între celelalte ore percheziţia poate fi efectuată numai în caz de infracţiune
flagrantă sau când percheziţia urmează a se efectua într-un local public. Percheziţia
începută între orele 6.00 şi 20.00 poate continua şi în timpul nopţii.
Organul judiciar care face percheziţia este obligat, în prealabil, să se legitimeze
şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de judecător. Percheziţia
domiciliară se face în prezenţa persoanei a cărei domiciliu se percheziţionează, iar în
lipsa acesteia în prezenţa unui reprezentant ori a unui membru de familie sau a unui
vecin, cu capacitate de exerciţiu. Percheziţia domiciliară se efectuează de organul
judiciar în prezenţa unor martori asistenţi.
În cazul în care persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată,
aceasta va fi adusă la percheziţie. În cazul în care nu va putea fi adusă, percheziţia
domiciliară se va face în prezenţa unui reprezentant ori a unui membru de familie sau a
unui vecin, cu capacitate de exerciţiu.
Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă încăperile
sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate,
dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta. Organul judiciar trebuie să ia măsuri ca
faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia şi
care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice.
În funcţie de natura infracţiunii cercetate se stabilesc şi obiectele care urmează a
fi căutate cu ocazia percheziţiei: în cazul unei infracţiuni de omor se vor căuta urme de
violenţă, arma crimei sau alte obiecte contondente, în timp ce în cazul infracţiunii de
primire de foloase necuvenite se vor căuta valorile şi bunurile primite de făptuitor.
Pentru ca operaţiunea de percheziţionare să fie încununată cu succes, organele
judiciare trebuie să fie bine informate cu privire la persoana care urmează a fi
percheziţionată, cât şi la locul efectiv unde se va desfăşura percheziţia. Astfel, are mare
importanţă comportamentul făptuitorului, gradul de sinceritate, antecedentele penale,
nivelul de şcolarizare şi gradul de pregătire, toate acestea cumulate reflectând caracterul
făptuitorului, teama şi respectul faţă de normele legale, posibilitatea ca acesta să
ascundă anumite obiecte sau înscrisuri la prieteni, rude, vecini sau în locuri secrete ori
să distrugă, să dosească sau să deterioreze anumite înscrisuri. Stăpânirea emoţională a
celui asupra căruia se face percheziţia depinde de tăria de caracter personală. În timpul
efectuării percheziţiei este recomandabil ca unul dintre membrii echipei să urmărească
discret reacţiile emoţionale ale făptuitorului sau familiei acestuia, întrucât, chiar dacă
aparent afişează calmitate, acesta tot se va trăda la un anumit moment dat, emoţiile fiind
inerente.
În cazul în care se urmăreşte o percheziţie inopinantă, este recomandabil ca
deplasarea echipei la faţa locului să se desfăşoare cu cea mai mare discreţie, astfel ca
persoana percheziţionată să nu observe acest lucru şi să nu aibă timp să părăsească
imobilul sau spaţiul ce urmează a fi percheziţionat ori să ascundă sau să distrugă
obiectele sau înscrisurile căutate. În cazul infracţiunilor flagrante sau în cazul în care se
refuză intrarea în imobil, aceasta se va face în forţă în prezenţa martorilor asistenţi.
După legitimarea organului judiciar, se va proceda la o inspecţie rapidă şi generală a
încăperilor, în special a locurilor ori instalaţiilor care ar putea fi folosite pentru
distrugerea obiectelor sau înscrisurilor căutate şi la împiedicarea oricărei posibilităţi de a
comunica cu exteriorul ori la măsuri de prevenire şi contracarare a oricăror porniri
violente împotriva membrilor echipei. În cazul în care în imobil se află mai multe
persoane, acestea vor fi legitimate şi adunate pe cât posibil într-o singură încăpere şi
supravegheate pe tot timpul efectuării percheziţiei. Dacă apar conflicte între aceste
persoane sau dacă alte împrejurări impun, organele judiciare le vor separa în încăperi
diferite. Dacă se impune sau dacă vor exista suspiciuni, aceste persoane vor fi
percheziţionate corporal.
De asemenea, cu cât locul unde urmează a se efectua percheziţia este mai bine
cunoscut dinainte, cu atât organul judiciar va putea opera cu precizie şi rezultatele vor fi
pe măsura aşteptărilor. În situaţia în care percheziţia urmează a se efectua într-un loc
închis, organul judiciar va stabili adresa exactă. În cazul în care percheziţia se va efectua
într-un apartament, se vor stabili strada, blocul, etajul, apartamentul, vecinătăţile,
caracteristicile de construcţie, amplasarea încăperilor şi dependinţelor, căile de acces,
existenţa teraselor, scărilor de serviciu, podurilor etc. În situaţia în care percheziţia
urmează a se efectua într-un loc deschis se va stabili amplasarea exactă a suprafeţei care
va fi percheziţionată, delimitarea împrejurimilor şi a vecinătăţilor, particularităţile
reliefului şi vegetaţiei, stabilirea reperelor naturale, construcţiile existente şi destinaţia
lor, căile de acces etc. De obicei, în astfel de locuri obiectele sunt ascunse prin
îngropare, după care zona respectivă este acoperită fie cu pământ simplu, fie cu o
construcţie provizorie, cu vegetaţie, cu resturi menajere, cu deşeuri animale etc.
Membrii echipei vor căuta urme de îngropare a obiectelor sau înscrisurilor, iar în cazul
infracţiunilor de omor se va folosi şi câinele de urmă, ca şi în cazul infracţiunilor cu
substanţe mirositoare (droguri). Tot în acelaşi scop, se vor folosi detectoarele de metale
sau de cadavre, electromagneţii etc.
Dacă este necesară efectuarea unei percheziţii în două locuri diferite, este
recomandabil să se efectueze percheziţia simultan, pentru ca făptuitorul să nu aibă
posibilitatea să comunice cu alte persoane şi să ascundă probe importante soluţionării
corecte a cauzei.
După o verificare de ansamblu, generală a locului unde urmează a se efectua
percheziţia, se va trece la o verificare amănunţită, minuţioasă a fiecărei încăperi sau
obiect de mobilier sau instalaţie sanitară ori obiect de vestimentaţie. Ca şi cercetarea la
faţa locului, percheziţia se face după un plan bine determinat şi stabilit de şeful echipei.
Trebuie să se urmărească dacă au fost aduse modificări construcţiei sau pieselor de
mobilier în scopul ascunderii obiectelor, înscrisurilor sau valorilor (în capacul de la WC,
sub parchet, în tocul uşii, în ghiveciul de flori, în căptuşeala hainei etc.). Se vor cere
explicaţii celui percheziţionat cu privire la obiectele, valorile sau înscrisurile găsite,
după care, va fi pus să le semneze spre neschimbare.
La efectuarea percheziţiei, pe lângă organul de cercetare penală, vor participa şi
alţi membri ai echipei. Aceştia pot fi poliţişti sau specialişti din diverse domenii
(specialistul care să folosească detectorul de metale sau zidarul care să descopere
zidurile false etc.). Numărul membrilor echipei ce urmează a face percheziţia se va
stabili în funcţie de natura şi dificultatea speţei, dar şi în funcţie de numărul de persoane
care pot fi la faţa locului în momentul efectuării percheziţiei şi care pot opune rezistenţă.

Percheziţia corporală
Percheziţia corporală poate fi dispusă, după caz, de organul de cercetare penală,
de procuror sau de judecător.
Percheziţia corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o sau de
persoana desemnată de acest organ. Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia
corporală este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege,
să prezinte autorizaţia dată de judecător.
Percheziţia corporală se face numai de o persoană de acelaşi sex cu cea
percheziţionată. De asemenea, se impune şi prezenţa martorilor asistenţi. Percheziţia
corporală nu vizează exclusiv corpul persoanei respective, ci mai ales îmbrăcămintea sau
obiectele aflate asupra acesteia ori urmele efective existente asupra persoanei respective.
Percheziţia corporală este o procedură ce se impune a fi efectuată de urgenţă,
pentru a evita dispariţia urmelor infracţiunii (în cazul infracţiunii de luare de mită, deşi
banii au fost impregnaţi cu substanţă fluorescentă, făptuitorul s-a spălat între timp pe
mâini şi urmele acestei substanţe nu mai apar vizibile sau clare) sau pentru a preveni
distrugerea, dosirea sau abandonarea anumitor obiecte sau înscrisuri (în cazul
infracţiunii de trafic de substanţe toxice făptuitorul merge la toaletă şi goleşte un plic cu
cocaină, după care trage apa) ori pentru a înlătura pericolul folosirii unui obiect
contondent în scopul de a imobiliza membrii echipei organului judiciar (având în
buzunar un briceag, făptuitorul imobilizează unul din membrii echipei de percheziţie).

Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Ridicarea de obiecte sau înscrisuri, de obicei, este efectuată concomitent cu
percheziţia. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri este o activitate de tactică criminalistică
şi, implicit de urmărire penală, potrivit căreia organele judiciare ridică de la faţa locului,
în sens larg, anumite obiecte sau înscrisuri care au legătură cu infracţiunea şi analiza
acestora va servi la aflarea adevărului.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri se poate face legal între orele 6.00 şi 20.00, iar
între celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau când percheziţia urmează a
se efectua într-un local public, situaţie în care se pot ridica obiecte sau înscrisuri la orice
oră.. Organul judiciar care urmează a ridica obiecte sau înscrisuri este obligat să se
legitimeze, iar ridicarea acestora se face în prezenţa persoanei de la care se ridică, iar în
lipsa acesteia în prezenţa unui reprezentant ori a unui membru de familie sau a unui
vecin, cu capacitate de exerciţiu. În situaţia în care persoana de la care urmează a se face
ridicarea de obiecte sau înscrisuri este reţinută sau arestată, această persoană va fi adusă
la faţa locului, iar în cazul în care nu poate fi adusă ridicarea de obiecte sau înscrisuri se
face în prezenţa unui reprezentant ori a unui membru de familie sau a unui vecin, cu
capacitate de exerciţiu. Activitatea de ridicare de obiecte şi înscrisuri se efectuează de
organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi.
Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă încăperile
sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile căutate,
dacă cel în măsură să le deschidă refuză aceasta. Organul judiciar este obligat să se
limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta
săvârşită; obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere este interzisă se ridică
întotdeauna.
Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor
care asistă pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare,
după care se etichetează şi se sigilează. Obiectele care nu pot fi însemnate sau pe care nu
se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil laolaltă, după
care se aplică sigilii. Obiectele care nu pot fi ridicate se sechestrează şi se lasă în
păstrare fie celui la care se află, fie unui custode. Probele pentru analiză se iau cel puţin
în dublu şi se sigilează. Una din probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa
acestuia unui reprezentant ori a unui membru de familie sau a unui vecin, cu capacitate
de exerciţiu.

Organele judiciare au obligaţia să întocmească un proces-verbal cu ocazia

efectuării percheziţiei şi a ridicării de obiecte sau înscrisuri. Procesul verbal trebuie să
cuprindă:
 data şi locul unde este încheiat;
 numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
 numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există;
 descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
 numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal,
obiecţiile şi explicaţiile acestora;
 locul, timpul şi condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi
ridicate;
 enumerarea şi descrierea amănunţită a obiectelor şi înscrisurilor ridicate, pentru a
putea fi recunoscute;
 enumerarea şi descrierea obiectelor care nu au fost ridicate, precum şi de acelea care
au fost lăsate în păstrare;
 eventualele obiecţiuni la desfăşurarea percheziţiei;
Procesul verbal trebuie semnat pe fiecare parte şi la sfârşit de cel care îl încheie,
precum şi de persoanele care participă la percheziţie şi la ridicarea de obiecte sau
înscrisuri: martori asistenţi, proprietarii sau detentorii cu orice titlu ai obiectelor şi
înscrisurilor ori reprezentanţii acestora.
Persoana percheziţionată, martorii asistenţi şi celelalte persoane participante la
această activitate vor fi întrebate dacă au de făcut obiecţiuni cu privire la modul cum a
decurs percheziţia şi a celor consemnate în procesul-verbal. Toate obiecţiile şi
observaţiile se vor consemna în procesul verbal.
O copie de pe procesul verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau
de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile, ori reprezentantului acesteia sau unui
membru al familiei, iar în lipsă, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este cazul,
custodelui.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune ca obiectele sau
înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă să fie, după caz, ataşate la dosar
sau păstrate în alt mod. Obiectele sau înscrisurile ridicate, care nu sunt ataşate la dosar,
pot fi fotografiate. În acest caz fotografiile se vizează şi se ataşează la dosar. Până la
soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul. Obiectele ce
servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei
căreia îi aparţin, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, afară de cazul când
prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că
este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei.
 Obiectele sau înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziţiei şi care nu au
legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin. Obiectele care sunt deţinute
ilegal şi se confiscă potrivit normelor legale, nu se restituie.
Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt bunuri perisabile, obiecte din
metale sau pietre preţioase, mijloace de plată străină, titluri de valoare internă, obiecte
de artă şi de muzeu, colecţii de valoare, precum şi sume de bani şi dacă nu este cazul a fi
restituite, se conservă sau se valorifică. Bunurile perisabile se predau unităţilor
comerciale cu capital majoritar de stat, potrivit profilului activităţii, care sunt obligate să
le primească şi să le valorifice de îndată. Metalele sau pietrele preţioase ori obiectele
confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată
instituţie bancară competentă. Titlurile de valoare internă, obiectele de artă sau de
muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate.
Obiectele despre care am făcut vorbire anterior se predau în 48 de ore de la ridicare.
Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, depunerea se face ulterior, dar nu
mai târziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror, după terminarea
urmăririi penale. Acestea vor fi păstrate până la soluţionarea definitivă a cauzei. Sumele
de bani rezultate din valorificarea bunurilor perisabile, precum şi sumele de bani ridicate
se consemnează, după caz, pe numele învinuitului, inculpatului sau persoanei
responsabile civilmente, la dispoziţia organului care a dispus instituirea sechestrului,
căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei în termen de cel mult trei zile de la
ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
Organul judiciar va depune diligenţele necesare ca în momentul efectuării
percheziţiei domiciliare sau corporale, precum şi în cazul ridicării de obiecte sau
înscrisuri, să fie de faţă şi martori asistenţi, persoane neutre, neinteresate în cauză,
preferabil străini faţă de participanţi.
De asemenea, în cazul în care se impune sau dacă învinuitul sau inculpatul
solicită, la momentul efectuării percheziţiei va fi prezent şi apărătorul acestuia. Lipsa
apărătorului legal citat nu împiedică efectuarea percheziţiei.
Toate persoanele care sosesc în imobil în timpul efectuării percheziţiei vor fi
legitimate şi întrebate despre scopul venirii în acel loc şi li se va solicita să rămână până
la finalizarea percheziţiei.
În cazul în care percheziţia sau ridicarea de obiecte şi înscrisuri se efectuează la o
unitate dintre cele la care se referă art. 145 Cod penal sau la o altă persoană juridică, pe
lângă toate dispoziţiile arătate anterior care se respectă întocmai, codul de procedură
penală instituie şi câteva dispoziţii speciale:
 organul judiciar care face percheziţia se legitimează şi, după caz, înfăţişează
reprezentantului unităţii publice sau al altei persoane juridice autorizaţia dată;
 ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia se efectuează în prezenţa
reprezentantului unităţii;
 dacă şi în situaţiile când este obligatorie prezenţa martorilor asistenţi, aceştia pot
face parte din personalul unităţii;
 după redactarea procesului verbal şi semnarea lui, o copie de pe acesta se lasă
reprezentantului unităţii.
Curs 7

Tactica ascultării suspectului sau inculpatului

Ascultarea suspectului sau inculpatului constă în luarea unei declaraţii acestuia

de către organele judiciare cu privire la fapta pentru a cărei învinuire i se aduce.
Declaraţia suspectului sau inculpatului constituie mijloc de probă. Declaraţiile
suspectului sau ale inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea
adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din
ansamblul probelor existente în cauză.
Darea declaraţiei de către suspect sau inculpat este un drept al său şi nu o
obligaţie. Declaraţia va fi dată în prezenţa unui apărător ales sau, în cazurile prevăzute
de lege, din oficiu. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze pe suspect sau
inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un
apărător, consemnându-se aceasta în procesul-verbal de ascultare. În condiţiile şi în
cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru
asigurarea asistenţei juridice a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător
ales. Dreptul la apărare este garantat suspectului, inculpatului sau celorlalte părţi în tot
cursul procesului penal. Organele judiciare au obligaţia să-l încunoştinţeze, de îndată
sau mai înainte de a-l audia, pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este
cercetat, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării
apărării. În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor
deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să le
administreze probele necesare în apărare.
Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este
obligat să-şi dovedească nevinovăţia. În cazul când există probe de vinovăţie, suspectul
sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Declaraţiile suspectului sau inculpatului pot conţine mărturia vinovăţiei şi
implicit recunoaşterea totală sau parţială a faptei, detalii importante şi amănunţite despre
împrejurările şi modul cum a fost săvârşită fapta, dar poate conţine şi fapte şi
împrejurări de natură a-l dezvinovăţi, o dezincriminare, o nerecunoaştere a faptei,
apărare în sensul că nu învinuitul sau inculpatul a săvârşit infracţiunea. Suspectul sau
inculpatul este cel mai în măsură să dea detalii cu privire la infracţiune, întrucât el
cunoaşte cel mai bine amănuntele, împrejurările faptei, participanţii, mobilul şi scopul
săvârşirii faptei, circumstanţele săvârşirii acesteia etc. Suspectul sau inculpatul deţine
cele mai ample şi mai fidele informaţii atât cu privire la activităţile imediat anterioare
săvârşirii faptei, cât şi cu privire la activităţile legate nemijlocit de infracţiune, cât şi
după consumarea ei.
Trebuie avută în vedere şi cântărită sinceritatea sau nu suspectului sau
inculpatului, întrucât se poate întâmpla ca acesta să recunoască cu uşurinţă toate
învinuirile care i se aduc din sinceritate, ori ca un act de bravură simţindu-se important
în rândul anturajului dacă a săvârşit o faptă penală sau din dorinţa de a ascunde
săvârşirea unei alte infracţiuni sau pentru a sustrage de la răspunderea penală o altă
persoana, adevăratul autor al faptei. De asemenea, se poate întâmpla ca suspectul sau
inculpatul să nu recunoască nimic din învinuirile ce i se aduc ori pentru că în mod
nesincer doreşte să se sustragă de la urmărirea penală sperând că nu vor exista suficiente
probe care să-l inculpe, ori pentru că, în realitate, nu el este adevăratul autor al faptei
sau fapta nu există aşa cum a fost descrisă de partea vătămată sau de actul de sesizare.
Practica a dovedit că, nu de puţine ori, există denunţători sau părţi vătămate rău
intenţionaţi, care, cu bună ştiinţă, din vanitate, răzbunare sau alte interese, „înscenează”
o infracţiune al cărei autor trebuie să fie suspectul sau inculpatul. Potrivit principiului
fundamental al prezumţiei de nevinovăţie, până la data la care va exista o hotărâre
judecătorească definitivă de condamnare, suspectul sau inculpatul este considerat
nevinovat. Numai respectând acest principiu fundamental se vor putea evita erorile
judiciare ce au grave repercursiuni asupra libertăţii şi demnităţii persoanei. Aşadar,
sinceră sau nu, declaraţia suspectului sau inculpatului este demnă de luat în seamă,
întrucât constituie un izvor important de indicii şi probe necesare la dezlegarea pricinii.
Evident, că prin natura firească a lucrurilor, suspectul sau inculpatul va avea în
permanenţă tendinţa de a se apăra şi de a ascunde anumite aspecte care l-ar putea
incrimina, neavând întotdeauna interesul să spună adevărul. Declaraţiile suspectului sau
inculpatului sunt foarte importante în cauză, iar în funcţie de restul probatoriului, se va
aprecia asupra sincerităţii declaraţiei date. Cu ocazia individualizării pedepsei, instanţa
de judecată va ţine seama, ca circumstanţă atenuantă de conduita sinceră a făptuitorului,
iar în caz contrar, conduita nesinceră a făptuitorului va fi luată în calcul ca circumstanţă
agravantă.
Declaraţia suspectului sau inculpatului trebuie să fie liber consimţită, acesta
neputând fi constrâns sub orice natură la darea declaraţiei. Legea interzice
întrebuinţarea violenţelor, ameninţărilor sau altor mijloace de constrângere, precum şi
promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine declaraţia de învinuit sau inculpat.
Este recomandabil ca declaraţia învinuitului sau inculpatului să se ia în timpul cel
mai scurt posibil, deoarece sunt şanse mai mari ca acesta să fie cât mai sincer, să redea
cât mai fidel adevărul, fiind cuprins de stări emoţionale puternice aferente impactului
infracţiunii. Cu cât trece mai mult timp, cu atât suspectul sau inculpatul devine mai
relaxat, se obişnuieşte cu fapta, tensiunea dispare şi este înlocuită cu nevoia interioară
de apărare, nevoie care-l determină să modifice sau să denatureze conştient sau
inconştient succesiunea întâmplărilor, derularea faptei, să omită anumite aspecte
esenţiale, ceea ce va avea repercursiuni directe negative asupra declaraţiei dată de
acesta. Practica a arătat că, de obicei, cele mai apropiate de adevăr şi mai utile declaraţii
sunt cele care sunt luate la scurt timp de la sesizare. De asemenea, trebuie să se facă
distincţie între faptele săvârşite cu premeditare şi cele săvârşite în mod spontan, precum
şi între faptele săvârşite cu intenţie şi cele săvârşite din culpă; în cazul infracţiunilor
săvârşite cu premeditare sau cele cu intenţie, declaraţiile vor cuprinde foarte multe
detalii expuse cu multă exactitate în relatarea tuturor momentelor şi fenomenelor
existente înainte, în timpul sau după săvârşirea infracţiunii; în cazul infracţiunilor
săvârşite din culpă declaraţiile vor fi mai lacunare, sărace în detalii şi imprecise.
Ascultarea suspectului sau inculpatului se efectuează în trei etape: etapa
procedurii prealabile, etapa ascultării propriu-zise a suspectului şi inculpatului şi etapa
în care se pun întrebări învinuitului şi inculpatului.
În etapa procedurii prealabile ascultării suspectului sau inculpatului , acesta este
întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, numele şi prenumele
părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă, ocupaţi, adresă, antecedente
penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale. De asemenea, în această
etapă suspectului sau inculpatului i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul
cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie,
atrăgându-i-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. În cazul
în care suspectul sau inculpatul consimte să dea o declaraţie, organul de urmărire penală,
înainte de a-l asculta, îi cere să dea o declaraţie scrisă personal cu privire la învinuirea
ce i se aduce şi i se pune în vedere să declare tot ceea ce ştie cu privire la faptă şi la
învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.
În etapa ascultării propriu-zise a suspectului sau inculpatului, după lămuririle şi
întrebările prealabile, acesta este ascultat efectiv, mai întâi fiind lăsat să declare tot ceea
ce ştie cu privire la cauză. Ascultarea suspectului şi inculpatului nu poate începe cu
citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior în cauză. Suspectul
sau inculpatul nu poate prezenta ori citi o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate
servi de însemnări asupra amănuntelor greu de reţinut. În faza de judecată, când
inculpatul nu-şi aminteşte anumite fapte sau împrejurări sau când există contraziceri
între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, preşedintele cere
acestuia explicaţii, putând da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare.
Când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care
acesta le-a dat anterior.
În cazul în care sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi în cauză, fiecare învinuit
sau inculpat este ascultat separat, nefiind permisă prezenţa celorlalţi inculpaţi. O
condiţie obligatorie este ca în cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulţi suspecți sau
inculpaţi în cauză, fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi, în timp ce în faza de
judecată ascultarea vreunuia dintre inculpaţi, fără ca ceilalţi să fie de faţă este o excepţie
şi anume instanţa poate dispune aceasta numai când se impune în interesul aflării
adevărului, regula fiind aceea a ascultării fiecăruia dintre inculpaţi în prezenţa celorlalţi
inculpaţi. În faza de judecată în cazul în care inculpaţii au fost totuşi ascultaţi separat,
declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu în prezenţa celorlalţi inculpaţi,
după ascultarea lor; oricare dintre inculpaţi poate fi din nou ascultat în prezenţa
celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
Declaraţiile suspectului sau inculpatului se consemnează în scris. Declaraţia
scrisă se citeşte acestuia, iar dacă i se cere, i se dă să o citească, iar dacă este de acord cu
conţinutul ei, o semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă suspectul sau inculpatul nu
poate sau refuză să semneze, se face menţiune în declaraţia scrisă despre aceasta. În
cazul în care suspectul sau inculpatul este neştiutor de carte, acesta va semna declaraţia
prin amprenta degetului mare de la mâna dreaptă (va pune degetul în dreptul numelui
său). Declaraţia scrisă dată de suspectul sau inculpat este semnată şi de organul de
urmărire penală care a procedat la ascultarea suspectului sau inculpatului ori de
preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret când declaraţia
a fost luată printr-un interpret. Atunci când apărarea este obligatorie, în faza de urmărire
penală, declaraţia va fi semnată şi de avocat. Dacă suspectul sau inculpatul revine asupra
vreuneia dintre declaraţiile sale sau are de făcut completări, rectificări sau precizări,
acestea se consemnează şi se semnează de către acesta.
În cazul în care suspectul sau inculpatul se găseşte în imposibilitate de a se
prezenta pentru a fi ascultat, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată
procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepţia cazurilor în care
legea prevede altfel.
Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.
În situaţia în care suspectul sau inculpatul este un minor ce nu a împlinit vârsta
de 16 ani , la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire
penală consideră necesar, citează pe delegatul autorităţii tutelare precum şi pe părinţi,
curator ori persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.
În etapa în care se pun întrebări suspectului sau inculpatului, după ce suspectul
sau inculpatul a făcut declaraţia, i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formează
obiectul cauzei şi la învinuirea ce i se aduce. De asemenea, este întrebat cu privire la
probele pe care înţelege să le propună.
În opinia unor autori, în faza de urmărire penală, întrebările sunt puse numai de
organul de urmărire penală. Noi nu suntem de acord cu această opinie, întrucât, în
virtutea dreptului la apărare, suspectul sau inculpatul este (atunci când legea prevede că
apărarea este obligatorie) sau poate să fie asistat de un avocat şi, în aceste condiţii, în
opinia noastră, chiar şi în faza de urmărire penală nimic nu-l împiedică pe apărătorul
suspectului sau inculpatului să-i pună întrebări clientului său, neexistând un text legal
care să-i interzică în mod expres acest drept.
Pot pune întrebări în faza de judecată următoarele persoane: preşedintele
completului de judecată şi ceilalţi membri ai completului de judecată, procurorul de
şedinţă, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, ceilalţi inculpaţi
şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face. În afară de preşedinte şi ceilalţi
membri ai completului de judecată care pun întrebări direct inculpatului, celelalte
persoane despre care am arătat anterior că au dreptul să pună întrebări, vor adresa
întrebările numai prin intermediul instanţei de judecată. Instanţa are dreptul să respingă
întrebările pe care nu le consideră utile soluţionării cauzei.
Tactica formulării întrebărilor este în funcţie de declaraţia făcută anterior de
suspectul sau inculpat, de natura infracţiunii, de materialul probator existent până la acel
moment, de informaţiile pe care le deţine persoana care pune întrebările în legătură cu
fapta şi, nu în ultimul rând, de interesul procesual al celui care întreabă (desigur că în
cazul în care întrebările sunt formulate de apărătorul inculpatului acestea vor fi mai
blânde şi de natură a-i dovedi nevinovăţia sau circumstanţele atenuante, iar în cazul în
care vor fi formulate de partea vătămată întrebările vor fi de natură să-l inculpe, să-i
demonstreze vinovăţia, gravitatea situaţiei sau prejudiciile morale şi materiale cauzate
prin săvârşirea infracţiunii). Aşadar, întrebările pot fi de control, cu caracter general, de
precizie, de completare sau ajutătoare, întrebări problemă sau întrebări de detaliu. Prin
întrebările formulate declaraţia suspectului sau inculpatului poate fi completată ca
urmare a precizărilor făcute de acesta, aşa cum prin aceste întrebări se poate verifica şi
exactitatea sau sinceritatea celor declarate anterior.
Pentru a asigura utilitatea acestora, întrebările adresate suspectului sau
inculpatului trebuie să fie clare, precise, la obiect, formulate în mod concis şi fără a-l
influenţa prin conţinutul lor în răspunsul pe care-l va da, deci nu sunt permise întrebările
sugestive.
Ascultarea suspectului sau inculpatului se face prin intermediul declaraţiei scrise
şi semnate, dar se poate face şi folosind înregistrări audio sau video. Uneori înregistrarea
audio este obligatorie. În toate cazurile în care se va proceda la înregistrări video sau
audio, înainte de a se începe înregistrarea, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată are obligaţia să-i aducă la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că declaraţia
va fi înregistrată. Această metodă este binevenită întrucât în acest mod va exista o
reprezentare cât mai fidelă a declaraţiilor date, a reacţiilor învinuitului sau inculpatului,
a contradicţiilor din declaraţie şi vor putea fi înlăturate eventualele suspiciuni legate de
respectarea dispoziţiilor legale în materie, astfel încât se vor putea elimina eventualele
susţineri ale învinuitului sau inculpatului că anumite declaraţii le-a dat sub presiunea
unor ameninţări, violenţe, promisiuni etc.
Potrivit art. 342 alin. 2 Cod penal, reprezintă infracţiune întrebuinţarea de
promisiuni, ameninţări sau violenţe împotriva unei persoane aflate în curs de cercetare,
anchetă penală ori judecată, pentru obţinerea de declaraţii.
Suspectul sau inculpatul are dreptul să revină oricând asupra declaraţiei date.
Evident că la soluţionarea cauzei se va ţine seama de instabilitatea declaraţiilor şi va fi
luată în considerare cea care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Chiar dacă suspectul sau inculpatul îşi păstrează aceeaşi declaraţie în tot cursul
procesului, ea va avea valoare probantă egală celorlalte probe administrate şi numai în
urma examinării întregului probatoriu organul judiciar îşi va forma propria convingere
cu privire la deznodământul cauzei.
Formularele în care urmează să se consemneze orice declaraţie în faza de
urmărire penală, deci şi declaraţiile suspectului sau inculpatului, vor fi prealabil
înregistrate şi înseriate, iar după completare vor fi introduse în dosarul cauzei.
Curs 8

Tactica ascultării părţii vătămate,

părţii civile şi părţii responsabile civilmente

Partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au calitatea de

părţi în procesul penal. Declaraţiile acestora pot servi la aflarea adevărului, ajutând
organul judiciar în desfăşurarea anchetei. De multe ori, victima poate da cele mai multe
detalii cu privire la făptuitor, obiectul infracţiunii şi modul de săvârşire a acesteia,
întrucât ea este persoana împotriva căreia a fost săvârşită infracţiunea.
În funcţie de natura infracţiunii, natura prejudiciului suferit, natura percepţiei
infracţiunii şi repercursiunile fizice, psihice sau materiale pe care săvârşirea infracţiunii
le-a avut asupra victimei, persoana vătămată poate avea calitate de parte vătămată sau
calitatea de parte civilă ori poate să reunească ambele calităţi. Persoana vătămată poate
avea şi calitatea de martor dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces
ca parte vătămată. Dacă persoana care a suferit un prejudiciu de pe urma infracţiunii de
natură fizică, morală sau materială îşi manifestă dorinţa de a participa la procesul penal
în legătură cu tragerea la răspundere penală a făptuitorului, acesta dobândeşte calitatea
de parte vătămată. Dacă persoana prejudiciată în urma săvârşirii infracţiunii, îşi
manifestă voinţa de a participa la procesul penal în legătură cu tragerea la răspundere
civilă a făptuitorului, atunci acea persoană va dobândi calitatea de parte civilă.
Persoana responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să
răspundă alături de suspect sau de inculpat pentru pagubele produse prin fapta sau
faptele acestuia.
Declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente
făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care
sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în
cauză.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să cheme, spre a
fi ascultate, persoana care a suferit o vătămare prin infracţiune, precum şi persoana
responsabilă civilmente. Neaudierea acestor persoane poate conduce la desfiinţarea
sentinţei. În faza de judecată, ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente şi consemnarea declaraţiilor lor, poate avea loc numai la prima
instanţă şi la instanţa de apel.
Înainte de ascultare, persoanei vătămate i se pune în vedere că poate participa în
proces ca parte vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială sau o daună morală, că se
poate constitui parte civilă. De asemenea, i se atrage atenţia că declaraţia de participare
în proces ca parte vătămată sau de constituire ca parte civilă se poate face în tot cursul
urmăririi penale, iar în faţa primei instanţe de judecată, până la citirea actului de
sesizare.
Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra suspectului sau
inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente. Calitatea de parte civilă a persoanei
care a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a
participa în calitate de parte vătămată în aceeaşi cauză.
Persoana responsabilă civilmente poate fi introdusă în procesul penal la cerere
sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la
citirea actului de sesizare. Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul
penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la primă instanţă, luând procedura din
stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Partea responsabilă civilmente are, în
ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru suspect
sau inculpat.
În cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă din cadrul procesului
penal se porneşte şi se exercită din oficiu. În acest scop, organul de urmărire penală sau
instanţa de judecată va cere persoanei vătămate ca, prin reprezentantul său legal ori,
după caz, persoanei care îi încuviinţează actele, să prezinte situaţia cu privire la
întinderea pagubei materiale şi a daunelor morale, precum şi date cu privire la faptele
prin care acestea au fost pricinuite. În asemenea situaţii, instanţa este obligată să se
pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei şi a daunelor morale, chiar dacă persoana
vătămată nu este constituită parte civilă, iar procurorul, când participă la judecată, este
obligat să susţină interesele civile ale persoanei vătămate lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, chiar dacă nu este constituită parte
civilă.
Ascultarea părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se
face potrivit dispoziţiilor privitoare la ascultarea suspectului sau inculpatului, care se
aplică în mod corespunzător.
Aşadar, mai înainte de a fi asculată propriu-zis persoana vătămată trebuie să
aleagă dacă doreşte să fie ascultată în proces ca martor sau ca parte vătămată, respectiv
parte civilă. Numai după ce şi-a manifestat această opţiune privind calitatea pe care
doreşte să o aibă în proces, se poate trece efectiv la audiere.
Partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente, înainte de a fi
ascultată, este întrebată cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii,
numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia militară, loc de muncă,
ocupaţie, adresă, antecedente penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.
Partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente va fi lăsată să
spună tot ceea ce ştie cu privire la faptă, la persoana suspectului, la vătămarea sau
paguba suferită şi la legăturile sale cu suspectului. Nici una dintre părţi nu va putea citi
o declaraţie concepută înainte, însă se pot servi de însemnări asupra amănuntelor greu de
reţinut. Organul judiciar poate pune întrebări părţii pentru precizări sau completări.
Aceste întrebări trebuie reflecte detalierea faptei, varietatea locului faptei (câmp,
apartament, râu, etc), condiţiile meteorologice (ploaie, vânt, ninsoare, ceaţă etc),
distanţa la care s-a aflat de făptuitor, zgomotul de la faţa locului, precizia împrejurărilor
în care a fost săvârşită fapta, existenţa unor mirosuri la faţa locului (sau alte simţuri:
gustative, oflactive, auditive, vizuale).
Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, atât în
faza de urmărire penală, cât şi în faza de judecată se consemnează în scris, iar după ce o
citeşte, dacă este de acord cu conţinutul ei, partea o va semna pe fiecare pagină şi la
sfârşit. Când partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente nu poate
sau refuză să semneze declaraţia, se va face menţiune despre aceasta în declaraţia scrisă.
Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la
ascultarea părţii sau de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de
interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret. Dacă partea revine asupra
vreuneia dintre declaraţiile sale are de făcut completări, rectificări sau precizări, acestea
fiind consemnate conform aceloraşi reguli arătate mai sus.
Declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente date în
cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt
coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Organul judiciar trebuie să aibă în vedere că partea vătămată, parte civilă sau partea
responsabilă civilmente au fiecare câte un interes în cauză, aşa încât declaraţiile acestora
pot fi subiective, adevărul poate fi denaturat de către acestea conştient sau inconştient.
Curs 9

Tactica ascultării martorilor

Martorul reprezintă acea persoană care are cunoştinţă despre vreo faptă sau
despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal.
Poate fi ascultată ca martor numai o persoană fizică, de orice cetăţenie, rasă, sex,
cultură, religie etc şi indiferent de starea de sănătate (infirmitate fizică sau psihică),
instanţa urmând a aprecia asupra declaraţiei. Martorul trebuie să cunoască fapta
săvârşită sau alte împrejurări în legătură cu aceasta, să cunoască fapte sau împrejurări de
natură a contribui la aflarea adevărului şi dezlegarea cauzei şi să nu aibă un interes
personal patrimonial sau nepatrimonial din proces. Martorul urmează a fi propus şi citat
de către organele judiciare din oficiu sau la cererea părţilor.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată va depune toate diligenţele
necesare şi va face orice îi va sta în putinţă pentru ca persoana propusă ca martor să fie
audiată în cauză, dacă va considera că aceasta deţine informaţii utile soluţionării cauzei.
De altfel, obligaţia martorului de prezentare în faţa organului judiciar este expres
prevăzută de normele legale, astfel că art. 83 Cod pr. pen. arată că persoana chemată ca
martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie şi are datoria să
declare tot ceea ce ştie cu privire la faptele cauzei. Pentru nerespectarea acestor obligaţii
impuse de normele imperative de către martor, organele judiciare au la îndemână
posibilităţi de constrângere judiciară, astfel că pentru neprezentare se poate dispune
sancţiunea cu amendă judiciară (pecuniară), iar pentru faptul că nu declară tot ceea ce
ştie sau declară lucruri neconforme cu realitatea, martorul săvârşeşte infracţiunea de
mărturie mincinoasă.
Potrivit art. 273 cod penal reprezintă infracţiunea de mărturie mincinoasă şi se
pedepseşte potrivit legii, fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară
sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune
tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Există şi o
cauză de nepedepsire atunci când, în cauzele penale mai înainte de a se produce
arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau
de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage
mărturia. Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs
arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce
s-a dat o soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa
considerând retragerea mărturiei circumstanţe atenuante.
Poate fi ascultată ca martor chiar şi o persoană care anterior a fost condamnată
pentru mărturie mincinoasă, dacă cunoaşte fapte şi împrejurări importante în dezlegarea
pricinii, însă, organul judiciar, va analiza cu mare atenţie declaraţiile sale.

VIII.1 Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

Regula generală este aceea conform căreia orice persoană poate fi ascultată ca
martor în procesul penal. Totuşi, codul de procedură penală reglementează anumite
situaţii potrivit cărora anumite categorii de persoane nu pot fi ascultate ca martor.
Este cazul persoanei obligate a păstra secretul profesional care nu poate fi
ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în
exerciţiul profesiei fără încuviinţarea persoanei sau organizaţiei faţă de care este
obligată a păstra secretul. Deşi textul legal nu enumeră cine face parte din această
categorie de persoane, practica a demonstrat că poate fi orice persoană, care a aflat, în
exerciţiul profesiei sale sau prin natura profesiei sale de anumite fapte şi împrejurări
legate de infracţiune, dar, datorită deontologiei profesionale, nu poate să divulge acest
secret. Poate fi cazul medicului curant, farmacistului, preotului, avocatului, notarului
etc. În cazul în care persoana sau organizaţia faţă de care există obligaţia păstrării
secretului profesional consimte la divulgarea acestuia, obligaţia despre care am făcut
vorbire anterior dispare şi martorul va fi audiat şi obligat să declare tot ceea ce ştie cu
privire la faptă.
O situaţie specială există atunci când apărătorul vreuneia dintre părţi cunoaşte
fapte şi împrejurări utile pentru aflarea adevărului, în afara aflării acestora potrivit
calităţii sale de apărător, deci nu a luat cunoştinţă de acestea de la clientul său. Se pune
atunci problema ce este mai util aflarea adevărului sau dreptul oricărei persoane de a-şi
alege apărătorul. Deşi dreptul la apărare este garantat şi orice persoană are dreptul să-şi
aleagă apărătorul, legiuitorul a considerat că prioritatea o constituie aflarea adevărului în
cauzele penale şi corecta dezlegare a cauzei. Astfel, potrivit alin. 2 art. 79 Cod pr. pen.
calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de apărător cu privire la faptele şi
împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a fi devenit apărător sau
reprezentant al vreuneia dintre părţi. Aşadar, dacă apărătorul părţii, înainte de a avea
această calitate, a cunoscut date şi fapte utile dezlegării adevărului, acesta nu va mai
putea fi apărătorul părţii, devenind martor în dosar. Este o excepţie a principiului
conform căruia persoana are dreptul să-şi aleagă orice apărător.
 Legea dă dreptul şi membrilor familiei, datorită ataşamentului şi afecţiunii
reciproce şi subiectivismului pe care involuntar l-ar avea, să nu depună mărturie
împotriva învinuitului sau inculpatului ce le este rudă. Soţul sau rudele apropiate ale
învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori. În cadrul
întrebărilor prealabile, martorul va fi întrebat dacă este soţ sau rudă a vreuneia dintre
părţi şi în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe
urma infracţiunii. Dacă există gradul de rudenie prohibit de lege (rudă apropiată),
organele judiciare vor aduce la cunoştinţa martoului că au dreptul să refuze să depună
mărturie. În cazul în care acestea vor dori să depună mărturie, li se va pune în vedere să
spună tot ceea ce cunosc cu privire la faptă şi să nu facă declaraţii neadvărate, în caz
contrar vor săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. Prin „soţ” vom înţelege
persoanele căsătorite legal, concubinii fiind excluşi din această categorie, iar prin „rude
apropiate” vom înţelege ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora,
precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude.
Nu pot fi ascultate ca martori persoanele care au în cauza penală calitatea de
parte civilă sau parte vătămată. Potrivit art. 82 Cod pr. pen. persoana vătămată poate fi
ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă sau nu participă în proces ca
parte vătămată. Este firească această interdicţie întrucât, în cazul în care martorul va
avea un interes în cauză, nu va mai putea avea o declaraţie obiectivă, ci va fi inconştient
sau conştient tentată către subiectivism.
Minorul poate fi ascultat ca martor. Până la vârsta de 14 ani ascultarea lui se face
în prezenţa unuia dintre părinţi ori a tutorelui sau a persoanei căreia îi este încredinţat
minorul spre creştere şi educare.

VIII.2 Protecţia datelor de identificare a martorului

Dacă există probe sau indicii temeinice că prin declaraţia identităţii reale a
martorului sau a localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa,
integritatea corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, martorului i se poate
încuviinţa să nu declare aceste date, atribuindu-se o altă identitate sub care urmează să
apară în faţa organului judiciar. Această măsură poate fi dispusă în timpul urmăririi
penale de către procuror, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, la cererea
motivată a procurorului, a martorului sau a altei persoane îndreptăţite. Pot fi audiaţi ca
martori cărora li s-a atribuit o altă identitate şi investigatorii sub acoperire.
Datele despre identitatea reală a martorului se consemnează într-un proces-verbal
care va fi păstrat la sediul parchetului care a efectuat sau a supravegheat efectuarea
urmăririi penale, ori, după caz, la sediul instanţei, într-un loc special, în plic sigilat, în
condiţii de maximă siguranţă. Procesul verbal va fi semnat de către cel care a înaintat
cererea, precum şi de cel care a dispus măsura. Documentele privind identitatea reală a
martorului vor fi prezentate procurorului sau, după caz, completului de judecată, în
condiţii de strictă confidenţialitate.
 Documentele privind identitatea reală a martorului vor fi introduse în dosarul
penal numai după ce procurorul, prin ordonanţă sau, după caz, instanţa, prin încheiere, a
constatat că a dispărut pericolul care a determinat luarea măsurilor de protecţie a
martorului.
Declaraţiile martorilor cărora li s-a atribuit o altă identitate, redate în procesul-
verbal al procurorului în cursul urmăririi penale, precum şi declaraţia martorului
consemnată în cursul judecăţii şi semnată de procurorul care a fost prezent la ascultarea
martorului şi de preşedintele completului de judecată, pot servi la aflarea adevărului
numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul
probelor existente în cauză.
În cazul în care, procurorul în cursul urmăririi penale, respectiv instanţa de
judecată în cursul judecăţii dispune atribuirea unei alte identităţi martorului şi dacă,
există probe sau indicii temeinice că prin declararea identităţii reale a martorului sau a
localităţii acestuia de domiciliu ori de reşedinţă ar fi periclitată viaţa, integritatea
corporală sau libertatea lui sau a altei persoane, procurorul, sau după caz, instanţa poate
admite ca martorul să fie ascultat fără a fi prezent fizic la locul unde se află organul de
urmărire penală sau în sala în care se desfăşoară şedinţa de judecată, prin intermediul
mijloacelor tehnice prevăzute de legea penală, dar în mod obligatoriu declaraţia
martorului trebuie luată în prezenţa procurorului. Martorul poate fi ascultat prin
intermediul unei reţele de televiziune cu imaginea şi vocea distorsionate, astfel încât să
nu poată fi recunoscut. Declaraţia martotului astfel ascultat se înregistrează prin
mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă.
În cursul urmăririi penale, se întocmeşte un proces-verbal în care se redă cu
exactitate declaraţia martorului şi acesta se semnează de procurorul care a fost prezent la
ascultarea martorului şi de organul de urmărire penală şi se depune la dosarul cauzei.
Declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosaral
depus la parchet, într-un loc special, într-un plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă.
În cursul judecăţii, declaraţia martorului va fi semnată de procurorul care a fost
prezent la ascultarea martorului şi de preşedintele completului de judecată. Declaraţia
martotuilui, transcrisă, va fi semnată şi de martor, fiind păstrată în dosarul depus la
instanţă, într-un loc special, într-un plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă.
De asemenea, casetele video şi audio pe care a fost înregistrată declaraţia
martorului a cărui identitate este protejată, în original, sigilate cu sigiliul parchetului
sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează
într-un loc special, într-un plic sigilat, în condiţii de maximă siguranţă. Casetele video şi
audio înregistrate în cursul urmăririi penale vor fi înaintate la terminarea urmăririi
penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei şi vor fi păstrate în aceleaşi
condiţii.
Instanţa de judecată, poate admite, la cererea procurorului, a părţilor sau din
oficiu, efectuarea unei expertize tehnice privind mijloacele prin care au fost audiaţi
martoii a căror identitate a fost protejată.
 Procurorul care efectuează sau supraveghează cercetarea penală ori, după caz,
instanţa de judecată poate dispune ca organele poliţiei să supravegheze domiciliul sau
reşedinţa martorului ori să-i asigure o reşedinţă temporară supravegheată, precum şi să-l
însoţească la sediul parchetului ori al instanţei şi înapoi la domiciliu sau reşedinţă.
Aceste măsuri vor fi ridicate de procuror sau, după caz, de instanţă, când se constată că
pericolul care a impus luarea lor a încetat.
În cauzele privind infracţiunile de violenţă între membrii aceleiaşi, instanţa poate
dispune ca martorul sub 16 ani să nu fie audiat în şedinţa de judecată, admiţându-se
prezentarea unei audieri efectuate în prealabil, prin înregistrări audio-video în prezenţa
procurorului. Aceste înregistrări ce vor fi redate integral în formă scrisă, semnate de
procurorul în prezenţa căruia s-a făcut înregistrarea, de organul de urmărire penală sau,
după caz de instanţa de judecată şi păstrate într-un loc special, în plic sigilat, în condiţii
de maximă siguranţă.
Restul dispoziţiilor legale cu privire la martor, se aplică corespunzător şi
martorului a cărui identitate este protejată, în sensul că şi acestuia i se va pune în vedere
să declare tot ceea ce ştie cu privire la faptă şi să nu ascundă nimic, să nu facă declaraţii
mincinoase, în caz contrar va săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. De asemenea,
şi martorul a cărui identitate este protejată înainte de luarea declaraţiei va depune
jurământul prevăzut de normele legale.

VIII.3 Tactica ascultării propriu-zise a martorilor

În cazul în care sunt ascultaţi mai mulţi martori, atât în faza de urmărire penală,
cât şi în faza de judecată martorii sunt ascultaţi pe rând, separat, neputând fi de faţă unul
la audierea celuilalt dacă nu i s-a luat declaraţie anterior. Această măsură este luată
pentru a nu exista riscul influenţării martorilor între ei, unii de declaraţiile celorlalţi.
Mai înainte de a i se lua declaraţia, martorului i se pun întrbări prealabile
audierii, cu privire la datele personale: nume, prenume, etate, adresă şi ocupaţie. În
cazul în care există suspiciuni asupra identităţii martorului, aceasta se stabileşte prin
orice mijloc de probă. Martorul va fi întrebat apoi dacă este soţ sau rudă a vreuneia din
părţi şi în ce raporturi se află cu acestea, precum şi dacă a suferit vreo pagubă de pe
urma infracţiunii.
Înainte de a fi ascultat, martotul depune următorul jurământ: „Jur că voi spune
adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” În
timpul depunerii jurământului, martorul ţine mâna pe cruce sau pe biblie. Referirea la
divinitate din formula jurământului se schimbă potrivit credinţei religioase a martorului.
Martorul din altă religie decât cea creştină nu este obligat să ţină mâna pe cruce sau
biblie. Martorul fără confesiune va depune următorul jurământ „Jur pe onoare şi pe
conştiinţă că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu”. Martorii care
din motive de conştiinţă sau confesiune nu depun jurământul vor rosti în faţa instanţei
următoarea formulă „Mă oblig că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea
ce ştiu”. Organul judiciar va dispune consemnarea modalităţii de depunere a
jurământului martorului şi motivul pentru care jurământul a fost rostit sub această formă.
Ulterior depunerii jurământului organul judiciar va pune în vedere martorului, că,
dacă nu va spune adevărul sau va ascunde ceva din ceea ce cunoaşte cu privire la faptă,
săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Despre toate acestea se face menţiune în
declaraţia scrisă.
Minorul care nu a împlinit 14 ani nu depune jurământ; i se atrage atenţia însă să spună
adevărul. În cazul în care martorul este un minor sub 16 ani, iar infracţiunea pentru care
se impune audierea este una de violenţă între membrii aceleaşi familii, instanţa poate
dispune ca audierea martorului să nu se facă în şedinţă publică, în locul martorului
admiţându-se prezentarea unei audieriefectuate în prealabil prin înregistrări audio video
cum am arătat atunci când am tratat titlul anterior.
Anterior audierii propriu-zise, martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi i se
arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor,
cerându-i-se să declare tot ce ştie cu privire la acestea. Martorul nu poate citi o
declaraţie scrisă de mai înainte, însă de poate servi de însemnări asupra amănuntelor
greu de reţinut. După ce martorul a făcut declaraţii, i se vor putea pune întrebări cu
privire la faptele şi împrejurările care trebuie constatate în cauză, cu privire la persoana
părţilor, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă despre cele declarate. Întrebările trebuie
să fie clare şi precise, iar întrebările sugestive sunt interzise.
Declaraţiile martorului se consemnează în scris. Declaraţia scrisă se citeşte
acestuia sau i se dă să o citească singur, după care, dacă este de acord cu conţinutul ei, o
semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit. Dacă martotul nu poate sau refuză să semneze se
face menţiune despre aceasta în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă va fi semnată şi de
organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată şi grefier.
Potrivit art. 89 indice 1 Cod pr. pen., formularele în care urmează să se
consemneze orice declaraţie în faza de urmărire penală, deci şi declaraţiile martorilor,
vor fi prealabil înregistrate şi înseriate, iar după completare vor fi introduse în dosarul
cauzei.
Declaraţiile martorilor au valoare probantă egală cu celelalte mijloace de probă:
declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, înscrisurile,
înregistrările audio-video, expertiza, cercetarea la faţa locului etc. Declaraţiile
martorilor vor fi percepute ca utile şi vor fi reţinute în măsura în care acestea se
coroborează cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei. Pot exista situaţii în care sunt
audiaţi mai mulţi martori şi aceştia au depoziţii diferite sau chiar contrare, situaţii în
care sarcina organului judiciar va fi una foarte delicată. Organul judiciar, în astfel de
situaţii, va trebui, corobând restul probelor aflate la dosar, să reţină acele declaraţii ale
martorilor pe care le va considera sincere, neinfluenţate şi fidele realităţii. În materie
penală, spre deosebire de materia civilă, sunt admişi ca martori orice fel de persoane,
chiar şi membrii familiei, ceea ce ar putea conduce la o subiectivitate din partea
acestora. De asemenea, organul judiciar trebuie să aibă în vedere şi personalitatea
psihologică a martorului, unele persoane fiind înclinate spre minciună sau spre fabulaţie,
având o imaginaţie foarte bogată; alte persoane nu reuşesc să reţină întocmai anumite
amănunte, însă se lasă influenţate şi relatează organului judiciar aspecte de care nu sunt
siguri.
Curs 10

Tactica efectuării prezentării pentru recunoaştere

Recunoaşterea reprezintă o metodă de identificare proprie a tacticii

criminalistice. Prezentarea pentru recunoaştere reprezintă acea activitate de urmărire
penală şi tactică criminalistică prin mijlocirea căreia persoane, animale, cadavre,
obiecte, fotografii ale acestora, aflate într-un anumit raport cu infracţiunea săvârşită sunt
înfăţişate unor persoane (victimă, martor, suspect, inculpat), în scopul de a se stabili
dacă acestea sunt aceleaşi cu cele percepute în momentul săvârşirii infracţiunii, în
condiţiile săvârşirii faptei sau în cele percepute în orice alte împrejurări, anterior sau
ulterior acestui moment.
Deşi nu este un mijloc de probă propriu-zis, prezentarea pentru recunoaştere
nefiind inclusă între mijloacele enumerate de art. 97 Cod pr. pen., aceasta constituie un
procedeu de tactică criminalistică foarte util în scopul aflării adevărului şi cu o
importanţă egală cu cea de ascultare propriu-zisă a oricărui subiect procesual. Prin
aplicarea acestui procedeu poate fi identificat făptuitorul, victima, locul săvârşirii
infracţiunii, obiectul de care s-a folosit făptuitorul pentru săvârşirea infracţiunii etc.
Recunoaşterea corectă a împrejurărilor săvârşirii infracţiunii sau a participanţilor
poate fi influenţată de mai mulţi factori: durata în timp a percepţiei (în cazul
accidentelor durata este foarte mică şi nivelul de percepţie este scăzut), condiţii de
vizibilitate care fac ca anumite trăsături sau obiecte să fie corect sau incorect reţinute
(ceaţă, ploaie, ninsoare, întuneric, amurg, senin), distanţa faţă de locul faptei (distanţa
mare influenţează negativ percepţia caracteristicilor, în timp ce o distanţă mică permite
percepţia elemtelor de detaliu) sau pur şi simplu elementele de asemănare care duc la o
confunzie sau la o recunoaştere falsă (acele trăsături fizionomice comune sau obiecte
greu de diferenţiat unele de altele întrucât prezintă aceleaşi caracteristici). De asemenea
recunoaşterea poate fi influenţată şi de modul cum a perceput persoana fapta (în cazul
infracţiunii de viol dacă persoana care recunoşte este femeie, este posibil ca intentisatea
şocului infracţional să fie mai puternică şi atunci aceasta va avea tendinţa de a exagera
în dorinţa de a fi pedepsit făptuitorul). Se mai întâmplă în cazul în care au fost mai mulţi
participanţi să li se atribuie unora gesturi sau mişcări pe care le-au făcut alţii, practic
acţiunile unora să fie încurcate cu ale celorlalţi.
Recunoaşterea poate fi influenţată şi de nivelul de inteligenţă a persoanei care
recunoaşte, de nivelul ei de educaţie, de vârstă, starea de sănătate sau gradul de
oboseală. Toate aceste elemente pot influenţa negativ sau pozitiv procedeul
recunoaşterii, iar organul de urmărire penală trebuie să le aibă în vedere.
Organul de cercetare, în urma studierii temeinice a dosarului, trebuie să
stabilească persoanele, obiectele, animalele, locurile sau cadavrele ce urmează a fi
recunoscute, precum şi persoanele care urmează a efectua recunoaşterea şi calitatea lor
în proces: martor, victimă, suspect, inculpat etc.
Anterior recunoaşterii propru-zise, persoana chemată să recunoască va fi
ascultată cu privire la datele şi cunoştinţele pe care le are cu privire la faptă şi cu privire
la semnalmentele sau trăsăturile suspectului. Pentru a obţine o descriere cât mai
completă a acestor date, organele judiciare pot pune întrebări precizatoare sau
completatoare. După asculatarea persoanei chemate să facă recunoaşterea, se trece la
recunoaşterea propriu-zisă. Procedeul recunoaşterii trebuie efectuat într-un interval de
timp cât mai apropiat săvârşirii faptei deoarece timpul poate avea o amprentă nefastă
supra memoriei, dar şi suspectul poate să-şi schimbe fizionomia între timp sau locul
faptei poate să sufere modificări etc.
Persoana prezentată pentru recunoaştere trebuie să facă parte dintr-un grup de 3-4
persoane. Toţi membrii acestui grup vor avea acelaşi sex, aceeaşi vârstă, aceeşi greutate,
aceeaşi înălţime, aceleaşi semnalmente, chiar şi vestimentaţie asemănătoare.
Dacă recunoaşterea nu vizează trăsăturile fizice, ci alte aspecte: recunoaştere
după mers, după voce etc., organul judiciar va organiza un grup pentru fiecare tip de
recunoaştere. În cazul în care cel ce urmează a fi recunoscut este arestat, acesta va fi
prezentat în haine civile, nu în haine de detenţie.
Există situaţii în care recunoaşterea dintr-un grup de persoane nu este posibilă.
Atunci se va apela la recunoaştere prin intermediul fotografiilor şi se vor prezenta 3-4
fotografii ale unor persoane de acelaşi sex şi cu aceleaşi semnalmente, vârstă şi trăsături.
Fotografiile vor avea aceleaşi dimensiuni, aceeaşi calitate şi vor fi toate ori color ori alb-
negru. Trebuie specificat că este de preferat ca recunoaşterea să se facă direct, dintr-un
grup de persoane.
În cazul în care trebuie recunoscut un cadavru, trebuie avute anumite modificări
care intervin în fizionomia acestuia în urma decesului, astfel că unele persoane pot fi
greu de recunoscut. Cadavrul, faţă de persoana în viaţă, prezintă modificări de culoare
(vânăt sau all-gălbui), diformităţi ale feţei (se poate umfla), traumatisme suferite (în
urma unui accident faţa i-a fost distrusă) etc. Pentru recunoaşterea cadavrului trebuie să
se aibă în vedere şi şocul emoţional care îl va suferi în momentul în care îl va vedea
persoana ce trebuie să-l recunoască şi de aceea, cadavru trebuie pregătit şi readus, pe cât
posibil, la un aspect asemănător din timpul vieţii. Sunr foarte imporatante semnele
particulare: aluniţe, cicatrici, semne din naştere, forma dinţiloe etc. Recunoaşterea
cadavrului se poate face, de asemenea şi după fotografii, însă pentru o precizie mai bună
este de preferat recunoaşterea directă.
Recunoaşterea poate fi făcută şi asupra anumitor obiecte folosite de făptuitor
pentru săvârşirea infracţiunii sau dobândite ca bunuri sustrase ca rezultat al infracţiunii.
Recunoaşterea obiectelor se face tot dintr-un grup mai mare de obiecte de acelaşi gen
sau de acelaşi tip, pentru a permite persoanei care trebuie să recunoască o mai bună
individualizare. De asemenea, recunoaşterea obiectelor se poate face şi după fotografii,
însă, pentru rezultate mai bune, este de preferat o recunoaştere directă.
 Prezentarea pentru recunoaştere poate fi efectuată şi cu privire la anumite
animale. Spre exemplu, în cazul unor animale furate, se va organiza un grup din 3-4
animale asemănătoare şi persoana care urmează să recunoască va indica una din ele. Vor
fi prezenţi martori asistenţi şi se va întocmi proces verbal. Anterior recunoaşterii
propriu-zise, persoanei care urmează să recunoască i se vor pune întrebări cu privire la
animalele pierdute sau furate, urmând a le descrie.
Locul unde urmează a se face recunoaşterea este bine să fie cât mai fidel loului
săvârşirii faptei, pentru a ajuta la împrospătarea memoriei.
La activitatea de recunoaştere trebuie să participe cel puţin două persoane din
partea organului de urmărire penală, martori asistenţi şi, eventual, apărătorul ales.
Persoanele care urmează să facă parte din grupul ce va fi expus recunoaşterii, vor fi
instruite în legătura cu conduita pe care vor trebui să o adopte, în sensul că acestora le
este interzis să-şi facă semne sau să vorbească între ei. Persoana ce urmează a fi
recunoscută va putea să aleagă singură locul pe care-l va ocupa în grup, pentru a nu
exista suspiciuni cu privire la numerotare sau la o eventuală înscenare. După ce grupul
este pregătit se va invita persoana care urmează să facă recunoaşterea, căreia i se va
pune în vedere să spună numai adevărul şi tot ceea ce ştie în cazul în care are calitatea
de martor. După o analiză atentă, persoanei care urmează să facă recunoaşterea i se va
solicita să indice din grupul respectiv persoana pe care o recunoaşte că a participat la
săvârşirea infracţiunii, respectiv obiectul care îi aparţine sau care era la locul faptei sau
chiar locul faptei.
Grupul de persoane expus recunoaşterii va fi fotografiat înainte de a fi indicată
poersoana recunoscută. De asemenea, se fotografiază şi momentul în care persoana ce
terbuie să facă recunoaşterea indică persoana recunoscută din grup. Fiecare membru al
grupului va purta un număr pentru a fi evitate confuziile. Imediat după recunoaştere este
fotografiată separat persoana recunoscută din mai multe unghiuri. Imediat după
recunoaştere, cel care a recunoscut va fi ascultat din nou şi va fi întrebat după ce anume
semnalmente l-a recunoscut şi cât de sigur este de recunoaşterea făcută, declaraţie ce va
fi consemnată într-un proces verbal.
Cu ocazia procedeului folosit de tactica criminalistică al recunoaşterii se
întocmeşte un proces-verbal în care se va consemna modul în care a decurs procedura şi
la ce rezultate s-a ajuns, declaraţiile persoanei care a recunoscut, eventualele obiecţii şi
se vor ataşa fotografiile făcute.
Pentru siguranţa persoanei care urmează să facă recunoaşterea, dar şi pentru
certitudinea sincerităţii acesteia (din motive de temere poate spune că nu a recunoscut pe
nimeni, deşi adevărul este altul), este recomandabil ca persoana ce urmează să fie
recunoscută şi persoana ce urmează să facă recunoaşterea să nu se întâlnească direct,
mai precis cea din urmă să nu fie observată de prima. Acest lucru este posibil prin
intermediul unor geamuri speciale, care nu permit vizibilitate decât dintr-o parte a
acestora.
 Dacă sunt chemate mai multe persoane pentru a face recunoaşterea, este
recomandabil ca aceasta să nu se facă concomitent întrucât există riscul influenţării
persoanelor între ele şi atunci n-ar mai exista obiectivitate.
Nu este obligatoriu ca recunoaşterea să fie efectuată numai de o persoană,
deoarece există situaţii, când, în urma cercetării la faţa locului, cu ajutorul simţurilor
olfactive ale câinelui de urmă, recunoaşterea să fie făcută de către acesta din urmă.
Procedura este aceeaşi, în sensul că se folosesc mai multe persoane şi fiecare va purta un
număr. Toată scena va fi fotografiată sau filmată.
Procesul-verbal de prezentare pentru recunoaştere este structurat în trei părţi şi
cuprinde:
 partea introductivă cuprinde: titlul, anul, luna, ziua şi locul unde a fost încheiat,
numele, prenumele, calitatea celor care au participat la această activitate şi unitatea din
care fac parte, numele şi prenumele martorilor asistenţi şi a persoanelor care constituie
grupul expus spre recunoaştere, numele şi prenumele apărătorului şi a persoanei care
urmează să facă recunoaşterea şi calitatea procesuală a acesteia, numele şi prenumele a
persoanei care urmează a fi recunoscută sau descrierea obiectului sau animalului ce
urmează a fi recunoscut şi scopul recunoaşterii;
 partea descriptivă cuprinde: declaraţiile persoanei care urmează a face recunoaşterea,
derularea efectivă a procesului de recunoaştere, particularităţile sau problemele apărute
în cursul acestui proces;
 partea finală cuprinde: condiţii de timp, de loc, de luminozitate în care s-a făcut
prezentarea pentru recunoaştere, existenţa sau lipsa observaţiilor sau obiecţiilor
persoanelor prezente la activitatea de recunoaştere, menţiuni cu privireb la
caracteristicile aparaturii tehnice folosite pentru efectuarea fotografiilor sau a
înregistrărilor audio şi video. Se va preciza ora terminării recunoaşterii din grup.
Procesul verbal de prezentare pentru recunoaştere va fi semnat de toate persoanele
prezente la activitatea de recunoaştere, iar în cazul în care vreuna nu va putea sau nu va
dori se va face menţiune despre aceasta. La procesul verbal vor fi anexate fotografii sau
înregistrări audio-video.
Curs 11

Tactica efectuării confruntării

Confruntarea se efectuează în situaţiile în care între declaraţiile persoanelor

ascultate într-o cauză penală există contradicţii şi dacă este necesară pentru lămurirea
cauzei. Confruntarea determină persoanele care persistă în declaraţii nesincere, date
anterior, să aibă reacţii care le demască reaua-credinţă. Persoanele confruntate sunt
ascultate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora daclaraţiile date anterior
se contrazic.
Atât în opinia prof. Nicolae Volonciu, cât şi în opinia prof. Emilian Stancu,
confruntarea este necesară numai atunci când neconcordanţele din declaraţiile
persoanelor ascultate într-o cauză penală nu pot fi înlăturate pe baza examinării altor
mijloace de probă, confruntarea rămânând unica modalitate de clarificarea aspectelor
incerte; de asemenea, aspectele ce urmează a fi lămurite prin confruntare trebuie să fie
esenţiale, dacă sunt lipsite de semnificaţie în aflarea adevărului nu se va mai recurge la
acest procedeu.
În timpul confruntării organul judiciar trebuie să fie foarte atent la reacţiile
părţilor, deoarece confruntarea poate aduce un plus de informaţii în legătură cu
personalitatea persoanelor ascultate şi poate ajuta organul judiciar să-şi dea seama care
din părţi încearcă să mintă.
Anterior confruntării, organul de urmărire penală trebuie să studieze temeinic
dosarul şi să accentueze pe acele părţi din declaraţii care nu coincid. Trebuie avut în
vedere că părţile pot avea interese contrarii, iar acest lucru trebuie fructificat în
întrebările care vor fi adresate părţilor în timpul confruntării, astfel că una dintre
acestea, va face la un moment dat o mică greşeală care îi va dezvălui declaraţia nesiceră.
De asemenea, în timpul confruntării, persoanele confruntate îşi pot aminti anumite
elemente pe care le-au omis cu ocazia ascultării lor.
Confruntarea se poate efectua între două persoane în acelaşi timp sau între mai
multe persoane simultan. Ea se efectuează de obicei între: doi inculpaţi; un martor sau
un inculpat; doi martori; un martor şi persoana vătămată.
Psihologia celor confruntaţi trebuie privită diferenţiat, în raport şi cu poziţia pe
care se situează în procesul penal. Astfel, starea psihică a inculpatului pe durata
efectuării confruntării prezintă o anumită complexitate determinată de faptul că, în
special la cei care sunt acuzaţi pe nedrept, onoarea, demnitatea lor sunt grav afectate.
Spre deosebire de aceştia, partea vătămată se află, de cele mai multe ori într-o poziţie
mai avantajoasă, gândind că este tratată cu compasiune, iar organele judiciare înclină să
acorde mai multă credibilitate declaraţiilor sale, uneori nemeritat.
Organul judiciar va face o nouă ascultare a părţilor înainte de a trece la
efectuarea propriu-zisă a confruntării pentru a se verifica poziţia acestora faţă de
declaraţiile date anterior, insistându-se asupra acelor elemente care creează
contradicţiile. Dacă vreuna dintre părţi aduce elemente noi şi înlătură contrazicerile,
atunci se va renunţa la confruntare.
Anterior confruntării propriu-zise organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată va stabili problemele ce urmează a fi clarificate cu ocazia efectuării
confruntării, precum şi întrebările ce urmează a le pune părţilor. În cazul în care, în
timpul confruntării, apar elemente noi, organul de urmărire penală poate formula
întrebări şi instantaneu. În timpul confruntării este bine ca persoanele care sunt
confruntate să stea cu faţa la organul de urmărire penală pentru ca acesta să le
urmărească reacţiile.
Părţilor li se pune în vedere că nu au voie să-şi facă semne sau să vorbească între
ele, iar întrebările şi le vor adresa numai prin intermediul organului de urmărire penală.
De asemenea, părţile vor fi rugate să dea răspunsuri precise, clare şi la obiect. În situaţia
în care una dintre părţile confruntate are calitatea de martor, acesteia i se va pune în
vedere că dacă va ascunde adevărul sau va minţi va săvârşi infracţiunea de mărturie
mincinoasă.
Primele întrebări sunt adresate de organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată. Părţile sunt întrebate mai întâi cu privire la identitatea lor, dacă se cunosc şi
care sunt relaţiile dintre ele. Vor urma apoi întrebări menite să clarifice aspectele
neconcordante. Întrebările vor fi scurte, clare şi concise, evitându-se adresarea de
întrebări sugestive. Organul de urmărire penală va urmări pe tot parcursul confruntării
reacţiile părţilor, ca şi modul în care persoanele confruntate îşi formulează răspunsurile.
Deseori observăm în practica denunţătorilor mincinoşi că aceştia au ezitări în formularea
răspunsurilor, dau răspunsuri incerte, neclare, revenind de mai multe ori asupra lor. În
aceste situaţii învinuiţii sau inculpaţii, au reacţii din cele mai spontane, simţindu-se
jigniţi de acuzaţiile ce li se aduc. În atare situaţii, de fapt, învinuiţii sau inculpaţii sunt
victimele şi denunţătorii sunt cei care ar trebui traşi la răspundere penală pentru
săvârşirea infracţiunii de denunţ calomnios sau, după caz, mărturie mincinoasă.
După ce organul de urmărire penală sau instanţa de judecată a epuizat întrebările,
acesta va da dreptul părţilor, personal sau prin apărător, şi numai prin intermediul
organului de urmărire penală să-şi pună reciproc întrebări. Acestea sunt menite servirii
aflării adevărului.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca
persoanele confruntate să-şi pună reciproc întrebări.
La finalul confruntării, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are
obligaţia de a întreba părţile dacă mai au ceva de declarat, afirmaţiile lor fiind
consemnate într-un proces verbal de confruntare.
Confruntarea se consemnează într-un proces verbal şi prin mijloace tehnice de
înregistrare audio sau video.
Procesul verbal de confruntare cuprinde:
  data şi locul unde este încheiat;
 numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
 numele, prenumele şi domiciliul persoanelor confruntate;
 numele şi prenumele apărătorului;
 scopul confruntării;
 precizarea că martorilor confruntaţi li s-au adus la cunoştinţă dispozitiile Codului
de procedura penala;
 întrebările care au fost adresate persoanelor confruntate şi răspunsurile date de
acestea;
 precizarea că organul judiciar a întrebat părţile dacă mai au ceva de declarat;
Procesul verbal de confruntare va trebui semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de
către părţile confruntate şi apărătorii acestora şi de către organul judiciar. Dacă vreuna
dintre părţi nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta în
cuprinsul procesului verbal.
Deşi nu este prevăzută expres ca mijloc de probă în codul de procedură penală,
totuşi confruntarea are un rol foarte important. Considerăm că în măsura în care se
coroborează cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei, procesul verbal de confruntare şi
înregistrările audio-video din timpul confruntării pot servi ca probe temeinice în
procesul penal. Desigur, sarcina aprecierii şi folosirii rezultatului confruntării revine
organului judiciar care instrumentează cauza.
Curs 12

Tactica efectuării reconstituirii

Prin reconstituire înţelegem restabilirea împrejurărilor în care s-a comis o

infracţiune. Reconsituirea reprezintă un important mijloc de probă, des întâlnit în
practică, reglementat de art. 193 Cod pr. pen.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru
verificarea şi precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la faţa locului, în
întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care a fost săvârşită fapta.
Reconstituirea se poate dispune numai după începerea urmăririi penale şi dispunerea ei
se face prin rezoluţia motivată a organului de urmărire penală, iar în faza de judecată,
reconstituirea se dispune de instanţa de judecată printr-o încheiere.
Reconstituirea se face întotdeauna în prezenţa suspectul sau inculpatului şi în
prezenţa apărătorului, atunci când este cercetat pentru o infracțiune ce impune asistența
obligatorie. Atunci când inculpatul nu poate sau refuză să se prezinte, reconstituire se
face în prezența martorilor asistenţi. Neprezentarea părţilor înştiinţate nu împiedică
efectuarea reconstituirii.
Reconstituirea poate avea ca scop verificarea versiunilor elaborate anterior. De
asemenea, reconstituirea poate ajuta la încadrarea juridică corectă a faptei. Cu ocazia
reconstituirii pot fi lămurite probleme, incertitudini sau versiuni care poate ar fi părut
imposibile dacă nu s-ar fi mers la faţa locului.
În literatura de specialitate reconstituirea a fost clasificată în funcţie de natura
activităţii ce urmează a fi verificată, după cum urmează:
 reconstituirea efectuată în vederea verificării depoziţiilor martorilor;
 reconstituirea efectuată în vederea verificării explicaţiilor date de suspectul sau
inculpat sau de partea vătămată;
 reconstituirea efectuată în vederea verificării condiţiilor de audiţie în împrejurările
concrete ale infracţiunii (distanţă, timp, obiecte intermediare, direcţia vântului,
condiţiile metereologice sau acuitatea auditivă a fiecăruia etc.);
 reconstituirea efectuată în vederea verificării condiţiilor de vizibilitate (condiţii
metereologice: ceaţă, ninsoare, ploaie, noapte, distanţa, luminozitatea sau acuitatea
vizuală a fiecăruia etc);
 reconstituirea efectuată pentru cunoaşterea tabloului de ansamblu al infracţiunii
cercetate şi a succesiunii în timp a diferitelor aspecte ale acesteia.
Reconstituirea faptelor se face în totalitate sau doar parţial, în funcţie de natura
infracţiunii. În cazul infracţiunii de violare de domiciliu sau în cazul infracţiunii de furt
prin efracţie, reconstituirea faptelor va fi totală deoarece este util a verifica modalitatea
cum a pătruns suspectul în imobil şi ce s-a întâmplat acolo, precum şi modul cum acesta
a părăsit imobilul. În cazul infracţiunii de viol, situaţia este cu totul diferită, astfel că
reconstituirea faptelor se face doar parţial, verificându-se doar modul în care victima a
ajuns în acelaşi loc cu făptuitorul şi eventual modalitatea de constrângere a acesteia, fără
a fi reconstituită şi acţiunea elementului material al infracţiunii întrucât victima nu poate
fi supusă unei noi traume. Aşadar, se va renunţa la reconstituire atunci când este pusă în
primejdie viaţa, sănătatea sau viaţa persoanelor implicate sau când le-ar fi lezată
demnitatea ori ar necesita eforturi materiale deosebite sau ar pune în pericol bunurile
persoanei sau patrimoniul acesteia.
La reconstituire vor fi prezenţi membrii ai organului judiciar, specialişti sau
experţi dacă se impune prezenţa acestora, martori asistenţi, suspectul sau inculpatul,
apărătorul acestora, victima infracţiunii, martorii care au dat declaraţii în cauză, precum
şi alte persoane dacă este nevoie de prezenţa acestora. Dacă suspectul sau inculpatul este
arestat se va asigura deplasarea acestuia la reconstituire, fiind asigurate şi măsuri
suplimentare de pază a acestuia sau de prevedere a înlăturării unor evenimente
neplăcute.
Este recomandabil ca reconstituirea să se efectueze chiar la locul faptei, în
condiţii atmosferice asemănătoare ca cele din momentul săvârşirii faptei (zi sau noapte,
ploaie sau senin, vânt sau ninsoare, lună plină etc), întrucât numai aşa percepţia vizuală
şi acustică va fi aceeaşi (noaptea zgomotele sunt percepute mult mai uşor). Este posibil
ca în timp locul săvârşirii faptei să fi suferit modificări. În această situaţie organul
judiciar are obligaţia să facă demersuri pentru a reface aspectul iniţial dacă este cu
putinţă (în cazul unei explozii va fi imposibilă o astfel de refacere).
Reconstituirea trebuie să fie cât mai fidelă realităţii, aşa că organul judiciar va
avea obligaţia să asigure procurarea tuturor materialelor necesare, materiale de care s-a
folosit făptuitorul pentru săvârşirea infracţiunii (chei potrivite, piatră, cuţit, topor, rangă,
saci, sursă de foc etc), materiale rezultate în urma săvârşirii infracţiunii (bani, bijuterii
sau alte valori: TV, video, covoare etc pentru a verifica dacă toate acestea au putut fi
transportate de un singur făptuitor sau dacă au avut loc prin anumite deschideri etc),
materiale folosite de victimă pentru a se apăra de atacul făptuitorului (vază, bolovan,
armă etc.). Trebuie menţionat că în cazul în care aceste materiale ar putea pune în
pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală sau bunurile anumitor persoane, atunci
acestea vor fi înlocuite cu altele asemănătoare, dar fără periculozitate: cuţitul ascuţit va
fi înlocuit cu unul confecţionat din carton, benzina va fi înlocuită cu apă, pistolul va
avea cartuşele scoase sau va fi înlocuit cu unul din jucărie etc.).
Practica tacticii criminalistice este aceea că, înainte de efectuarea propriu-zisă a
reconstituirii, suspectului sau inculpatului i se va cere să reproducă verbal toate
momentele şi activităţile pe care le-a întreprins cu ocazia săvârşirii infracţiunii şi să
încerce reproducerea faptică a acestora cu cea mai mare precizie. Uneori pentru
convingerea organelor judiciare asupra adevărului este necesară repetarea anumitor faze
în cadrul reconstituirii.
În timpul efectuării reconstituirii se vor efectua schiţe, desene, fotografii şi se vor
face înregistrări audio-video. Fotografiile vor fixa momentele importante în desfăşurarea
infracţională şi vor fi ataşate procesului verbal de reconstituire, iar împreună, dosarului
cauzei. Fotografiile vor fi ştampilate şi semnate.
Este posibil ca reconstituirea să se facă în cadrul cercetării la faţa locului, situaţie
în care, în procesul verbal de cercetare la faţa locului se va face vorbire şi de
reconstituire modului în care a fost săvârşită fapta, descriindu-se amănunţit fiecare
peocedeu efectuat.
Procesul verbal de reconstituire va cuprinde:
 data şi locul unde este încheiat (ziua, luna, anul şi localitatea şi adresa la care
a fost făcută reconstituirea);
 ora începerii şi ora terminării reconstituirii;
 numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
 numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există şi a
martorilor oculari;
 descrierea amănunţită a desfăşurării reconstituirii;
 scopul efectuării reconstituirii;
 numele, prenume, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă procesul-
verbal, respectiv suspectul sau inculpat, victimă sau martori, obiecţiile şi explicaţiile
acestora;
 numele şi prenumele apărătorilor care au asistat la reconstituire;
Procesul verbal de reconstituire va fi semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de
către membrii organului judiciar care au participat la reconstituire, de către martoii
asistenţi, de către inculpat sau suspectul, de către apărătorul acestuia, de către victimă,
martorii oculari sau oricare altă persoană care a participat la reconstituire. În cazul în
care vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se va face menţiune
despre aceasta în cuprinsul procesului - verbal de reconstituire.
Apărătorul suspectul sau inculpatului, precum şi al părţii vătămate, părţii civile
sau părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii ori poate formula obiecţiuni
ce vor fi consemnate în procesul verbal de reconstituire. Lipsa apărătorului nu împiedică
efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost
încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.
 Reconstituirea reprezintă un mijloc de probă cu valoare probatorie egală în raport
de celelalte probe administrate în cauză, iar în măsura în care se va corobora cu acestea
reconstituirea va ajuta la aflarea adevărului şi, implicit, la o justă soluţionare a cauzei .

Curs 13

Tactica luării măsurilor asiguratorii

Sediul materiei: art. 249 – 255, 397, art. 494 CPP

Măsurile asigurătorii se iau în cursul urmăririi penale de procuror, în procedura
de cameră preliminară de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată
în cursul judecății şi constau în indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru a
bunurilor mobile şi imobile (art. 249 alin. 2), în vederea reparării pagubei produse prin
infracţiune, precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii. Repararea
pagubelor produse prin infracţiune se poate realiza prin măsuri asiguratorii dacă acţiunea
civilă este alăturată acţiunii penale, fie prin constituirea ca parte civilă a persoanei
vătămate, fie din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 19 CPP). Partea vătămată se poate
constitui parte civilă în contra suspectului sau inculpatului şi a persoanei responsabile
civilmente în tot cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la
începerea cercetării judecătorești (art. 20 CPP). Calitatea de parte civilă a persoanei care
a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul acesteia de a participa în calitate
de parte vătămată în aceeaşi cauză.
Potrivit dispoziţiilor civile în materie, aplicabile şi în procesul penal cu privire la
latura civilă, repararea pagubei se face fie în natură, prin restituirea lucrului, restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui
înscris şi prin orice alt mijloc de reparare, fie prin plata unei despăgubiri băneşti, în
măsura în care repararea în natură nu este posibilă. Realizarea efectivă a reparaţiei
prejudiciului creat se poate face numai după condamnarea inculpatului şi executarea
hotărârii de bună voie sau silit.
Pentru a se asigura existenţa acestor bunuri în momentul executării hotărârii de
condamnare şi pentru a evita înstrăinarea acestora cu rea credinţă în timpul procesului
penal, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate să dispună
indisponibilizarea bunurilor proprietatea suspectului, inculpatului sau părţii responsabile
civilmente, aşa încât valoarea bunurilor indisponibilizate să fie echivalentă cu paguba
produsă.
Măsurile asiguratorii în vederea reparării pagubei se pot lua asupra bunurilor
suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa
valorii probabile a pagubei.
Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se iau numai
asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.
Nu pot fi sechestrate bunurile care aparţin unei unităţi din cele prevăzute la art.
145 Cod penal, precum şi cele care, deşi aparţin suspectului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente, sunt exceptate prin lege de la luarea măsurilor asiguratorii,
respectiv indisponibilizarea prin instituirea unui sechestru. Luare măsurilor asiguratorii
este obligatorie în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
Măsurile asiguratorii se aduc la îndeplinire de către organul judiciar care a luat
măsura instituirii lor. Astfel, ordonanţa de luare a măsurilor asiguratorii se aduce la
îndeplinire de către organul de urmărire penală care a luat măsura. Încheierea instanţei
judecătoreşti prin care s-a dispus luarea măsurii asiguratorii se aduce la îndeplinire prin
executorul judecătoresc. Măsurile asigurătorii dispuse de către procuror sau de către
instanţa de judecată pot fi aduse la îndeplinire şi prin organele proprii de executare ale
unităţii păgubite în cazul în care aceasta este una dintre cele la care se referă art. 145
Cod penal.
Măsurile asiguratorii privind reparaţiile civile se realizează prin aplicarea
sechestrului, instituirea inscripţiei ipotecare şi prin poprire.
Pentru ca luarea măsurilor asiguratorii să fie încununate de succes, organul de
urmărire penală, anterior luării acestora trebuie să se informeze cu privire la suspect sau
inculpat (locul de muncă, domiciliul, alte activităţi pe care acesta le desfăşoară:
independente sau comerciale), cu privire la bunurile acestuia (să facă adrese către
instituţiile publice care au în evidenţa lor aceste bunuri: primărie, cartea funciară, biroul
unic de pe lângă registrul comerţului, administraţia financiară, bănci sau alte instituţii de
credit în vederea descoperirii depozitelor bancare etc., să se intereseze la diverse
persoane despre bunurile mobile şi imobile pe care le deţin suspectul sau inculpatul şi cu
ce titlu etc. Aceleaşi informaţii organul judiciar trebuie să le obţină şi despre partea
responsabilă civilmente în vederea prevenirii înstrăinării sau dosirii cu rea-credinţă a
bunurilor. Trebuie stabilită natura bunurilor ce urmează a fi indisponibilizate, perioada
când au fost dobândite şi actele de provenienţă, valoarea lor, etc
Organul de urmărire penală care procedează la aplicarea sechestrului este obligat
să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate şi la
experţi.
Se ridică obligatoriu următoarele bunuri:
 bunurile perisabile
 obiectele din metale preţioase
 mijloacele de plată străine
 titlurile de valoare internă, obiectele de artă şi de muzeu
 colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul
sechestrului.
Bunurile perisabile se predau unităţilor comerciale cu capital integral de stat,
potrivit profilului activităţii, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de
îndată. Materialele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi
mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară competentă.
Titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se
predau spre păstrare instituţiilor de specialitate. Metalele sau pietrele preţioase ori
obiectele confecţionate din acestea, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare
interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau în termen de 48
de ore de la ridicare. Dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, depunerea se
face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la rezolvarea cauzei de către procuror
după terminarea urmăririi penale.
Obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului. Sumele de bani
rezultate din valorificarea făcută acestor bunuri se consemnează, după caz, pe numele
suspectului, inculpatului sau persoanei responsabile civilmente, la dispoziţia organului
care a dispus instituirea sechestrului, căruia i se predă recipisa de consemnare a sumei în
termen de cel mult trei zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor.
Dacă există pericol de întrăinare, celelalte bunuri mobile sechestrate vor fi puse
sub sigiliu sau vor fi ridicate, putându-se numi un custode.
Sunt exceptate de la indisponibilizare prin sechestru următoarele bunuri:
 bunurile care aparţin unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 Cod penal;
 bunurile necesare uzului personal sau casnic ale suspectului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente;
 alimentele necesare hrănirii suspectului, inculpatului sau părţii responsabile
civilmente, precum şi a familiilor acestora;
 bunurile mobile ce servesc la exercitarea ocupaţiei celor faţă de care urmează a se
lua măsurile asiguratorii prin instituirea sechestrului.
Cu ocazia efectuării sechestrului, organul judiciar care-l aplică va încheia despre
acesta un proces verbal despre toate activităţile efectuate în vederea sechestrării
bunurilor, descriind amănunţit bunurile sechestrate cu indicarea valorii lor.
Procesul verbal întocmit cu ocazia efectuării sechestrului cuprinde:
 data şi locul unde este încheiat (ziua, luna, anul şi localitatea şi adresa la care a
fost făcută reconstituirea);
 ora începerii şi ora terminării efectuării sechestrului;
 numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie, percum şi organul judiciar
care a aplicat sechestrul şi unitatea din care face parte;
 documentul în baza căruia s-a dispus instituirea sechestrului şi organul care l-a
emis;
 numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi, când există şi a
martorilor oculari;
 descrierea amănunţită a desfăşurării efectuării sechestrului, precum şi a bunurilor
sechestrate cu menţiunea valorii, caracteristicilor şi gradului de uzură;
 valoarea până la concurenţa căreia s-a aplicat sechestrul şi precizarea dacă acesta
s-a aplicat pentru reparaţii civile sau pentru asigurarea pedepsei amenzii;
 scopul efectuării sechestrului;
 numele, prenume, ocupaţia şi adresa persoanelor la ale căror bunuri sunt
sechestrate, respectiv suspect sau inculpat şi parte responsabilă civilmente, obiecţiile şi
explicaţiile acestora;
 menţionarea faptului dacă bunurile au fost sigilate, ridicate sau lăsate în custodie
şi numele custodelui;
 numele şi prenumele apărătorilor care au asistat la efectuarea sechestrului;
Procesul verbal de efectuare a sechestrului va fi semnat pe fiecare pagină şi la
sfârşit de către membrii organului judiciar care au participat la luarea măsurii
asiguratorii, de către martoii asistenţi, de către inculpat sau suspect, de către apărătorul
acestuia, de către partea responsabilă civilmente, martorii oculari sau oricare altă
persoană care a participat la efectuarea sechestrului. În cazul în care vreuna dintre aceste
persoane nu poate sau refuză să semneze, se va face menţiune despre aceasta în
cuprinsul procesului - verbal de reconstituire.
Apărătorul suspectului sau inculpatului, percum şi al părţii vătămate, părţii civile
sau părţii responsabile civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii ori poate formula obiecţiuni
ce vor fi consemnate în procesul verbal de efectuarea a sechestrului. Lipsa apărătorului
nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a
fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.
Un exemplar de pe procesul-verbal se lasă persoanei căreia i s-a aplicat
sechestrul, iar în lipsă, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului ori celui care
în mod obişnuit îl inlocuieşte sau unui vecin. În cazul în care o parte din bunuri sau
totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă şi acestuia o copie de pe procesul-
verbal. Un exemplar de pe procesul verbal de efectuare a sechestrului se înaintează şi
organului care a dispus luarea măsurii asiguratorii, în termen de 24 de ore de la
încheierea procesului-verbal.
Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului
cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate,
anexând copii de pe actul prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-
verbal de sechestru. Procesul-verbal de luare a măsurii inscripţiei ipotecare va cuprinde,
pe lângă datele menţionate în procesul verbal de sechestru şi următoarele menţiuni:
natura bunului imobil, titlul cu care este deţinut, adresa imobilului, numărul încăperilor
şi al dependinţelor aparţinătoare imobilului, natura materialelor din care este
confecţionat, anul dobândirii, dacă este asigurat natura asigurării şi numărul poliţei de
asigurare, dacă este grevat de sarcini sau ipoteci natura acestora, valoarea imobilului etc.
Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului, inculpatului sau părţii
responsabile civilmente de către o a treia persoană, ori de către cel păgubit, sunt poprite
în mâinile acestora şi în limitele prevăzute de lege, de la data primirii actului prin care
se înfiinţează sechestrul. Aceste sume vor fi consemnate de debitori, după caz la
dispoziţia organului care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de
cinci zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate aceluiaşi organ în 24 de ore de la
consemnare.
În contra măsurii asiguratorii luate şi a modului de aducere la îndeplinire a
acesteia, suspectul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă
persoană interesată, poate face contestație, în termen de 3 zile de la comunicare la
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece
cauza în fond.
Contestația nu este suspensivă de executare.
Dacă procurorul sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la
suspect sau inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt
proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau detenţia sa,
dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde
vreun drept asupra lucrurilor ridicate, poate cere stabilirea acestui drept şi restituirea
lucrurilor.
Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stinghereşte
aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt
restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii.
De asemenea, procurorul sau instanţa de judecată poate lua măsuri de restabilire a
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat în
mod vădit din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.