UNIVERSITATEA DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE DREPT, ANUL IV

Disciplina: Dreptul European al Concurenței

CONCURENȚA NELOIALĂ

PROFESOR COORDONATOR

Lector Universitar Dr. NAGY OANA VOICA

STUDENT

KORPOS IZABELA

1
 Cuprins:

I. INTRODUCERE............................................................................................................................3

II. ACTELE DE CONCURENŢĂ NELOIALĂ..................................................................................4

1. Istoric și rațiunea reglementării………..

…………………………………………………….......4

2. Clasificarea actelor de concurenţă neloială.................................................................................6

3. Mijloace de confuzie şi riscul de confuzie..................................................................................7

4. Imitaţia.......................................................................................................................................8

a. Imitarea produsului.......................................................................................................8

b. Identificarea cu întreprinderea.......................................................................................9

c. Imitarea mijloacelor publicitare...................................................................................10

5. Dezorganizarea.........................................................................................................................10

6. Denigrarea................................................................................................................................12

III. CONCLUZII................................................................................................................................14

IV. BIBLIOGRAFIE........................................................................................................................15

2
 I. INTRODUCERE

Concurenţa este un element definitoriu al economiei de piaţă şi reprezintă motorul

dezvoltării economico-sociale. În general, prin concurenţă se înţelege o confruntare între tendinţe
adverse, care converg spre acelaşi scop. Prin concurenţă, în sens juridic înţelegem confruntarea
dintre agenţii economici cu activităţi similare sau asemănătoare, exercitate în domeniile deschise
pieţei pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei întreprinderi.
Conform articolului 2 din Legea nr.11/1991 constituie concurență neloială „practicile
comerciale ale întreprinderii care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-
credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață.” 1 Așa cum putem
observa din definiția legiuitorului, fapta de concurența neloială are un cadru vast de
aplicabilitate, practic orice practica ce contravine principiului bunei-credințe între concurenții pe
piața putând îmbraca această formă de conduită neleală. În realitate concurența neloială nu este o
faptă de concurență interzisă, ci reprezintă o formă de concurență în care participanții la actul
comercial își desfășoară activitatea în limite legale, dar încalcă anumite norme deontologice ce
au la bază principiul loialității și al bunei-credințe. Concurența interzisă presupune un act săvărșit
fără drept, iar, în contrapartidă, concurența neloilă prespune exercitarea abuzivă a unui drept, în
scopul atragerii clientelei.2 Prin reglementarea și sancționarea faptelor ce pot constitui concurență
neloială, legiuitorul încearcă protejarea a două interese distincte: în principal cel al concurenților
pe piață, iar în subsidiar cel al consumatorilor.3

Răspunderea pentru aceste practici se desfășoară pe trei paliere diferite, astfel: răspundere
civilă delictuală sau contractuală, răspundere contravențională și răspundere penală. Diferența
dintre aceste trei forme de „sancționare” este dată de gradul diferit în care acestea lezează
drepturile subiectului pasiv și totodată și de opțiunea legiuitorului. Obiectul acestui studiu nu va
viza decât cazurile în care poate fi angajată răspunderea penală a unei persoane fizice sau
juridice, pentru anumite practici neloiale de concurență. Doctrina a încercat în numeroase rânduri
să facă o clasificare a acestor practici, grupându-le în patru mari categorii: denigrarea,
dezorganizarea, confuzia și acapararea clientelei prin oferirea unor avantaje, 4dar este evident că

1
art.2 din legea 11/1991 așa cum a fost modificat prin O.U.G.nr.12/2014
2
Yolanda Eminescu, Concurență neleală. Drept român și comparat, editura Lumina Lex, București, 1993, p.39.
3
Valerică Lazăr, Concurența neloială.Răspunderea juridică pentru practicile anticoncurențiale din domeniul
economic și faptele abuzive de concurență comercială care se săvârșesc pe teritoriul României, editura
Universitară, București, 2008, p.230-231.
4
Vasile Nemeș, Drept comercial conform Noului Cod Civil, editura Hamangiu,București, 2012, p.47.

3
această clasificare include atât fapte care atrag răspunderea civilă sau contravențională, cât și
răspunderea penală.

II. ACTELE DE CONCURENŢĂ NELOIALĂ

Actul de concurenţă este orice act susceptibil de a favoriza desfacerea produselor unei
întreprinderi în detrimentul desfacerii produselor alteia. Actul de concurenţă nu se poate situa şi
în sfera altor activităţi economice, cum ar fi aprovizionarea, organizarea publicităţii.5
Actul de concurenţa se poate exercita independent de orice avantaj personal pentru
autorul actului. El există, de asemenea, independent şi de faptul de a constitui o piedică concretă,
imediata sau viitoare, la desfacerea produselor uneia din părţile în cauză.
Acest act nu presupune egalitatea de nivel economic a părţilor şi nici nu este condiţionat
de identitatea clientelei. Criteriul esenţial care deosebeşte actul de concurenţă neloial de actul de
concurenţă loial nu este scopul urmărit, ci mijlocul întrebuinţat. Nu actul în sine este neloial,
chiar dacă este cauzator de prejudicii, ci folosirea de mijloace neaprobate.
Legea romana privind combaterea concurenţei neloiale, nr. 11/1991, defineşte concurenţa
neloială ca fiind orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială sau
industrială.

1. Istoricul și rațiunea reglementării:

O primă trasare a cazurilor de concurență neloială a fost făcută de legiuitorul român prin
Legea nr 151/1932 privind reprimarea concurenței neleale ce a venit ca o consecință necesară a
aderării statului român la Convenția de la Paris din 1883 6 , lege care a fost ulterior abrogată prin
Decretul-lege nr.2773 din anul 1940. În perioada regimului comunist concurența pe piața
economică era practic inexistență, motiv pentru care abia în anul 1991, democrația nou
instaurată a necesitat și o reglementare a actelor care ar putea afecta o concurență normală pe
piață, motiv pentru care a intrat in vigoare legea nr.11/1991, care a suferit multiple modificări
prin acte successive: prin legea 11/1996, prin legea 298/2001, prin O.U.G. nr.121/2003 și prin
O.U.G nr.12/2014. Toate aceste modificări au venit ca un răspuns la inaplicabilitatea acestui act

5
Eminescu Yolanda, “Concurența neleală”, editura Lumina Lex, București, 1995, pag. 39
6
art.10 bis din Convenția de la Paris din anul 1883 : „Les pays contractants sont tenus d'assurer aux ressortisant de
l'Union une protection effective contre la concurrence déloyale”

4
și au încercat armonizarea prezentei legi cu celelalte reglementări ce privesc dreptul
concurențial. Este interesantă încercarea de a găsi rațiunea pentru care legiuitorul a incriminat
anumite practici de concurență neloială, prin articolul 5 din Legea nr.11/1991, în măsura în care
orice faptă care ar putea afecta relația normală de concurență pe piață ar putea fi rezolvată pe
tărâmul răspunderii civile sau pe cel al răspunderii contravenționale.7 În dreptul italian se
consideră că rațiunea care stă la baza sancționării, în orice formă de răspundere, a practicilor de
concurență neloială este necesitatea protejării bunei-credințe în mediul de afaceri-
„avviamento„.8 Această noțiune de „avviamento” are avantajul de a fi capabilă să sintetizeze
toate interesele ce se nasc din relațiile pe o piață liberă, caracterizată prin concurență loială, atât
între concurenți, cât și între concurenți și consumatori. Această formă de protecție tripartită este
consacrată și de Legea privind combaterea concurenței neloiale din Germania, unde, în Secțiunea
I, se precizează expres că actul normativ protejează interesele comercianților, consumatorilor și a
altor participanți la piață.9
Un aspect comun tuturor infracțiunilor prevăzute în articolul 5 este modul în care se pune
în mișcare acțiunea penală. Astfel, conform articolului 8 din Legea nr.11/1991, acțiunea penală
pentru aceste fapte se pune în mișcare la plângerea persoanei vătămate, la sesizarea camerei de
comerț și industrie teritoriale sau a altei organzații teritoriale ori la sesizarea persoanelor
împuternicite de Consiliul Concurenței. Ținând cont de gravitatea scăzută a acestor fapte apare
ca justificată necesitatea unei plângeri prealabile din partea persoanei vătămate. Totuși, în
această situație plângerea prealabilă poate fi făcută și de alte entități, fapt ce ne îndreptățește a
pune la îndoială logica legiuitorului în acest caz. Insituția procesual penală a plângerii prealabile
are rațiunea de a proteja victima și de a-i oferi posibilitatea de a decide care va fi soarta acțiunii
penale, iar așa cum prevede articolul 295 alin.(1) din Noul Cod de procedură penală ca titular al
acestei plăngeri poate fi numai persoana vătămată. În aceste condiții această plângere cerută de
articolul 8 din lege nu are caracterul nici a unei plângeri prealabile, și nici a altui mod legal de
sesizare a organelor penale.10 Conform articolului 289 alin.(1) din Noul Cod de procedură penală
organele penale pot fi sesizate prin plângere penală de o persoană căreia i s-ar fi cauzat o
vătămare prin infracțiune, motiv pentru care nu putem considera că plăngerea reglementată de
articolul 8 ar fi o plângere penală în sensul propriu al cuvântului, deoarece camera de comerț

7
În acest sens a se vedea prevederile art.2 alin.(2) litera c. unde se prevede că sunt considerate acte de concurență
neloială și orice alte practici care contravin uzanțelor cinstite și care produc sau pot produce o pagubă
participanților la piață.
8
Mario Rotandi, Unfair competition in Europe, The American Journal of Corporative Law, L.327, 1958, p.334.
9
Manuela Finger,Sandra Schmieder,The New Law Against Unfair Competition-An assesment, German Law
Journal,Vol.06, no.1/2005, p.204.
10
Horia Diaconescu, Discuții în legătură cu condițiile și competența urmăririi și judecății infracțiunii de concurență
neloială, Dreptul, nr.5/1996, p.61-62.

5
teritorială sau Consiliul Concurenței nu au calitatea unor persoane lezate de actul infracțional.
Suntem în această situație în prezența unui mod sui generis de sesizare a organelor penale
reglementat printr-o lege specială și incompatibil cu prevederile din legea procesual penală.

2. Clasificarea actelor de concurenţă neloială

În doctrina exista mai multe clasificări ale actelor de concurenţă neloială, autorii făcând
diferite clasificări extrase din jurisprudenţă. Astfel, menţionăm câteva clasificări care au atras
atenţia mai mult:
Într-o primă clasificare, făcută la sfârşitul secolului trecut întâlnim ca acte de concurenţă
neloială următoarele11:
· încercări de a produce confuzie între întreprinderi, categorie care cuprinde: utilizarea
abuzivă a numelui comercial, a emblemei sau a unor menţiuni inexacte privind legătura
cu o întreprindere;
· crearea de confuzie între produse, categorie din care fac parte diferite feluri de folosire
abuzivă de semne distinctive sau titluri de lucrări;
· deturnarea de clientela, fără risc de confuzie, ca de exemplu uzurparea de distincţii sau
calităţi, denigrarea, folosirea abuzivă a secretelor de fabrică;
· concurenta rezultând din nerespectarea unui contract.
Într-o altă clasificarea făcută la începutul secolului, sunt considerate acte de concurenţă
neloială:
· folosirea omonimiei;
· utilizarea similitudinii de aspect;
· uzurparea de calităţi şi titluri;
· concurenţă neloială cu ajutorul anunţurilor şi prospectelor;
· vânzarea cu preţ scăzut;
· folosirea abuzivă de titluri de lucrări.
Astfel, putem considera mijloace de concurenţă neloială:12 mijloacele de confuzie, care
pot purta asupra numelor şi firmelor comerciale, semnelor distinctive ale produselor, prezentării
exterioare a unui local comercial, imitării unui concurent; mijloace de denigrare; mijloacele de
dezorganizare internă a unei întreprinderi concurente, prin divulgarea secretelor de fabrică,
coruperea salariaţilor, suprimarea semnelor distinctive ale mărfurilor, distrugerea publicităţii şi
11
Idem, pag. 40
12
Alistar Victor, Banciu Cristina, „Dreptul concurenței”, editura Hamangiu, București, 2013, pag. 115

6
mijloacele de dezorganizare generală a pieţei, prin reclama mincinoasă, false indicaţii sau
uzurpare de titluri şi calităţi, vânzare sub preţurile pieţei.
Legea romana, defineşte faptele pe care le considera acte de concurenţă neloială, acestea
fiind sancţionate cu amendă sau închisoare, în funcţie dacă constituie infracţiune sau
contravenţie.
Potrivit legii, este considerată infracţiune întrebuinţarea unei firme, unei embleme, unor
denumiri speciale sau a unor ambalaje de natură a produce confuzie cu cele folosite de alt
concurent13. Acest text se referă la crearea riscului de confuzie, care apare însă şi din folosirea
abuzivă a unor drepturi intelectuale aparţinând altora. O altă confuzie este creată şi de menţiunile
false privind brevetele de invenţie, precum şi originea şi caracteristicile mărfurilor sau
provenienţa lor, în scopul inducerii în eroare a celorlalţi comercianţi şi a beneficiarilor.14
Cele mai multe fapte practicate urmăresc diferite mijloace de atragere a clientelei. Aceste
fapte constituie, potrivit legii, contravenţii15:
· încălcarea interdicţiilor privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii
autonome şi societăţi comerciale;
· fapta unui salariat de a-şi oferi serviciile unui concurent, sau a unui comerciant de a
accepta o asemenea ofertă;
· divulgarea de către un salariat de secrete privind activitatea patronului, concurentului;
· încheierea de contracte avantajoase de un client, cu condiţia atragerii de clientelă;
· răspândirea în public de afirmaţii mincinoase menite să atragă clientelă;
· denigrarea concurentului.
Potrivit clasificării clasice, concurenţă neloială se poate manifesta sub trei forme:
imitaţia, dezorganizarea şi denigrarea.

3. Mijloace de confuzie şi riscul de confuzie

Crearea confuzie este cea mai răspândită formă de concurenţă neloială. Domeniile cele
mai des „avariate” de confuzie sunt cele ale semnelor distinctive şi în special al mărcilor.
Mijloacele de confuzie sunt de două feluri16: mijloace care tind să producă în mintea
consumatorului ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile sunt sau provin de la concurentul

13
Art. 5 din Legea nr. 11/1991
14
Legea nr. 11/1991
15
Idem
16
Eminescu Yolanda, “Concurența neleală”, editura Lumina Lex, București, 1995, pag. 44

7
celui care utilizează şi mijloace care tind să creeze doar ideea unei legături între cele două oferte,
pentru a profita de clientela de confuzie.
Mijlocul cel mai frecvent întâlnit pentru creare confuziei este utilizarea de semne
distinctive identice sau similare. Pe lângă acesta întâlnim şi confuzia cu privire la numele şi
denumirile întreprinderilor, confuzia cu privire la semnele distinctive ale produselor,
similitudinea în aspectul exterior al întreprinderilor, imitarea publicităţii unui concurent,
substituirea mărfurilor.
Aprecierea riscului de confuzie este legată de întinderea teritorială a protecţiei semnului
distinctiv. Dacă confuzia este produsă pe un teritoriu unde semnul distinctiv nu se bucura de
protecţie, această confuzie nu va putea fi înlătura cu ajutorul legii.
Confuzia cu privire la semnele distinctive este diferită de confuzia cu privire la originea
produselor. În cazul confuziei cu privire la semnele distinctive, publicul este indus în eroare prin
imposibilitatea de a distinge semnele, imposibilitatea care conduce indirect la confundarea
originii produselor sau serviciilor. În schimb, riscul cu privire la originea produselor poate fi
creat şi direct, prin imitarea produselor concurentului.
Riscul de confuzie este confuzia ce constă în ideea greşită ca între două întreprinderi
exista o legătură economică sau organizatorică17.

4. Imitaţia

A imita înseamnă a copia un produs, o emblemă, o marcă, etc. În funcţie de obiectul

imitaţie copierea ca act de concurenţă ilicit poate să privească produsul concurent sau însăşi
întreprinderea concurenta, prin încercarea de identificare cu aceasta.18

a. Imitarea produsului

Imitarea produsului se poate realiza în două modalităţi: copia servila şi copia

cvasiservila.19 Copia servilă implică o imitaţie profundă, dincolo de aspectul exterior al
produsului. Aceasta modalitate de imitaţie este întâlnită foarte frecvent, mai ales la toate tipurile
de produse, de la cele mai simple, până la cele mai complicate.

17
Eminescu Yolanda, “Concurența neleală”, editura Lumina Lex, București, 1995, pag. 45
18
Mihai Emilia, “Dreptul concurenței”, editura All Beck, București, 2004, pag. 268
19
Idem, pag. 267

8
 Confuzia în public trebuie să se probeze, fiind necesară şi numai proba riscului unei
asemenea confuzii. În sensul acesta trebuie să se îndeplinească trei condiţii: produsele să fie de
aceeaşi natură, intre produse să existe similitudini obiective şi cele două produse să se adreseze
aceleiaşi clientele.
În acest caz, imitatorul poate fi exonerat de răspundere prin invocarea unor justificări:
1. Natura produsului, atunci când imitarea rezulta din natura produsului, nu este
condamnabilă.
2. Banalitatea produsului, atunci când un produs este banal, el poate fi imitat cu
uşurinţă, nemaiavând nicio relevantă posibilitatea confuziei. „Condiţia originalităţii produsului
pentru condamnarea imitaţiei este comună cu protecţia proprietăţii intelectuale, diferită fiind
numai intensitatea acestei originalităţi: produsul nu merita protecţie dacă nu este rezultatul unui
efort de concepţie. Este neloial să copiezi doar atunci când îţi însuşeşti munca de creaţie a
altuia”.20
3. Imitarea este impusă de exigente tehnice, atunci când imitarea se impune de o
manieră imperativă datorită existenţei unor norme standard, ea devine licita.

b. Identificarea cu întreprinderea

Comerciantul neloial poate încerca să depăşească copierea produselor concurente,

urmărind să fie el însuşi identificat de către public cu un alt comerciant concurent, astfel încât
confuzia să privească provenienţa produsului său.21
Identificarea cu o întreprindere implica automat imitarea semnelor distinctive ale
acesteia (numele, emblema, orice semn distinct al întreprinderii).
În ceea ce priveşte imitarea numelui comercial, acesta poate fi utilizat în scopuri
comerciale propriul nume, dar şi numele altuia, ambele putând constitui mijloace de imitarea
ilicită.
Omonimia este una din formele de imitare a numelui comercial, aceasta presupunând că
utilizarea propriului nume ca nume comercial este liberă, dar creează probleme de omonimie. Nu
se poate împiedica exercitarea unei activităţi comerciale sub numele său, chiar dacă un alt
comerciant utilizează acest nume, singura condiţie, impusă de lege, este aceea de a se înlătura
riscul de confuzie.

20
Mihai Emilia, “Dreptul concurenței”, editura All Beck, București, 2004, pag. 269
21
Idem, pag. 270

9
 Utilizarea comercială a numelui altuia este o altă formă de imitarea a numelui
comercial. Aceasta utilizare nu este liberă, însă ea poate fi licita în două situaţii: titularul numelui
consimte şi datorită banalităţii numelui, riscul nu există.
În percepţia publicului confuzia este creată să inducă publicului o confuzie între
întreprinderea să şi cea concurenta, în scopul captării nelegitime a clientelei acesteia.

c. Imitarea mijloacelor publicitare

Ideile publicitare nu sunt protejate ca atare, ci numai forma lor specială, concretă, în care
se prezintă. Cu toate acestea, utilizarea ideii publicitare a altuia este inadmisibila, dacă a fost
cunoscută prin mijloace nelegale.
Cu privire la sloganuri, acestea pot forma obiectul unui depozit, putând fi protejate în
acest caz, ca mărci, prin acţiunea în contrafacere.22 În cazul în care nu există un depozit, se poate
recurge în acţiunea în concurenţă neloială dacă există riscul unei confuzii din cauza legăturilor pe
care publicul ar face-o intre slogan şi o întreprindere determinată.
Utilizarea ideii publicitare a altui comerciant poate conduce la apariţia riscului de
confuzie, prin legătura pe care publicul o poate face între sloganul publicitar şi o anumită
întreprindere. De aceea se poate recurge la acţiunea în concurenţă neloială ori de câte ori
preluarea unei idei publicitare a creat risc de confuzie.
Imitarea mijloacelor publicitare ale altuia este concurenţă neloială şi atunci când produce
o depreciere a valorii acesteia, chiar şi în absenţa riscului de confuzie. Astfel, o metodă
publicitară cunoscută poate pierde din impact şi valoare atunci când o utilizează comercianţi ale
căror produse sunt de calitate îndoielnică.
În practică, s-a considerat că reprezintă concurenta neleala imitarea servilă, prin preluarea
în detaliu a ideii publicitare, imitarea tangenţială care coroborata cu alte fapte prezintă risc de
confuzie, contrafacerea unor obiecte şi copierea reclamei făcute acestora s.a..
Concluzia care se impune este că utilizarea unei teme publicitare timp îndelungat crează
un reflex care duce cu gândul la marca, sloganul sau imaginea căpătând putere distinctivă, motiv
pentru care ele sunt protejate pe cale acţiunii în concurenţă neloială.

22
Alistar Victor, Banciu Cristina, „Dreptul concurenței”, editura Hamangiu, București, 2013, pag. 129

10
 5. Dezorganizarea

Dezorganizarea pieţei aduce atingere nu numai unei anume întreprinderi concurente, ci

ansamblului concurenţilor care fabrica sau distribuie un produs. Spre exemplu, practici
restrictive, în principal practicarea unor preţuri foarte joase, în scopul eliminării concurenţei.
În funcţie de scopul urmărit, dezorganizarea unei întreprinderi poate fi de două feluri23:
· care variază activitatea productivă sau comercială a întreprinderii concurente, iar aceasta
este cea mai des întâlnită şi poate şi directă sau indirectă;
· care vizează reţelele de distribuţie, prin dezvoltarea importurilor paralele.
Dezorganizarea directă include dezorganizarea activităţii adversarului prin mijloace
brutale, cum ar fi deturnarea comenzilor sau suprimarea publicităţii acestuia.
Înşelăciunea este una dintre formele dezorganizării directe, practicată frecvent şi
presupune că prin intermediul unor campanii publicitare să se facă reclamă la preţuri joase pentru
un produs notoriu, în scopul atragerii clientelei.
Dumpingul este o altă formă practicată pentru dezorganizarea directă şi reprezintă o
vânzare cu preţ scăzut de produse notorii, precedată de publicitate.
Atât înşelăciunea, cât şi dumpingul creează prejudicii: producătorilor, întrucât produselor
lor sunt devalorizate; concurenţilor, deoarece clientela le este deturnată şi consumatorilor, care
sunt înşelaţi.
Dezorganizarea indirectă se poate referi la utilizarea personalului întreprinderii rivale
sau obţinerea de informaţii în condiţii anormale.
Utilizarea personalului întreprinderii rivale cuprinde24 oferirea, promiterea sau acordarea
de daruri ori alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanţilor acestuia, pentru a
cunoaşte sau a folosi clientela să; deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor
stabilite cu aceasta clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant; concedierea
sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant, în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care
să capteze clienţii acelui comerciant; coruperea personalului întreprinderii rivale şi utilizarea
nelegală a legăturilor stabilite cu clientela fostului patron.
Dezorganizarea reţelelor de distribuţie prin importuri paralele. Prin acţiunile întreprinse
de către distribuitorii paraleli, aceştia pot determina dezorganizarea reţelelor de distribuţie şi
înlocuirea lor cu o distribuţie paralelă, neagreata de fabricant. Acţiunea unui distribuitor paralel
de a se aproviziona de la un distribuitor agreat este constitutiva de concurenţă neloială.

23
Mihai Emilia, “Dreptul concurenței”, editura All Beck, București, 2004, pag. 275
24
Idem, pag. 276

11
 Acţiunea în concurenţă neloială poate fi angajată împotriva terţului revanzator din
momentul în care se dovedeşte că a violat o reţea de distribuţie, cumpărând produsele de la un
membru al reţelei.

6. Denigrarea

Denigrarea consta în răspândirea de informaţii peiorative şi răuvoitoare cu privire la

persoană, întreprinderea sau produsele unui concurent ori la produsele unui grup determinat de
concurenţi.25 Scopul denigrării este diminuarea forţei concurentului şi, simetric, creşterea
propriului prestigiu.
Pentru săvârşirea unui act de concurenţă neloială sub forma denigrării solicita
îndeplinirea următoarelor condiţii:
· intre denigrator şi denigrat să existe un raport de concurenţă;
· să existe o discreditare conţinută într-un mesaj;
· tinta discreditării să fie un concurent identificat sau identificabil;
· mesajul să fie difuzat.
Orice întreprindere care este vizata prin acţiunea de denigrare trebuie să fie într-un raport
de concurenţă direct sau indirect cu autorul faptului ilicit. Cele două întreprinderi trebuie să se
adreseze cel puţin parţial aceleiaşi clientele.
Mesajul denigrării este discreditarea.26 Astfel, întâlnim afirmaţiile care aduc atingere
onorabilităţii, reputaţiei comerciale sau situaţiei economice a victimei, afirmaţii care prezintă
întreprinderea concurenta ca desfăşurând o activitate periculoasă şi ca produsele ei sunt apte să
cauzeze grave accidente, afirmaţii prin care se contestă orice aptitudine profesională unui
concurent, difuzarea de informaţii de ordin privat şi publicitatea cu caracter laudativ în favoarea
propriilor produse, cu subînţeles ca produsele concurente sunt de slabă calitate sau nocive.
În legislaţia romana, denigrarea este fapta ce are un conţinut mincinos al afirmaţiilor.
Comerciantul lezat poate promova o acţiune în concurenţă neloială pentru denigrare, trebuind să
dovedească modalitatea neleala.
Denigrarea prin publicitate este întâlnită din ce în ce mai des. Ca modalităţi de denigrare
prin publicitate întâlnim afişe lipite în locuri publice, manifeste sau circulare distribuite
clienţilor, anunţuri inserate în ziare sau difuzate prin radio, spoturi de televiziune.

25
Idem, pag. 282
26
Alistar Victor, Banciu Cristina, „Dreptul concurenței”, editura Hamangiu, București, 2013, pag. 134

12
 În practică există două forme de denigrare prin publicitate: publicitatea laudativă şi
publicitatea prin comparaţie.
Publicitatea laudativă se realizează prin elogiile pe care comerciantul le aduce propriilor
sale produse. Astfel, publicitatea laudativă la adresa propriilor produse implica de cele mai multe
ori o apreciere negativă a produselor concurente.
Publicitatea comparativă este acea publicitate care identifică explicit sau implicit un
concurent sau bunurile ori serviciile oferite de acesta. „Publicitatea comparativă consta în
confirmarea propriilor produse sau servicii cu cele ale unui concurent, într-o manieră de natură
să evidenţieze publicului avantajele celor dintâi faţă de celelalte”.27
Legea romana considera publicitatea comparativă licita. Ea este interzisă dacă constituie
un mijloc de manifestare a unui act de concurenţă neloaială.
Se pare că de cele mai multe ori denigrarea poate constitui o concurentă mai mult sau mai
puţin directă a publicităţii comparative. Publicitatea comparativă depăşeşte limitele unei
informări echilibrate şi obiective a publicului asupra caracteristicilor şi calităţilor produselor sau
serviciilor propuse spre vânzare, în comparaţie cu alte bunuri sau servicii similare.

27
Mihai Emilia, “Dreptul concurenței”, editura All Beck, București, 2004, pag. 287

13
 III. CONCLUZII

Cum morala comercială este frecvent uitată în lupta scruntă pentru cucerirea clientelei şi
cum limitele dintre onestitate şi neloialitate sunt uneori extrem de incerte, cum denigrarea
concurenţilor este modalitatea cea mai facilă pentru promovarea produselor proprii, iar
publicitatea comparativă, admisă de lege, constituie instrumentul ideal de realizare a acesteia, se
impune o strictă supraveghere şi verificare a competiţiei prin mijloace publicitare, în vederea
creării şi menţinerii unui climat concurenţial sănătos.
Comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu
respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale. Astfel, încălcarea acestor
dispoziţii atrage răspunderea civilă, contravenţională ori penală, în condiţiile prezenţei legi.
Persoana care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligată să înceteze sau să înlăture
actul, să restituie documentele confidenţiale însuşite în mod ilicit de la deţinătorul lor legitim şi, după
caz, să plătească despăgubiri pentru daunele pricinuite, conform legislaţiei în vigoare.

14
 IV. BIBLIOGRAFIE

1. Valerică Lazăr, „Concurența neloială.Răspunderea juridică pentru practicile

anticoncurențiale din domeniul economic și faptele abuzive de concurență comercială
care se săvârșesc pe teritoriul României”, editura Universitară, București, 2008
2. Alistar Victor, Banciu Cristina, „Dreptul concurenței”, editura Hamangiu, București,
2013;
3. Căpăţână Ovidiu, „Dreptul concurenţei comerciale”, editura Lumina Lex, Bucureşti,
1992;
4. Eminescu Yolanda, “Concurența neleală”, editura Lumina Lex, București, 1995;
5. Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale publicată în M. Of. nr. 24 din 30
ianuarie 1991, modificată şi completată de Legea nr. 21/1996 şi Legea nr. 298/2001;
6. Mihai Emilia, “Dreptul concurenței”, editura All Beck, București, 2004;
7. Prescure Titus, Curs de dreptul concurenţei comerciale, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2004.

15