Tema Iv Dec

TEMA IV
CONCURENȚA NELOIALĂ
prof.univ.dr.Ionel DIDEA
Aspecte de drept comparat
Concurența neloială reprezintă antagonismul dintre întreprinderi exercitat prin

instrumente contrare uzanțelor comerciale cinstite, în sectoarele de liberă competiție a
pieței. Există și sectoare sustrase prin lege sau prin contract liberei competiții.
Deosebirile dintre concurența neloială și practicile monopoliste constau în:
a)finalități diferite (concurența neloială presupune captarea clientelei concurentului
lezat, în timp ce practicile monopoliste presupun captarea pieței ca atare, ceea ce în
subsidiar conduce și la dobândirea clientelei concurenților lezați);
b)rezultatele obținute (concurența neloială duce la deformarea competiției, în timp
ce practicile monopoliste duc la suprimarea concurenței).
c)concurența neloială reprezintă încălcarea unor norme deontologice, în timp ce
practicile monopoliste duc la dezechilibre socio-economice.
Concurența neloială gravitează în jurul conceptului de clientelă, în timp ce
practicile monopoliste au în vedere conceptul de piață. Totuși, tendința recentă în cazul
ambelor practici anti-concurențiale este de a le evalua prin prisma atingerilor aduse
consumatorilor.
Asemănările dintre concurența neloială și practicile monopoliste constau în :
- ambele presupun existența unui raport de concurență între întreprinderea
agresoare și întreprinderile agresate, aflate pe aceeași piață relevantă.
În dreptul comparat, o asemenea concepție a fost deja consacrată legislativ în
Elveția, prin noua Lege împotriva concurenței neloiale din 19 decembrie 1986
(Bundesgesetz gegen den unlauteren Wettbewerb). Conform art.1, legea are drept scop
să garanteze concurența loială și nedenaturată în interesul tuturor participanților.
Articolul 2 al acestei legi vorbește despre comportamentul neloial și ilicit ca fiind orice
comportament sau practică comercială care este înșelătoare sau care contravine în orice
alt mod regulilor de bună credință și care influențează raporturile între concurenți sau
între furnizori și clienți, formulare diferită in partea ei finală de ceea ce prevede legea
noastră. Cum s-a remarcat în doctrina elvețiană, prin această prevedere s-a extins sfera
de aplicare a legii la toți participanții la piață (întreprinderi, indiferent că se află în
raporturi de concurență sau nu, și consumatori)1. Deși conceptul de concurența neloială
presupune ideea de concurență, totuși oricine desfășoară o activitate organizată în
domeniul economic (chiar dacă nu este în scop de profit) trebuie să se raporteze la
standardele legii privind concurența neloială. Ceea ce înseamnă că nu numai
întreprinderile, ci și organizațiile de protecție a consumatorilor sau alte organizații
economice trebuie cuprinse în sfera de aplicare a dreptului concurenței loiale (ceea ce
permite sancționarea unei organizații de protecție a consumatorilor care denaturează
concurența prin prezentarea rezultatelor incomplete ale unei testări de mărfuri). În
1
C. Hilti, Zum Anwendungsbereich des neuen Bundesgesetzes gegen den unlauteren Wettbewerb (UWG), in
“Schweizerische Juristen-Zeitung”, Zurich, nr.85/ 15.04.1989, pp.129-130; 133-134. În acelasi sens se pronunță
și Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva,
1998, p. 22. Autorul arată că noua modificare nu a înlocuit noțiunea de concurență, însă i-a lărgit sfera,
înglobând și relațiile verticale de piață, care includ clienții și consumatorii.
1
consecință, sfera de aplicare a legii elvețiene ar trebui descrisă printr-un criteriu
negativ: nu intră în sfera domeniului economic (și deci a concurenței) relațiile pur
private și unele raporturi comerciale în care intră funcționarii publici, determinate de
aplicarea unor măsuri polițienești2. Motivul extinderii sferei de aplicare a
reglementărilor privind concurența neloială este următorul: aceste reglementări nu
protejează numai interesul concurenților individuali de a participa la relații comerciale
bazate pe moralitate, ci și interesul tuturor participanților la piață și în cele din urmă al
întregii comunități de a exista o concurență funcțională. Legea Concurenței neloiale nu
este impregnată numai de individualism, ci și de o concepție a dreptății sociale3.
Lărgirea sferei conceptului de concurență permite luarea în considerare a acțiunilor
terților care sunt importante pentru concurență, dar care nu intră direct în jocul
concurențial (cum ar fi organele mass-media, institutele de teste comparative). Simplul
risc ca aceste acțiuni să producă un rezultat anti-concurențial este suficient, independent
de folosirea sau nu a unor mijloace specifice4.
În ceea ce privește câmpul de aplicare a dispozițiilor care combat concurența
neloială, acesta este domeniul economic, care este foarte larg, incluzând ansamblul
activităților de producție, distribuție și consum de bunuri și servicii (inclusiv profesiile
liberale), caracterizate printr-un schimb de prestații făcute în scop de câștig. De
asemenea, intră în sfera domeniului economic prestațiile de natură economică ale
colectivităților publice, în măsura în care influențează piața, independent de existența
unui raport de concurență5.
Cât privește caracterul neloial al acțiunii, el constă în încălcarea unor reguli de
comportament economic, independent de existența unei forme de vinovăție. Totuși,
vinovăția joacă un rol în ceea ce privește acțiunea penală și acțiunea în repararea
prejudiciului6.
Încălcarea regulilor de conduită economică reflectă un comportament contrar
bunei-credințe. Pentru a aprecia buna-credință în acest caz special, judecătorul trebuie
să aibă în vedere două criterii: un criteriu etic (constând în morala comercială, în
regulile de deontologie profesională și în uzanțele comerciale, codificate sau nu, morala
care constituie un liant între concurenți și clienți și care asigură menținerea unei
încrederi indispensabile schimburilor economice) și un criteriu economic (abuzul de
libertate economică denaturează concurența normală)7.
În înțelesul larg pe care l-a dobândit conceptul de concurență după modificarea din
1986, dreptul elvețian al concurenței neloiale protejează mai multe categorii de interese,
și anume:
 cele ale concurenților (care din punct de vedere istoric au fost protejate
întotdeauna, pe baza unei concepții care se axa exclusiv pe protecția personalității
economice a persoanei lezate. Actul de concurență neloială poate aduce atingere
unui concurent, mai multor concurenți sau chiar unui întreg domeniu economic);
2
C. Hilti, op.cit., p. 133
3
C. Hilti, op.cit., p. 134
4
Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva,
1998, p. 22
5
Fr.-J. Danthe, op.cit, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p. 23
6
Fr.-J. Danthe, op.cit, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, pp. 23-24
7
Fr.-J. Danthe, op.cit, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p.25
2
 cele ale clienților (aceștia sunt destinatarii eforturilor depuse de concurenți și au
interesul de a putea alege în mod liber între prestațiile oferite, pe cele care
corespund cel mai bine nevoilor lor. Protecția intereselor clienților, mai ales când
ei sunt consumatori, răspunde unei cerințe de politică socială, și anume protecția
părții mai slabe din punct de vedere economic);
 cele ale colectivității (societatea în ansamblul ei are interesul ca lupta de
concurență să nu fie denaturată).
În ultimele trei decenii, dreptul european al concurenței a fost influențat tot mai
mult de ideea protecției consumatorilor, consumatorul alăturându-i-se astfel
întreprinderii ca subiect pasiv al faptului anormal de concurență. Dar nu numai protecția
consumatorului a influentat dreptul concurenței, acțiunea a fost și inversă. Astfel, s-a
observat o tendință a legiuitorului de a include în sfera consumatorilor și micile
întreprinderi, micii comercianți. Legislația modernă privind sancționarea faptelor
comerciale neoneste a fost adoptată pentru a proteja consumatorii, dar aceste sancțiuni
se aplică frecvent și comportamentelor care nu sunt îndreptate împotriva
consumatorilor, ci împotriva altor întreprinderi, pornind de la ideea că eradicarea unor
asemenea comportamente de pe piață este cel mai bine promovată de o interdicție
generală a activității neoneste, chiar dacă nu sunt afectați consumatorii în cazuri
particulare8.
Drept urmare, și întreprinderile urmăresc aplicarea legislației privind protecția
consumatorilor, pentru că în acest fel se ajunge la suprimarea practicilor neloiale 9. Pe de
altă parte, standardele privind protecția consumatorilor nu mai au un caracter pur local,
ele trebuie privite în contextul internațional.
Se poate astfel afirma că legislația privind protecția consumatorilor are o natură
dublă, pe de o parte urmărește să corecteze disfuncțiile pieței iar pe de altă parte
promovează valori sociale. Această legislație urmărește de asemenea să promoveze
informarea completă și la timp a consumatorului, mai ales în legatură cu bunurile
complexe și să intervină în raportul de forțe dintre consumator și întreprinderi, în cazul
în care primul este lipsit de puterea efectivă de negociere a condițiilor contractuale. Din
această ultimă perspectivă, se naște și o poziție critică: intervenind prea mult în sprijinul
unor grupuri de consumatori considerate mai vulnerabile, statul dovedește un anume
paternalism, în dauna considerentelor de eficiență a pieței. De aceea, orice control
exercitat asupra practicilor concurențiale neoneste trebuie să ia în considerare atât
interesele consumatorilor, cât și pe cele ale întreprinderilor, încercând totodată să
armonizeze pozițiile diferitelor părți interesate .
În ceea ce privește urmărirea și sancționarea faptelor care induc în eroare
consumatorii și a altor fapte neoneste, sistemele de drept naționale au dezvoltat în
general câteva principii de acțiune. Astfel, nu este necesară dovedirea intenției de a
induce în eroare sau înșela; reprezentările care nu sunt în sine neadevărate dar al căror
efect general este de a induce în eroare, pot fi contestate; în cazul publicității, trebuie
luat în considerare publicul căreia i se adresează, și nu standardul clasic de “om
rezonabil”; este suficient să dovedești capacitatea sau tendința de a înșela, fără a fi
8
D. J. Harland, The legal concept of unfairness and the economic and social environment: fair trade, market
law and the consumer interest, în “Unfair advertising and comparative advertising” (editor E.Balate), Ed. Story-
Scientia, Bruxelles, 1988, p. 16
9
D. J. Harland, op.cit., p. 26
3
necesar să dovedești prejudiciul comis (aceste principii se abat de la soluțiile
tradiționale din dreptul civil, dar numai așa se poate ajunge la un control eficient al
faptelor de concurență neloială).
Ca sub-ramură a dreptului concurentei, dreptul concurenței neloiale (ca și dreptul
anti-monopol, de altfel) își justifică autonomia datorită promovării unui scop de ordine
publică economică, și anume păstrarea jocului liber al concurenței. Din această
perspectivă, el se deosebește de dreptul civil, deoarece conduce la înlăturarea (sau
trecerea lor pe un plan secund) unor principii de bază ale acestuia (libertatea
consimțământului părților, anularea sau modificarea în urma intervenției autorităților
statului a unor clauze licite prin obiect și cauză la data încheierii lor, dar devenite
ulterior ilicite datorită modificării condițiilor economice în raport cu cele inițiale),
atunci când libertatea concurenței apare amenințată prin executarea unui contract.
Se poate afirma astfel că dreptul concurenței, ca drept special în raport cu dreptul
civil, promovează o nouă ordine publică economică, care se adaugă ordinii publice
tradiționale10.
- nu există un drept exclusiv al comerciantului asupra propriei clientele. Atragerea
acestei clientele de către un alt comerciant este licită atât timp cât ea nu este
acompaniată de acte de concurență neloială. Deturnarea clientelei este până la un punct
un rezultat al jocului cererii și ofertei, dar libertatea concurenței nu poate fi fără limite.
Libertatea concurenței este un corolar al libertății comerțului. Libertatea comerțului este
o libertate fundamentală, care trebuie însă exercitată cu respectarea libertății altora 11. În
lipsa oricărui control, ar putea apărea și dezvolta practici contrare uzanțelor comerciale
cinstite, câștigătorul luptei de concurență nefiind cel mai bun, dar fiind în mod cert lipsit
de scrupule. Cu alte cuvinte, prejudiciul concurențial (transferul clientelei de la o
întreprindere la alta) este licit, dar numai dacă sunt respectate uzanțele comerciale
loiale12.
- libertatea comerțului implică libertatea prețului. Astfel, un comerciant nu
săvârșește un act de concurență neloiala atât timp cât vinde produsele sale la un preț
inferior celui al concurenților, cu condiția ca acest preț să nu fie derizoriu sau contrar
uzanțelor comerțului13.
În dreptul francez, nu există un fundament juridic special al concurenței neloiale.
Nu există o reglementare specială a faptelor de concurență neloială. De aceea, se
consideră că acțiunea în concurență neloială - ca instrument prin care se asigură
respectarea concurenței loiale- este o acțiune bazată pe răspunderea delictuală pentru
fapta proprie. Acest fundament al acțiunii în concurență neloială, chiar dacă nu permite
decât sancționarea a posteriori a comportamentelor neloiale, este văzut ca un avantaj
datorită supleții sale, articolele din C.civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru
fapta proprie putând fi folosite pentru a sancționa o mare varietate de asemenea
comportamente14. Dar, doctrina și jurisprudența franceză au stabilit în timp că acțiunea
10
M. Malaurie-Vignal, Droit de la concurrence et droit des contrats, in “Recueil Dalloz-Sirey”, Chronique,
1995, p. 51
11
G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et
Jurisprudence, 1998, p.506.
12
M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, in “Revue
trimestrielle de droit commercial et de droit economique”, ed. Dalloz, Paris, vol.51, nr.1/ 1998, p. 17-18
13
G. Ripert, R. Roblot, op.cit., p. 506
14
M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 18
4
în concurență neloială are o sferă mai largă decât acțiunea în răspundere civilă
delictuală, deoarece sancțiunile pentru săvârșirea faptelor de concurență neloială nu
urmăresc numai să repare un prejudiciu, ele sunt în aceeași măsură preventive (pot avea
drept obiect încetarea unui fapt care distorsionează artificial concurența loială),
protejând victima împotriva deturnării eventuale a propriei clientele. De asemenea,
prejudiciul în materia concurenței neloiale are o anumită specificitate, fiind apreciat mai
puțin riguros decât în materie civilă15. Evoluția recentă a jurisprudenței franceze a fost
în sensul de a recunoaște existența unui prejudiciu în această materie în lipsa oricărei
pierderi de clientelă. Noțiunea de clientelă comună a autorului și victimei faptului de
concurență neloială tinde să fie înlocuită cu cea de “clientelă finală identică”. În
consecință, s-a afirmat în doctrină că regulile concurenței neloiale protejează nu numai
concurenții, dar și concurența16.
S-a mai afirmat că acțiunea în concurență neloială are drept scop să moralizeze
relațiile între profesioniști (comercianți), să asigure respectarea unei anume morale
profesionale, fiind o acțiune de tip disciplinar și având ca obiectiv principal să asigure
respectarea uzanțelor profesionale. Astfel, acțiunea în concurență neloială protejează nu
numai concurenții direct lezați, dar și consumatorii.
O asemenea abordare există în sistemul german, olandez și cel belgian, care
combină funcția deontologică a acțiunii în concurență neloială cu dreptul (interesul
general) consumatorilor și utilizatorilor finali de a face uz de acțiunea în concurență
neloială pentru a obliga întreprinderile să își respecte obligațiile deontologice. În
consecință, pot fi astfel sancționate fapte care nu ar fi condamnabile între concurenți.
Alți autori, pornind de la observația că acțiunea în concurență neloială este în principal
de tip represiv și nu de tip indemnitar, consideră totuși că scopul acțiunii nu este atât
disciplinar, în sensul de a sancționa încălcarea unor uzanțe profesionale ale
întreprinderilor, ci este o acțiune cu caracter represiv care ia în considerare o sferă mai
largă de interese, atât interesul întreprinderilor pentru a avea un mediu concurențial
normal, cât și interesele consumatorilor. În consecință, există o distincție între
caracterul disciplinar și cel represiv, distincție care justifică introducerea acțiunii în
concurență neloială și de către alte persoane decât întreprinderile. Mai mult chiar, s-ar
putea distinge între caracterul represiv și cel indemnitar al acțiunii, deși acțiunea
represivă are în multe cazuri și un caracter indemnitar.
Autorii italieni au propus un alt fundament al acțiunii în concurență neloială, și
anume protecția unui drept - dreptul de proprietate asupra clientelei. Ideea a fost
preluată în Franța și promovată de G. Ripert. În acest sens, s-a afirmat că acțiunea în
concurență neloială recunoaste un drept privativ asupra unei valori concurențiale care
nu este protejată printr-o lege specială. Desigur, îndepărtând afirmația cu privire la
dreptul de proprietate asupra clientelei (în fond, comerciantul are un drept de proprietate
cel mult asupra fondului de comerț, fără ca aceasta să presupună însă și proprietatea
asupra clientelei). Comerciantul are dreptul de a propune clientelei anume
bunuri/servicii, individualizându-le ca fiind ale sale, dar nu are siguranța că clientela va
răspunde propunerilor sale. Cât privește fundamentarea acțiunii pe un drept privativ,
15
Jurisprudence, 1998, p. 507
16
G.Ripert, R.Roblot, op.cit., p. 507-508
5
nici acest lucru nu s-ar putea susține, deoarece dreptul privativ presupune interdiciția
oricărei concurențe, în timp ce acțiunea în concurență neloială există tocmai pentru că
există concurența liberă, în anumite limite. În timp ce drepturile privative sunt apărate
în general prin acțiunea în contrafacere (care presupune atingerea adusă acestor
drepturi), încălcările aduse concurenței asigură repararea unui prejudiciu cauzat printr-
un act ilicit17.Teoria a fost abandonată de jurisprudență, deoarece se baza pe ideea că
autorul și victima au o clientelă comună18.
Clasificarea faptelor de concurență neloială
După unii autori, faptele de concurență neloială se clasifică astfel :
I. confuzia în detrimentul concurentului lezat
II. denigrarea în detrimentul concurentului lezat
III. actele de dezorganizare internă a întreprinderii concurente
IV. mijloace de dezorganizare generală a pieței (acapararea agresivă a clientelei)
Alți autori clasifică faptele de concurență neloială astfel:
- denigrarea
- confuzia
- parazitismul economic
- dezorganizarea concurentului.
După cum s-a remarcat, există aproape tot atâtea clasificări ale faptelor de
concurență neloială, câți autori sunt. Totuși, în Franța cel puțin clasificarea lui Roubier
a fost îmbrățișată de majoritatea doctrinei și a jurisprudenței, până acolo încât s-a ajuns
ca fapte care nu se încadrează în una din cele 4 categorii, să nu fie considerate fapte de
concurență neloială19.
Legea din România, nr.11/1990 definește într-un text general ce este faptul de
concurență neloială, iar în alte articole sunt furnizate exemple de asemenea fapte. Din
acest punct de vedere, se aseamănă cu legea germană (Gesetz gegen den unlauteren
Wettbewerb).
După cum s-a demonstrat, țările care au avut un concept legislativ atât de general
asupra concurenței neloiale, au dezvoltat ințial sistemul dreptului concurenței neloiale în
scopul protejării concurenților, și numai ca efect secundar aplicarea legislației
respective a dus și la protejarea altor întreprinderi sau a consumatorilor. Jurisprudența și
amendamentele aduse legislației inițiale au condus la luarea în considerare, tot mai
frecvent, în procesul de aplicare al legislației concurenței neloiale, și efectele actelor
respective asupra unor întreprinderi neconcurente și a consumatorilor 20. În ceea ce
privește țările care nu au avut în mod tradițional conceptul de concurență neloială în
dreptul lor privat, ele au adoptat dispoziții penale care sancționau practicile care
induceau în eroare sau erau neoneste (de ex., SUA, Australia și Canada) 21. Principalul
merit al unei clauze generale este că permit ca legea să fie aplicată și unor fapte nou
apărute. Pe de altă parte, este de dorit ca legea să sancționeze și faptele de concurență
17
M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 30-34
18
Jurisprudence, 1998, p.508
19
M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 24-25.
20
D. J. Harland, The legal concept of unfairness and the economic and social environment: fair trade, market
law and the consumer interest, în “Unfair advertising and comparative advertising” (editor E.Balate), Ed. Story-
Scientia, Bruxelles, 1988, p. 17
21
D. J. Harland, op.cit., p. 18
6
neloială cele mai importante, pentru a oferi un anumit ghid de conduită întreprinderilor
și o anumită orientare instanțelor.
§1.Confuzia
Confuzia este una dintre cele mai vechi și mai frecvente fapte de concurență
neloială.
Concurența loială obligă un comerciant să își identifice produsele. Dar, el nu poate
utiliza mijloace de identificare care să creeze confuzie în rândul clientelei între
întreprinderile concurente sau între produsele acestora. În general, confuzia rezultă din
imitarea semnelor de identificare în jurul cărora se raliază clientela (nume comercial,
emblemă, publicitate) sau din imitarea produselor concurente. Nu este necesar să existe
intenție pentru a exista confuzie, ea poate să se bazeze numai pe confuzie sau neglijență
(ca element volitiv al faptei de concurență neloială sub forma confuziei). De asemenea,
nu întotdeauna este necesară imitația, este suficientă și o simplă asemănare pentru a
exista confuzie. Pentru a exista concurență neloială sub forma confuziei, este necesar ca
autorul și victima să se afle în concurență directă, adresându-se aceleași clientele
comune. Pentru a determina dacă există confuzie, judecătorul va avea drept standard un
client cu o vigilență și atenție medii.
Confuzia reprezintă un act de concurență neloială ce constă în disimularea
credibilă a propriei activități a autorului sub aparența unor semne distinctive fie ale
concurentului lezat, fie ale unui colectiv bine determinat de concurenți.
Are de obicei drept obiect mărcile de fabrică, comerț, serviciu, dar și alte semne
distinctive care nu sunt protejate ca drepturi de proprietate industrială. Confuzia se
creează fie cu privire la întreprinderea comercială a concurentului lezat, fie cu privire la
produsele sale.
Elementele definitorii ale confuziei sunt:
a) material – constă în crearea artificială de identitate sau de similitudine cu
concurentul lezat prin diverse instrumente (imitație, falsificare, alte tehnici de inducere
în eroare). O simplă asemănare între subiectul activ și cel pasiv al raportului de
concurență nu este suficientă dacă asemănarea este datorată naturii produsului/
serviciului în cauză.
b) intențional – credibilitatea confuziei în mintea clientului
Credibilitatea este definită în funcție de 4 criterii:
- un anumit standard de referință, adică consumatorul cu atenție medie și cu
pregătire intelectuală medie;
- sfera consumatorilor/clienților afectați;
- criteriul procentual – se ține seama de un lot de consumatori/ clienți în principiu
considerabil, incluzând și consumatorii eventuali. În practică, se fac testări de piața ce
se adresează la peste 50% din consumatorii efectivi și potențiali ai produsului/
serviciului sau care au legătură cu întreprinderea care face obiectul confuziei;
- natura semnului distinctiv. Cu cât semnul distinctiv este mai puternic, cu atât
faptele care creează confuzie în legătură cu el sunt mai ușor de detectat și sunt
sancționate. Mărcile tari sunt protejate împotriva deprecierii lor chiar dacă actul agresiv
nu vine din partea unui concurent.
Confuzia se clasifică astfel:
7
a) după formă
- similitudini (confuzie imitativă) – elementul material constă în
imitarea/falsificarea elementelor de identificare a concurentului. De exemplu imitarea
servilă a aranjamentului unei vitrine apropiate de către un concurent, casete audio
piratate, etc.
- ratașare parazitară (confuzie relaționistă) – elementul material constă în
exploatarea de către autorul confuziei a popularității concurentului lezat prin referire
abuzivă la acesta sau la produsele/serviciile sale. Este o formă de confuzie insidioasă,
ea dă impresia existenței unei legături între cei doi concurenți.
În dreptul francez, doctrina în general tratează ratașarea parazitară ca o faptă de
concurență neloială, distinctă de confuzie. Conform acesteia, parazitismul economic
constă în fapta unei întreprinderi de a se sprijini pe eforturile altei întreprinderi,
concurentă sau nu, pentru a cuceri o clientelă. Parazitul are un comportament de
“urmărire”, prin reluarea de manieră identică sau cvasi-identică a elementelor care
contribuie la succesul economic al altei întreprinderi, fără a cheltui resurse financiare,
promoționale, intelectuale22. În Franța, teoria acțiunii parazitare a fost elaborată
pornind de la uzurparea mărcii23. Aceeași autori recunosc însă că este dificil de a trasa o
linie de demarcație, chiar și numai teoretică, între parazitismul economic și confuzie.
Astfel, ei declară că “concurența parazitară este o formă agravată a concurenței neloiale
în sensul tradițional al termenului24”. Un alt autor sugerează că teoria acțiunii parazitare
a apărut din necesitatea de a depăși limitele clasice ale dreptului concurenței neloiale,
care cereau existența unui raport direct de concurență25. Concurența neloială și acțiunile
parazitare nu sunt decât două fațete ale răspunderii civile. Acțiunile parazitare falsifică
jocul concurențial normal și creează o neplăcere comercială celorlalți participanți pe
piață. Această neplăcere comercială constituie un interes născut și actual.
Autori francezi includ sub denumirea de “acțiuni parazitare” toate activitățile
contrare uzanțelor comerciale care lipsesc de substanță munca altuia, falsifică jocul liber
al pieței și rup egalitatea între diverse întreprinderi. Nu este necesar ca actul parazitar
să creeze riscul de confuzie între întreprinderi. Ei consideră că spre deosebire de
confuzie, acțiunea parazitară nu necesită un raport de concurență directă și strânsă între
autor și victimă. În cazul parazitismului economic, acțiunea în concurență neloială
sancționează uzurparea unei valori economice, produsă prin know-how și munca
intelectuală, valoare care nu este protejată printr-un drept specific. Imitarea, copia
servilă sau cvasi-servilă creează indirect un risc de confuzie a cărui gravitate rezidă fie
în faptul că se profită de notorietatea și eforturile victimei, fie că aduce atingere
reputației produsului imitat datorită calității mediocre a produselor care imită, fie în
profitul suplimentar obtinut de autor, fie în voința acestuia de a obține un avantaj și a
dobândi în mod fraudulos o parte din piață.
22
Jurisprudence, 1998, p. 533; M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du
parasitisme, p. 18-19
23
Y. Saint-Gal, Concurrence parasitaire ou aggissements parasitaires, în Revue internationale de propriete
intellectuelle et artistique, 1956, p. 37
24
Jurisprudence, 1998, p. 534 (“la concurrence parasitaire est une forme aggravee de la concurrence deloyale au
sens traditionnel du terme (confusion et detournement de clientele)” )
25
Ph. le Tourneau, Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p.310
8
În ceea ce privește uzurparea muncii altuia, ea se manifestă prin utilizarea valorii
economice rezultate din munca unui terț, pentru a intra pe piață. Sunt diverse forme în
care se poate uzurpa munca altuia: copia servilă sau quasi-servilă a unui model; imitarea
unei formule publicitare, a unui slogan publicitar, a unei idei publicitare, a conceptului
unei emisiuni de televiziune; deturnarea de investiții în materie de cercetare și
dezvoltare. În ceea ce privește uzurparea notorietății altuia, raționamentul pornește de
la faptul că valoarea economică a muncii unei întreprinderi constă în know-how-ul ei.
Datorită acestui know-how, ea dobândește un renume, de care parazitul încearcă să
profite fără a participa la costurile necesare pentru atingerea renumelui. Uzurparea
notorietății altuia apare în mod deosebit în ceea ce privește marca notorie. Astfel, poate
fi vorba despre reproducerea unei formule al cărei renume a fost obținut printr-un efort
publicitar susținut și datorită calității produselor vândute, de utilizarea unei mărci într-
un slogan publicitar pentru un produs concurent, sau de imitarea ilicită a unei mărci
notorii. O altă formă de uzurpare a mărcii este depunerea unui depozit pentru o
denumire similară celei unei mărci notorii, dar acoperind produse diferite. Notorietatea
nu se limitează la marcă. Astfel, se poate utiliza notorietatea unei denumiri de origine
controlată. Sancționarea uzurpării notorietății prelungește protecția împotriva faptelor
neconcurenților a titularilor unei mărci, nume comercial, denumire de origine, slogan,
siglă26.
Parazitismul creează o neplăcere comercială, iar victima poate cere încetarea și/sau
repararea acesteia. Pentru a obține condamnarea autorului, este necesar ca activitatea
parazitară să fie caracterizată. O activitate caracterizată există atunci când parazitul
urmărește să se plaseze în urmărirea altuia și să profite, fără a plăti, de investițiile
acestuia pentru a obține o anumită notorietate, deturnând astfel o parte din clientelă sau
obtinând, cu puține costuri, fructele economice ale operațiunii terțului. Victima se poate
plânge de devalorizarea sau deprecierea propriului produs datorită acțiunii parazitare, de
banalizarea operei sau mărcii, acompaniată de o pierdere a rentabilității investiției
realizate. Datorită costului scăzut cu investițiile pe care îl are parazitul, acesta poate
practica prețuri mai scăzute dacât victima. Acest lucru nu este condamnabil în sine,
însă devine neloial atunci când este rezultatul unui act parazitar27.
b) după obiect
- imitarea sau falsificarea semnelor distinctive folosite în raportul de concurență
(mărci, embleme, nume comerciale, etc.) .
În dreptul francez, se consideră că prin imitarea semnelor distinctive prin fapta de
confuzie, consumatorul este posibil să se înșele asupra identității întreprinderii careia i
se adresează. Totuși, jurisprudența este destul de strictă în aprecierea exeistenței
confuziei. Astfel, dacă se are în vedere confuzia privind decorația exterioară, aceasta
din urmă trebuie să fie suficient de caracteristică și să nu rezulte din tendințele modei.
Similitudinea trebuie să fie suficientă pentru a antrena un risc de confuzie. Cât privește
imitarea emblemei, ea poate face obiectul confuziei dacă denumirea este specifică și nu
generică.
26
Ph. le Tourneau, Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p. 311
27
Jurisprudence, 1998, pp.538-539
9
În ceea ce privește numele comercial28, există unele asemănări cu marca, în sensul
că ambele sunt semne distinctive care contribuie la ralierea clientelei unei întreprinderi.
Însă marca desemnează originea unui produs sau serviciu, în timp ce firma este
denumirea sub care un comerciant își exercită comerțul. Protecția lor se realizează prin
tehnici diferite. Încălcarea mărcii se sancționează prin acțiunea în contrafacere, în timp
ce încălcarea firmei se sancționează prin acțiunea în concurență neloială. O
întreprindere este liberă să își aleagă firma pentru a se individualiza, sub condiția de a
nu aduce atingere drepturilor dobândite ale altora. În Franța, dreptul asupra firmei se
obține prin folosire publică și dacă folosirea încetează, se pierde și dreptul 29. Protecția
firmei este condiționată de originalitatea denumirii în sectorul economic avut în vedere
– principiul specialității. Jurisprudența franceză recunoaște principiul specialității chiar
și când numele comercial este notoriu, însă a sancționat această folosire ca un abuz de
drept30. În ceea ce privește protecția teritorială a numelui comercial, jurisprudența
franceză a stabilit relativ recent că el se bucură de o protecție natională, indiferent de
notorietate sau de întinderea folosirii sale. Atunci când firma este compusă din mai
multe cuvinte, este suficient ca unul să aibă un sens special, deosebit, care distinge
întreprinderea în ochii publicului, pentru ca întreaga denumire a firmei să fie protejată.
Uzurparea sau altă atingere adusă numelui comercial se poate face prin reproducere pur
și simplu sau prin imitație. În ceea ce privește reproducerea, ea se poate face cu privire
la tot numele comercial sau numai la o parte. Dacă nu este uzurpat elementul distinctiv,
nu avem concurență neloială. În cazul în care apare un conflict între un nume comercial
și un depozit de marcă ulterior, jurisprudența franceză și ulterior legiuitorul au decis că
numele comercial antrenează anularea depozitului de marcă ulterior31.
Dacă este vorba despre numele comercial al unui comerciant localizat în altă țară,
conform art. 8 al Convenției de la Paris din 1883, el va fi protejat în toate țările uniunii
fără a fi necesară înregistrarea lui, indiferent dacă va face parte sau nu dintr-o marcă.
Desigur, numele comercial trebuie să se constituie valabil conform țării de origine. În
Franța, el este protejat numai dacă este exploatat în Franța. Dacă este notoriu, atunci
trebuie să fie notoriu și în Franța pentru a fi protejat. În cazul denumirii sociale,
instanțele franceze au acordat protecție denumirii sociale, chiar în lipsa riscului de
28
Dreptul francez definește numele comercial (“nom commercial”) ca termenul care distinge un fond de comerț
de altul (ceea ce în dreptul român ar fi firma). În jurul numelui comercial se raliază clientela (A.Chavanne, J.-J.
Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 805; Ripert,
Roblot, p. 182-183; 420-421). Spre deosebire de numele comercial, denumirea socială (“raison social”) este
numele care identifică persoana juridică si sub care aceasta se semnează (ceea ce în dreptul român ar fi
denumirea persoanei juridice). O societate comercială poate avea denumirea socială comună cu numele
comercial, însă cele două categorii sunt totuși distincte, deoarece numele comercial poate fi transmis odată cu
fondul de comerț, în timp ce denumirea socială este netransmisibilă. Aceasta face ca denumirea socială să fie un
element incorporal nepatrimonial, protecția ei fiind protecția persoanei morale, pe când numele comercial este o
valoare incorporală patrimonială. Dacă denumirea socială este folosită ca nume comercial, atunci ea devine un
obiect de proprietate incorporală (A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a,
Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 806-807; Ripert, Roblot, p. 182-183; 894-895)
29
Jurisprudence, 1998, p. 529; A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis
Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 806
30
A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998,
p.818
31
p. 826-827; 840
10
deturnare a clientelei, ori de câtre ori, datorită notorietății sale, firma uzurpatoare
creează un risc de confuzie sau îl parazitează sau există riscul de a-l vulgariza.
- imitarea sau falsificarea conținutului mesajului publicitar – imitarea/ falsificarea
nu se referă la ideea publicitară, ci la mijlocul prin care se materializează. Mesajul
publicitar poate face obiectul confuziei deoarece el reprezintă un mijloc prin care
întreprinderea reține atenția clientelei-țintă. În acest context, trebuie incluse și
tehnologiile moderne de comunicație, care deschid noi posibilități de captare a
clientelei. S-a decis în Franța ca un “chioșc telematic”, care nu este nici semn
distinctiv, nici marca protejată, nici denumire socială, reprezintă un mijloc de exploatare
a unei activități comerciale. În consecință, cel care îl adoptă este protejat prin acțiunea
în concurența neloială, de utilizarea unui cod asemănător de către un concurent.
- substituirea de produse/falsificarea de produse – subiectul activ își plasează
propria marfă (sau marfa altui concurent cu care are o înțelegere în acest sens)
pretinzând că nu mai are marfa concurentului (mai ales în cazul băuturilor și produselor
farmaceutice. De exemplu, deși la intrarea în magazin există un semn Coca-Cola,
vânzătorul oferă produse Pepsi, afirmând celor care îl întreabă că nu mai are stoc de
produse Coca-Cola). Subiectul activ nu va fi sancționat dacă demonstrează în mod
neechivoc că nu mai avea marfa concurentului lezat atunci când a făcut substituirea.
Confuzia poate fi generată și prin imitarea desenelor și modelelor industriale. Însă,
titularul acestuia poate obține condamnarea autorului faptei atât pe baza acțiunii în
contrafacere, cât și pe baza acțiunii în concurență neloială, cu condiția ca în cazul celei
din urmă să dovedească existența unor fapte distincte de cele invocate în sprijinul
acțiunii în contrafacere (de ex., copierea mulajului unui model protejat – ceea ce
reprezintă o copie servilă - este un fapt de concurență neloială distinct de acțiunea în
contrafacere, deoarece permite autorului să economisească resurse cu cercetarea și
pregătirea mulajului și în consecință el poate vinde la un preț mai scăzut decât creatorul
modelului original)32.
În Franța, jurisprudența este constantă în condamnarea concurenței neloiale a celor
care copiază modele, pentru simplul fapt că le vând la un preț inferior originalului. În
cazul în care modelul copiat nu dispune de protecție conform dreptului proprietății
intelectuale, autorul care copiază acest model poate în continuare fi condamnat pentru
concurență neloială, dacă se dovedește că în acest fel a creat confuzie în rândul
publicului între cele două produse sau chiar dacă există numai riscul de a crea
confuzie33. De asemenea, și dacă nu există riscul de confuzie, cel care a copiat modelul
neprotejat poate fi condamnat pentru concurență neloială dacă prin copiere a economisit
resurse privind lansarea și perfecționarea produsului. Confuzia între două produse poate
fi generată și prin imitarea mărcii. Chiar dacă marca este protejată prin acțiunea în
contrafacere, poate fi utilizată și acțiunea în concurență neloială datorită caracterului ei
subsidiar (cumulativ sau alternativ cu contrafacerea). În cazul în care nu există imitarea
mărcii, nu este posibil, folosind aceleași fapte, să obții condamnarea în concurență
neloială. Prin imitarea mărcii, se creează în același timp confuzie în rândul clientelei în
legătură cu originea unui produs sau serviciu. În cazul în care marca este complexă,
32
p. 411
33
p. 411-412
11
toate elementele sale sunt protejate prin intermediul acțiunii în concurență neloială,
chiar dacă unele dintre acestea nu au fost depozitate. Pentru a putea fi folosită acțiunea
în concurență neloială, trebuie să existe o asemănare între produsele oferite spre
vânzare, care a fost creată în mod voluntar pentru a atrage clientela.
De asemenea, pentru a exista obiect pentru acțiunea în concurență neloială distinct
de obiectul acțiunii în contrafacere, trebuie să existe o faptă specifică de concurență
neloială (de exemplu, produsele a căror marcă este imitată sunt vândute la un preț mult
mai mic față de produsele originale, ceea ce creează confuzie în rândul clientelei.
§2.Denigrarea
Definiție – fapt de concurență neloială ce constă în răspândirea de către o
întreprindere, în public, de afirmații depreciative sau comparative împotriva reputației
pe piața întreprinderii lezate, în scop de discreditare a acestuia (discreditarea privește
reputația întreprinderii lezate și/sau produsele sale). Altă definiție (în doctrina
franceză)- a discredita un produs sau o persoană.34
Deosebirea dintre denigrare și critică:

- critica este permisă dacă este obiectivă, neutră și dacă nu este făcută în scopul de
a promova interesele unui concurent în dauna concurentului criticat. Există un drept la
liberă critică, ce trebuie însă exercitat în anumite limite. Critica nu trebuie să fie
excesivă sau abuzivă, context în care trebuie evaluată critica umorisitică sau
caricaturală.
Denigrarea trebuie distinsă și de calomnie. În materie de denigrare, nu se admite
proba verității. Astfel, aprecierile negative asupra unui concurent, exacte fiind, pot fi
considerate denigratoare, datorită lipsei lor de obiectivitate35.
Deosebirea între denigrare și informare:
- informarea trebuie să fie obiectivă, în scopul de a asigura transparența pieței.
Informarea se realizează în principal sub forma testărilor de mărfuri.
Testările de mărfuri au un caracter denigrator dacă informarea privind rezultatele
lor se face numai în sens negativ, fără a arăta și calitățile mărfii descoperite în urma
testării. Pentru a nu a fi asimilate denigrării, testările de mărfuri trebuie să fie făcute de
experți independenți, imparțiali, foarte calificați, testarea să fie obiectivă iar metodele și
rezultatele publicate să fie exacte. În multe țări dezvoltate, testările de mărfuri se fac de
organizații non-profit, iar rezultatele lor sunt în general acceptate de întreprinderile
producatoare/prestatoare de servicii, chiar dacă sunt defavorabile acestora.
În dreptul englez, problema legalității este abordată din perspectiva răspunderii
delictuale. Există trei tipuri de acțiuni delictuale care ar putea fi folosite împotriva
autorului testării. Prima este acțiunea în defăimare, care are însă o sferă foarte limitată
în acest caz, deoarece ea nu permite sancționarea decât dacă interesele economice ale
întreprinderii testate sunt afectate datorită atingerii reputației întreprinderii, prin
intermediul criticării produselor . Totuși, această acțiune poate fi folosită dacă raportul
conține o critică excesivă a produselor analizate, în măsura în care această critică
34
35
12
sugerează o lipsă de calificare, de competență, de cunoștințe sau se afirmă că
publicitatea produsului este mincinoasă sau că produsul pune în pericol sănătatea
publică. Autorul testării se poate însă apăra invocând fie proba verității, fie faptul că, în
baza rezultatelor testării, comentariul său este onest 36. A doua acțiune este cea în fals
prejudiciabil (injurious falsehood) și oferă concurenților testați o protecție mai bună,
deoarece ea poate fi folosită ori de câte ori afirmațiile cu privire la un produs sunt
inexacte și susceptibile de a aduce atingere intereselor economice ale întreprinderii.
Reclamantul trebuie totuși să probeze atât că afirmația este inexactă, cât și că a fost
publicată cu rea credință (care include lipsa de preocupare a pârâtului pentru a verifica
dacă afirmația este exactă), ultimul element fiind greu de probat, mai ales în contextul
în care afirmațiile făcute au caracter apreciativ. A treia acțiune este cea în neglijență,
care este favorabilă întreprinderilor, deoarece le permite să acționeze și numai dacă
autorul testării a dat dovada de neglijentă când a afirmat anumite lucruri despre
produsul testat, pe baza unor fapte inexacte. Totuși, instanțele engleze nu au admis
această acțiune împotriva autorilor de teste comparative decât dacă informația publicată
a fost folosită de un terț care a produs astfel un prejudiciu întreprinderii “analizate”. Din
această perspectivă, acțiunea în neglijență nu aduce o protecție suplimentară în raport cu
celelalte două. Concluzionând, dreptul englez oferă o protecție redusă împotriva
afirmațiilor autorilor de teste comparative.
În ceea ce priveste dreptul german, acesta are o jurisprudență dezvoltată în materia
testelor comparative, fără a avea o legislație specială aplicabilă lor. Însă, în aprecierea
legalității testelor comparative jurisprudența s-a bazat și pe trei texte de lege, anume art.
823 alin.1 si art. 824 din Codul civil german (Buergerliches Gesetzbuch) și art.1 din
Legea privind concurență neloială din anul 1909. Art. 824 Cod.civil german
sancționează atingerile aduse intereselor economice ale unei persoane și poate fi invocat
atunci când are loc publicarea unor afirmații inexacte, cu știința autorului testării. Din
această perspectivă, el are o importanță limitată în ceea ce privește testele comparative,
deoarece conform jurisprudenței numai afirmațiile de fapt care au în cadrul testului o
poziției autonomă, fiind capabile să influențeze consumatorul mediu în formarea opiniei
asupra produsului, pot face obiectul aplicării acestui articol. Din contră, afirmațiile de
fapt care sunt subordonate (înglobate) unei judecăți de valoare, în calitate de elemente
de apreciere, nu cad sub incidența art. 824 Cod civil german. Art. 824 oferă protecție
numai întreprinderilor care au suferit o atingere imediată a intereselor lor. Textul legal
care reprezintă pilonul jurisprudenței germane în materie este art. 823 alin.1 care
prevede că “cel care aduce atingere de o manieră ilicită, fie în mod intenționat, fie din
neglijență, vieții, integrității corporale, sănătății, proprietății sau unui drept al altuia, este
ținut să repare prejudiciul cauzat” .
În dreptul elvețian, soluțiile sunt asemănatoare cu cele din dreptul german, numai
că ele sunt consacrate legislativ, prin prevederile Legii privind concurența neloială din
1986. Spre deosebire de legea similară germană, legea elevețiană are un obiectiv mai
larg, protejând atât întreprinderea individuală, cât și interesul social. Astfel, chiar dacă
rezultatele testării se prezintă ca judecăți de valoare, ele vor încălca Legea Concurenței
neloiale dacă autorul lor le publică cu intenția de a săvârși un act de concurență. Din
contră, ele sunt permise dacă sunt publicate în scopul informării consumatorului și al
36
B. Albrecht, op.cit., p. 37-55
13
asigurării transparenței pieței. Prin urmare, și în dreptul elvețian cerința neutralității
este foarte importantă. Pentru a exista prezumția de legalitate, autorul testării trebuie să
fie strict neutru în raport cu întreprinderile ale căror produse le-a testat. Dacă
neutralitatea este încălcată, independent de justețea rezultatelor, autorul testării este
răspunzător pentru inducerea publicului în eroare, procurându-și un avantaj în mod
fraudulos. Dacă autorul testării respectă cerința neutralității, el poate răspunde de
concurență neloială dacă nu respectă cerința obiectivității, care constă în grija de a
obține rezultate pertinente în urma unui demers științific. Dacă cele două cerințe sunt
respectate, atunci autorul testării are o libertate mare de apreciere. Prin urmare, legea
elevețiană, ca și dreptul german, protejează întreprinderile atât împotriva afirmațiilor de
fap inexacte, cât și împotriva publicării unor judecăți de valoare care nu respectă cerința
obiectivității37.
Denigrarea poate purta asupra persoanei concurentului, asupra întreprinderii sale,
asupra produselor și serviciilor concurente.
Elementele denigrării
a) acțiunea de denigrare să favorizeze activitatea comercială a autorului denigrării.
Este totuși posibil ca acțiunea de denigrare să nu favorizeze pe moment pe autorul ei,
dar să aibă potențialul de a-l favoriza pe termen mediu sau lung;
b) întreprinderea denigrată trebuie să fie suficient individualizată. Se consideră că
există suficientă individualizare și atunci când există un numar limitat de concurenți
care pot fi lesne delimitați de persoana care receptează afirmația denigratoare. Când
denigrarea este colectivă și vizează un număr mare de concurenți, nu poate fi
sancționată decât dacă cuprinde o critică excesivă și neonestă. În unele cazuri este
necesar să fie individualizat și produsul criticat.
În doctrina franceză, se consideră că denigrarea conține următoarele elemente38:
a) existența unei informații răutăcioase sau peiorative cu privire la un produs sau
un serviciu, ori cu privire la o întreprindere. Informația excesivă, chiar dacă
întreprinderile sunt identificabile, nu este denigratoare atunci când ea nu este de natură
să inducă în eroare publicul. La fel, în cazul unei comparații fanteziste. Informația
devine denigratoare atunci când aprecierile au un caracter tendențios.
b) persoana denigrată să fie identificată sau identificabilă. Denigrarea poate purta
asupra unui concurent sau asupra oricărei întreprinderi, nefiind necesar un raport de
concurență direct și strâns între autor și victimă. Este suficient să existe o clientelă
finală identică. Cât privește victima, ea este fie un agent individual, fie ansamblul unei
profesii determinate39.
Obiectul denigrării il poate constitui nu numai o persoana, cât și produsele sau
serviciile unei întreprinderi. Sub pretextul informării sau al comparației, o întreprindere
denigrează produsele sau serviciile altei întreprinderi, concurent sau nu, pentru a-i
deturna clientela. Deturnarea clientelei are însă un sens particular, adică nu înseamnă
neapărat a captura clientela victimei de către autorul denigrării, ci poate consta și numai
în îndepărtarea ei, în lipsa oricărui raport de concurență între victimă și autor.
37
B. Albrecht, op.cit., p.177-207; 251-253
38
Jurisprudence, 1998, p.519
39
Jurisprudence, 1998, pp. 520-521
14
c) difuzarea publică a informației răutăcioase sau peiorative. Difuzarea
confidențială a informației denigratoare nu aduce atingere imaginii, reputației,
produselor sau serviciilor unei întreprinderi. Totuși, documentele interne ale unei
întreprinderi pierd caracterul confidențial atunci când sunt difuzate salariaților cu scopul
de a ajunge la cunoștința clientelei informațiile denigratoare conținute în documentele
interne40.
Informațiile denigratoare pot fi aduse la cunoștința publicului pe diverse căi:
intervieuri, anunțuri în presa, newsletter, comunicate,etc. Suportul cel mai des utilizat
este campania publicitară. Prin publicitate se înțelege adresarea către un destinatar
țintă, a unui mesaj în orice formă și natură, cu scopul de a valoriza persoana sau
întreprinderea în contul căreia este făcută această comunicare. Nu are importanță ce
mijloace folosește întreprinderea agresoare pentru a denigra, ceea ce contează este
impactul acestor afirmații asupra clientelei întreprinderii lezate, și anume discreditarea
sa. Denigrarea poate fi directă sau indirectă (reclama comparativă).
Reclama comparativă – reclama destinată să convingă clientela (actuală sau
potențială) a autorului ei de avantajele produselor/serviciilor acestuia față de cele ale
concurentului la care face trimitere reclama. În cazul reclamei comparative, ceea ce
este ilicit este critica adusă concurentului sub forma discreditării și nu efectuarea
comparației. Dacă este făcută sub forma discreditării, trebuie ca întreprinderea lezată să
fie cel puțin identificabil.
În Europa (spre deosebire de SUA), reclama comparativă este nepermisă. Cea mai
periculoasă formă de reclamă comparativă este cea aparent obiectivă, dar cu rețineri în a
dezvălui toate elementele de diferențiere.
Reclama comparativă este licită dacă apare ca o ripostă la o agresiune din partea
unui concurent, cu condiția ca agresiunea să fie actuală și ilicită iar riposta să fie
necesară.
Spre deosebire de reclama comparativă, reclama superlativă este întotdeauna
permisă (“produsul meu este cel mai bun și sfidează orice concurență”). De asemenea,
este permisă și reclama prin care se pun în valoare progresele tehnice, comerciale,
relațiile cu publicul ale autorului reclamei, evitându-se orice referință inutilă la un
concurent.
§3. Dezorganizarea producției

- conține un conglomerat de fapte care au aceeași finalitate: organizarea internă a
întreprinderii lezate este afectată din cauza mijloacelor neoneste folosite de concurentul
agresor. Prin asemenea fapte se intervine în modul de funcționare a întreprinderii lezate
fără permisiunea acesteia, ceea ce reprezintă o încălcare a libertății comerciale a
concurentului lezat.
În dreptul francez, se distinge între dezorganizarea întreprinderii (atragerea de
salariați; furtul sau divulgarea de secrete, know-how, metode comerciale;
dezorganizarea circuitelor comerciale; crearea unei întrerpinderi noi în condiții
40
Jurisprudence, 1998, p. 522-523
15
susceptibile de a deturna clientela), care vizează o întreprindere în particular, și
dezorganizarea pieței (vânzarea în pierdere, prețul de apel, paracomercialism), care
vizează un ansamblu de întreprinderi care produc mărfuri identice sau similare. În ceea
ce privește crearea unei întreprinderi concurente, se pornește de la premiza libertății
comerțului și a concurenței, astfel încât este licită concurența pentru cucerirea aceleeași
clientele sau a aceleeași porțiuni din piață. Libertatea comerțului implică libertatea de a
constitui întreprinderi comerciale, astfel că salariații pot participa la constituirea unei
întreprinderi concurente cu a fostului patron, aceasta nu este un act condamnabil în sine.
La expirarea contractului său de muncă, salariatul se bucură de o deplină libertate de a-
și concura patronul. Mai mult, pe perioada contractului de munca salariatul își poate
organiza viitoarea activitate concurentă cu a patronului, dacă exercițiul efectiv al
acesteia are loc numai după încetarea contractului de muncă41. Libertatea concurenței nu
este fără limite. Constituirea întreprinderii poate fi un act de concurență neloială, dacă
ea se face în condiții susceptibile de a deturna clientela fostului patron 42. Reprosul cel
mai frecvent adus întreprinderii nou create este atragerea clientelei. Acesta nu este un
act neloial în sine, decât în cazul în care se folosesc mijloace dolozive pentru a atrage
clientela.
Atragerea clientelei fostului patron prin întreprinderea creată de fostul salariat este
condamnabil dacă este făcut sistematic. Nu este permisă folosirea în cadrul noii
întreprinderi a unor mijloace dobândite de la fostul sau actualul patron, cu scopul de a
deturna clientela acestuia, de a-și apropria secrete de fabrică sau de a sustrage în mod
sistematic informații, proiecte și documente de la întreprinderea victimă. Nu este permis
ca noua întreprindere să se pretindă drept întreprinderea concurentă sau să întrețină
confuzia în sânul clientelei, sau să denigreze fostul patron, sau să practice atragerea
salariaților fostului patron, cu scopul de a-și apropria know-how-ul acestuia și să
reconstituie fosta forță de vânzare.
În cazul în care există o clauză de ne-concurență și aceasta este valabilă, dacă ea
este încălcată va fi sancționată pe temeiul concurenței neloiale, cel mai adesea ca
dezorganizare.
În ceea ce privește preluarea salariaților unui concurent (debauchage), nu există o
obiecțiune de principiu. Această posibilitate decurge din libertatea comerțului și
libertatea muncii. Libertatea muncii permite unui salariat să înceteze
activitatea/contractul cu angajatorul său, pentru a se pune în slujba unui concurent.
Întreprinderii respective nu îi este interzis să negocieze și să agreeze clauzele
contractului de muncă cu un salariat al concurentului, atât timp cât salariatul a anunțat
fostul patron că intenționează să înceteze contractul de muncă. În schimb, o
întreprindere comite o faptă de concurență neloială atunci când angajează o persoană
încă legată prin contract de muncă cu o altă întreprindere, sau care este supusă unei
clauze de ne-concurență.
Preluarea salariaților unei întreprinderi concurente este neloială atunci când
ofertele de muncă adresate salariaților unui concurent sunt repetate în mod sistematic și
acompaniate de manevre care în mod manifest au scopul de a deghiza preluarea.
41
Jurisprudence, 1998, pp. 540-541
42
G. Ripert, R. Roblot, op.cit, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 541
16
În ceea ce privește dezorganizarea producției și activității comerciale, există mai
multe categorii de fapte: aproprierea know-how și a secretelor de fabrică, afectarea
activității comerciale, etc.
Aproprierea know-how-ului și secretelor de fabrică rupe egalitatea în utilizarea
mijloacelor de concurență, dezorganizând producția unei întreprinderi. Secretele de
fabrică pot fi definite ca procedee de fabricație care oferă un interes comercial, având un
caracter industrial și secret43. În plus, pentru a fi protejat, secretul de fabrică trebuie să
aibă o anumită originalitate44. În Franța, Codul muncii incriminează în art. L.152-7
dezvăluirea sau tentativa oricărui membru al personalului unei întreprinderi, de a
furniza secrete de fabrică unui terț. În cazul în care nu sunt întrunite elementele
infracțiunii, fapta de a dezvălui aceste secrete este un fapt de concurență neloială45.
Know-how-ul nu este un secret de fabrică, este un ansamblu de informații, de
cunoștințe tehnice rezultând din experiența întreprinderii 46. Într-o altă definiție, mai
elaborată, know-how-ul este definit ca o cunoștintă tehnică transmisibilă, care nu este
însă accesibilă publicului și nu este brevetată47. El constituie fructul muncii altuia și
aproprierea lui este neloială. Sunt diverse procedee care permit detunarea know-how-
ului unui concurent: preluarea salariaților unui concurent; constituirea unei întreprinderi
concurente de către foștii salariați sau spionajul comercial. La expirarea contractului,
dacă beneficiarul nu este ținut de o clauză de ne-concurență, el poate utiliza know-how-
ul primit cu condiția de a nu săvârși un fapt de concurență neloială 48. Deținătorul know-
how-ului se poate apăra împotriva actelor de încălcare a acestora invocând încălcarea
interdicției de divulgare a secretelor de fabrică, invocarea furtului de informații, prin
acțiunea în concurență neloială (împotriva concurenților) sau prin acțiunea în
răspundere civilă delictuală (contra persoanelor care nu îi sunt concurente) 49. În cazul în
care apelează la acțiunea în concurență neloială, deținătorul know-how trebuie să
demonstreze fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate între fapta ilicită și
prejudiciu. Fapta ilicită constă în încălcarea unei uzanțe comerciale, dar trebuie stabilit
dacă deținătorul nu trebuia să ia anumite măsuri de precauție. Prejudiciul constă în
pierderea unei situații privilegiate, care conferă deținătorului exclusivitatea asupra
cunostinței respective.
§4. Acapararea agresivă a clientelei

Acapararea agresivă a clientelei reprezintă un alt conglomerat de fapte prin care se
depășesc limitele normale ale raportului juridic de concurență. De data aceasta,
“atacul” nu se mai desfășoară direct împotriva concurentului lezat, ci împotriva
clientelei acestuia. Multe dintre aceste fapte sunt considerate ca agresiuni și împotriva
consumatorilor, fiind sancționate ca atare.
43
p. 362
44
A.Chavanne, J.-J. Burst, op.cit, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, pp. 362
45
G. Ripert, R. Roblot, op.cit, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, pp. 548-
549
46
Ripert, Roblot, p. 549
47
A.Chavanne, J.-J. Burst, op.cit, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 347
48
G. Ripert, R. Roblot, op.cit, tome 1, editia 17, ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, pp. 549-
550
49
A.Chavanne, J.-J. Burst, op.cit, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 350
17
Modalitățile cel mai des întâlnite de acaparare agresivă a clientelei:
- publicitatea mincinoasă – are drept scop inducerea în eroare a publicului pentru a
crea o situație favorabilă întreprinderii agresoare în detrimentul celui lezat. În cazul
publicității mincinoase asistăm la interferența dintre dreptul concurenței și protecția
consumatorilor, deoarece consumatorii se bucură de mijloace speciale de protecție
împotriva publicității mincinoase. Ceea ce înseamnă însă că întreprinderea agresoare
poate fi sancționată atât pentru încălcarea dreptului concurenței, cât și pentru încălcarea
protecției consumatorilor.
- contracte ilicite. La vânzarea “bulgăre de zăpadă”, ceea ce nu este permis este
condiționarea vânzării de aducerea unor noi clienți de către cumpărător, dar o vânzare
cu reducere de preț și fără alte condiționări este perfect permisă, cel puțin în sistemul
nostru de drept (în Franța, soldarea mărfurilor este permisă numai dacă mărfurile au fost
oferite cu prețul inițial cel puțin o perioadă de timp prescrisă de lege, de regulă o lună).
La vânzarea cu premiu, ceea ce nu se permite este inducerea în mintea cumpărătorului a
ideei de câștig prin hazard cu condiția să cumpere în prealabil produsul respectiv, cu
alte cuvinte cumpărarea produsului reprezintă “biletul de intrare” la loterie .
Vânzarea „bulgăre de zăpadă” constă în a propune unui cumpărător o reducere a
prețului pentru produsul cumpărat dacă el aduce alți clienți care acceptă să cumpere
produsul la același preț, cu posibilitatea de a beneficia de aceeași reducere de preț dacă
aduc alți clienți. Principala critică adusă acestei vânzări este caracterul ei înșelător.
Înainte chiar de a exista un text specific care să interzică această practică, jurisprudența
franceză l-a condamnat ca infracțiune de escrocherie50. În momentul de față, vânzarea
bulgăre de zăpadă este interzisă în baza art. L 122-6 din Codul francez al
consumatorului.
În cazul în care vânzarea bulgăre de zăpadă privește vânzarea de mărfuri, trei
elemente trebuie întrunite: trebuie să existe o ofertă de mărfuri către public, propusă în
cadrul unui contract de vanzare; trebuie să existe speranța pentru cumpărător de a obține
o reducere de preț sau chiar un produs gratuit; pentru a obține reducerea de preț,
cumpărătorul are obligația de a aduce noi cumpărători, care cumpără produsul la același
preț sau care pot beneficia de un preț redus dacă aduc la rândul lor alți clienți 51. În
cazul în care vânzarea bulgăre de zăpadă privește prestarea de servicii, legea franceză
sancționează constituirea de lanțuri în care prestația constă în recrutarea de candidați,
făcându-i să spere că vor obține un câștig financiar în proporție geometrică, în funcție
de numărul de clienți pe care îi vor aduce și care la rândul lor vor aduce alți clienți. Cu
alte cuvinte, câștigul lor financiar este proporțional cu cifra de afaceri realizată de
persoanele racolate și aflate în subordinea sa. Este greu de trasat în acest caz o linie de
demarcație între vânzarea bulgăre de zăpadă și vânzarea piramidală52.
Vânzarea „buy back”
Este o formă de vânzare în Franța care constă în obligația vânzătorului de a
răscumpăra bunul la prețul de cumparare într-un anumit termen. Vânzarea poate fi
analizată ca o vânzare sub condiție rezolutorie, deoarece cel care declanșează
operațiunea de răscumpărare este consumatorul, remițând bunul. El însă poate să nu
50
R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.184
51
R. Fabre, op.cit, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.185
52
R. Fabre, op.cit, ed. Dalloz, Paris, 1996, pp. 185-186
18
facă acest lucru, ceea ce înseamnă că există un element aleatoriu al răscumpărării.
Jurisprudența franceză a condamant această practică drept publicitate înșelătoare.
Vânzarea ,,legată’’
În Franța, vânzarea legată este interzisă și angajează răspunderea autorului atât față
de consumatori, cât și față de concurență. Prin această formă de vânzare, vânzătorul
grupează în același lot mai multe produse diverse și condiționează vânzarea unuia de
achiziționarea altui produs, sau vinde un produs la un preț redus cu condiția ca
cumpărătorul să cumpere și un serviciu sau un alt produs. Datorită reducerii prețului,
cumpărătorul este tentat să cumpere tot ansamblul, deși la început era interesat numai de
unul din elemente. În ceea ce privește natura acestei operațiuni, ea acoperă nu numai
promovarea vânzărilor unui produs, legându-l de altul mai atractiv pentru consumator,
dar și orice operațiune economică care leagă două operațiuni cu titlu oneros. În Franța,
în cazul în care vânzarea legată se adresează consumatorilor, sancțiunile sunt penale și
civile, în timp ce atunci când se adresează numai întreprinderilor, sancțiunea este numai
civilă (acțiunea în concurență neloială). Este posibil, în cazul în care vânzarea legată
induce în eroare consumatorul, să fie sancționată ca publicitate mincinoasă..
Vânzarea cu primă (ventes avec primes)
Printre tehnicile de promovare destinate a ameliora vânzările detailistului, vânzarea
cu primă este printre cele mai vechi. Dacă ințial prima consta în mai multe produse
pentru același preț, pe măsura accentuării concurenței ea a îmbrăcat și alte forme:
servicii suplimentare, produse diferite, reducerea prețului în cazul unei cumpărări
suplimentare, etc. Explicația reglementării acestui tip de vânzare se poate justifica prin
trei considerente:
- vânzarea cu primă are un caracter înșelător. Vânzătorul atrage consumatorul prin
oferirea unui cadou, deși consumatorul va plăti cadoul, sub o formă sau alta (argumentul
cel mai puternic);
- aspectul inflaționist. Prețul produsului principal crește cu prețul cadoului;
- aspectul concurențial. Nu toți profesioniștii au resursele necesare pentru a investi
în acest tip de promovare53 .
Concurența neloială în Austria

Legea de bază în materie este Legea federală împotriva concurenței neloiale
(Budesgesetz gegen den unlauteren Wettbewerb), din anul 1984.
a) practici înșelătoare:
- este ilegal să folosești numele sau alt semn de identificare al unei întreprinderi
într-un mod care creează confuzie cu un alt semn de identificare. Legea austriacă
enumeră în mod distinct ca semne de identificare, ambalajul produselor. Conform legii,
nu este necesar ca practicile de inducere în eroare să fie făcute în scopuri concurențiale,
este suficient să fie făcute în cursul normal al afacerii. Cu cât mai puțin distinctiv este
un semn, cu atât mai mare trebuie să fie renumele său printre întreprinderile cu care
titularul semnului poate încheia contracte, pentru a exista un act de confuzie 54. Este
suficient să existe posibilitatea unei confuzii, ceea ce contează este impresia generală și
53
R. Fabre, op.cit, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.206
54
P.Poech, sectiunea despre Austria in Unfair Trading Practices, număr special al “Comparative Law Yearbook
of International Business”, 1996, p.5
19
nu identitatea sau asemănarea anumitor trăsături. Pentru a condamna folosirea anumitor
denumiri sau mărci drept acte de confuzie, instanțele austriece au avut în vedere că
anumite produse sunt foarte familiare publicului austriac, acesta având o mare
experiență în a distinge între diferitele mărci și denumiri. Însă, în ceea ce privește
folosirea culorilor, instanțele austriece au fost reticente în a stabili existența unor fapte
de confuzie.
- în ceea ce privește confuzia în denumirea unor publicații: a fost considerat act de
confuzie Jedermanns Salzburger Journal Zobel în raport cu Salzburger Journal
Jedermanns (confuzie între ziare). Într-o decizie veche (din octombrie 1955), Curtea de
apel din Viena a considerat că există confuzie între denumirea unui periodic care
conținea publicitate privind investițiile de capital (Osterreichischer Kapitalmarkt) și un
alt periodic (Osterreichischer Kredit- und Hypothekenmarkt).
b)acapararea agresivă a clientelei
- în general abuzul asupra clientelei constă în a folosi sentimentele sale de
recunoștintă, mergând până la a exercita presiuni fizice asupra ei55.
- nu este ilicit să oferi vouchere pentru cumpărarea de alimente la prețul de 1 euro,
cu ocazia deschiderii unei alimentare cu auto-servire, chiar dacă consumatorul trebuie
să intre în magazin și să treacă la ieșire prin fața casierului.
- nu este ilicit să oferi cu titlu gratuit pe o anumită perioadă o anumită publicație și
alăturat un cadou de o valoare care nu este trivială, urmând ca la sfârșitul periodei de
încercare consumatorul să încheie un abonament pentru acea publicație;
- livrarea de bunuri nesolicitate către persoane cu care nu există nici un raport de
afaceri este considerată ilicită;
- este neloială practica de a combina excursii cu vânzarea de bunuri de consum,
dacă nu se precizează clar înaintea excursiei că aceasta va fi însoțită de oferte de
vânzare56;
- a atrage trecători, insistând să cumpere, este ilegal, dacă acest lucru nu este uzual
conform circumstanțelor. La fel, interceptarea clienților concurentului în fața
magazinului acestuia sau distribuirea de pliante publicitare în fața magazinului acestuia;
- a exploata emoțiile și compasiunea consumatorilor pentru a promova vânzările
este ilicit întrucât se distorsionează în acest fel capacitatea consumatorului de a evalua
în mod obiectiv produsul;
- vânzarea sub costul de achiziție este în principiu permisă. Vânzarea sub cost este
ilicită dacă prin ea se urmărește eliminarea concurentului, prejudicierea creditorilor prin
disiparea activelor, inducerea în eroare a consumatorilor. Este ilegală vânzarea
mărfurilor alimentare de bază la preț de dumping;
- denigrarea este ilegală conform Secțiunii 7, alin.1 din Legea contra concurenței
neloiale. Această prevedere protejează și avocații. Denigrarea este ilegală dacă faptele
afirmate nu sunt adevărate. În ceea ce privește informația confidențială, ea este permisă
chiar dacă afirmația este falsă, atât timp cât difuzarea ei nu este repetată.
Concurența neloială în SUA
55
P.Poech, sectiunea despre Austria în Unfair Trading Practices, număr special al “Comparative Law Yearbook
of International Business”, 1996, p. 7
56
P.Poech, op.cit., p. 10
20
Teoria concurenței neloiale în SUA - oriunde există concurență, există posibilitatea
concurenței neloiale. Esența concurenței neloiale este violarea „regulilor jocului”,
reguli care sunt determinate de natura concurenței57.
- în dreptul SUA, sfera persoanelor care participă la lupta de concurență și care
trebuie protejate contra abuzurilor concurenței este largă și cuprinde întreprinzatorul
comercial obișnuit, organizațiile non-profit, liber-profesioniștii. Regulile concurențiale
nu sunt identice pentru toate profesiile și nici pentru toți membrii aceleiași profesii. În
plus, trebuie avut în vedere că majoritatea profesiilor liberale sunt guvernate, tradițional,
de coduri proprii de conduită, care sunt puse în aplicare de membrii profesiei.
- dreptul american al concurenței neloiale apără poziția concurențială a
întreprinderii, garantând menținerea unei ordini competiționale și sancționând
încălcările aduse acestei ordini. Însă, faptul că un concurent câștigă clienții altor
concurenți și în final îi elimină complet de pe piață, nu este ilicit atât timp cât acest
lucru s-a făcut respectând regulile „jocului”. Astfel, nu prejudiciul pe care îl suferă un
concurent în lupta competițională conduce la caracterul neloial al concurenței, ci
încălcarea obligației competitorului de a menține lupta de concurență în anumite
limite58.
- în dreptul american, se consideră că deși caracterul ilicit al faptului concurențial
rezultă din încălcarea unui cod de conduită, totuși prejudiciul adus valorilor victimei
este un factor care definește comportamentul ilicit al victimei.
- valoarea fundamentală apărată de dreptul american al concurenței neloiale este
întreprinderea comercială în ansamblul ei și în dinamismul care cuprinde toate
elementele ei corporale, cât și cele incorporale, precum și forța de muncă, aflate într-o
anumită stare de organizare. În cadrul elementelor incorporale, cel mai important este
renumele întreprinderii. Este acceptat că valoarea întreprinderii comerciale reprezintă
un element patrimonial, asupra căruia există un drept de proprietate. Încălcările aduse
dreptului de proprietate sunt sancționate.
- în ceea ce privește „goodwill” (renumele)59, acesta este un concept greu de
definit, însă usor sesizabil ca fenomen economic. „Goodwill” determină poziția
concurențială a întreprinderii pe piață și este un element patrimonial, dreptul asupra sa
fiind protejat. Faptul că o întreprindere funcționează nu înseamnă că a dobândit
renume, însă și o întreprindere recent înființată poate avea „goodwill”. Se consideră că
„goodwill” este probat dacă întreprinderea obține profit. În momentul în care
întreprinderea este vândută, “goodwill” devine un element static, evaluabil conform
anumitor criterii dezvoltate în practică, și este transferat cumpărătorului, astfel că el
încetează să mai existe în raport cu vanzatorul. Valoarea astfel determinată în
momentul vânzării va fi multiplicată, consolidată, în funcție de abilitățile
cumpărătorului, de a cărui existență devine acum legat „goodwill”.
57
L. Altman, Callaman on Unfair Competition, Trademarks and Monopolies, vol.1, editia a 4-a, Ed. Clark
Boardman Callaghan, New York, 1997, p.2
58
L. Altman, op.cit., vol.1, p.33
59
Standardele de evaluare ANEVAR, prin SEV 5 Evaluarea intreprinderii definesc goodwill-ul drept acel activ
necorporal care apare ca rezultat al numelui comercial, reputației, clientelei, localizării, produselor și al altor
factori similari care nu au fost identificați și/sau evaluați în mod distinct dar care contribuie la obținerea de
profit
21
- în lupta de concurență, renumele este elementul care ghidează clienții în alegerea
produselor diferitelor întreprinderi. Dacă renumele a fost dobândit prin monopolizare, el
nu joacă rolul de ghid.
- renumele fiind doar un concept, el este înțeles prin intermediul unor simboluri
perceptibile, cum ar fi mărci, nume comercial. El nu poate fi separat de întreprindere
așa cum reputația nu poate fi separată de o persoana fizică. El are o localizare
geografică, la sediul întreprinderii, însă poate fi perceput dincolo de teritoriul geografic
în care operează întreprinderea60.
- dreptul la viață privată este un drept al persoanei și nu un drept patrimonial. El
provine din concepția imunitatii vieții personale și are drept scop să protejeze starea
mentala sau un interes emoțional. Încălcarea acestui drept dă nastere la o acțiune în
răspundere delictuală și, în jurisprudența americană, el poate fi exercitat atunci când nu
există o altă acțiune în răspundere. Publicitatea falsă, care pune pe cineva într-o lumină
falsă în ochii publicului, este o invazie a dreptului la viață privată. În cazul în care
numele sau reputația unei persoane este exploatat în scop comercial de o altă persoană,
fără acordul primei, este mai degrabă o încălcare a dreptului la publicitate decât a
dreptului la viață privată. În anumite cazuri, atunci când interesul public la informare o
cere, dreptul la viață privată poate fi înlăturat.
- dreptul concurenței neloiale, conform unor opinii doctrinare americane, are trei
obiective: protejarea întreprinzătorului onest în desfășurarea activității sale; pedepsirea
întreprinzătorului neonest care sustrage clientela competitorului prin mijloace neloiale;
protejarea publicului împotriva înșelătoriei. Din această perspectivă, dreptul
concurenței neloiale protejează interesul public, nu numai cel individual.
- din punct de vedere istoric și chiar în concepția actuală a unor instanțe americane,
conceptul de „concurență neloială” este doar o denumire tehnică pentru o sub-ramură de
drept care suplimentează dreptul mărcilor, protejând numele comerciale care au
dobândit un al doilea înțeles. Conceptul de „unfair competition” în SUA este
echivalentul conceptului de „passing off” în Anglia, prin care se definește substituirea/
confuzia privind produsele, astfel încât pârâtul își vinde propriile produse ca fiind ale
reclamantului. Conceptul de „passing off” se justifică însă prin înfrângerea unui drept
la marcă. Totuși, în SUA concurența neloială a dobândit treptat un sens mai larg, pe
măsură ce instanțele au recunoscut protejarea renumelui („goodwill”) al unei
întreprinderi. Din punct de vedere al fundamentării acțiunii în concurență neloială de
către jurisprudență, aceasta din urmă a decis că temeiul acțiunii îl constituie principiul
echității, și nu încălcarea dreptului de proprietate. Concurența neloială acoperă o
categorie distinctă de delicte civile („torts”).
- neexistând un concept clar de concurență neloială, nu există nici o teorie clară a
concurenței neloiale. Drept urmare, pentru unele instanțe, fundamentul concurenței
neloiale este sancționarea actelor de passing off, pentru altele ea reprezintă sancționarea
unei conduite frauduloase. În fine, unele instanțe văd în concurența neloială un delict
civil prin care se aduce atingere renumelui întreprinderii (goodwill).
- conform majorității doctrinei americane, conceptul de „concurență neloială” are
un înțeles mai restrâns în SUA decât în Europa. În general, concurența neloială
60
L. Altman, op.cit., vol.1, p.38
22
presupune o relație directă de concurență între victimă și autor 61. Această abordare
permite diferențierea între „unfair competition” și „unfair trading”, ultimul fiind mai
larg și acoperind orice situație neloială (contrară codului de conduită) care apare în viața
comercială, indiferent că părțile sunt concurenți sau nu. Conceptul american de unfair
trading este similar, în opinia autorilor americani, celui de concurență neloială în
Europa, însă el nu poate echivala conceptul american de unfair competition, care
presupune întotdeauna existența unei relații de concurență între părți.
- dreptul concurenței neloiale este o subramură a dreptului răspunderii civile
delictuale („torts”). Faptul de concurență neloială este un delict sui generis, deoarece
conflictul între concurenți are drept scop obținerea unui premiu – clientul - și există
pentru că există concurența, astfel că nu lupta și prejudiciul suferit de concurent atrage
răspunderea, ci încălcarea regulilor stabilite pentru desfășurarea concurenței în limite
normale. Concurența este ilicită (unlawfull) atunci când un concurent încalcă obligația
care incumbă fiecărui concurent, de a respecta regulile luptei concurențiale (lupta
concurențială fiind naturală, fiind un modus vivendi, numai excesele fiind prohibite).
Concurența este neloială, nedreaptă (unfair) atunci când se încalcă valorile etice ale
lumii afacerilor, condul de conduită al acesteia, indiferent dacă aceste valori sunt
codificate prin lege sau nu.
Price war (războiul prețurilor)
În doctrina americană, războiul prețurilor se manifestă prin două tipuri de acțiuni:
vânzarea la un preț nerezonabil de scăzut și discriminarea prin preț. Scopul unui război
al prețurilor este de a elimina concurentul folosind o forță economică superioară și este
consecința concurenței pe piață.
- Războiul prețurilor nu este neloial, nici chiar atunci când se ajunge la vânzarea
sub costuri și vânzătorul intenționează să creeze un prejudiciu altui concurent. Războiul
prețurilor este o tactică recunoscută legal de a atrage cumpărătorii, prețul scăzut
prezentat de vânzător reprezentând un element de negociere. Nimic nu obligă
întreprinderea să realizeze profit iar o lege care impune o asemenea obligație ar fi o
invazie a afacerilor private. Războiul prețurilor poate fi justificat de condițiile
economice sau de o situație de urgență. Totuși, războiul prețurilor care are drept unic
scop eliminarea concurentului din afaceri trebuie să fie interzis ca act de concurență
neloială. Lupta paralelă între concurenți pentru a atrage clientul s-a transformat astfel
într-un atac direct al unuia asupra altuia, concurența devenind neloială. Din experiența
practică a rezultat că în urma unui război al prețurilor, ambii concurenți ies vlăguiți, fără
nici un câștig real. Micii întreprinzători au resurse reduse pentru a rezista unei
asemenea lupte, mai ales când atacul vine din partea unui concurent de mare forță
economică;
Vânzarea sub cost

- vânzarea sub cost este în esență un act de concurență neloială, nu unul
monopolist.
- în ceea ce privește legile care interzic vânzarea sub cost, ele sunt legi statale și au
fost adoptate de mai mult de jumătate din statele americane. Scopul lor nu este
61
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap. 2 – pp. 31-32; 47; 61-63
23
întotdeauna clar, însă este cert că nu recunosc ca inamic principal concurența neloială.
De multe ori instanțele le interpretează ca fiind îndreptate împotriva monopolizării.
- legile care interzic vânzarea pot fi grupate în trei categorii: unele interzic
vânzarea făcută cu scopul de a distruge concurența sau a produce prejudicii
concurenților, sau scopul său are ca efect prejudicierea concurenților ori distrugerea
concurenței. Altele interzic vânzarea sub cost având în vedere numai efectul ei. În fine,
ultimele o interzic în mod absolut, fără nici o referire la intenție sau efect. Unele au o
sferă de aplicare generală, la toate mărfurile și chiar servicii, în timp ce altele se aplică
numai la anumite mărfuri.
- a vinde sub cost înseamnă a vinde sub costul actual al produsului și se determină
prin raportare la produsul în cauză. Reducerea prețului trebuie să ia în calcul și
rabaturile de preț acordate de vânzător clienților săi. Aceasta trebuie deosebită de cazul
în care vânzătorul vinde la un preț foarte scăzut, însă totuși cu un profit, situație care nu
este ilicită.
- nu sunt aplicabile aceste legi atunci când vânzarea se face cu bună credință pentru
a răspunde concurenței. Vânzătorul nu trebuie însă să demonstreze că prețul
competitorului său este legal. Totuși, un vânzător nu poate retalia vânzând sub cost,
folosind deci aceeași practică ilicită ca și concurentul său. De aceea, s-a propus să fie
exceptat de la aplicarea legii numai vânzătorul care vinde de bună credință sub cost
pentru a răspunde prețurilor unui competitor care la rândul său, fiind de bună credință
crede că a stabilit prețul în mod legal. Alte cazuri în care legile nu sunt aplicabile sunt
prevăzute în textul lor și sunt de strictă interpretare62.
- unele legi care au interzis vânzarea sub cost în mod absolut au fost declarate
neconstituționale. Numai legile care cer condiția intenției au fost considerate
constituționale. Doctrina consideră și ea că numai vânzarea cu intenția de a elimina
concurentul de pe piață se justifică a fi incriminată ca faptă de concurență neloială63.
Discriminare bazată pe preț (Price discrimination)
În SUA, ea este reglementată prin legi federale care se aplică în general faptelor
monopoliste (secțiunea 2 din Clayton Act; secțiunea 3 din Robinson-Patman Act, care a
modificat Clayton Act). De aceea, mulți doctrinari și instanțele o consideră practică
monopolistă.
Pârâtul în acțiunea în concurență neloială
- pot fi atât persoane fizice, cât și persoane juridice sau asociații de persoane.
Uneori, instanțele au admis să emită ex part injunction, prin care să ceară încetarea
actului, chiar dacă pârâtul nu a fost identificat.
- concurența neloială fiind un delict, părțile participante la faptă răspund în mod
solidar. Reclamantul poate urmări oricare dintre participanți sau pe toți odată,
independent de gradul lor de responsabilitate.
- este faptă de concurență neloială declanșarea unui litigiu numai pentru a perturba
activitatea unui întreprinzător.
- în principiu, atunci când acționează în îndeplinirea mandatului lor, agențiile
statului nu pot fi acuzate în acțiunile în concurență neloială, inclusiv în ceea ce privește
intervenția delictuală în relațiile contractuale (au imunitate).
62
L. Altman, op.cit., vol.1A, Cap. 7 – p. 18
63
L. Altman, op.cit., vol.1A, Cap. 7 – pp.21-22
24
- în cazul în care un producător introduce în circuitul comercial bunuri în asemenea
manieră încât cumpărătorul final va fi înșelat, el răspunde pentru concurență neloială
alături de toți participanții la distribuția acelui produs. El răspunde și dacă putea ști că
dealer-ul a săvârșit un fapt de concurență neloială în legătură cu marfa sa, dacă a sugerat
numai săvârșirea faptei sau dacă trebuia să se aștepte în mod rezonabil că dealer-ul va
săvârși fapta. Însă, producatorul nu este obligat să monitorizeze comportamentul terților
cu care intră în legatură, astfel că el nu are obligația de a refuza să vândă unui detailist
care ar putea săvârși o faptă de concurență neloială cu acele mărfuri. Atât timp cât
producătorul acționează în mod etic și ia toate măsurile uzuale de precauție sau obligă
pe detailist să le ia, nu poate fi atrasă răspunderea sa.
- vânzătorul unui produs este răspunzator pentru actele de concurență neloială ale
furnizorului său, dacă el obține avantaje din activitatea furnizorului. În acest caz, buna
credință a vânzătorului este irelevantă în ceea ce privește încălcarea, dar poate juca un
rol în ceea ce privește despăgubirile. Conform art. 32(2) din Lanham Act, el poate fi
obligat să plătească despăgubiri numai dacă a știut că o marcă este folosită de vânzător
cu scopul de a înșela sau produce confuzie.
- un întreprinzător, indiferent de forma de organizare, este răspunzător pentru
actele ilicite ale angajaților sau agenților săi, dacă aceștia au acționat în îndeplinirea
mandatului.
- dacă cineva acționează ca agent al întreprinzătorului, nu are relevanță că este un
angajat sau un contractant independent. De asemenea, nu are relevanță dacă săvârșește
un act monopolist sau un act de concurență neloială. Pe de altă parte, simplul fapt că
persoana care a acționat ilicit este un administrator sau director al societății, nu este
suficient pentru a atrage răspunderea acesteia. În cazul în care angajatorul ratifica sau
autoriza actele angajatului/agentului sau profita de ele cu știință sau nu dispune
încetarea lor, după ce a fost notificat asupra lor, angajatorul răspunde pentru aceste
acte.64
- în cazul în care angajatorul demonstrează că agentul său s-a angajat în acte de
concurență neloială fără știința angajatorului și că agentul a acționat în afara cadrului
instrucțiunilor date de angajator cu bună credință, răspunderea angajatorului nu este
atrasă.
- toate persoanele care au participat la săvârșirea actului de concurență neloială
sunt ținute răspunzătoare, indiferent de poziția ocupată în cadrul societății. Însă, un
auditor al societății nu ar trebui ținut răspunzător, deoarece în mod normal nu participă
la mecanismul decizional al acesteia. Persoanele din conducerea societății răspund și
dacă au acționat în mod neglijent.
- în cazul în care vânzătorii acționează nu ca niște contractanți independenți, ci ca
niște agenți subordonați ai producătorului, producătorul va fi ținut răspunzător.
- dacă societatea a plătit despăgubiri pentru actul de concurență neloială al
agentului său, ea se poate întoarce ulterior împotriva acestuia, în baza contractului
încheiat cu el și în temeiul obligației de common law de fiduciary duty.
- în ceea ce privește filiala, dacă ea este numai un departament (în fapt) al
societății mame, fără independență economică, societatea mamă este ținută
răspunzătoare pentru actele anticoncurențiale ale filialei.
64
L. Altman, op.cit., vol.4, pp. 71-72
25
4.2. Concurenţa neloială în sistemul de drept român
Noţiunea de concurenţă neloială desemnează, sintetic, acea competiţie economică

purtată între profesioniști sau/şi orice alte persoane care desfăşoară activităţi cu caracter
economic, în care sunt utilizate mijloacele neoneste65.
Reglementarea principală se regăseşte în Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale66:
În art. 2 din Legea nr. 11/1991 concurenţa neloială este definită ca: „orice act sau
fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor,
de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii”.
În continuare, vom proceda la efectuarea unei scurte analize cu privire la actele şi
faptele incriminate ca fiind de concurenţă neloială în Legea nr. 11/1991.
4.2.1. Aspecte şi fapte în dauna altui comerciant concurent

Subminarea organizării interne a concurentului
În această categorie se cuprind următoarele fapte prevăzute de art. 4 al Legii nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale:
- oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent
ori acceptarea unei asemenea oferte (lit. a);
- divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un
comerciant sau un salariat al acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al
respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite (lit.
b);
- oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte
avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca, prin
purtare neloială, să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi
clientela sa, ori pentru a obţine orice alt folos pentru sine sau pentru altă persoană în
dauna unui concurent (lit. f);
- concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţării
unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea
salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale (lit. h).
- atragerea personalului comerciantului concurent.
Acesta poate constitui act de concurenţă neloială în cele două modalităţi prevăzute
de art. 4, lit. a şi h, diferenţa dintre acestea constând în aceea că în textul art. 4, lit. h
sunt prevăzute două scopuri specifice:
-scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clientela comerciantului
lezat
65
A se vedea E. Mihai, op. cit., 229.
66
Legea nr. 11/1991 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 24 din 30 ianuarie 1991. Ulterior a mai fost
modificată şi completată prin Legea concurenţei nr. 21/1996 şi prin Legea nr. 298/2001 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, publicată în Monitorul Oficial nr. 313
din 12 iunie 2001 și prin Legea 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de
procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual
penale, M. Of. nr. 515/14 august 2013.
26
- scopul dezorganizării comerciantului vătămat.
Fără îndoială că principiul libertăţii muncii oferă salariatului posibilitatea de a-şi
schimba locul de muncă după cum consideră ca îi sunt mai bine satisfăcute interesele şi
nu i s-ar putea reproşa că se foloseşte la noul său patron de experienţa acumulată
anterior67. Totuşi, aceste schimbări ale locului de muncă reprezintă una dintre cele mai
frecvente surse de scurgeri de secrete ale afacerilor sau de know-how68.
Va fi calificată conform art. 4, lit. a, fapta comerciantului de a angaja un nou
salariat, cunoscând că acesta se află încă sub efectele contractului de muncă încheiat cu
alt comerciant concurent, chiar dacă şi-a prezentat demisia dar termenul de preaviz nu a
expirat. Noul patron va răspunde pe temei delictual, iar salariatul pe temeiul
contractului de muncă69. În ipoteza reglementată de art. 4, lit. h, este necesar să fie
dovedită existenţa scopului specific prevăzut de acest text. În principiu, comerciantul
concurent nu este responsabil chiar dacă oferă noilor salariaţi condiţii de muncă sau de
remuneraţie mai avantajoase, afară de cazul în care salariile au fost excepţional de
ridicate sau de situaţia în care printr-un anunţ publicat noul patron s-a oferit să suporte
eventualele cheltuieli de judecată şi i-a instigat în acest mod pe salariaţi să-şi părăsească
locul de muncă.
Răspunderea în temeiul dispoziţiilor art. 4, lit. h va fi antrenată în situaţiile în care,
din împrejurările de fapte concrete, se va putea identifica în mod cert prezenţa unuia
dintre cele două scopuri specifice: înfiinţarea unei întreprinderi concurente sau
dezorganizarea activităţii comerciantului lezat. Aceste condiţii s-au considerat
îndeplinite în unele cazuri precum:
- deplasarea masivă a salariaţilor de la un comerciant la concurentul acestuia;
- angajarea unuia sau mai multor salariaţi cu scopul de a deturna clientela
comerciantului pe care l-au părăsit, prin exploatarea cunoştinţelor dobândite de salariaţi
la fostul loc de muncă;
- angajarea unui salariat al unui concurent de către comerciantul care cunoaşte
existenţa clauzei de neconcurenţă din contractul de muncă precedent; dovada
cunoaşterii acestei clauze poate rezulta fie din menţiunea făcută pentru certificatul sau
carnetul de muncă al salariatului, fie din notificarea prin care patronul precedent l-a
avertizat pe noul patron;
- demisia simultană şi în mod necesar concertată a întregului personal al unei
întreprinderi, urmată de angajarea la o altă societate concurentă;
- crearea de către fostul asociat al unei societăţi comerciale, a unei societăţi
concurente şi angajarea în noua societate a cvasitotalităţii salariaţilor primei societăţi;
- creatorul unei noi societăţi realizează primele afaceri cu clienţii fostului său
patron deturnaţi de către salariaţii care au părăsit vechea societate, angajându-se la
aceea nou constituită.
Divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un
respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite (art.
4, lit. b) se distinge de ipoteza reglementată prin art. 4, lit. f prin caracterul secret al
67
Trib. Com. Seine, 16 avril 1964, J.C.P., ed. G., 1964. II, 13834; Com. 9 nov. 1987, D. 1988 com., p. 213.
68
V. Lazăr, Concurența neloială, Ed. Universitară, București, 2008, p54
69
I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial român, vol. II, Ed. Lumina Lex, 1998.
27
informaţiilor dezvăluite. Jurisprudenţa a inclus în secretul de întreprindere orice
procedeu care oferă un interes industrial sau comercial, utilizat de un comerciant şi
păstrat ascuns faţă de concurenţii săi. Nu numai orice invenţie brevetabilă dar
neînregistrată poate constitui un secret, ci şi inovaţiile tehnologice (dozaje, dispozitive,
know-how) dacă sunt secrete de întreprindere.
Coruperea personalului unui comerciant concurent reglementată de art. 4, lit. f se
referă la alte date decât cele care constituie secret de întreprindere în sens strict, de
exemplu la know-how-ul dobândit în serviciul comerciantului lezat, inclusiv tehnicile
de comercializare şi metodele de prospectare a pieţei (de exemplu, metodele de
rezervare utilizate de agenţiile companiilor de transporturi aeriene sau de turism şi
programele informatice utilizate în acest scop). Pentru aplicarea textului art. 4, lit. f este
necesară dovada că darurile sau alte avantaje au fost solicitate, promise ori oferite sau
au fost deja primite înainte de divulgarea datelor70.
Subminarea activităţii comerciale a concurentului
Se poate realiza în următoarele modalităţi:
-Denigrarea prevăzută de art. 4, lit. e, constând în comunicarea sau răspândirea,
chiar făcută confidenţial, de către un comerciant, de afirmaţii mincinoase asupra unui
concurent sau asupra mărfurilor/ serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului
mers al întreprinderii concurente.
-Deturnarea clientelei unui comerciant, prin folosirea legăturilor stabilite cu
această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant (art. 4, lit. g).
-Confuziunea (art. 5, lit. a)71 care constituie infracţiune de concurenţă neloială dacă
se materializează în folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să
producă confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant.
- Folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări sau a altor
informații confidențiale în legatură cu acestea, transmise autorităților competente în
scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor farmaceutice ori a
produselor chimice destinate agriculturii, care conțin compusi chimici noi (art 5 lit b.).
- divulgarea, achiziționarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, ca
rezultat al unei acțiuni de spionaj comercial ori industrial, dacă prin aceasta sunt
afectate interesele sau activitatea unei persoane juridice (art. 5, lit. c).
- divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane împuternicite de
detinătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fața autorităților publice ori
a instituțiilor publice, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei
persoane juridice (art. 5, lit. d).
- folosirea de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (1) din Codul
penal (funcționari publici) a secretelor comerciale de care a luat cunoștință în
exercitarea atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau
activitatea unei persoane juridice (art. 5, lit. e).
- producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare
ori vânzarea unor mărfuri sau servicii purtând mențiuni false privind brevetele de
invenții, brevetele pentru soiuri de plante, mărcile, indicațiile geografice, desenele ori
modelele industriale, topografiile de produse semiconductoare, alte tipuri de proprietate
70
71
Art. 5 al Legii 11/1991 a fost modificat prin Legea 187/2012 privind punerea în aplicare a Codului penal
28
intelectuală, cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul vitrinelor sau cel vestimentar
al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea, originea și caracteristicile
mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în
scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari (art. 5, lit. f).
Denigrarea (art. 4, lit. e) constă în discreditarea de către un comerciant a persoanei
sau activităţii comerciale a altui comerciant concurent prin comunicarea sau răspândirea
de afirmaţii mincinoase asupra comerciantului sau a mărfurilor acestuia. Fapta poate fi
săvârşită atât prin afirmaţii publice cât şi prin comunicare confidenţială. În cea de a
doua ipoteză, comunicarea confidenţială este considerată act de concurenţă neloială
numai dacă autorul a ştiut, în momentul comunicării, că afirmaţiile nu corespund
realităţii72.
Conţinutul afirmaţiilor mincinoase trebuie să fie de natură a prejudicia comerţul
concurentului, în sensul de a îndepărta clientela acelui comerciant 73. Defăimarea poate
viza şi un grup de concurenţi sau o întreagă profesiune (farmacişti, agenţi de asigurări
etc.)
Jurisprudenţa italiană a decis că este admisibilă o critică obiectivă a produselor
altui comerciant, dar nu şi o critică inspirată de un interes personal, pentru promovarea
propriilor produse concurente. De asemenea, anterior noilor reglementări cu privire la
publicitatea comparativă, jurisprudenţa franceză a decis că este permis dreptul la critica
unui produs, cu condiţia ca critica să fie obiectivă şi ponderată şi să nu permită
identificarea unui concurent determinat. În ce priveşte comparaţia fantezistă, ea nu
poate fi considerată ca o denigrare datorită stilului umoristic în care se prezintă.
Publicitatea comparativă, chiar fondată pe date exacte, a fost mult timp considerată
de jurisprudenţa franceză o denigrare. Legea nr. 92-60 din 18 ian. 1992 privind protecţia
consumatorilor a reglementat publicitatea comparativă, care emană de la un comerciant
producător sau distribuitor de produse sau de servicii. Nu se încadrează în publicitatea
comparativă, adică studiile comparative realizate de organisme independente,
publicitatea necomercială şi comparaţia efectuată fără desemnarea concurentului (de
genul: „alţi detergenţi” sau „vechiul detergent”). Astfel, s-a considerat că nu poate fi
identificat concurentul în următoarele situaţii:
- difuzarea prospectului unei maşini de spălat în cuprinsul căruia se afirmă că
maşinile de spălat cu rotaţie într-un singur sens utilizează un procedeu perimat;
- punerea în gardă a bolnavilor cardiaci contra cafelei obţinute de către un fabricant
de cafea decofeinizată;
-comparaţia între preţul produselor oferite de autorul anunţului publicitar şi
preţurile practicate în general în Franţa.
Publicitatea comparativă este, în principiu, permisă în unele ţări (S.U.A., Marea
Britanie, Irlanda, Canada, Ţările Scandinave, Olanda şi Elveţia) şi interzisă în alte ţări
(Germania, Austria, Belgia, Spania, Italia şi Luxemburg). Chiar şi în ţările în care este
permisă, publicitatea comparativă este puţin utilizată: sub 10% în Statele Unite, 2% în
Marea Britanie şi în Danemarca, sub 1% în Olanda etc. În acelaşi timp, publicitatea
comparativă constituie o sursă importantă de procese judiciare: în SUA, o treime din
72
73
O. Căpăţână, op. cit., p. 13.
29
totalul contenciosului privind publicitatea; în Elveţia, 15% din totalul proceselor în
acest domeniu.
Pentru a fi ilicită, publicitatea comparativă trebuie să îndeplinească trei categorii de
condiţii:
1. cele privind, în general, orice publicitate;
2. cele privind bunurile sau serviciile comparate si
3. cele privind criteriile comparaţiei.
Conform primei categorii de condiţii:
Publicitatea trebuie sa fie loială şi veridică, să nu urmărească nici inducerea în
eroare a consumatorului, nici punerea într-o lumină nefavorabilă a altei mărci74.
Înainte de orice difuzare a anunţului comparativ, el trebuie să fie comunicat celor
vizaţi pentru a le permite acestora fie să riposteze fie să se adreseze justiţiei.
Publicitatea comparativă trebuie să conţină date exacte şi verificabile iar autorul să
fie în măsură de a face dovada afirmaţiilor (şi nu aluzivă, vagă, insinuantă).
Comparaţia trebuie să se menţină în limitele obiectivităţii, bazându-se pe elemente
măsurabile şi nu pe aprecieri subiective cum sunt gustul, aroma, ori mirosul. Astfel s-a
decis că este obiectivă o comparaţie între preţuri, dacă ele sunt exacte, dar nu este
suficientă exactitatea dacă nu este prezentă şi obiectivitatea.
Suportul material al textului publicitar comparativ să nu fie ambalajele, facturile,
titlurile de transport, cecurile bancare, biletele de spectacole etc.
Condiţiile privind bunurile sau serviciile comparate se referă la:
Natura bunurilor şi serviciilor comparate, care trebuie să fie aceeaşi, pentru ca
bunurile să poată fi, în conştiinţa consumatorului, înlocuibile unele prin altele. Dacă
termenul de comparaţie este preţul, bunurile comparate trebuie să fie identice.
În cazul bunurilor care beneficiază de denumire de origine controlată, bunurile
comparate trebuie să aibă aceeaşi denumire. Astfel, de exemplu, nu este permisă
comparaţia între un vin de Bordeaux şi un vin de Burgundia, nici între un produs cu
denumire controlată şi un altul care nu poseda asemenea calitate.
Bunurile sau serviciile să fie efectiv disponibile pe piaţă. Condiţiile privind
criteriile comparaţiei diferă după cum se compară caracteristicile bunurilor sau se
compară preţurile.
Dacă se compară caracteristicile bunurilor:
-trebuie să fie comparate cel puţin două caracteristici;
-caracteristicile comparate trebuie să fie esenţiale, semnificative şi controlabile75.
Atunci când criteriul comparaţiei sunt preţurile produselor sau tarifele serviciilor,
trebuie să fie respectate următoarele condiţii:
- produsele comparate trebuie să fie identice (de exemplu, aceeaşi sticlă de Coca-
Cola);
- aceste produse trebuie să fie vândute în aceleaşi condiţii (de exemplu nu pot fi
comparate preţurile dintr-un supermagazin cu cele dintr-o băcănie);
- să se precizeze durata de timp în care autorul anunţului va menţine preţul
propriilor produse.

74
O. Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale – concurenţa neloială pe piaţa internă şi internaţională, vol. II,
75
Ed. Lumina Lex, 1996.

30
Obiectul denigrării poate fi persoana comerciantului concurent sau întreprinderea
ori produsele acesteia. În cazul denigrării persoanei, afirmaţiile pot privi:
-incompetenţa profesională sau onorabilitatea comerciantului;
-situaţia financiară a comerciantului, care nu-şi achită facturile;
-trăsăturile personalităţii comerciantului fără legătură directă cu activitatea sa
comercială, cum sunt: religia, sentimentele sale pretins antisemite, naţionalitatea, rasa
comerciantului sau a clienţilor săi.
În cazul denigrării întreprinderii sau a produselor acesteia, afirmaţiile se pot referi
la:
- însăşi întreprinderea concurentă, în sensul că „are o situație financiară precară”
sau că nu este „serioasă”;
- calitatea produselor acesteia, preţul acestor produse („mai scumpe dar mai puţin
bune”), calitatea sau tariful serviciilor etc.
Mijloacele utilizate pentru denigrare pot fi afirmaţii publice sau comunicări
confidenţiale. În cazul comunicărilor confidenţiale, răspunderea juridică poate fi
stabilită numai dacă se dovedeşte că autorul ştia că afirmaţiile sunt mincinoase.
Afirmaţiile publice mincinoase pot fi prezentate în două moduri:
-nominalizând victima denigrării;
-nenominalizând comerciantul concurent denigrat, dar permiţând identificarea lui
certă şi cu uşurinţă.
În ambele situaţii răspunderea autorului faptei este antrenată indiferent dacă el
cunoştea sau ignora caracterul mincinos al afirmaţiilor.
Mijloacele de realizare a publicităţii denigrării pot fi foarte variate: ziar, afiş,
prospect, catalog, reclamă la radio sau la televiziune, corespondenţă poştală adresată
clienţilor sau personalului comerciantului concurent etc76.
Deturnarea clientelei unui comerciant constituie faptă de concurenţă neloială,

conform prevederilor art. 4, lit. g Legea 11/1991 numai dacă se realizează prin folosirea
legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel
comerciant şi dacă rezultatul s-a produs. Pentru stabilirea răspunderii juridice a
autorului este necesară dovada intenţiei sale clar orientată spre deturnarea de la fostul
patron a clientelei cu care autorul a stabilit relaţii în perioada anterioară şi faţă de care el
continua să se comporte ca şi când ar fi rămas în serviciul fostului patron.
Manoperele de captare a clientelei, oricum s-ar manifesta ele trebuie să fie
temeinic dovedite. De aceea nu este aplicabil textul art. 4, lit. g în cazul orientării
spontane a clientelei spre alt comerciant determinată de aprecierea calităţilor personale
ale acestuia sau de legătura de rudenie sau de prietenie cu acesta77.
Confuziunea (art. 5, lit. a) constituie infracţiune de concurenţă neloială şi constă în

folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele
folosite legitim de alt comerciant.
Pentru antrenarea răspunderii penale în temeiul textului citat este necesar să fie
cumulativ îndeplinite următoarele condiţii;
76
V. Lazăr, Concurența neloială, Ed. Universitară, București, 2008, p.76
77
Y. Eminescu, Concurenţa neleală – drept român şi comparat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995.
31
1) să fie întrebuinţată o firmă, emblemă sau a unui ambalaj de natura să producă
confuzie cu cele folosite legitim de alt comerciant;
2) firma, emblema sau ambalajul să fi fost dobândite anterior în mod legitim, ca
elemente ale fondului de comerţ, de către un alt comerciant, prin înregistrare în
Registrul Comerţului sau prin înregistrare ca marcă de fabrică sau de comerţ.
Întreprinderea ce se pretinde că a fost uzurpată trebuie să fie originală, în sensul de
a nu se limita la o desemnare generică a unei activităţi sau a unui produs, cum ar fi, de
exemplu, „electromecanic”, „bioestetician”, „pizza” etc. Oficiul Registrului Comerţului
trebuie să refuze înscrierea unei întreprinderi care, fără a introduce elemente de
deosebire poate produce confuzie cu alte întreprinderi înregistrate. Deosebirea este
pretinsă numai în cadrul aceluiaşi registru judeţean al comerţului78.
Conform dispoziţiilor art. 40 al Legii nr. 26/1990, nici o firmă nu va putea
cuprinde o denumire întrebuinţată de profesioniștii din sectorul public, dar aplicarea
acestei norme este dificilă în absenţa unei definiţii a „profesioniștilor din sectorul
public”.
Pe de altă parte, orice emblemă va trebui să se deosebească de emblemele înscrise
în acelaşi registru al comerţului, pentru acelaşi fel de comerţ, precum şi emblemele altor
profesioniști de pe piaţa unde comerciantul îşi desfăşoară activitatea (art. 43, alin. 1 din
Legea nr. 26/1990). Prin definiţie, emblema deosebeşte un comerciant „de altul de
acelaşi gen” (art. 30, alin. 2 din Legea nr. 26/1990).
În ce priveşte ambalajele, dacă nu se confundă cu semnul distinctiv sau cu
desemnarea specială, pentru a fi considerate ca înregistrate, legitimitatea drepturilor
comerciantului vătămat va fi apreciată exclusiv pe baza uzului statornic şi public,
independent de orice altă formalitate.
3) modul de folosire a firmei, emblemei sau ambalajului să fie de natură a produce
în mintea consumatorului o confuzie între cei doi profesioniști sau între produsele
acestora. Dincolo de simpla identitate, posibilitatea confuziei se apreciază în fiecare caz
concret. În această apreciere nu trebuie să se ţină seama în primul rând de detalii, ci mai
ales de impresia de ansamblu, pentru că percepţia consumatorului numai pe aceasta o va
reţine.
Pentru ca această confuzie să fie consecinţa unei fapte de concurenţă neloială, este
necesar să existe acelaşi fel de comerţ exercitat de doi profesionisti sub emblema
litigioasă, căci atunci când obiectul lor va fi deosebit, concurenţa va fi imposibilă chiar
când asemănarea între cele două embleme ar fi perfectă.
4) autorul faptei trebuie să fie un comerciant înregistrat ca atare. Concluzia se
desprinde din sintagma „alt comerciant” cuprinsă în finalul textului art. 5, lit. a. În
consecinţă nu va fi aplicabilă această normă legală în cazul confuziunii între o firmă
comercială şi denumirea unei persoane juridice fără scop lucrativ.
5) Fapta constituie infracţiune numai dacă este comisă cu intenţie. În lipsa acestui
element constitutiv, comerciantul lezat dispune de acţiunea civilă pentru încetarea
uzurpării.
Falsele indicaţii (art. 5, lit. f). Constituie infracţiune de concurenţă neloială

„producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare ori
78
S. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All, Bucureşti, 1998.
32
vânzarea unor mărfuri sau servicii purtând mențiuni false privind brevetele de invenții,
brevetele pentru soiuri de plante, mărcile, indicațiile geografice, desenele ori modelele
industriale, topografiile de produse semiconductoare, alte tipuri de proprietate
al personalului, mijloacele publicitare și altele asemenea, originea și caracteristicile
mărfurilor, precum și cu privire la numele producătorului sau al comerciantului, în
scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari”. Prin menţiuni
false asupra originii mărfurilor se înţelege orice indicaţii de natură a face să se creadă că
mărfurile au fost produse într-o anumită localitate, într-un anumit teritoriu sau într-un
anumit stat.
Nu se socoteşte menţiune falsă asupra originii mărfurilor denumirea unui produs al
cărui nume a devenit generic şi indică în comerţ numai natura lui, afară de cazul în care
denumirea este însoţită de o menţiune care ar putea face să se creadă că are acea origine,
cum sunt, de exemplu: salamul de Sibiu, brânza de Brăila, muştarul de Dijon, apa de
Colonia etc.
Denumirile de origine sunt menite să individualizeze un produs ale cărui calităţi
sunt datorate mediului geografic alcătuit din factori naturali şi umani (de ex. vin de
Cotnari, ţuică de Turţ, caş de Năsal, vin de Champagne etc.).
Indicaţiile de provenienţă sunt simple informaţii asupra locului unde a fost realizat
produsul.
Protecţia internaţională a denumirilor de origine şi a indicaţiilor de provenienţă
este asigurată prin Convenţia Uniunii de la Paris pentru protecţia industrială (1883)
modificată de mai multe ori (cel mai recent Stokholm 1979) și prin Aranjamentul de la
Madrid (1891) revizuit de mai multe ori (ultima oară în 1967 la Stokholm). Acorduri
bilaterale cu acelaşi scop au fost încheiate între unele state, cum este de exemplu, cel
încheiat în 1971 între Franţa şi Statele Unite ale Americii referitor la protecţia în Franţa
a denumirilor „Bourbon” şi „Bourbon Whiskey” şi în Statele Unite a denumirilor
„Cognac”, „Armagnac” şi „Calvados”.
Fapta prevăzută de art. 5, lit. f constituie infracţiune numai dacă este săvârşită cu
intenţie – orientată în scopul inducerii în eroare a altor profesionisti sau a
consumatorilor. Uneori această intenţie este disimulată în termeni ca: „gen”, „tip” etc.
fără a preciza veritabila origine a produsului.
Folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a

necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete în legătură cu acestea,
transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii autorizaţiilor de comercializare a
produselor farmaceutice sau a produselor chimice destinate agriculturii, care conţin
compuşi chimici noi constituie infracţiunea de concurenţă neloială potrivit art. 5, lit. b
din Legea nr. 11/1991.
Textul de lege incriminează obţinerea rezultatelor unor experimente obţinute
printr-un efort considerabil sau a unor informaţii secrete despre aceste rezultate şi
folosirea lor în scop comercial, deşi ele erau transmise autorităţilor competente pentru a
se obţine autorizaţiile de comercializare. Obiectul acestor autorizaţii de comercializare îl
constituie produsele farmaceutice sau produsele chimice destinate agriculturii, iar
compuşii chimici sunt nou descoperiţi.
33
Autorităţile competente care divulgă informaţii de genul celor menţionate
săvârşesc infracţiunea de concurenţă neloială (art.5, lit. d). Dacă dezvăluirea acestor
informaţii a fost necesară pentru protecţia populaţiei sau dacă s-au luat măsuri pentru a
se asigura că informaţiile sunt protejate contra exploatării neloiale în comerţ, aceste
autorităţi nu mai cad sub incidenţa articolului mai sus menţionat.
Divulgarea, achizitionarea sau utilizarea secretului comercial de către terți, ca
rezultat al unei acțiuni de spionaj comercial ori industrial, dacă prin aceasta sunt
afectate interesele sau activitatea unei persoane juridice (art. 5, lit. c). Subiecţii acestei
infracţiuni sunt terţii, care printr-o acţiune de spionaj comercial sau industrial
achiziţionează, utilizează şi divulgă un secret comercial, fără a avea consimţământul
deţinătorului legitim al acestui secret comercial79.
Folosirea de către o persoană dintre cele prevazute la art. 175 alin. (1) din Codul
penal (funcționari publici) a secretelor comerciale de care a luat cunoștință în
exercitarea atribuțiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau
activitatea unei persoane juridice este incriminată de Legea nr. 11/1991, prin art. 5, lit.
e, ca infracţiune de concurenţă neloială. Subiecţii acestei infracţiuni sunt acele persoane
din autoritatea publică ce divulgă sau folosesc în interes propriu un secret comercial.
Intră tot sub incidenţa acestui act normativ şi persoanele care au fost împuternicite de
deţinătorii legitimi ai unor secrete comerciale pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor
publice, însă ei au divulgat sau au folosit în interes propriu respectivul secret.
4.2.2. Exercitarea activităţii comerciale contrar uzanţelor cinstite. Metode

nepermise de stimulare a vânzării sau prestărilor de servicii care împiedică libera
concurenţă80
Metoda „bulgăre de zăpadă”
Conform dispoziţiilor art. 4, lit. c din Legea nr. 11/1991, constituie contravenţie
încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau
executarea unei prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor
cumpărători, cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare. Metoda
denumită uzual „bulgăre de zăpadă” constă în promisiunea comerciantului de a preda
marfa sau de a executa prestaţii la un preţ sau tarif inferior celui practicat în mod curent,
în schimbul obligaţiei asumate de clientul consumator de a procura pentru comerciant
alţi clienţi. Atunci când aceştia din urmă se prezintă şi, la rândul lor se obligă, în
aceleaşi condiţii, să aducă noi clienţi, cumpărătorul iniţial îşi primeşte avantajul scontat.
Astfel, jurisprudenţa franceză a decis că reprezintă o vânzare tip „bulgăre de zăpadă”
atunci când se oferă nouă perechi de ciorapi la un preţ interesant oricărei cliente care
furnizează trei comenzi similare ale altor consumatoare. Nu are nici o relevanţă că,
consumatorul are alegerea între două preţuri, unul redus dacă procură şi alţi clienţi şi
celălalt normal. Procedeul este neonest şi prejudiciază deopotrivă pe ceilalţi
79
V. Lazăr, Concurența neloială, Ed. Universitară, București, 2008, p. 65
80
De menţionat faptul că înainte de modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale prin Legea nr. 298 din 7 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 313 din
12 iunie 2001, în textul Legii nr. 11/1991, la art. 4, lit. e, era sancţionată drept contravenţie „încheierea de
contracte prin care cumpărătorul ar urma să primească un premiu, care depinde exclusiv de o tragere la sorţi sau
de hazard”.
34
profesioniști ca şi pe consumatori, insuflându-le iluzia că astfel ar dobândi mărfuri sau
alte servicii în condiţii avantajoase.
Pentru a înţelege mai corect mecanismul, vom ilustra un exemplu. Un comerciant
care vinde stilouri predă unui cumpărător şase bonuri, fiecare reprezentând 1/6 din
preţul curent al unui stilou. Înainte de a-şi primi stiloul, cumpărătorul trebuie să plaseze
cinci din cele şase bonuri, altor consumatori şi să predea comerciantului lista
acceptanţilor. Fiecare dintre cei cinci acceptanţi trebuie să se prezinte la vânzător şi să
accepte, la rândul său, să preia alte cinci bonuri pe care să le plaseze după acelaşi
sistem. În momentul în care fiecare dintre noii 25 de acceptanţi a prezentat lista
persoanelor la care a plasat bonurile, primul consumator îşi primeşte stiloul la a şasea
parte din preţul curent.
La prima vedere acest procedeu poate crea iluzia ca ar fi avantajos pentru un
consumator care, plasând cele cinci bonuri, primeşte stiloul în schimbul unei sume
reprezentând o şesime din preţul lui. O analiză mai atentă relevă însă atât
imposibilitatea consumatorului dintr-o etapă ulterioară celei iniţiale de a plasa bonurile
cât şi imposibilitatea comerciantului de a onora toate comenzile la preţul diminuat.
Astfel, în prima etapă, consumatorul îşi primeşte obiectul râvnit dacă alte 30 de
persoane (cele cinci recrutate de el plus cele 25 recrutate de primele cinci) au acceptat
să cumpere produsul şi să recruteze fiecare încă cinci noi aderenţi. În cea de a doua
etapă, pentru ca primii cinci acceptanţi să dobândească la preţ redus obiectul, numărul
clienţilor ce trebuie să fie atins în total, împreună cu ei, este de 155 de persoane. Pentru
ca fiecare din cei 25 de clienţi din etapa a III-a să-şi primească avantajul scontat,
numărul total al noilor clienţi (fără a-i socoti şi pe cei 25), trebuie să fi atins cifra de 750
persoane. În cea de IX-a etapă, numărul consumatorilor acceptanţi se ridică la două
milioane. Aşadar, este evident că foarte rapid se ajunge fie la imposibilitatea de a mai
găsi clienţi, fie la imposibilitatea pentru comerciant de a satisface, la preţul redus, toate
cererile. Avantajul scontat de consumatori se vădeşte iluzoriu, dar scopul
comerciantului, de a capta clientela concurentului său, a fost atins în paguba altor
profesionisti. De aceea, jurisprudenţa a calificat acest procedeu, bazat pe sistemul
piramidal, ca o escrocherie prin care comerciantul îşi însuşeşte un profit ilicit uzând de
mijloace frauduloase.
Profesioniștii care practică această metodă nu se pot camufla în spatele unei
pseudo-reţele de franciză81 pentru că îi trădează sistemul piramidal în care beneficiile
sunt în exclusivitate rezultatul recrutării de noi consumatori de către consumatorii atraşi.
Falsa publicitate
Constituie contravenţie, potrivit art. 4, lit. d din Legea nr. 11/1991, comunicarea
sau răspândirea în public, de către un comerciant, de afirmaţii asupra întreprinderii sale
sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de favoare în
dauna unor concurenţi.
Din textul citat rezultă că fapta constă în prezentarea propriei activităţi într-o
lumină favorabilă, fără ca aceasta să corespundă realităţilor, exagerând intenţionat
81
Ordonanţa nr. 52 din 28 august 1997 privind regimul juridic al francizei a fost publicată în Monitorul Oficial
nr. 224 din 30 august 1997, fiind republicată în Monitorul Oficial nr. 180 din 14 mai 1998 şi aprobată prin
Legea nr. 79 din 9 aprilie 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 13 aprilie 1998.
35
realizările sau ascunzând cu bună ştiinţă eşecurile, cu scopul de a induce în eroare
partenerii comerciali sau consumatorii şi de a-şi crea o situaţie de favoare în dauna altor
concurenţi82. Vom ilustra cu un exemplu: afirmaţia unui ziar că are cel mai mare tiraj
dintre ziare, dacă este inexactă în fapt, constituie un act de concurenţă ilicită. În timp ce
fapta unui comerciant, de a exagera, chiar fără ruşine, calităţile produselor sale sau
rezultatele exploatării sale nu poate să dea naştere la obligaţiune civilă în folosul
terţilor, nu e tot astfel când afirmaţiile inexacte poartă asupra unui fapt precis, de care
un concurent determinat are dreptul exclusiv să se prevaleze şi pe care publicul nu-l
poate controla. În acest caz, comerciantul îşi atribuie în mod fals un avantaj care face
parte din averea comercială a concurentului său.
Modalităţi de prezentare a falsei publicităţi
Cea mai uzuală modalitate de prezentare a falsei publicităţi este mesajul scris sau
oral, publicat în presă sau afişat pe ziduri şi panouri sau difuzat pe calea undelor la radio
sau la televiziune. Ea poate fi realizată însă şi cu alţi suporţi: cataloage, liste de bucate
(meniuri), ambalaje, sacoşe, inscripţii pe articole vestimentare, ghiduri turistice sau
automobilistice etc. De asemenea, publicitatea poate fi realizată chiar prin modul de
alcătuire a etichetei obligatorii ataşată produsului sau prin formularul de contract tip
difuzat.
Publicitatea pur orală făcută pe străzi, în pieţe sau bâlciuri poate de asemenea să
atragă aplicarea dispoziţiilor art. 4, lit. d a Legii nr. 11/1991. Aşadar, toate mijloacele de
exprimare a reclamei sunt vizate de această normă legală, atât textele scrise cât şi
mesajele orale sau cele transmise publicului prin intermediul unei fotografii, a unui
desen prin muzică sau prin zgomot.
Practica judiciară a considerat că s-a comis o falsă publicitate chiar şi prin
reticenţă:
-în cazul unei societăţi care a expus spre vânzare aparate telefonice omiţând să
indice că acestea nu sunt agreate de serviciul de poştă şi telecomunicaţii şi în consecinţă
nu vor putea fi utilizate în această reţea;
-în cazul altei societăţi care a expus spre vânzare, la preţuri atrăgătoare, pneuri de
automobil fără sa indice că sunt de ocazie şi au fost reşapate.
Impresia falsă poate fi creată prin utilizarea unei mari diversităţi de mijloace:
a) inserarea într-un mesaj publicitar a unor menţiuni restrictive sau contradictorii
cu caractere tipografice minuscule disimulate abil de menţiunile atractive prezentate cu
caractere tipografice mult mai mari sau utilizarea incorectă, în acelaşi scop de
disimulare, a asteriscului de trimitere la clauzele restrictive;
b) reproducerea unor imagini sugestive înşelătoare pe suportul publicitar;
c) utilizarea improprie a unor termeni sugestivi cum sunt: „la prima mână” (deşi
obiectul la care se referă publicitatea a cunoscut mai mulţi posesori succesivi) sau
„natural” (deşi produsul a suferit un proces de prelucrare industrială) sau „croitorie”
(deşi obiectele vestimentare la care se referă au fost confecţionate în serie);
d) revendicarea unor calificative neatribuite legal (de exemplu numărul de stele în
cazul hotelului sau al restaurantului).
Aprecierea caracterului fals al publicităţii

82
I. Turcu, op. cit
36
Falsitatea mesajului publicitar poate fi analizată sub două aspecte:
a) după conţinutul mesajului;
b) după destinatarul mesajului.
a) Ţinând cont de conţinutul mesajului, falsa publicitate trebuie să fie delimitată în
raport cu publicitatea care poate induce în eroare cât şi faţă de publicitatea optimistă sau
umoristică. Este fără îndoială falsă o publicitate care atribuie unui produs o altă
compoziţie decât cea reală sau o însuşire pe care nu o posedă. Este de natură a induce în
eroare o publicitate care poate genera o înţelegere greşită sau echivocă a mesajului.
Uneori enormitatea falsei publicităţi este atât de vădită încât nu-l poate deruta pe
consumatorul mijlociu (de exemplu afirmaţia potrivit căreia o anumită baterie nu se
uzează decât prin utilizare, deşi însuşi fabricantul menţionează pe produs o dată limită
pentru punerea lui în funcţiune) şi într-o asemenea situaţie se apreciază că nu există
răspundere juridică pentru falsă publicitate. Pentru aceleaşi considerente, publicitatea
optimistă sau umoristică, dacă păstrează o anumită măsură, nu este considerată ca falsă
publicitate. Într-un spot televizat, care făcea reclama unei valize, aceasta era utilizată ca
minge de fotbal, dar rolul jucătorilor era interpretat de câteva buldozere, întregul
spectacol urmărind să sugereze soliditatea valizei. Tribunalul din Paris l-a condamnat
pentru publicitate înşelătoare pe autorul anunţului, considerând că turnarea filmului a
necesitat utilizarea mai multor valize, înlocuite pe măsură ce erau distruse. Curtea de
Apel Paris a infirmat această hotărâre, considerând că „demonstraţia” nu putea păcăli pe
nimeni, filmul oferind un spectacol imaginar, fără pretenţii de experienţă ştiinţifică, în
plină ficţiune şi în afara hotarelor realităţii. Curtea de Casaţie, prin decizia pronunţată la
21 mai 1984, respingând recursul, a interpretat norma legală aplicabilă în sensul că
aceasta nu interzice o publicitate hiperbolică, realizată prin parodie sau emfază, care nu
poate înşela pe nimeni.
b) Luând în considerare destinatarul mesajului publicitar, aprecierea caracterului
înşelător se poate face fie în raport de consumatorul mijlociu considerat in abstracto fie
în raport de destinatarul concret. Dacă mesajul publicitar se adresează publicului în
general, aprecierea riscului de înşelăciune, de inducere în eroare se face in abstracto în
raport de psihologia consumatorului mijlociu, dotat cu inteligenţă şi atenţie normale şi
cu un minimum de spirit critic. Dacă mesajul se adresează unui public determinat,
aprecierea se va efectua in concreto, ţinându-se seama de capacitatea acelei categorii
sociale căreia ii este adresat. De exemplu, în cazul unui mesaj publicitar prezentat pe
panouri amplasate pe autostradă s-a apreciat că el este destinat automobiliştilor şi de
aceea trebuie să poată fi citit de la distanţă şi rapid. Dacă informaţii esenţiale sau
contradictorii sunt scrise cu caractere prea mici, ele nu vor putea fi percepute odată cu
restul mesajului şi există riscul inducerii în eroare. Tot astfel, dacă publicitatea se
adresează numai unor profesionişti, posibilitatea de inducere în eroare va fi mai redusă
pentru că acest public este mai prevenit şi mai puţin vulnerabil.
Conţinutul fals la care se raportează publicitatea înşelătoare
Falsa publicitate se poate referi, prin conţinutul ei, la:
a) însuşi bunul sau serviciul propus;
b) preţul şi condiţiile de vânzare;
c) avantajul sau rezultatele promise sau scontate;
37
d) fabricanţi, distribuitori sau prestatori83.
a) Publicitatea falsă cu privire la însuşi bunul sau serviciul propus poate privi:
 însăşi existența bunului sau a serviciului;
 natura bunului sau a serviciului;
 compoziţia produsului;
 calităţile substanţiale ale produsului;
 controale pretinse a fi fost efectuate asupra produsului;
 cantitatea produsului oferit;
 modul şi data fabricaţiei;
 originea produsului;
 condiţiile de utilizare.
b) Publicitatea falsă cu privire la preţ şi la condiţiile de vânzare se poate exprima

în:
 vânzarea produselor la preţuri superioare celor care sunt prezentate în prospectele
publicitare;
 prezentarea de sloganuri publicitare false cu privire la pretinse avantaje oferite
cumpărătorilor;
 publicarea unei garanţii de „x” ani pentru cumpărarea unui obiect de folosinţă
îndelungată, deşi în realitate garanţia este acordată condiţionat de plata unui
supliment de preţ;
 publicarea de informaţii false cu privire la condiţiile de plată sau de credit;
 inserarea în anunţurile publicitare a unor motive de punere în vânzare care ar
sugera în mod fals că vânzătorul este dispus să accepte un preţ redus.
c) Publicitatea falsă cu privire la avantajele sau rezultatele promise sau scontate

poate consta în:
 promisiuni neonorate;
 rezultate promise cu exagerare;
 atribuirea unor virtuţi inexistente unui produs;
 prezentarea de false mărturii despre satisfacţia oferită de un produs.
d) Falsa publicitate cu privire la fabricanţi, distribuitori sau prestatori se poate

manifesta prin:
 vânzarea unui produs de o marcă diferită decât cea anunţată;
 erijarea unui distribuitor în postură de producător;
 autoatribuirea unor calităţi inexistente ca: distribuitor agreat de un anumit
producător, posesor al unei diplome inexistente, „expert”, „cel mai dinamic grup
comercial”, „ziarul cu cele mai multe exemplare vândute” sau „unicul aperitiv
natural” etc.
83
I. Turcu, op. cit., p.97
38
§3. Răspunderea pentru actele şi faptele de concurenţă neloială reglementată
de legea nr. 11/1991
Răspunderea civilă
Mijloace de drept civil cu caracter nepatrimonial.
Acţiunea pentru încetarea concurenţei neloiale
Acţiunea aparţine comerciantului vătămat moral prin faptele sau actele de
concurenţă neloială. Acțiunile izvorând dintr-un act de concurență neloială sunt de
competența tribunalului locului săvârșirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găsește
sediul pârâtului; în lipsa unui sediu este competent tribunalul domiciliului pârâtului (art.
7 al Legii 11/1990)84.
Prin acţiune se poate cere:
• încetarea faptelor sau actelor de concurenţă neloială;
• desfiinţarea actelor de concurență neloială (convenţii, contracte, acorduri,
învoieli, înţelegeri, aranjamente, protocoale);
• stabilirea existenţei daunelor morale şi acordarea de despăgubiri pentru acestea;
• sechestrarea mărfurilor cu false indicaţii de provenienţă; distrugerea falselor
menţiuni;
• vânzarea mărfii după îndepărtarea falselor menţiuni pentru acoperirea daunelor
morale;
• publicarea hotărârii judecătoreşti, în presă, pe cheltuiala făptuitorului.
Mijloace de drept civil cu caracter patrimonial.

Acţiunea pentru daune patrimoniale
Acţiunea aparţine celui care a suferit prejudiciul material şi are ca obiect obligarea
făptuitorului la plata despăgubirii pentru daunele pricinuite. Instanţa competentă se
stabileşte conform prevederilor art. 7 al aceleaşi legi.
Prin acţiune se pot pretinde despăgubiri atât pentru paguba efectivă cât şi pentru
beneficiul nerealizat.
Obligaţia de reparare a prejudiciului se stabileşte după normele specifice
obligaţiilor comerciale. Instanţa poate obliga publicarea hotărârii, în presă, pe cheltuiala
făptuitorului.
Dacă fapta cauzatoare de pagube a fost săvârşită de un salariat în cursul exercitării
atribuţiilor sale de serviciu, comerciantul va răspunde solidar cu salariatul pentru
pagubele pricinuite, afară de cazul în care va putea dovedi că, potrivit uzanţelor, nu era
în măsură să prevină comiterea faptei. Dacă autorul faptei are calitatea de administrator
sau reprezentant al societăţii comerciale, răspunderea societăţii va fi solidară cu aceea a
făptuitorului. Persoanele care au provocat împreună prejudiciul răspund solidar pentru
plata daunelor.
84
După modificarea acestuia prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind
Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții
procesual penale.
39
Răspunderea contravenţională
Răspunderea pentru săvârşirea contravenţiilor în domeniul concurenţei neloiale
este reglementată prin art. 4 al Legii nr. 11/1991 şi dispoziţiile Ordonanţei Guvernului
României nr. 2/12.07.2001 privind regimul juridic al contravenţiilor. Constituie
contravenţii următoarele fapte, dacă nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să fie
considerate, potrivit legii penale, infracţiuni:
a) oferirea serviciilor de către salariatul exclusiv al unui comerciant unui concurent
ori acceptarea unei asemenea oferte;
b) divulgarea, achiziţionarea sau folosirea unui secret comercial de către un
respectivului secret comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite;
c) încheierea de contracte prin care un comerciant asigură predarea unei mărfi sau
executarea unor prestaţii în mod avantajos, cu condiţia aducerii de către client a altor
cumpărători cu care comerciantul ar urma să încheie contracte asemănătoare;
d) comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii
asupra întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi
creeze o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi;
e) comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant
de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale,
afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente;
f) oferirea, promiterea sau acordarea – mijlocit sau nemijlocit – de daruri ori alte
avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru ca prin
purtare neloială să poată afla procedeele sale industriale, pentru a cunoaşte sau a folosi
clientela sa ori pentru a obţine alt folos pentru sine ori pentru altă persoană în dauna
unui concurent;
g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu
această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant;
h) concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării
unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea
salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.
Răspunderea pentru săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 4 al Legii nr.

11/1991 poate fi stabilită atât în sarcina persoanelor fizice cât şi în sarcina persoanelor
juridice. Contravenţiile se constată, la sesizarea părţii vătămate, a Oficiilor Registrului
Comerţului de pe lângă tribunale sau din oficiu.
Contravenţiile prevăzute la art. 4, lit. a) – c) din Legea nr. 11/1991 se sancţionează
cu amendă de la 1000 la 10.000 lei, iar cele prevăzute la art. 4, lit. d) – h), cu amendă de
la 1500 la 15.000 lei. Prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei se aplică şi
amenda. Atunci când fapta este de mică importanţă şi se apreciază că acela care a
săvârşit-o nu o va mai repeta, se poate aplica un avertisment. Avertismentul se poate
aplica chiar dacă actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu prevede
această sancţiune.
Dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii sancţionate cu amendă,
sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie în parte. Când contravenţiile au fost
constatate prin acelaşi proces-verbal, amenzile totalizate nu pot depăşi dublul
40
maximului prevăzut prin actul normativ pentru contravenţia cea mai gravă. În cazul în
care la săvârşirea unei contravenţii au luat parte mai multe persoane, sancţiunea se
aplică fiecărui participant, separat.
Dacă contravenientul se angajează sub semnătură să achite în cel mult 48 de ore de
la data încheierii procesului-verbal jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul
normativ pentru fapta săvârşită, agentul constatator va face menţiunea despre aceasta în
procesul-verbal.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei se poate face plângere în
termen de 15 zile de la data comunicării acesteia. Plângerea se depune la organul din
care face parte agentul constatator şi va fi însoţită de copia procesului-verbal de
constatare a contravenţiei. Plângerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată
organului în drept să o soluţioneze.
Răspunderea penală
Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale incriminează
infracţiunea de concurenţa neloială (art. 5 din Legea nr. 11/1991)85.
În ceea ce priveşte Legea nr. 11/1991, prin art. 5 se prevede: „Constituie
infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda:
a) folosirea unei firme, embleme sau a unui ambalaj de natură să producă confuzie
cu cele folosite legitim de alt comerciant;
b) folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări sau a altor
informații confidentiale în legătură cu acestea, transmise autoritătțlor competente în
scopul obținerii autorizațiilor de comercializare a produselor farmaceutice ori a
produselor chimice destinate agriculturii, care contin compusi chimici noi;
c) divulgarea, achizitionarea sau utilizarea secretului comercial de catre terți, ca
rezultat al unei infracțiuni de spionaj comercial ori industrial, dacă prin aceasta sunt
afectate intersele sau activitatea unei pesoane juridice;
d) divulgarea sau folosirea secretelor comerciale de către persoane împuternicite de
deținătorii legitimi ai acestor secrete pentru a-i reprezenta în fața autorităților publice ori
a instituțiilor publice, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei
persoane juridice;
e) folosirea de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (1) din Codul
penal a secretelor comerciale de care a luat cunoștință în exercitarea atribuțiilor de
serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane juridice;
f) producerea în orice mod, importul, exportul, depozitarea, oferirea spre vânzare
ori vânzarea unor mărfuri sau servicii purtând mențiuni false privind brevetele de
invenții, brevetele pentru soiuri de plante, mărcile, indicațiile geografice, desenele ori
modelele industriale, topografiile de produse semiconductoare, alte tipuri de proprietate
al personalului, mijloacele publicitare și alte asemenea, originea și caracteristicile
mărfurilor, precum și cu privire la numele producatorului sau al comerciantului, în
scopul de a-i induce în eroare pe ceilalți comercianți și pe beneficiari.
85
Art. 5 al Legii 11/1991 a fost modificat prin Legea 187/2012 privind punerea în aplicare a Codului penal
41
Conform prevederilor art. 7 al legii, competenţa de judecată, în prima instanţă, a
faptelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 11/1991, revine tribunalului.
§4. Concurenţa loială

Nici un act normativ din legislaţia noastră nu a dat o definiţie concurenţei licite,
dar a făcut precizări utile pentru un înţeles exact al termenului. Aşa cum s-a arătat, art. 1
din Legea nr. 11/1991 cuprinde o dispoziţie cu caracter general care impune obligaţia
profesioniștilor de a-şi exercita activitatea cu bună-credinţă şi potrivit „uzanţelor
cinstite”. Cum concurenţa este un atribut al activităţii comerciale, rezultă că şi ea trebuie
să fie conformă bunei-credinţe şi uzanţelor cinstite. O altă coordonată definitorie pentru
concurenţa licită este şi aceea că ea trebuie să se manifeste în domenii permise
concurenţei.
Pornind de la aceste premise, putem defini concurenţa loială ca fiind forma
esenţială de concurenţă în cadrul căreia comportamentul competiţional al
comerciantului se exercită manifest, cu bună-credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în
domenii permise concurenţei, în scopul de a asigura existenţa sau expansiunea
comerţului său. Deci, pentru existenţa concurenţei loiale se cer întrunite cumulativ
următoarele cerinţe:
a. comportamentul concurenţial să fie manifest, adică să aibă o existenţă concretă,
la un nivel de intensitate care să excludă, atât abuzul cât şi absenţa concurenţei;
b. comportamentul concurenţial să fie exercitat cu bună-credinţă. Inexistenţa
bunei-credinţe comportamentale falsifică jocul liberei concurenţe imprimându-i efecte
păgubitoare pentru ceilalţi participanţi la competiţie;
c. comportamentul competiţional să folosească uzanţe cinstite în activitatea
comercială sau industrială. În existenţa uzanţelor cinstite în activitatea concurenţială
determină distorsiuni în jocul liber al concurenţei şi falsifică efectele acestuia;
d. competiţia concurenţială să se desfăşoare în domenii permise acesteia – sunt
domenii permise concurenţei activităţile economice în care concurenţa nu este interzisă
expres de lege sau prin convenţia părţilor;
e. absența actelor de infidelitate. Acestea constau în legături realizate de persoane
participante la întreprinderea unui comerciant, fără ştirea şi acordul acestuia, cu
concurenţi ai săi, sub forma operaţiilor comerciale sau a asocierii.
Astfel de acte sunt săvârşite numai din iniţiativa celor cărora le revine obligaţia de
fidelitate faţă de comerciant. Sunt astfel de persoane: salariaţii şi auxiliarii
profesioniștilor, asociaţii, administratorii şi alte categorii de persoane ce au calitatea de
organ al societăţii comerciale. Periculozitatea actelor infidele se datorează faptului că
cei ce le săvârşesc au acces la datele privind situaţia gestiunii, la secretele tehnice sau
comerciale. Ei cunosc reţeaua de furnizori şi clienţi şi strategia de dezvoltare a
afacerilor, iar unii execută sau încheie afaceri curente în numele sau pe seama
comerciantului. Prin toate aceste demersuri ei sunt implicaţi în activitatea concurenţială.
Faptul folosirii situaţiei privilegiate, în scopuri diferite de interesele
comerciantului, este un act de infidelitate de natură delictuală întrucât este cauzator de
prejudicii. Totodată, astfel de fapte perturbă exerciţiul competiţiei concurenţiale
42
desfăşurate de comerciant şi, de cele mai multe ori, profită direct sau indirect
concurenţilor, fapt pentru care legea le-a calificat şi inclus în rândul actelor de
concurenţă neloială.
43

Tema Iv Dec

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema Iv Dec

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEMA IV

Concurența neloială reprezintă antagonismul dintre întreprinderi exercitat prin

Deosebirea dintre denigrare și critică:

§3. Dezorganizarea producției

§4. Acapararea agresivă a clientelei

Concurența neloială în Austria

Concurența neloială în SUA

Vânzarea sub cost

Noţiunea de concurenţă neloială desemnează, sintetic, acea competiţie economică

4.2.1. Aspecte şi fapte în dauna altui comerciant concurent

V. Lazăr, Concurența neloială, Ed. Universitară, București, 2008, p87

Ed. Lumina Lex, 1996.

Deturnarea clientelei unui comerciant constituie faptă de concurenţă neloială,

Confuziunea (art. 5, lit. a) constituie infracţiune de concurenţă neloială şi constă în

Falsele indicaţii (art. 5, lit. f). Constituie infracţiune de concurenţă neloială

Folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a căror obţinere a

4.2.2. Exercitarea activităţii comerciale contrar uzanţelor cinstite. Metode

Aprecierea caracterului fals al publicităţii

b) Publicitatea falsă cu privire la preţ şi la condiţiile de vânzare se poate exprima

c) Publicitatea falsă cu privire la avantajele sau rezultatele promise sau scontate

d) Falsa publicitate cu privire la fabricanţi, distribuitori sau prestatori se poate

Mijloace de drept civil cu caracter patrimonial.

Răspunderea pentru săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 4 al Legii nr.

§4. Concurenţa loială

S-ar putea să vă placă și