Sunteți pe pagina 1din 96

Lector univ. dr.

Augustin Vasile FĂRCAŞ


Asist. univ. drd. Ioana-Raluca TONCEAN

Drept constituţional şi instituţii politice

Caiet de seminar

Tîrgu Mureş
2014
CUPRINS

Cuvânt introductiv ..................................................................................................................... 4


Semestrul I. Teoria generală a instituţiilor politice ..................................................................... 5
Tema nr. 1: Noţiuni generale despre drept ........................................................................... 5
Tema nr. 2: Instituţiile politice ................................................................................................ 8
Tema nr. 3: Conceptul de stat şi procesul formării statelor moderne în spaţiul european ... 11
Tema nr. 4: Elementele constitutive ale statului .................................................................. 14
Tema nr. 5: Forma statului: Structura de stat şi forma de guvernământ .............................. 19
Tema nr. 7: Adoptarea şi revizuirea constituţiei ................................................................... 30
Tema nr. 8: Conţinutul constituţiei ....................................................................................... 34
Tema nr. 9: Controlul constituţionalităţii legilor .................................................................... 38
Tema nr. 10: Drepturile şi libertăţile publice ........................................................................ 42
Tema nr. 11: Modul de organizare şi funcţionare a structurilor de guvernare ...................... 45
Tema nr. 12: Principalele mecanisme de interferenţă (colaborare) a structurilor de
guvernare ............................................................................................................................ 50
Tema nr. 13: Categorii tipologice ale structurii de guvernare .............................................. 54
Tema nr. 14: Principiul suveranităţii poporului ..................................................................... 56
Semestrul II. Sistemul constituţional românesc ...................................................................... 58
Tema nr. 1: Caracterele şi atributele statului român .......................................................... 58
Tema nr. 2: Cetăţenia română ............................................................................................. 60
Tema nr. 3: Sistemul constituţional românesc ..................................................................... 63
Tema nr. 4: Statutul şi protecţia mandatului parlamentar .................................................... 66
Tema nr. 5. Structura şi funcţionarea Parlamentului............................................................ 69
Tema nr. 6. Funcţia legislativă; funcţia de informare şi funcţia judiciară ale Parlamentului
României ............................................................................................................................. 72
Tema nr. 7. Funcţia de control parlamentar. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere
sau numire a unor autorităţi publice..................................................................................... 75
Tema nr. 8. Actele Parlamentului României - clasificare .................................................... 79
Tema nr. 9. Actele Parlamentului României - proceduri legislative speciale ...................... 82
Tema nr. 10. Preşedintele României ................................................................................... 84
Tema nr. 11. Autoritatea judecătorească ............................................................................ 87
Tema nr. 12. Consiliul Superior al Magistraturii şi rolul acestuia în asigurarea
independenţei judecătorilor ................................................................................................. 90
Tema nr. 13. Curtea Constituţională a României ................................................................. 93
Bibliografie .............................................................................................................................. 96
Cuvânt introductiv
Prezentul caiet de seminarii la disciplina drept constituţional şi instituţii politice este
dedicat în primul rând studenţilor facultăţilor de drept din anul I, dar el poate fi util şi celor care
sunt preocupaţi de politică.
Pornim de la premisa optimistă că temele de faţă vor trezi interes, cel puţin, prin
tematica abordată, dorim şi sperăm ca el să le fie util în opera de realizare a statului de drept
democratic la care s-au angajat studenţii când au optat pentru cariera juridică.
Lucrarea îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice privind teoria
generală a dreptului constituţional, ţinând cont de obiectul strict de reglementare ce vizează
totalitatea normelor juridice ce reglementează forma de stat, forma de guvernământ, regimul
politic, constituirea şi organizarea parlamentelor, raporturile acestora cu celelalte autorităţi
publice, teoria Constituţiei. De asemenea, sunt abordate o serie de aspecte legate de
particularităţile dreptului constituţional românesc în context european şi nu numai.
Reţinem că, lucrarea are menirea de a ajuta şi la pregătirea aplicaţiilor, arătând la
fiecare temă în parte elementele de sinteză, o serie de întrebări care ajută la aprofundarea
cunoştinţelor. Prin urmare, acest îndrumar metodologic, va reprezenta substanţa dialogului în
sala de aplicaţii.
Totodată, precizăm că participarea la aplicaţii este esenţială, întrucât reprezintă un pas
important în pregătirea examenului, aceasta cu atât mai mult cu cât nota finală de la examen
are în vedere evaluarea activităţii desfăşurate de-a lungul întregului semestru şi nu exclusiv
prezentarea din timpul examenului. În fine, acest îndrumar metodologic, prezintă interes şi
utilitate, atât teoretică cât şi practică. De asemenea, exprimăm convingerea că el va constitui
un reper important în orice demers doctrinar sau jurisprudenţial în care sunt puse în discuţie
chestiuni legate de dreptul constituţional şi instituţiile politice.

Autorii
Târgu Mureş, 2014
Semestrul I. Teoria generală a instituţiilor politice

Tema nr. 1: Noţiuni generale despre drept


Definiţie:
Dreptul – ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate de stat, prin care
acesta stabileşte drepturile şi obligaţiile indivizilor, modul de organizare şi funcţionare a
puterilor statului, precum şi raporturile între ele şi prin care sunt instituite şi apărate ordinea şi
stabilitatea socială, norme a căror respectare este obligatorie şi asigurată prin forţa de
constrângere a statului.
Originea dreptului se intersectează cu procesul de formare a statului. Dreptul s-a
format într-o primă fază în mod inconştient, ca rezultat al unui proces psihologic, în care omul
reacţionează la anumiţi stimuli externi. La începutul acestei faze, dreptul se prezenta sub
forma unor obiceiuri sau practici neunitare, haotice. În a doua fază, dreptul, deşi încă
rudimentar se formează ca acţiune conştientă, fiind impus de o forţă publică.
Conceptul de instituţie juridică
Termenul de instituţie juridică presupune:
- un grup unitar de norme juridice care fiecare în parte reglementează, din perspective
diferite, aceleaşi relaţii sociale;
- o componentă a sistemului de drept în alcătuirea căruia se include totalitatea
normelor juridice care reglementează un mănunchi unitar de relaţii sociale şi instaurează o
categorie aparte de raporturi juridice.
Normele juridice sunt topite şi forjate într-o nouă entitate juridică, reglementând
anumite raporturi sociale. Această entitate (abstractă) este instituţia juridică.
Putem conferi calitatea de instituţie juridică atât unui complex sau unui grup unitar de
norme juridice, cât şi raporturilor juridice astfel reglementate.
Rolul dreptului
Rolul dreptului constă în formularea regulilor de conduită general-obligatorii atât pentru
indivizi – priviţi separat sau în grup, potrivit anumitor principii şi criterii – cât şi pentru
organismele care exercită autoritatea publică.
Necesitatea edictării normelor juridice – nevoia de ordonare şi disciplinare a relaţiilor
dintre oameni. În lipsa lor, care constrâng indivizii la modele de comportament social, fiecare
om ar fi liberul său arbitru şi ar fi tentat să-şi impună dreptul şi libertatea prin forţă. Fiind
conştient de acest pericol, fiecare individ renunţă, de bunăvoie sau constrâns, la o parte din
libertatea sa, asigurându-se astfel libertatea şi egalitatea tuturor unul faţă de altul.
Dreptul apare şi ca o garanţie a guvernaţilor împotriva abuzurilor administraţiei,
întrucât Constituţia şi legislaţia sub-secventă acesteia garantează drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti.
Subiectele de drept. Persoanele fizice şi juridice
Calitatea de subiect de drept este conferită de stat cu respectarea anumitor condiţii
care diferă de la un stat la altul, de la o epocă la alta (sclavii, femeile şi străinii nu erau
consideraţi, în polisurile greceşti, cetăţeni şi nu participau la viaţa politică, nu puteau vota. Nu
li se recunoştea calitatea de subiecte de drept constituţional).
Fiecare stat suveran deţine prerogative de a stabili condiţiile necesare recunoaşterii
calităţii de subiect de drept. Atribuirea calităţii de subiect de drept presupune recunoaşterea
de către stat a capacităţii juridice, adică posibilitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii şi de
a le exercita nemijlocit. Poate avea un caracter general (posibilitatea legală de a avea drepturi
şi obligaţii) sau special (posibilitatea legală de a avea şi a exercita anumite drepturi şi obligaţii
care formează statutul persoanei fizice şi juridice).
Subiectele de drept sunt oameni luaţi individual sau în considerarea funcţiei lor în
cadrul unei ierarhii sociale, politice, profesionale precum şi persoanele juridice. Sunt
participanţi la anumite raporturi juridice şi dispun de capacitate juridică, adică sunt titulari de
drepturi şi obligaţii specifice acestora.
Izvoarele dreptului
Izvoarele dreptului, în sens material (izvoare reale), – condiţiile materiale de existenţă
a unei colectivităţi care se cer a fi ordonate, reglementate, apărate prin intermediul dreptului.
Izvoarele dreptului, în sens formal – forma pe care o îmbracă o prescripţie juridică:
regulament, lege, decret, decret-lege, ordonanţa.
Distincţia între dreptul public şi dreptul privat
Caracteristicile raporturilor juridice de drept public:
- unul dintre subiectele raportului juridic este statul;
- statul îşi subordonează celălalt subiect;
- prin acest raport se urmăreşte realizarea unui interes public general;
- statul poate oricând să pună capăt raportului juridic sau să-i modifice conţinutul.
Caracteristicile raporturilor juridice de drept privat:
- fiecare parte din raport urmăreşte un interes personal;
- părţile se afla pe poziţii de egalitate;
- oricând oricare dintre părţi poate să pună capăt raportului în condiţiile prevăzute prin
convenţie pe care au încheiat-o împreună.
Dreptul constituţional – ramură a dreptului public
Un triplu obiectiv al dreptului constituţional:
- reglementarea instituţiilor politice şi a celor administrative, jurisdicţionale (dreptul
constituţional instituţional);
- reglementarea „sistemului surselor dreptului sau sistemului normativ” (dreptul
constituţional normativ);
- reglementarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti (dreptul constituţional substanţial
sau relaţional)
Obiectul dreptului constituţional:
- reglementează organizarea şi funcţiile statului şi al organelor sale: parlament, guvern,
tribunal şi a raporturile dintre acestea, a raportului dintre stat şi cetăţean, şi a drepturilor şi
îndatoririlor acestuia.
Izvoarele dreptului constituţional:
- constituţia, legi constituţionale, anumite legi organice, decrete-legi
Subiectele dreptului constituţional:
- populaţia, statul şi anumite organe ale sale, partidele şi formaţiunile politice legal
constituite; candidaţii propuşi de partidele şi formaţiunile politice legal constituite; candidaţii
independenţi la funcţia de preşedinte al României, etc.

Întrebări recapitulative
1. Selectaţi din grupa de izvoare ale dreptului, menţionate mai jos, izvoarele formale şi
cele materiale ale dreptului şi aşezaţi-le separat pe două coloane în funcţie de caracterul
izvorului respectiv:
Constituţie, lege, condiţii de existenţă socială, realităţi sociale, decret, decret-lege,
ordonanţă, hotărâre a Guvernului, conştiinţă socială, programul de guvernare.
2. Completaţi propoziţiile de mai jos folosindu-vă de expresiile din coloana alăturată:
Trăsăturile caracteristice ale raporturilor de drept public sunt: (…)
Trăsăturile caracteristice ale raporturilor de drept privat sunt: (…)
- unul dintre subiectele raportului este statul;
- egalitatea subiectelor raportului;
- obligaţiile părţilor să decurgă expres din lege;
- fiecare subiect urmăreşte un interes personal;
- interesul general;
- subiectele sunt învestite cu autoritatea statului;
- raporturi de subordonare între părţi;
- efecte erga omnes;
- efecte inter alia.
3. Dreptul este rodul exclusiv al raţiunii umane abstracte sau produsul practicii sociale?
4. Definiţi rolul dreptului constituţional.
5. Selectaţi texte constituţionale care fac referire la subiecte ale dreptului constituţional.
6. Iniţial, normele de conduită s-au format:
a) inconştient, din necesitatea de reglementare şi ordonare a faptelor sociale;
b) pe baza orientărilor şi principiilor directoare stabilite de forţa publică;
c) prin repetarea faptelor sociale supuse prescripţiilor juridic stabilite de la sine sau de
forţa publică.
7. Are caracter normativ:
a) dreptul natural;
b) dreptul pozitiv;
c) numai ansamblul de norme juridice adoptate de Parlament.
8. Funcţia socială a dreptului constă în:
a) sancţionarea faptelor sociale nocive pentru societate;
b) ordonarea şi reglarea relaţiilor sociale;
c) asigurarea aplicării forţei de constrângere a statului.
9. Raportul juridic se formează:
a) prin sancţionarea de către stat a unei conduite neconformă dreptului;
b) prin reglementarea de către norma juridică a celor mai importante relaţii sociale;
c) prin reglementarea de către norma juridică a intereselor sociale predominante în
societate.
10. Elementele componente ale ordinii sociale sunt:
A. a) impunerea anumitor reguli de conduită socială care stabilesc tipurile de
comportament social;
b) represiunea socială.
B. intervenţia instituţiilor represive ale statului în cazul încălcării normelor de
convieţuire socială;
C. regulile de conduită socială stabilite de autorităţile competente ale statului.
Tema nr. 2: Instituţiile politice
Verbul latin „institutio” = a întemeia, a ridica, a aşeza cu temei; „institutum” = obicei,
principiu de organizare, rânduiala, aşezământ.
Toate aceste sensuri presupun intervenţia indivizilor învestiţi cu autoritate pe care o
exercită asupra altora, în vederea realizării anumitor interese (personale sau de grup).
Noţiunea de instituţie desemnează instituţiile care au un statut, reguli de funcţionare şi
acţiune pentru realizarea anumitor nevoi colective (sociale). Modelul tipic de organizare care
întruneşte aceste condiţii este statul.
La origine orice instituţie socială exprima un tip de organizare a unui domeniu al vieţii
sociale, având funcţii de reglare şi control social în domeniul respectiv.
În literatura de specialitate instituţiile sunt ansambluri de mecanisme în care membrii
aleşi sau desemnaţi ai grupurilor sunt învestiţi în îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu
caracter impersonal, în satisfacerea trebuinţelor individuale şi de grup, pentru stabilirea
comportamentelor tuturor membrilor grupului prin reguli de influenţare şi de control social.
Apariţia instituţiilor politice este legată de apariţia relaţiilor politice care presupune
stratificarea socială între guvernanţi desemnaţi prin proceduri publice solemne şi guvernaţi. În
lipsa unor relaţii politice de tipul conducători - conduşi nu se poate vorbi de instituţii politice.
Autoritatea exercitată de instituţiile politice prezintă următoarele caracteristici:
- are putere de constrângere exterioară în numele voinţei majorităţii populaţiei şi în
interesul acesteia;
- este limitată ca întindere, depăşirea limitelor sale, stabilite pe bază de cutumă sau
prin norme scrise atrăgând revolta maselor;
- autoritatea politică este revocabilă (poate fi înlocuită cu alta) sau se poate modifica
prin voinţa naţiunii exprimată de parlament sau de către puterea executivă.
În ştiinţele politice, studiul instituţiilor politice se face din perspectiva interrelaţiilor
existente între ele potrivit principiului separării puterilor în stat, a legitimităţii lor de a asigura
stabilitatea politică şi socială, ordinea juridică, realizarea drepturilor libertăţilor cetăţeneşti. De
aceea instituţiile politice în literatura de specialitate sunt denumite „instituţiile guvernării”.
Statul – principala instituţie politică (integratoare a tuturor celorlalte instituţii politice),
instituie o ordine la nivel global care este general-obligatorie.
Capacitatea de a crea instituţii politice înseamnă capacitatea de a crea interese
publice.
Trăsături:
- instituţia politică este formată dintr-un colectiv de indivizi;
- acţionează în mod permanent pentru realizarea unui interes public;
- are un caracter stabil;
- modul de constituire şi atribuţiile sunt prevăzute într-un act cu valoare constituţională;
- dispun de autoritate, pe care o exercită în mod legitim şi legal asupra unei colectivităţi
umane, care nu are o alta alternativa, decât de a se supune voinţei instituţiei respective.
Numai organele învestite cu prerogative de putere la nivel general sunt îndreptăţite să
fie denumite instituţii politice.
Partidele politice nu sunt instituţii politice.
Instituţiile politice sunt învestite prin lege cu autoritate sau putere de comandă
generală. Ele au dreptul de a exprima voinţa suverană a poporului şi de a acţiona pentru
realizarea şi respectarea acesteia.
Partidele politice parlamentare (reprezentante în parlament) participă la exercitarea
puterii în mod nemijlocit prin intermediul parlamentului sau guvernului.
Partidele neparlamentare, nereprezentate în guvern nu participă nemijlocit la
exercitarea puterii, ci doar la influenţa acesteia prin intermediul presei, demonstraţiilor, etc.
Instituţiile politice sunt organisme înfiinţate expres prin lege. Atribuţiile şi prerogativele
– stabilite de forul legislativ.
Pentru a fi în prezenţa unei instituţii politice trebuie să fie îndeplinite două
condiţii de fond:
- instituţia să fie învestită în mod expres prin constituţie sau prin lege cu prerogativa de
a exercita puterea de stat;
- instituţia politică trebuie să beneficieze de o deplină libertate de acţiune în exercitarea
misiunii sale.
Instituţia politică se formează ca rezultat al conlucrării mai multor factori:
- instituţionalizarea anumitor relaţii sociale din ansamblul general al relaţiilor sociale;
- specializarea organului prin care se exercită puterea;
- conferirea unei haine juridice a întregului mecanism al instituţiilor politice.
Cerinţe pe care ar trebui să le întrunească instituţiile politice:
- adaptabilitatea la cerinţele vieţii sociale şi la mentalităţile politice ale noilor generaţii
de guvernanţi şi guvernaţi;
- asigurarea funcţionalităţii coerente a actului de guvernare;
- adaptabilitate la cerinţele managementului crizelor;
- permanenta preocupare pentru menţinerea şi sporirea legitimităţii populare;
- capacitatea de inovare a noi valori politice şi tipuri de comportament politic şi de
difuzare a acestora în conştiinţa publică;
- capacitatea de a reprezenta interesele şi aşteptările sociale ale electoratului;
- autoreglarea funcţiilor prin mijloace proprii, din cadrul subsistemului, fără a se apela
la schimburi instituţionale (constituţionale);
- menţinerea echilibrului constituţional între instituţii în condiţiile „personalizării
puterii” din cadrul unor structuri de guvernare;
- abilitatea de a conduce cu factori extrainstituţionali (societatea civilă) pentru a permite
interferenţa sau ingerinţa agresivă a acestora, de a le garanta funcţionarea liberă şi rolul lor
de corpuri intermediare între guvernant şi guvernanţi;
- disponibilitatea de promovare a unor mecanisme constituţionale şi reglementare, care
să permită raporturi instituţionale de natură democratică între majoritate şi opoziţie;
- recurgerea cât mai puţin posibil la violenţă în activitatea de guvernare şi
abilitatea de realizare şi menţinere a armoniei sociale;
- identificarea şi concentrarea resurselor umane, materiale şi financiare ale societăţii
pentru realizarea progresului economic în general;
- realizarea unui statut al individului care să-i confere rolul principal în societate;
- recrutarea clasei politice, din toate straturile sociale, printr-un sistem electoral
democratic, şi asigurarea unui înalt grad de reprezentativitate a acesteia;
- asigurarea unui înalt grad de moralitate în interiorul lor pentru a preveni sau înlătura
prin proceduri proprii, regulamentare, corupţia, şi a împiedica convertirea intereselor
personale sau înguste de grup în interese publice.

Întrebări recapitulative
1. Definiţi conceptul de instituţie politică:
2. Sunt considerate condiţii de fond ale instituţiilor politice:
3. Indicaţi dacă partidele parlamentare exercită puterea de stat:
4. Ce este esenţial pentru o instituţie politică?
5. Indicaţi dacă instanţele judecătoreşti exercită puterea de stat:
6. Care sunt trăsăturile generale ale instituțiilor politice?
7. Explicați sintagma „instituțiile publice concură la exercitarea unitară a puterii
politice”.
8. Factorii care determină formarea instituţiilor politice sunt:
A. a) voinţa suverană a poporului;
b) autorităţile care exercită puterea de stat;
c) ordinea de drept instituită într-un stat.
B. a)organizarea socială a unui grup uman;
b) organizarea politică a unei colectivităţi umane pe un anumit teritoriu;
c) puterea suverană deţinută de popor.
C. a) instituţionalizarea şi autonomizarea unor relaţii şi activităţi politice avînd o
importanţă socială deosebită pentru conducerea politică a societăţii;
b) specializarea autorităţilor care desfăşoară activităţi politice şi unirea acestora într-un
sistem unitar;
c) instituirea unor norme general-obligatorii care reglementează modul de înfiinţare şi
funcţionare a instituţiilor politice.
9. Sunt condiţii de fond pentru existenţa unei instituţii politice:
A. a) să aplice în activitatea sa principiul suveranităţii puterii;
b) să reprezinte interesele generale ale naţiunii;
c) să fie prevăzută în Constituţie.
B. a) instituţia respectivă să fie învestită prin Constituţie sau prin lege cu atribuţia de a
exercita puterea;
b) instituţia respectivă să beneficieze de o libertate de acţiune în exercitarea rolului
său;
C. a) să fie reprezentativă la nivel naţional;
b) activitatea desfăşurată de instituţie să fie constituţională;
c) instituţia să fie aleasă sau numită în conformitate cu Legea fundamentală;
D. să exercite puterea în mod democratic.
10. Menționați minim trei cerințe pe care ar trebui să le întrunească o instituție politică.
Tema nr. 3: Conceptul de stat şi procesul formării statelor moderne în
spaţiul european
Din punct de vedere semantic cuvântul stat vine din verbul latin statuo = a pune, a
aşeza, a întemeia. Sintagma „Status civitas” în Imperiul Roman exprima modul de guvernare
a Cetăţii. Romanii au acordat cuvântului „status” o semnificaţie politică, adăugându-i
determinativul „res publica” = lucru public, ideea de conducere a vieţii publice sau a statului.
Grecii foloseau denumirea de „polis” = cetate şi „politeia” = forma de organizare, pentru
acelaşi tip de organizare politica a unei colectivităţi umane.
Statul antic se caracteriza prin confuzia între monarhul ereditar şi prerogativele sale de
conducere pe care le deţinea ca bunuri personale, prin centralizarea excesivă a puterii şi prin
metode despotice de guvernare. Statul grec antic şi Imperiul Roman de Apus au dispărut.
Statul Roman a decăzut în secolul V sub presiunea atacurilor succesive a unor puternice
popoare migratoare foarte bine organizate din punct de vedere militar, dar inferioare cultural
şi spiritual faţă de civilizaţia romană. În locul puterii publice şi a statului roman au apărut o
puzderie de cvasiregate, independente unele de altele. Conducerea vieţii publice a fost
preluată de cvasiautorităţi patriarhale.
Un rol important în păstrarea elementelor gândirii filozofice şi politice greceşti – prelaţii
lăcaşurilor sfinte din Orientul Mijlociu, care au salvat scrierile antichităţii.
În întreg Evul Mediu, lipsa unui concept care să definească conţinutul şi esenţa
statului, distinct de termenul larg folosit încă din secolul al XIII-lea de „regere” = a guverna, a
axat preocupările doctrinarilor, începând cu Sfântul Augustin şi Thoma de Aquino pe
explicarea fundamentelor teoretice şi ale aplicaţiilor practic-politice ale termenului de
guvernare (regimen), raţiune de stat, dominaţie, conducere, fie din perspectiva evanghelizării,
fie din cea a afirmării puterii laice. Dacă pe parcursul Evului Mediu propriu-zis (sec. X-XIII)
Biserica îşi arogase puterea de organizare şi disciplinare socială (Apusul Europei), spre
sfârşitul Evului Mediu asistăm la transformarea societăţii bazată pe principii de morală
creştină – societate organizată progresiv pe principii politice laice.
Machiavelli folosea pentru prima dată termenul de stat într-un sens modern în lucrarea
„Principele” scrisă în 1513 şi publicată la Roma în 1532.
Contemporan cu Machiavelli, Thomas Morus scrie lucrarea „Despre cea mai bună
întocmire a Statului şi despre noua insulă Utopia” în 1516.
În accepţia dată de Machiavelli şi contemporanii săi, cuvântul stat are la origine
termenul latin status. În documentele de cancelarie cuvântul status era folosit în mod curent,
dar în înţelesul de stare socială. Un astfel de document a fost dat de Vladislav, domnitorul
Ţării Româneşti la 20 ianuarie 1368, prin care a instituit o serie de privilegii negustorilor
braşoveni.
Machiavelli atribuie termenului de stat şi accepţiunea de organizare a unui teritoriu
dobândit de un principe cuceritor, pe care îl alipeşte unui principat preexistent.
Noţiunea de „stat”, ca formă instituţională de organizare şi exercitare a puterii politice,
s-a desprins din noţiunea de „regimen” (a guverna).
În secolul XVI mulţi autori italieni foloseau cuvântul stat, dar în sensul de guvernare,
plecând de la noţiunea de „politeia” (forma de guvernare) utilizată de Aristotel în Politica.
În Evul Mediu pentru stat se folosea termenul de regat, ţară, principat sau republică,
noţiuni care exprimau ideea de întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a regelui,
principelui sau, după caz, a corpului politic local de a comanda şi de a cere să li se dea
ascultare.
Elementele esenţiale ale definirii statului:
- forma de organizare politică a unei colectivităţi umane constituite istoric;
- localizarea geografică;
- existenţa unui grup conducător învestit şi atribuţii de guvernare şi de exercitare a
autorităţii publice în numele poporului;
- prerogativa grupului conducător de a stabili şi de a apăra ordinea statală şi în cadrul
acesteia, a celei juridice.
Statul – forma intituţionalizată de organizare politică a unei colectivităţi umane
constituite istoric şi localizate geografic pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi,
deţinând în virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia, ori ilegitim,
prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii publice, ale elaborării şi aplicării normelor
de convieţuire socială, exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale naţiunii şi
impune voinţa general-obligatorie a acesteia.
Analiza politologică – statul reprezintă o comunitate politică ocupând un anumit
teritoriu, având un guvern şi beneficiind de suveranitate atât în interior cât şi în afara
graniţelor sale.
Statul – colectivitate umană constituită istoric şi organizată pe un anumit teritoriu, care
se structurează politic în grupul de guvernanţi şi restul populaţiei.
Elementele noţiunii de stat din perspectiva analizei politologice:
- organizarea politica a colectivităţi umane;
- coeziunea colectivităţi umane;
- raporturile de comandă/supunere între guvernanţi şi guvernaţi;
- legitimitatea exercitării autorităţii şi a puterii de comandă de către guvernanţi.
Potrivit sociologului Emile Durkheim, statul a apărut ca rezultat al diviziunii sociale a
muncii. Această idee a fost preluată de Marx, potrivit căruia statul este un fenomen istoric
constituit odată cu apariţia proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie şi cu împărţirea
socială în clase antagoniste.
În prezent, statul se afirmă din punct de vedere sociologic ca o colectivitate umană
bazată pe raporturi de cetăţenie şi dotată în mod legitim cu instituţii de guvernare
specializate, care au un caracter impersonal şi permanent.
Max Weber pune accentul pe dominaţie, subordonare, autoritate şi forţă sau putere.
Ceea ce dă conţinut şi consistenţă statului este aparatul său birocratic, cu rolul de a impune
dominaţia, subordonarea, autoritatea şi forţa statului.
Elementele care indica existenţa unui stat:
- existenţa unui grup uman;
- existenţa unui teritoriu pe care s-a stabilit grupul respectiv;
- existenţa unei puteri care conduce colectivitatea umană;
- stabilirea de către putere a unei ordini economice, sociale, politice şi juridice.
Din punct de vedere juridic statul este o persoană juridică sau morală, adică
este titular de drepturi şi obligaţii ca orice persoană fizică.
Elemente:
- organizare de sine stătătoare;
- independenţa patrimonială;
- scop în acord cu interesele generale ale grupului.

Întrebări recapitulative
1. În analiza fenomenului statal, sociologul Max Weber punea accentul pe:
2. Definiţi elementele caracteristice ale noţiunii de stat din punct de vedere politologic:
3. Stratificarea societăţii între guvernaţi şi guvernanţi, reprezintă:
4. Enumeraţi elementele esenţiale ale definiţiei generale a statului:
5. Elementele esenţiale ale statului din punct de vedere juridic:
6. Enumeraţi elementele esenţiale ale teoriei contractului social în concepţia lui John
Locke:
7. În concepţia politică a lui Jean Bodin:
a) monarhul se bucură de o putere absolută având dreptul să guverneze discreţionar ;
b) monarhul absolutist nu are obligaţia de a respecta legile dar se supune principiilor
dreptului natural;
c) monarhul are o putere limitată, întrucât suveran este poporul.
8. Concepţia politică potrivit căreia puterea monarhului se disociază de persoana care
o exercită aparţine lui:
a) Dante;
b) Thomas Hobbes;
c) Jean Bodin;
d) Thomas Morus.
9. Stratificarea societăţii între guvernaţi şi guvernanţi:
a) reprezintă un element distinctiv al apariţiei statului burghez;
b) reprezintă un element distinctiv al apariţiei statului modern;
c) reprezintă un element distinctiv al statului în general, fără deosebire de epoca
istorică.
10. De ce stratificarea socială între nobilime și burghezie a constituit un element al
formării statului modern?
Tema nr. 4: Elementele constitutive ale statului
Doctrina constituţională a formulat trei elemente constitutive ale statului: teritoriul,
populaţia, puterea suverană.
Teritoriul statului – spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol şi ape, precum şi din
coloana aeriană aflată deasupra solului şi apelor, asupra căruia statul îşi exercită
suveranitatea sa exclusivă şi deplină.
Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate exclusivă, manifestată sub 3
aspecte generale:
- plenitudine;
- exclusivitate;
- opozabilitate faţă de orice alt stat.
Plenitudine – statul exercită în limitele sale teritoriale plenitudinea funcţiilor sale.
Exclusivitate – este general admis că pe teritoriul său, statul exercită în mod liber
întreaga să autoritate, fiind exclusă intervenţia sau amestecul altui stat. Un stat suveran are
dreptul să accepte o diminuare a suveranităţii sale.
Opozabilitate – legitimitatea şi recunoaşterea internaţio-nală a constituirii unui stat pe
un anumit teritoriu.
Importanţa stabilirii teritoriului unui stat implică o delimitare precisă a frontierelor sale.
Frontiera – o instituţie juridică importantă, iar dreptul internaţional o defineşte ca o zonă care
separă teritoriul unui stat de altul sau la care se limitează atributele suveranităţii statale.
Teritoriul prezintă două mari caracteristici:
- indivizibilitate;
- inalienabilitate.
Indivizibilitatea teritoriului – unitatea acestuia. Teritoriul fiind un element constitutiv al
statului, nu poate fi divizat şi înstrăinat altor entităţi statale.
Inalienabilitatea – teritoriul nu poate fi înstrăinat altui stat. În practica internaţională
este acceptată ideea modificării frontierelor, dar numai ca expresie a acordului între statele
suverane interesate.
Acestor două caracteristici li s-a adăugat „impenetrabili-tatea teritoriului” -, interdicţia
ca pe teritoriul unui stat să-şi poată exercită puterea de comandă un alt stat.
Există două categorii de locuitori ai unui stat:
- care au aceeaşi cetăţenie;
- care nu au calitatea de cetăţean al statului respectiv, dar au o altă cetăţenie, sau sunt
apatrizi.
Cetăţeanul – individul legat de stat printr-o legătură juridică: cetăţenia. Această
legătură este determinată în mod suveran de stat pe anumite criterii: ius sanguinis sau ius loci
(ius soli).
Străinul – cetăţean al altui stat şi rămâne supus acestuia din punct de vedere al
îndatoririlor cetăţeneşti.
Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică probleme de ordin economic,
politic, social, cultural, etnic, religios. Există pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze
grupurile minoritare, cetăţeni ai statului, ca pe străini. Problema poate fi abordată din punct de
vedere calitativ şi cantitativ.
Aspectul cantitativ poate influenţa sentimentul de comunitate naţională. Se pune în
raport cu fenomenul demografic.
Aspectul calitativ – fiecare stat regrupează într-o proporţie mai mare sau mai mică
populaţia cu trăsături etnice diferite. În afară de această regrupare, statele se pot împărţi în
naţionale şi multinaţionale.
Statul naţional – populaţie majoritară formând o singură naţiune.
Statul multinaţional – statul a cărei populaţie este formată din mai multe rase,
popoare, vorbind limbi diferite şi având cultura şi trecutul istoric diferite.
Elementele naţiunii: rasa, religia, tradiţia istorică, interesele materiale şi culturale
comune, situaţia geografică.
O autoritate publică este suverană atunci când nu este supusă nici unei alte autorităţi,
nici în cadrul intern, nici pe plan extern. Nici o altă entitate nu o poate controla. În interiorul
frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă; deţine puterea de a controla, comanda şi
sancţiona în mod suveran.
Un element esenţial al suveranităţii statului este dreptul său inalienabil de a
reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat, organizarea şi
funcţionarea sistemului politic, raporturile societate-stat-cetăţean, raporturile personale şi
patrimoniale între indivizi prin intermediul normelor juridice.
Statul instituie, în virtutea suveranităţii sale, o ordine juridică menită să-i ocrotească şi
să-i consolideze valorile fundamentale pe care se întemeiază şi pe care este interesat să le
promoveze şi să le apere, relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori.
Caracterele fundamentale ale statului:
- autoritatea supremă exercitată pe un anumit teritoriu;
- dreptul exclusiv la organizare de sine stătătoare – economică, politică, militară,
administrativă;
- dreptul de a elabora şi impune la nevoie prin forţa sa de constrângere, norme
obligatorii pentru întreaga societate.
Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în cadrul legislaţiei
constituţionale adoptate în mod democratic. Legitimitatea este un element fundamental al
puterii politice, de care depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de conservare sau de
apărare, de adaptabilitate la confruntările noi ale vieţii politice, ale societăţii civile.
Activităţile guvernamentale sunt legitime, în măsura în care răspund intereselor
naţionale „Binele comun”.
O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către întreaga naţiune sau de către
majoritatea populaţiei. O condiţie a legitimităţii – respectarea de către putere a constituţiei. Un
guvern desemnat legal, poate deveni ilegitim datorită acţiunilor sale. Lipsa de legitimitate se
exprimă prin pierderea de către guvern a raportului popular sau prin retragerea sprijinului
partidelor parlamentare.
Contestarea publică a unor autorităţi statale nu are ca rezultat automat revocarea
acestora şi înlocuirea lor cu altele. Ilegitimitatea trebuie constatată oficial pe cale
parlamentară, prin votarea unei moţiuni de cenzură sau ca rezultat al unei revoluţii sau revolte
populare.
Elementele legitimităţii puterii politice: legalitatea institui-rii puterii (cu respectarea
Constituţiei) şi corecta folosire a acestei puteri (în conformitate cu legile statului).
Legitimitatea puterii indică şi capacitatea guvernanţilor de a obţine din partea celor
guvernaţi supunerea, dar fără a recurge la forţa de constrângere.
Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de guvernant există mai multe
teorii: Max Weber – 3 tipuri de legitimare a puterii în numele căreia liderul exercită dominaţia:
- calităţile personale ale liderului (dominaţia charismatică);
- tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca un obicei intrat în conştiinţa
publică);
- legală (populaţia se supune ordinelor şi legilor adoptate de autorităţile publice pe care
el le-a învestit în mod legal cu atribuţii de guvernare).
Procesul de formare a statelor moderne
Prin câştigarea de partea credinţei creştine a triburilor barbare care ţineau să
bulverseze întreaga Europă, Biserica a avut o contribuţie de o importanţă excepţională la
conservarea culturii greco-romane, contribuţie instituită de împăratul Constantin, care, prin
Edictul de la Milano din 313, şi-a asociat Biserica asumându-şi, chiar, dreptul de a arbitra
disputa din sânul bisericii (la Miceea în 325), deşi era şeful unui stat laic.
Religia monoteistă a avut un rol covârşitor în închegarea unui nou tip de stat, întrucât
concentra puterea de idolatrizare la o singură divinitate fiind, astfel, superioară din toate
punctele de vedere ale religiei politeiste. Ea punea accentul pe responsabili-tatea şi servirea
cu credinţă a statului, în care conducătorul avea şi funcţii sacerdotale. Conducătorul (rege,
împărat) era genera-torul legii, precum şi apărătorul acesteia.
Unul dintre primii apărători ai creştinătăţii, Sf. Augustin încerca să explice în lucrarea
„Civitas Dei”, originea statului şi să fundamenteze organizarea sa religioasă. În concepţia sa,
Satana a întemeiat „Civitas terrena” (cetatea terestră) având ca prim cetăţean un ucigaş
(Cain), în timp ce aleşii şi credincioşii lui Dumnezeu întemeiază „Civitas Dei” (cetatea lui
Dumnezeu). Cele două tipuri de cetăţi sunt opozabile, până la apariţia în civilizaţia creştină lui
Iisus Hristos care fac din Biserică reprezentanta terestră a Cetăţii lui Dumnezeu. De aici,
superioritatea papalităţii asupra conducerii laice a statului.
După căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476, Biserica rămâne în Europa
Occidentală centrul de atracţie pentru întreaga populaţie creştină. Biserica Occidentului a luat
locul statului în asigurarea unei minime de organizare socială bazată pe supunerea spirituală
a populaţiei creştine.
Ca reacţie la pretenţiile împăraţilor din Constantinopol de a-şi subordona Biserica şi de
a o menţine într-un regim de secularizare, aceasta caută aliaţi în Europa Occidentală, unde
misionarismul evanghelic promovat din iniţiativa papei Grigore cel Mare începe să dea roade.
Ca rezultat al politicii papale, dar şi al necesităţii de restatalizare, pe ruinele fostului Imperiu
Roman de Răsărit se întemeiază în 808 imperiul lui Carol cel Mare, încoronat de Papa Leon
al III-lea la 25 decembrie 800 ca imperator romanorum (împărat al Romanilor).
Noul imperiu a renăscut practicile statale privind administrarea, gestionarea financiară
şi armata.
Marea Schismă din 1054 separa cele două ramuri ale Bisericii Creştine şi odată cu
aceasta se adânceşte prăpastia între statalitatea apuseană şi cea răsăriteană, mult mai
conservatoare şi mai închisă înnoirilor teoretico-filozofice şi practic-politice.
Evanghelizarea va avea ca urmare formarea statelor creştine. Este un fapt de
necontestat că dacă în esenţa sa misiunea de evanghelizare – cu fundamente teologice şi
dogmatice luate din Noul Testament – a popoarelor păgâne era un demers iniţial pur religios,
în final ea se converteşte într-o misiune politică finalizată prin repartiţia statelor.
Politica misionară creează un uriaş teritoriu creştin (oikoumene) ce va sta la baza
ecumenismului în lumea catolică şi cea ortodoxă.
În secolul X creştinismul medieval s-a extins, cuprinzând definitiv pe cehi, croaţi,
unguri, slovaci şi polonezi, în timp ce românii, bulgarii, grecii, armenii şi ruşii au fost convertiţi
de Bizanţ.
În Occident organizarea politică şi administrativă au la bază – raporturile de vasalitate
(servicii prestate pe vasal seniorului în schimbul unei feude, a cărei întindere depindea de
valoarea şi amploarea serviciilor aduse de vasal). În sfera geografică controlată de Bizanţ se
aplicau încă, deşi într-o formă modernizată şi adaptată la noile realităţi sociale, metodele de
guvernare păstrate din tradiţia romană (împăratul omnipotent căruia i se subordona nu numai
aristocraţia militară, ci şi supuşii de rând). Puterea imperială bizantină este egală cu cea a
bisericii, împăratul fiind comparat cu apostolii. Egalitatea între puterea temporală şi cea
sacerdotală este cunoscută sub denumirea de „isapostolos”.
Imperium = puterea împăratului
Sacerdotium = puterea patriarhului Constantinopolului
În Occident procesul de statalizare înaintează pe nuclee naţionale bazate pe principii
feudale, într-un imperiu universal.
În Bizanţ, unitatea imperiului este mai stabilă, dar nu se va menţine multă vreme
datorită unor conflicte interne şi, în special, unor lovituri externe primite din partea Apusului
Europei şi din partea lumii islamice.
La sfârşitul secolului XII, imperiul Bizantin intră într-un proces de progresivă
destrămare, accentuată de a IV-a cruciadă. Începe să se fragmenteze într-o multitudine de
state mici create de popoarele balcanice (bulgarii, valahii de sud, sârbii, grecii).
În zona mediteraneană în secolul X apare o nouă şi puternică formaţiune statală –
Imperiul Otoman.
În Europa de Răsărit şi de Apus, convocarea periodică a sinodurilor a servit ca model
pentru alcătuirea şi convocarea Stărilor generale = parlamentele.
Dacă lipsa de obedienţă spirituală putea fi sancţionată cu excomunicarea, refuzul
cetăţeanului de a se supune voinţei monarhului este aspru pedepsit printr-un sistem de
constrângeri statale.
Termenul de „regimen” (guvernare) pierde conotaţiile eclesiastice, de etică şi morală
creştină. Termenul de „regimen” devine sinonim cu autoritatea regilor de a domni, adică de a
domina, stăpâni, sancţiona, stabili regulile generale de conduită şi de a asigura respectarea
lor. Acţiunea de guvernare se delimitează tot mai clar şi mai net de instituţia şi de persoana
care guvernează sau în numele căreia se guvernează.
Secolele XIII şi XIV – o stratificare socială mai clară între nobilime şi burghezie. Apar
„Stări” ca forme de organizare socială, în care membrii aveau acelaşi statut politico-juridic, se
bucurau de aceleaşi drepturi şi aveau conştiinţa că formează o colectivitate (communitas). Se
luau decizii administrative, judiciare şi orice măsuri privind conducerea şi administrarea
statului precum şi cele privind relaţiile cu alte state. Adunări de Stări au funcţionat şi în
principatele Româneşti şi în Bulgaria.
În secolele XIII-XIV se formează o regrupare a formaţiunilor statale care îmbinau
elementele clasice ale modelului antic cu elementele practice ale organizării feudale. Locul
central îl are monarhul, a cărui suzeranitate recunoscută de vasalii săi şi întărită de Biserica îi
conferă o putere deosebită.
Începe să se formeze noţiunea de teritoriu (statal) prin disocierea posesiunilor
Coroanei (domeniul Coroanei) de domeniile private ale regelui. Domeniile Coroanei (ale
Statului) nu mai puteau fi înstrăinate de către Rege, nici măcar membrilor proprii familii. Erau
legate de stat ca instituţie ori de monarhie ca instituţie a statului şi nu de Monarh.

Întrebări recapitulative
1. Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate exclusivă, manifestată sub
3 aspecte generale:
2. Teritoriul prezintă două mari caracteristici:
3. Există două categorii de locuitori ai unui stat:
4. Elementele naţiunii sunt:
5. Elementele legitimităţii puterii politice sunt:
6. Bifaţi afirmaţia corectă:
a) Din punct de vedere sociologic, legitimitatea a fost definită ca fiind caracteristica
puterii (a sursei, naturii şi organizării sale) de a fi conformă cu ceea ce poporul crede
preferabil sau corespunzător potrivit anumitor norme juridice, morale sau unor tradiţii
consacrate.
b) Din punct de vedere sociologic, legitimitatea este considerată un principiu de
întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care presupune o anumită
recunoaştere de către cei guvernaţi, a dreptului de a conduce, exercitat de către cei care
guvernează.
7. Bifaţi afirmaţia corectă:
a) Din punct de vedere politologic, legitimitatea a fost definită ca fiind caracteristica
puterii (a sursei, naturii şi organizării sale) de a fi conformă cu ceea ce poporul crede
preferabil sau corespunzător potrivit anumitor norme juridice, morale sau unor tradiţii
consacrate.
b) Din punct de vedere politologic legitimitatea este considerată un principiu de
întemeiere şi justificare a unui sistem de guvernământ care presupune o anumită
recunoaştere de către cei guvernaţi, a dreptului de a conduce, exercitat de către cei care
guvernează.
8. Faceţi deosebirea între statul naţional şi statul multinaţional:
9. Care este rolul bisericii în formarea statelor modrene?
10. Ce înțelegeți prin putere politică suverană?
Tema nr. 5: Forma statului: Structura de stat şi forma de guvernământ
Conceptul formei de stat:
- un concept politico-juridic care exprimă modul de constituire şi exercitare a puterii, de
organizare şi conducere a societăţii prin stat;
- exprimă modul de organizare a conţinutului puterii, structura interna şi externa a
cestui conţinut;
- este analizata sub trei aspecte: forma de guvernământ; forma structurii de stat;
regimul politic. Aceste aspecte sunt strâns legate şi condiţionate unele de altele.
Poate apărea sub o întreită înfăţişare în funcţie de 3 criterii distincte:
– modul de organizare şi exercitare a puterii suverane pe teritoriul statului;
- caracterele şi prerogativele organismului învestit cu funcţia de şef al statului;
- metodele de guvernare.
În funcţie de aceste criterii, statul va căpăta o anumită formă:
– stat unitar/stat federal;
– monarhie/republică;
– va avea un regim politic democratic/autocratic sau autoritar.
Orice stat, ca entitate suverană, deţine prerogativa, în virtutea suveranităţii sale, de a
decide în mod liber şi în conformitate cu prevederile constituţionale ce formă de guvernământ,
de structură, ori de regim politic să adopte.
Opţiunea pentru o anumita formă de stat – opţiune politică, care este rezultatul unui
referendum popular.
A. Structura de stat
Din punct de vedere conceptual, structura de stat – modul de organizare al puterii în
raport cu teritoriul statului.
Statele pot fi împărţite în 2 categorii:
a) state unitare;
b) state compuse.
a) Statul unitar
Are următoarele caracteristici principale:
- format dintr-un ansamblu unic de organisme constituţionale prin care se exercită
puterea politică la nivel central şi local;
- activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe cale ierarhică;
- există o singură ordine juridică întemeiată pe o constituţie unică;
- populaţia are o singură cetăţenie.
Deşi statul este unitar, teritoriul sau poate fi împărţit în unităţi administrativ-teritoriale.
Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statului au caracter administrativ şi nu constituie
state în interiorul statului.
Structura internă a statului:
- s-a format odată cu apariţia statului însuşi;
- este concepută pe principiul centralizării, reprezen-tând un ansamblu unic de instituţii
şi puterea de control a autorităţilor publice centrale aspra autorităţilor locale;
- statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie uniformă, o singură organizare
administrativ-teritorială, un singur parlament, un singur şef al statului şi un guvern unic, un
singur sistem de organizare judecătorească, a căror competenţă se extinde pe întregul
teritoriu al statului fără nici o excepţie.
Exercitarea puterii reprezintă concentrarea acesteia la un centru unic de decizie, care
o va converti în decizii obligatorii pentru întreaga populaţie şi pentru întregul teritoriu al
statului.
Din punct de vedere practic, conducerea centralizată prezintă avantajul că actele
parlamentului şi ale guvernului ar fi aplicate unitar pe întreg teritoriul statului, prezentând
dreptul de control al centrului aspra modului în care îi sunt respectate deciziile şi posibilitatea
de corecţie a actelor care nu sunt conforme cu ordinele autorităţilor centrale.
În nici un stat modern nu se poate concepe ca membrii guvernului să se poată ocupa
personal şi nemijlocit de soluţionarea tuturor problemelor guvernării ivite pe întreaga
cuprindere a statului. O parte a acestor probleme este încredinţată unor agenţi, aflaţi în
legătură cu guvernul, cărora le sunt conferite atribuţii de administrare pe plan local.
Activitatea judecătorească se desfăşoară în tribunale sau alte instanţe judecătoreşti
integrate într-un sistem unic, cu semnificaţii pe întreg cuprinsul ţării.
Activitatea legislativă se desfăşoară la centru, dar de către agenţi fie reprezentanţi ai
naţiunii, fie ai colectivităţilor locale.
În România atât deputaţii, cât şi senatorii, reprezintă naţiunea.
Deconcentrarea
O putere centralizată presupune concentrarea acesteia de către un centru unic de
putere (instituţiile de guvernare), în special de puterea executivă.
Deconcentrarea – diminuarea puterii centrale prin acordarea unei autorităţi publice
locale, ai căror titulari sunt numiţi de puterea centrală, a dreptului de a lua decizii pe plan
local. Se renunţă la repartizarea puterii de decizie a guvernului, în favoarea agenţilor locali
(prefecţi) repartizaţi (numiţi de guvern în unităţile administrativ-teritoriale).
Prefectul – agentul local al puterii guvernamentale centrale, ce execută ordinele primite
de la guvern şi ia el însuşi anumite decizii, şi care nu anulează autoritatea puterii centrale.
Agenţii locali care reprezintă puterea centrală în unităţile administrative sunt numiţi de guvern
şi plasaţi sub controlul ierarhic al acestuia. Autorităţile centrale exercită un control ierarhic
asupra agenţilor locali desconcentraţi, având dreptul de a le aproba, suspenda, anula sau
modifica actele emise. Pot să emită ordine, instrucţiuni obligatorii pentru autorităţile ierarhic
inferioare. Controlul se exercită pentru motive de legalitate şi oportunitate.
Avantaj: agenţii locali desemnaţi de guvern cunosc mai bine realităţile politice,
economice şi sociale la nivel local, au resurse proprii, putând să ia decizii operative şi
eficiente.
Control ierarhic – dreptul autorităţilor superioare de a modifica sau anula actele emise
de agentul local care îi e subordonat.
Desconcentrarea serviciilor publice
Serviciu public – orice activitate a autorităţilor publice desfăşurată pentru satisfacerea
unui interes general.
Desconcentrarea serviciilor publice – înfiinţarea pe plan local a unor instituţii învestite
prin lege cu atribuţia de a desfăşura un anumit serviciu public. Asemenea organe se află sub
controlul de tutelă al centrului, al unor autorităţi publice cu acelaşi profil.
Tutela administrativă – dreptul de control al Guvernului asupra actelor autorităţilor
locale alese, ce funcţionează în virtutea principiului autonomiei locale.
Autonomia administraţiei locale – repartizarea puterii de decizie între guvernul
central şi organele locale (primării, consilii locale) care au dreptul de a lua diferite măsuri fără
a fi cenzuraţi sau fără a cere aprobarea guvernului central.
Membrii consiliilor locale şi primarii sunt aleşi prin vot universal.
Independenţa autorităţilor publice locale presupune autonomia administrativă şi
financiară a acestora. Autorităţile locale nu dispun de guvern, parlament sau instanţe
judecătoreşti proprii. Competenţa autorităţilor locale se numeşte „sfera proprie de acţiune”.
Autonomia locală se stabileşte pe cale legislativă ca expresia voinţei Parlamentului.
Autonomie regională – urmăreşte substituirea statului la nivel local cu autorităţi care
promovează interesele comunitare, înţelese preponderent ca interese ale unor minorităţi
naţionale.
Regionalizarea – crearea unei structuri administrativ-teritoriale.
Regionalismul – un set de caracteristici culturale, religioase, lingvistice sau de altă
natură, aparţinând unei colectivităţi rezidente pe o anumită parte din teritoriul naţional căreia i
s-ar recunoaşte un statut de autonomie.
Principiul autonomiei administrative locale cunoaşte două forme principale: autonomia
funcţională şi autonomia teritorială.
Autonomia funcţională – recunoaşterea posibilităţii anumitor servicii publice de a se
bucura de o autonomie permanentă în domeniul lor de activitate.
În doctrina constituţională vest-europeană se considera că autonomia locală este una
dintre cele mai eficiente forme de autogestiune administrativă. Autonomia locală asigură, aşa
cum apreciază profesorul, Pierre Pactet, un înalt grad de democraţie, colectivităţile teritoriale
autonome fiind „veritabile contraputeri” şi în această calitate putând să prevină abuzul
guvernului central.
Descentralizarea
Reprezintă o alternativă la centralizarea excesivă, posibilitatea recunoscută de puterea
centrală colectivităţilor locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial anumite
acte sau decizii, fără a se consulta în prealabil cu centrul sau a cere aprobarea acestuia. Prin
ea sunt scoase din competenţa puterii şi autorităţii centrale anumite servicii publice de interes
local sau din domeniile speciale de acţiune şi transferate în sarcina unor autorităţi ale
administraţiei publice locale.
Primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită independenţă faţă de puterea
centrală şi acţionează în mod autonom. Independenţa şi autonomia se bazează pe faptul ca
aceste organe sunt alese pe plan local şi nu numite de puterea centrală. Autorităţile
administrative publice au patrimoniu public şi organizare internă de sine stătătoare,
funcţionând în condiţiile legii.
Descentralizarea:
- este o metodă de organizare şi conducere statală;
- nu se opune centralizării politice a statului;
- nu au nimic în comun cu raporturile existenţe între statul federal şi componentele
federaţiei;
- presupune înfiinţarea unor subiecţi de drepturi speciale care beneficiază de
autonomie pe plan local (descentralizarea teritorială) sau cărora li se stabileşte o competenţă
materializată în anumite domenii (descentralizare funcţională).
Statul unitar complex
- una dintre formele imperfecte sau atipice ale categoriei de „stat unitar”;
- statul unitar care fără a pierde unitatea sa de structură, prezintă mari diversităţi locale
administrative, de legislaţie, de jurisdicţie;
- în practica constituţională, sunt considerate state unitar complexe „uniunea
incorporată” şi „regionalismul”.
a) Uniunea incorporată – un stat caracterizat teoretic prin unitatea puterii legislative,
în interiorul căreia există o diversitate de legislaţii corespunzând unei diversităţi de populaţii şi
teritorii „încorporate” de către statul unitar într-un lung proces istoric. Există un singur
parlament, acesta votând legi distincte care nu sunt aplicabile la fel tuturor regiunilor locuite
de populaţiile distincte.

b) Regionalismul – exprimă o situaţie geogra-fică, politică, administrativă, lingvistică,


spirituală cu rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar, datorită căreia acesta optează
pentru împletirea atributelor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei autonomii
largi unor colectivităţi regionale. Adepţii săi au invocat incapacitatea structurii politico-
administrative centrale de a oferi soluţii viabile şi eficiente cererii unor forţe sociale de
participare la guvernare, lipsa voinţei politice a autorităţilor centrale de a răspunde necesităţii
de redistribuire a puterii în favoarea unităţilor administrativ locale. Adversarii săi au susţinut
că aceasta ameninţa statul şi că ar fi un factor de dezmembrare a acestuia. Regionalismul
fără realismul politic al factorilor de guvernare riscă să ridice probleme, nu şi să la rezolve.
României, stat unitar naţional, i s-a impus un gen de regionalism consfinţit în Constituţia din
1952, la care nu s-a putut renunţa decât în anul 1968.
c) Regionalismul politic – prezintă drept una din trăsături împletirea în acelaşi cadru
geografic a unor interese generale cu particularităţi etnice, lingvistice, cu tradiţii şi interese
locale care pot fi însă multietnice. Regionalismul devine politic atunci când competenţele
regiunii depăşesc pe cele ale unei simple circumscripţii administrative care beneficiază de
autonomie locală. În acest caz, unitatea admi-nistrativ-teritorială care beneficiază de statutul
de „regionalism politic” deţine, într-un cadru prestabilit, prerogativa (puterea) de a se
autoguverna.
Statul compus (federal) este format din mai multe entităţi statale reunite într-un stat
suprapus lor şi legate între ele prin raporturi juridice. O asociaţie de „state” care formează un
fel de Super-Stat. Este aproape întotdeauna o formă artificială, deoarece rezultă din
conjuncturi politico-militare. Arhetipul Statului compus – statul federal. O asociaţie de state
care decid în mod liber, în virtutea suveranităţii lor, să-şi creeze organe comune, cărora le
conferă o parte din competenţele lor (în domeniul militar, al diplomaţiei sau finanţelor).
Înţelegerea între statele respective este consfinţită într-un act politic (Charta, Pact). Se
stabileşte repartizarea competenţelor între statele federate.
Uniunile de stat
Asociaţii de state, cuprinzând uniunea personală, reală şi confederaţia. În cadrul său,
fiecare stat membru îşi păstrează personalitatea juridică internă şi internaţională, dar acceptă
să încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor în domeniile stabilite prin
actul juridic (tratatul) de consfinţire a uniunii.
Uniuni de state formale (în Europa) în legătură cu succesiunea tronului în unele regate:
uniunea personală şi reală.
Statele constituite într-o uniune personală au în comun instituţia şefului de stat, fiecare
păstrându-şi parlamentul şi guvernul. Legătura juridică poate fi întreruptă printr-un non acord.
- Anglia şi regatul Hanovrei 1714-1837;
- Ţările de Jos şi Luxemburg 1815-1890;
- Belgia – Statul liber al Congoului 1885-1908;
- Moldova şi Ţara Românească 1859-1862.
În uniunea reală conduce acelaşi monarh, statele componente îşi constituie organe
comune care exercită, în numele uniunii reale, suveranitatea statală în domeniile diplomaţiei,
apărării şi finanţelor. Pentru restul prerogativelor statale, fiecare stat component acţionează
distinct unul faţă de celelalte.
Suedia şi Norvegia 1815-1905;
Austria şi Ungaria 1869-1918;
Moldova şi Ţara Românească 1862-1864.
Confederaţiile de state
Cunoscute din antichitate (liga ateniană, macedoniană):
- Confederaţia helvetică (sec XIV-1848);
- Confederaţia S.U.A. (1776-1787);
- Confederaţia Rhinului (1806-1815).
Este o asociaţie teoretic permanentă de state care urmăresc obiective identice
(domeniile relaţiilor internaţionale şi al apărării). Are unul sau mai multe organe comune ale
statelor membre, care exercită atribuţii în numele acesteia. Suveranitatea interioară este
păstrată de fiecare stat confederat, cea internaţională este exercitată în numele confederaţiei
de un organ comun (Adunare, Dieta) care adoptă decizii în unanimitate.
Motivele care determină crearea uniunii de state sunt diferite:
- Conştiinţa intereselor comune; dorinţa de hegemonie politică a unui stat, preocuparea
de a întări contractele politice bazate pe aceeaşi ideologie. Ex: Republica Arabă Unită prin
uniunea între Egipt şi Siria 1958-1961.
- Tanganica şi Zanzibar 1964.
- Uniunea Europeană este un model sui generis de confederaţie.
Statul federal
Statul federal – format din mai multe formaţiuni statale care beneficiază de un statut de
autonomie în materie constituţională, lingvistică şi judecătorească şi se subordonează
acesteia. O asociaţie de state care se supune, pe de o parte, unei puteri centrale unice
(puterea federală) şi care, pe de altă parte, conserva o autonomie constituţională,
administrativă şi jurisdicţională.
Două modalităţi de constituire a federaţiilor:
- prin integrarea mai multor state şi constituirea unei entităţi statale;
- prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi constituirea împreună cu teritoriul
rămas, a unei federaţii.
Motivele integrării unor state independente şi suverane într-un stat federal sunt
apărarea comună împotriva unei ameninţări externe, preocuparea de a asigura o ordine
socială internă stabilită şi dorinţa de a folosi mai eficient resursele economice. Ca exemplu,
putem menţiona S.U.A., Elveţia, Imperiul german în 1871.
Motivele constituirii unei federaţii prin separarea unor provincii de statul unitar, constă
în încercarea de a soluţiona problemele naţionale conflictuale. Fosta Uniune Sovietică care s-
a constituit prin asocierea provinciilor Imperiului ţarist (stat unitar), cu excepţia teritoriului care
şi-a proclamat independenţa şi au ieşit din componenţa imperiului. (Basarabia).
Trăsături:
- unitate pe plan internaţional – statele componente ale federaţiei nu se bucură de
personalitate juridică în relaţiile internaţionale. Aceasta este şi deosebirea între confederaţia
de state, ale cărei componente sunt recunoscute pe plan internaţional şi federaţie.
- diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern. Fiecare stat federal are în mod
normal propriul său sistem constituţional, instituţii guvernamentale, propria legislaţie, sistemul
de organizare judecătorească.
- supleţea raporturilor între federaţie şi statele membre.
Organizarea competentelor în statul federal
Federalismul veritabil se bazează pe două principii complementare:
Principiul autonomiei
Fiecare stat federal îşi construieşte structura de guvernare şi îşi stabileşte raporturile
între ele în mod liber, îşi precizează o politică socială proprie, îşi stabileşte taxe şi impozite cu
aplicabilitate locală, îşi construieşte o structură economică.
Potrivit acestui principiu, se stabileşte o strictă partajare a competenţelor între statul
federal şi statele membre ale federaţiei, cu respectarea colaborării între autorităţile centrale şi
cele locale.
În caz de conflict, puterea judecătorească are competenţa de a soluţiona diferendul şi
de a reface echilibrul constituţional.
Metodele de stabilire a competenţelor statului federal în cadrul federaţiei şi în
raporturile acesteia pe plan internaţional:
-În constituţia statului federal sunt prevăzute expres competenţele exclusive ale
acestuia. Toate celelalte atribuţii revin statelor componente ale federaţiei. Ca exemplu putem
aminti Amendamentul X din Constituţia S.U.A., adoptat în 1791;
-Precizarea competenţelor atribuite statelor => astfel ca toate celelalte atribuţii sunt
conferite din principiu statului federal;
-Stabilirea concomitentă prin constituţie a sferelor de atribuţii repartizate exclusiv
statului federal, şi, respectiv, statelor membre.
Principiul participării
Acest principiu este complementar principiului autonomiei. Federalismul autentic
presupune participarea statelor federale, pe baze de egalitate, la elaborarea deciziilor
aplicabile pe teritoriul întregii federaţii.
Unul dintre organismele federale însărcinate să înfăptuiască interesele comune şi să
reprezinte statele federale la nivel central > parlamentul bicameral (Senatul reprezintă statele
componente ale federaţiei, interesele particulare).
Statul federal are caracterul unui stat unitar (un singur teritoriu, o singură cetăţenie a
populaţiei sale, o singură capitală).
Din perspectiva dreptului constituţional, statul federal – o varietate de state membre,
fiecare având teritoriul său, populaţia sa, organizarea politică (parlament, guvern, instanţe
judecăto-reşti, servicii publice), capitală proprie.
Forma de guvernământ
Un concept juridic şi politologic care indică natura organului care îndeplineşte funcţia
de şef al statului: preşedinte, monarh-rege, împărat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul
revoluţiei, Consiliul federal. Indică modul în care sunt constituite şi funcţionează organele
supreme şi este raportată la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu
puterea legiuitoare.
Statele se împart în republici şi monarhii.
Republică – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de şef de
stat este ales pe o perioadă anumită. Şeful statului poate fi ales pe viaţă (în Iugoslavia sub
preşedinţia lui Tito), ales prin vot universal (alegeri preziden-ţiale) sau ales de către parlament
(alegeri parlamentare).
Republică semiprezidenţială – alegerea preşedintelui prin vot universal direct şi prin
răspunderea politică a guvernului faţă de parlament. Ceea ce imprimă un anumit caracter,
este caracterul regimului politic în funcţie de principiul separaţiei celor trei puteri.
Monarhia – forma de guvernare în care organul care îndeplineşte funcţia de şef al
statului este un monarh care ocupă tronul fie prin alegerea pe viaţă, fie prin succesiune
ereditară. Monarhiile sunt de două feluri: monarhia absolută (monarhul este unicul organ
suprem în stat) şi limitată sau constituţională (şeful statului şi organe care exercită puterea,
parlament, prim-ministru).
Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională prin faptul că guvernul este
numit de monarh şi subordonat acestuia.

Întrebări recapitulative
1. Desconcentrarea ca metodă de exercitare a puterii pe plan local este proprie:
2. Regionalismul politic se caracterizează prin:
3. Primarii sunt:
4. Ce formă a statului se caracterizează prin sistemul unic de organisme de
guvernare?
5. Principiile organizării statului federal sunt:
6. Regionalismul politic se caracterizează prin:
a) unitatea puterii centrale, în interiorul căreia există o diversitate de legislaţii;
b) împletirea atribuţiilor suverane ale conducerii centralizate cu atribuirea unei
autonomii, unor colectivităţi provinciale;
c) deţinerea de către o unitate administrativ-teritorială a prerogativei de a se
autoguverna.
7. Statul unitar complex este statul în care:
a) unele acte ale puterii centrale trebuie aprobate prin referendum local;
b) senatorii reprezintă colectivităţile locale iar deputaţii naţiunea;
c) există deosebiri de reglementare juridică a aceloraşi relaţii sociale între diferitele
părţi ale teritoriului statului, deşi Parlamentul este unic.
8. Statul unitar complex apare sub forma:
a) uniunii încorporate şi a regionalismului;
b) uniunii reale şi confederaţiei;
c) uniunii personale;
d) statului compus.
9. Descentralizarea ca metodă de exercitare a puterii pe plan local este proprie:
a) statului unitar complex;
b) statului unitar;
c) statului federal;
d) uniunilor de state.
10. O unică ordine juridică există:
a) în statele federale;
b) în uniunile încorporate;
c) în statele care recunosc regionalismul politic;
d) în statele unitare;
e) în uniunile personale.
Tema nr. 6: Noţiuni generale despre constituţie. Noţiunea de regim constituţional

Experienţa istorică dovedeşte că fiecare stat îşi stabileşte modul de organizare şi


exercitare a puterii în constituţie. Nu interesează, din acest punct de vedere, dacă constituţia
statului se prezintă sub forma unor cutume sau a unui act adoptat printr-o procedură specială.
Legea fundamentală a ţării = Legea supremă = Pactul fundamental = CONSTITUŢIE.
Acest concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă: materială şi formală.
Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă ansamblul de reguli care
reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-o anumită etapă a dezvoltării sale.
Orice stat, numai prin faptul existenţei sale, are o organizare, o constituţie.
Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă exteriorizarea sau
obiectivarea ansamblului de reguli care reglementează organizarea şi conducerea unui stat
într-un document politico-juridic (constituţie). Regimul constituţional în sens formal
corespunde statelor moderne, care sunt guvernate pe baza constituţiilor scrise.
Substanţa regimului constituţional - regulile de organizare şi conducere a statului,
indiferent care ar fi forma lor: cutumiară sau scrisă.
Fiecare stat modern are nevoie de o Constituţie, pentru că într-un stat de drept,
guvernanţii nu exercită puterea decât în virtutea unor prerogative stabilite într-un act, prin
care sunt învestiţi cu anumite funcţii. O asemenea învestire se face prin intermediul
constituţiei. Guvernanţii (organe care exercită cele trei puteri: legislativă, executivă,
judecătorească) deţin prerogative în baza constituţiei sau a unui act normativ cu valoare
constituţională şi nu a unei legi ordinare sau organice. Uneori, atribuţiile lor concrete pot fi (şi
sunt) stabilite prin lege, dar în prealabil este necesar ca locul, rolul şi funcţiile acestora în
sistemul de guvernare să fie stabilite în constituţie. Într-un stat se legiferează, se
administrează şi se judecă potrivit constituţiei.
Noţiunea de constituţie
Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie derivă din substantivul latin
constitutio = dispoziţie, ordin. În sistemul de drept roman, constituţie înseamnă edictul semnat
de împărat şi a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice adoptate de
autorităţile publice ale imperiului.
Încă de la începutul mileniului II apare ideea de act cu valoare juridică superioară
cutumelor existente în diferite state. Cuvântul constituţie se foloseşte şi în terminologia
ecleziastică pentru a desemna regulile monahale.
Noţiunea de constituţie era folosită pentru a delimita în unele state, unele acte politice
sau juridice, de simple legi sau statute. A fost folosită în Polonia de la sfârşitul secolului al XV-
lea pentru a defini hotărâri adoptate de Seim.
Termenului de constituţie îi era preferat cel de ,,lege fundamentală”, folosit în Evul
Mediu pentru a desemna acte ale puterii statale înzestrate cu o forţă juridică superioară.
Constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document politico-juridic, având mai
multe sau mai puţine articole şi care era adoptat direct de popor sau de reprezentanţii
acestuia, potrivit unei proceduri speciale şi solemne. Pentru a căpăta însuşirile unei
constituţii, documentul trebuie să întrunească anumite condiţii de formă şi fond.
Condiţii de fond:
- prevederile să aibă un caracter politic, să privească raporturi de putere;
- prevederile să aibă un caracter normativ, să fie general-obligatorii.
Condiţii de formă:
- Constituţia să fie adoptată printr-o procedură legislativă;
- să aibă o forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative în stat.
Legea supremă a oricărui stat - constituţia - este un act politico-juridic fundamental,
influenţat de o anumită filozofie socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili
forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a puterilor statului şi raportul între acestea,
principiile generale ale ordinii juridice a societăţii şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act
care este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale. Această definiţie este valabilă
în principal pentru tipul de constituţie-convenţie, adică constituţia adoptată de Adunarea
Constituantă, organism constituit din reprezentanţii naţiunii aleşi prin vot universal.
Din punct de vedere al politologiei, constituţia este ansamblul normelor politice şi
legale fundamentale care prescrie reguli de guvernare.
Din punct de vedere sociologic, constituţia este un pact social (acord naţional încheiat
între oameni) intervenit între guvernant şi guvernaţi, prin care acestora din urmă li se
garantează un sumum de drepturi, în schimbul acceptării de către ei a puterii de comandă şi
a dominaţiei la care sunt supuşi de guvernant, fără, însă, ca acesta să devină tiranic.
Respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructură instituţională (instituţii politice sau
autorităţi publice), organizată pe principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor reciproce
(cheks and balances), prevăzute în constituţie.
Există două forme principale ale constituţiei:
- Constituţia cutumiară
- Constituţia scrisă
Conţinutul constituţiei cutumiare:
- obiceiuri, tradiţii, practici care au ca trăsătură comună faptul că sunt nescrise şi că
reglementează modul de organizare şi funcţionare a organelor de guvernare şi raporturile
între ele, statutul indivizilor.
Pentru a deveni cutumă, obiceiul constituţional trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să se repete;
- durata actelor de repetare să fie relativ îndelungată;
- repetarea să fie constantă;
- obiceiurile repetate să fie clare; obiceiul să întrunească consensul destinatarilor săi.
Cutuma constituţională are un caracter istoric. Până în secolul al XVIII-lea, raporturile
constituţionale erau reglementate prin cutumă. Rarele documente politice: Magna Charta din
1215 s.a., prin care se reglementează unele raporturi între rege şi supuşii săi, nu puteau fi
socotite constituţii în înţelesul pe care îl dăm astăzi acestui document.
Modalităţile practice de exercitare de către naţiune a puterii sale suverane nu se
regăseau în cutuma constituţională. De aceea, reprezentanţii naţiunii au militat pentru
înlocuirea cutumei cu dispoziţii scrise, care prezentau avantajul că puteau reglementa şi alte
probleme sociale: raporturile între stat şi naţiune, drepturile şi libertăţile publice, controlul
naţiunii aspra modului în care este guvernată.
Constituţia cutumiară este din punct de vedere al formării sale suplă, dar nesigură. Ca
orice cutumă, cutuma constituţio-nală, este esenţialmente suplă pentru că s-a format în timp,
fără a întruni condiţii speciale de formă. Ea a transpus în practică, fie voinţa unei persoane
faţă de un model de organizare politică, fie interese sociale vizând: prevenirea confuziei
puterilor sau a subordonării unei puteri de către alta; cutuma a fost verificată şi modelată pe
parcursul mai multor generaţii; nu se cere nici o procedură sau condiţie formală pentru ca o
cutumă să fie modificată. Cutuma evoluează odată cu transformările ce se produc în viaţa
politică a statului.
Supleţea cutumei poate fi în unele cazuri un inconvenient. Existenţa sau dispariţia
cutumei nefiind legate de acţiunea unui organism sau a unei persoane şi nici de o anumită
procedură, poate da naştere la controverse. Nefiind înregistrată într-un document, cutuma
constituţională nu poate fi invocată întotdeauna şi în toate cazurile de uşurinţă, mai ales în
cazul în care se află în concurenţă cu o altă cutumă având un conţinut asemănător.
Supleţea cutumei constituţionale a fost considerată de partizanii acesteia un avantaj
incontestabil faţă de rigiditatea textului scris, ce nu poate fi adaptat cu uşurinţă la
transformările sociale.
Adversarii cutumei au obiectat că:
- tradiţia sau cutuma constituţională se caracterizează prin incertitudine şi este
incompletă;
- cutuma fiind într-o continuă mişcare, nu are o formă definitiv stabilită şi nu i se
cunoaşte cu precizie nici conţinutul. Altfel spus, nu se cunoaşte dacă un fapt derogând de la
cutumă este un element de progres constituţional sau un element negativ, care contravine
acestuia;
- regulile cutumiare nu pot fi o stavilă împotriva abuzurilor autorităţilor publice.
Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se conferi calitatea de cutumă:
-elementul material - constă în cutuma propriu-zisă. Cutuma se formează printr-o
repetare continuă a anu-mitor acte, proceduri sau obiceiuri. Repetarea trebuie să fie identică
şi să se desfăşoare timp îndelungat;
-elementul psihologic – convingerea fiecărui destinatar al cutumei că ea există şi că
trebuie să se conformeze conţinutului sau prescripţiei acesteia.
Constituţia scrisă a fost adoptată prima oară de către fostele colonii engleze din
America, după 11 ani de la cucerirea independenţei, ca un act care a consfinţit şi a consolidat
emanciparea lor politică în raport cu Coroana britanică, stabilită prin Declaraţia de
Independenţă din 4 iulie 1776.
Apariţia Constituţiei scrise a fost rezultatul luptei burghe-ziei aflată în ascensiune
economică şi politică împotriva absolutismului federal.
Constituţia scrisă asigură o mai mare stabilitate şi securitate a instituţiilor politice,
deoarece conţinutul articolelor sale este clar. Regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi
preciziei, prin intermediul ei se stabileşte cu exactitate cadrul de organizare al puterilor, se
sancţionează încălcarea abuzurilor de putere. Supremaţia constituţiei se asigură prin controlul
constituţionalităţii legilor şi al altor acte cu un conţinut normativ: regulamente de organizare şi
funcţionare ale parlamentului, decrete, ordonanţe ale guvernului. Atâta timp cât este în
vigoare, constituţia este practic intangibilă.
În constituţie au fost înscrise drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, garanţiile împotriva
tiraniei şi abuzului de putere.
În doctrine, se admite că sunt două tipuri de constituţie scrisă:
- constituţii foarte clare şi în acelaşi timp scurte, care se limitează la fixarea unor
principii şi reguli esenţiale privind modul de constituire a organismelor statului şi raporturile
între acestea, precum şi drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti;
- constituţii foarte lungi dar complicate în detalii de redactare. Ele tind să reglementeze
instituţii juridice care fac parte din alte ramuri de drept: ocrotirea familiei, detalii ale întocmirii
şi aprobării bugetului, raporturi între patronat şi guvern, între patroni şi salariaţi s.a.
Raportul între constituţia scrisă şi cutuma constituţională
De vreme ce constituţia defineşte cu claritate regulile aplicabile şi prevede modalităţile
pentru revizuirea sa, nu se poate admite aplicarea simultană a unei dispoziţii constituţionale
scrise şi a unei cutume având un alt conţinut, deoarece astfel am accepta modificarea
constituţiei scrise, iar prin cutumă s-ar ajunge să se pună sub semnul întrebării stabilitatea
constituţiei sau să se deschidă calea oricăror forme de abuzuri prin înlocuirea regulilor scrise
cu cutume constituţionale. Cutuma nu poate niciodată să modifice sau să înlocuiască o
dispoziţie constituţională scrisă şi precisă. Aceasta nu-şi va pierde niciodată valoarea juridică,
chiar dacă nu este aplicată o perioadă îndelungată.
În legătură cu rolul şi locul cutumei constituţionale în sistemul juridic bazat pe
codificarea generală a normelor de drept, pot fi distinse cel puţin două situaţii:
- Cutuma contra legem;
- Cutuma praeter legem.
Cutuma praeter legem - completează legea constituţio-nală. Dacă constituţia nu
reglementează suficient de clar o instituţie politică, este permis să se apeleze la cutumă
pentru a se completa lacuna sau pentru a clarifica conţinutul unei dispoziţii constituţionale.
Este vorba despre o cutumă supletivă sau interpretativă.
Cutuma contra legem contrazice regula constituţională scrisă. Este dificil să se
admită cutuma contra legem.

Întrebări recapitulative
1. Precizaţi condiţiile de fond şi de formă ale constituţiei:
2. Existenţa regimului constituţional într-un stat este condiţionată:
3. Data inaugurării regimului constituţional într-un stat coincide cu:
4. Cum se formează cutuma constituţională?
5. În legătură cu rolul şi locul cutumei constituţionale în sistemul juridic bazat pe
codificarea generală a normelor de drept, pot fi distinse cel puţin două situaţii:
6. Bifaţi formularea corectă:
a) Cutuma contra legem suplineşte o lacună constituţională sau interpretează
conţinutul vag al unei dispoziţii constituţionale scrise;
b) Cutuma praeter legem suplineşte o lacună constituţională sau interpretează
conţinutul vag al unei dispoziţii constituţionale scrise.
7. Bifaţi formularea corectă:
a) regimul constituţional depinde exclusiv de existenţa unei constituţii scrise;
b) existenţa regimului constituţional depinde de adoptarea unei constituţii scrise;
c) regimul constituţional reprezintă ansamblul normelor care reglementează
organizarea şi funcţionarea comunităţilor sociale.
8. Supremaţia constituţiei asupra celorlalte acte normative este garantată de:
a) constituţia cutumiară;
b) orice tip de constituţie;
c) constituţia scrisă.
9. Bifaţi formularea corectă:
a) caracterul politic al normei constituţionale constă în reglementarea normativă de
către aceasta a raporturilor de putere;
b) caracterul politic al normei constituţionale constă în reglementarea formei statului;
c) caracterul politic al normei constituţionale constă în reglementarea relaţiilor
fundamentale de putere.
10. Bifaţi formularea corectă:
a) caracterul normativ al normei constituţionale constă în stabilirea principiilor generale
ale sistemului de drept;
b) caracterul normativ al normei constituţionale constă în garantarea drepturilor
cetăţeneşti;
c) caracterul normativ al normei constituţionale constă în reglementarea general-
obligatorie a relaţiilor fundamentale de putere.
Tema nr. 7: Adoptarea şi revizuirea constituţiei
Distincţia între puterea constituantă şi puterile constituite
Constituţiile scrise provin dintr-o putere supremă – putere constituantă, care determină
existenţa şi acţiunea puterilor constituite.
Puteri constituite – autorităţile care sunt prevăzute şi organizate prin constituţie;
adunări, preşedinţi, tribunale, guverne.
Putere constituantă originară – cea care adoptă consti-tuţia unui stat: prima
constituţie a unui stat sau o nouă constituţie. Această putere este exercitată de popor prin
referendum sau printr-un organ special creat în acest scop (Adunarea Constituantă) care,
după adoptarea constituţiei, îşi încetează activitatea sau continuă să funcţioneze ca adunare
legislativă. Această putere este extrem de importantă şi reclamă o procedură specială şi
solemnă.
Puterea constituantă derivată – cea care modifică constituţia aflată deja în vigoare.
Există un organ special sau o procedură specială prevăzută în constituţie, care instituie
modalităţile modificării sale.
Situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă:
- odată cu formarea unui stat nou. Apariţia unui stat – un proces politic de o mare
complexitate, care impune adoptarea unor dispoziţii cu caracter politico-juridic solemn prin
care se reglementează caracteristicile esenţiale ale teritoriului, structura de stat, forma de
guvernământ, regimul politic, se consacră existenţa unei anumite populaţii pe teritoriul
respectiv, se prevăd principiile, normele şi organismele de exercitare a puterii suverane,
drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti. Constituţia reglementează ansamblul relaţiilor sociale
fundamentale. Aceste dispoziţii sunt stabilite în constituţie sau într-un alt act cu valoare
constituţională;
- în situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale, fundamentale,
când se schimbă regimul politic ori când un stat îşi reînnoieşte fundamental bazele politico-
juridice, economice, sistemul social-politic sau când îşi desăvârşeşte unitatea naţională.
Schimbările politice au avut ca urmare adoptarea unei constituţii noi: Constituţia României din
1923, Constituţia Portugaliei din 1976;
- o constituţie nouă mai poate fi adoptată când în viaţa statului are loc o schimbare
importantă cu caracter politic sau social-economic care nu afectează esenţa statului sau
regimul politic. Este vorba de un stadiu nou de dezvoltare a statului respectiv, fapt ce poate
impune adoptarea unei noi constituţii.
Organismul competent să adopte Constituţia
Competent să adopte o nouă constituţie este organismul care deţine sau care a fost
învestit cu putere constituantă originară. Desemnarea şi învestirea unui anumit organism la
nivel naţional se asigură prin alegeri democratice.
În condiţii de criză politică, de schimbare calitativă a realităţilor sociale şi a raporturilor
între forţele politice sau în situaţia în care în viaţa unui stat intervin elemente de importanţă
naţională privind sistemul de guvernare, poate apărea tendinţa de a monopoliza puterea de a
domina alte forţe politice sau sociale.
Deţinătorii puterii politice – organismul statal, formaţiunea politică sau grupul social
care exercită cea mai mare influenţă în conducerea politică şi stăpâneşte instrumentele de
formare şi exprimare a voinţei populare – au posibilitatea şi capacitatea de a orienta procesul
de elaborare a proiectului de constituţie sau îl redactează în exclusivitate.
În cazul constituţiilor concedate, nu se solicită acordul sau manifestarea reală de
voinţă a poporului. Şeful statului (monarh/preşedinte) este cel care concede, acordă
constituţia. Poporul nu participă efectiv la adoptarea Legii fundamentale.
Modalităţile folosite mai des:
- poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi aleşi (Adunarea Constituantă
sau Convenţie). Organismul desemnat să adopte constituţia este ales prin sufragiu universal,
cu un mandat concret: adoptarea constituţiei; după adoptare, organismul îşi încetează
activitatea sau continuă să funcţioneze ca Adunare legiuitoare obişnuită. Adunarea
Constituantă – Parlament, în general;
- poporul exercită direct puterea. Proiectul de constituţie întocmit de un organism
învestit cu această prerogativă, este supus direct aprobării poporului. Constituţia întocmită şi
practic adoptată de o Adunare Constituantă aleasă în acest scop, este supusă poporului spre
aprobare în cadrul unui referendum. (Constituţia Franţei din 1958, cea a României din 1991);
- este posibil ca Parlamentul să se transforme, fără alegeri generale, în Adunarea
Constituantă şi să adopte o nouă Lege fundamentală. În regimurile politice ale fostelor state
socialiste, constituţiile au fost aprobate printr-o procedură pseudo-democratică, puterea
politică fiind concentrată în vârful unei piramide totalitare.
Clasificarea constituţiilor după modul de adoptare:
- Constituţia octroiată sau concedată;
- Constituţia – pact;
- Statutul;
- Constituţia – convenţie.
Constituţia concedată este iniţiată şi adoptată sub autori-tatea şefului statului
(monarhului). Caracterizează regimurile democratice, în care şeful statului are puteri
absolute. Poate să consfiinţească şi obligaţii impuse monarhului.
Constituţia-pact reprezintă un echilibru de forţe, fiind un rezultat al unui compromis
militar sau politic, între monarh şi Reprezentanţa naţională.
Statutul din punct de vedere al formei este o constituţie concedată, adoptat prin
plebiscit. Iniţiativa elaborării statutului aparţine monarhului, acesta îl supune ratificării
populare prin procedura democratică a plebiscitului.
Constituţia - convenţie este adoptată de un organism de suveranitate naţională,
special ales pentru adoptarea constituţiei şi învestit în acest scop cu putere constituantă
originară.
În literatura de specialitate este menţionată şi „constituţia parlamentară” care este
iniţiată, dezbătută şi adoptată de parlament.
Revizuirea constituţiei
Revizuirea unei constituţii constă în modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea
anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou.
Posibilitatea şi procedura de revizuire, sunt expres prevăzute chiar în textul legii
fundamentale. Absenţa din textul constituţiei a unor proceduri referitoare la revizuirea
acesteia poate genera grave tensiuni între forţele politice existente în societate (partidele
politice) care, fiind interesate să iniţieze sau să propună anumite modificări în legea
fundamentală, nu ar putea să facă acest lucru datorită lipsei unei proceduri corespunzătoare.
Distincţia între Constituţia suplă şi Constituţia rigidă
Din punct de vedere al procedurii de revizuire:
- Constituţia suplă – o constituţie a cărei revizuire se înfăptuieşte, practic prin
votarea, fără o procedură specială, a unei legi ordinare. Principiul supremaţiei constituţiei este
compromis.
- Constituţia rigidă – o constituţie a cărei modificare se dovedeşte a fi mai dificilă
decât cea a unei legi ordinare, datorită procedurii cerute, care implică colaborarea mai multor
organisme constituţionale şi votul unei majorităţi calificate, adică 2/3 din numărul membrilor
parlamentului.
O constituţie poate fi revizuită şi în situaţii de criză politică, ca un mijloc de rezolvare a
acesteia. Doctrina constituţională s-a oprit la câteva cazuri mai des întâlnite:
- producerea unui eveniment politic marcant;
- schimbări produse în structura organismelor guvernante (instituirea funcţiei
prezidenţiale în sistemul constituţional român în 1974);
- transformarea denumirii unor organisme prin care se exercită puterea publică
(transformarea în 1961 a Prezidiului Marii Adunări Naţionale în Consiliul de Stat);
- producerea unor schimbări în organizarea şi funcţionarea unuia sau unora dintre
organismele prin care se exercită guvernarea.
Procedura de revizuire
Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de modificare a acestora, adică
stabilesc:
organismul care propune modificarea;
organismul care votează propunerea de modificare;
majoritatea voturilor cerută pentru adoptarea propunerii de revizuire.
Dreptul de a iniţia modificarea constituţiei are o mare importanţă, organismului învestit
ca această prerogativă revenindu-i atribuţia de a întocmi proiectul de modificare sau cel puţin
de a orienta pregătirea acestuia.
În regimurile politice autoritare, prerogativa revizuirii revine puterii executive şi este
prevăzută în textul Constituţiei.
În regimurile politice democratice iniţiativa revizuirii revine poporului, care exercită prin
referendum (Elveţia) sau parlamentului. Procedura cea mai răspândită este conferirea acestui
drept şefului statului şi parlamentului, care acţionează împreună. Se realizează un echilibru,
nici unul dintre cele două organisme neputând să ignore rolul celuilalt în privinţa revizuirii.
Procedura cea mai grea de modificare este cea bazată pe teoria „paralelismului” sau
„simetriei” formelor. Pentru a se modifica o constituţie, este necesar să se urmeze aceeaşi
procedură folosită pentru adoptarea ei. Procedura clasică – procedura solemnă: a cere
parlamentului exprimarea unui vot asupra textului revizuit, care să întrunească cel puţin 2/3
din numărul mandatelor parlamentare. Se prevede ca revizuirea să fie aprobată prin
referendum popular sau referendumul să urmeze votului exprimat în parlament.

Întrebări recapitulative
1. În ce situaţii se adoptă o nouă Constituţie?
2. În situaţia când are loc o lovitură de stat este necesar să fie adoptată o nouă
Constituţie?
3. Preşedintele României iniţiază, la propunerea Guvernului un proiect de lege pentru
revizuirea Constituţiei. Menţionaţi ce tip de putere constituantă urmează să exercite
Parlamentul:
4. Clasificarea constituţiilor după modul de adoptare:
5. Distincţia între Constituţia suplă şi Constituţia rigidă:
6.Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de modificare a acestora, adică
stabilesc:
7. Art. 2 din Legea pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor prevede că Parlamentul
nou ales urmează să adopte în termen de nouă luni de la convocare, o constituţie nouă.
Menţionaţi ce tip de putere constituantă urmează să exercite forul legislativ:
8. Se revizuieşte fără o procedură legislativă complexă:
a) constituţia rigidă;
b) constituţia pact.;
c) constituţia suplă;
d) orice constituţie, dacă există consensul partidelor parlamentare
9. Bifaţi formularea corectă:
a) organismul care adoptă constituţia este învestit cu putere constituantă derivată;
b) organismul care adoptă constituţia este învestit cu putere constituantă originară;
c) organismul care adoptă constituţia deţine putere constituantă;
d) organismul care adoptă constituţia nu trebuie învestit cu nici o putere, întrucât este
expresia voinţei suverane a poporului şi poate adopta oricând o lege, inclusiv Constituţia

10. Instituie o garanţie împotriva arbitrariului Guvernantului:


a) constituţia scrisă;
b) constituţia cutumiară;
c) orice tip de constituţie.
Tema nr. 8: Conţinutul constituţiei
Diversitatea statală şi asemănări constituţionale
Diversitatea istorică şi politică, economică şi socială, geografică şi demografică,
culturală şi religioasă, ce separă statele lumii contemporane, poate să acrediteze opinia că
legile fundamentale ale acestora diferă unele de altele, aşa cum diferă între ele populaţiile şi
naţiunile respective. Din punct de vedere al conţinutului lor, constituţiile statelor moderne
prezintă multe asemănări. Asemănarea între diferitele formulări constituţionale este
determinată de obiectul de reglementare al normelor şi principiilor constituţionale.
Constituţiile scrise stabilesc:
a) principiul suveranităţii naţionale, care indică deţinătorul legitim al puterii;
b) principiul reprezentării, conform căruia poporul îşi exercită prerogativele suveranităţii
sale prin intermediul unor organisme pe care le îndrituieşte să acţioneze în numele său şi să-l
reprezinte pe plan intern şi extern;
c) principiul separaţiei puterilor si, corespunzător acestuia, modul de constituire,
organizare şi funcţionare a organelor puterii şi raporturile existente între acestea;
d) valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc identitatea naţională şi
fizionomia spirituală ale unui popor;
e) forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
f)drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, potrivit condiţiilor social-
economice şi politice din ţara respectivă şi îndatoririle acestora faţă de stat.
Caracterul şi obiectul de reglementare a normelor constituţionale
Normele şi principiile constituţionale pot fi împărţite în trei categorii:
- principii şi norme constituţionale având rol determinativ în stabilirea şi funcţionarea
organismelor de guvernare, precum şi în stabilirea formei statului;
- dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti, însoţite sau nu de garanţii juridice ale
exercitării acestora;
- dispoziţii constituţionale care nu au o legătură directă cu procesul de guvernare.
Legiuitorul constituant nu face nici o deosebire între forţa juridică a normelor
constituţionale, ceea ce nu înseamnă că nu se pot face distincţii pe criteriul importanţei între
diferite dispoziţii ale legii fundamentale. Avem în vedere dispoziţiile privind durata mandatului
Parlamentului şi statutul membrilor acestuia, modul de desemnare a şefului statului, numirea
Guvernului şi răspunderea sa politică etc. Dintr-o constituţie nu pot lipsi dispoziţiile referitoare
la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Aşa cum prevede art.16 din Declaraţia drepturilor omului
şi cetăţeanului, adoptată în 1789 „orice societate în care garanţia drepturilor nu este
asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie”.
În unele state există constituţii ale căror prevederi sunt inspirate din precepte ale
Coranului, îmbinând astfel conţinutul religios cu cel laic modern.
Principii şi norme constituţionale care au un rol determinant în stabilirea şi
funcţionarea organismelor de guvernare, precum şi în stabilirea formei statului
Normele cuprinse în această categorie au o importanţă esenţială pentru constituţie
deoarece în funcţie de conţinutul lor, constituţia respectivă poate fi apreciată sau nu, ca o
constituţie democratică. Stabilirea acestor norme în cuprinsul constituţiei este de natură să
confere legitimitate constituţiei întregului ansamblu de organisme, care concură la înfăptuirea
sau exercitarea puterii politice. Cele mai importante sunt dispoziţiile constituţionale care
reglementează structura de guvernare, întrucât ele fixează cadrul instituţional al sistemului
politic.
Structura guvernamentală (în sens larg) = ansamblul instituţiilor politice şi al
procedurilor referitoare la desemnarea guvernanţilor, la prerogativele şi funcţiile acestora, la
raporturile între aceştia, precum şi pe care ei le au cu cei guvernaţi.
Enunţarea acestor reguli este importantă nu numai pe plan tehnico-legislativ, dar mai
ales pe plan politic: ele condi-ţionează legitimitatea guvernanţilor. Aceasta, pentru ca
guvernanţii exercită puterea pe baza acestor reguli şi în limitele fixate prin ele.
Această categorie de norme are un pronunţat caracter politic, datorită dezvoltării în
epoca contemporană a fenomenului statal. Acest fenomen a fost însoţit în Europa de
formarea unor noi state sau de desăvârşirea unităţii statale a altor state.
Dispoziţiile finale şi tranzitorii ale unei constituţii reprezintă o categorie de dispoziţii
constituţionale care se aplică pentru o perioadă limitată şi au scopul de a facilita trecerea de
la o reglementare constituţională la alta, de a soluţiona un posibil conflict de legi, etc. după
realizarea scopului pentru care au fost incluse în constituţie, ele nu mai sunt aplicabile.
Declaraţiile de drepturi
În şirul documentelor prin care s-a consfinţit aspiraţia individului pentru drepturi şi
aspiraţii fundamentale, pentru condiţia sa în societate, este celebră „Declaraţia Drepturilor
Omului şi ale Cetăţeanului” adoptată de revoluţionarii francezi în 1789. Declaraţii ale
drepturilor omului au adoptat şi coloniile americane după cucerirea independenţei lor în 1776,
după modelul Declaraţiei de drepturi adoptată de statul Virginia (în unele lucrări este invocată
declaraţia de drepturi inclusă în Constituţia Statului federal Massachussetts în 1780).
Statele americane au inclus în constituţiile lor dispoziţii referitoare la protecţia anumitor
drepturi şi libertăţi, chiar înainte de Legea fundamentală (Constituţia) să fie revizuită în anul
1791 prin adăugarea primelor 10 amendamente (cunoscute sub denumirea de „Declaraţia
drepturilor omului”).
După primul război mondial, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului a
căpătat o cvasi-recunoaştere universală. Spiritul declaraţiei a fost extins după 1945 în dreptul
internaţional. Astfel, în cadrul O.N.U. au fost adoptate: Declaraţia universală a drepturilor
omului (10 decembrie 1984); cele două Pacte adoptate în acelaşi cadru în 1996. Prevederi de
o importanţă esenţială pentru problematica drepturilor omului au fost incluse în documente
ale Consiliului Europei, ale Conferinţei de la Helsinki în 1975 şi ale sesiunilor organizate
conform Actului final de la Helsinki.
Conţinutul Declaraţiilor de drepturi
O declaraţie reprezintă un enunţ solemn privind anumite principii guvernând activitatea
sau prerogativele unei anumite categorii de destinatari sau instituţii. Declaraţiile nu sunt
incluse în textul propriu-zis al constituţiei, ele pot fi incluse într-un document detaşat de
constituţie, alteori sunt inserate la începutul constituţiei – ca un preambul. În cuprinsul lor sunt
incluse şi drepturile a căror realizare impune, în condiţiile pieţei libere, intervenţia unor agenţi
economici privaţi (ex: dreptul la muncă, dreptul la locuinţă). În general, declaraţiile definesc un
drept al individului care nu poate fi exercitat decât dacă statul asigură condiţiile materiale ale
exercitării lui (ex: dreptul la muncă, dreptul la învăţătură).
În practică s-au consacrat două modalităţi principale de consfinţire a drepturilor
cetăţeneşti:
cuprinderea lor într-o declaraţie solemnă;
includerea drepturilor în conţinutul constituţiilor.
Declaraţiile de drept sunt adoptate de organisme reprezentative care exprimă puterea
suverană (Adunarea Constituantă).
În sprijinul acceptării forţei juridice a Declaraţiilor de drept s-au adus următoarele
argumente:
a) se încadrează în procesul de formare a constituţio-nalismului;
b) s-au încadrat în conţinutul Constituţiei, deşi au figurat, fie ca preambul al acesteia,
fie ca amendamente făcute Constituţiei (primele 10 amendamente aduse Constituţiei S.U.A.);
c) declaraţiile de drepturi ar reprezenta (în concepţia lui Maurice Hourion) „constituţia
socială” conţinând reguli aflate la baza ordinii sociale, în timp ce „constituţia politică” ar
conţine reguli privind exercitarea puterii;
d) se prezintă sub forma unui document redactat într-o formă juridică, pe articole. Din
acest punct de vedere, declaraţiile de drepturi se deosebesc de un simplu preambul, care
cuprinde de obicei enunţuri generale, politice sau filozofice, în care legiuitorul constituant
sintetizează şi exprimă unele dintre principiile consti-tuţionale, unele obiective ale forţelor
politice şi so-ciale. (ex: Preambulul Constituţiei Spaniei din 1978).
Dispoziţiile constituţionale care nu au o legătură directă cu organizarea şi
exercitarea puterilor
Regulile care nu reglementează structura guvernamentală, adică nu au o legătură
nemijlocită cu normele prin care se asigură conducerea statului: dispoziţiile referitoare la
statutul persoanei/stabilirea cetăţeniei, statutul apatrizilor, regimul juridic al proprietăţii publice
şi ocrotirea proprietăţii particulare, regle-mentarea anumitor activităţi cu caracter economic
(formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului).
Asemenea reguli sunt inserate în constituţie datorită tendinţei de politizare a
conţinutului acestuia. Uneori, asemenea reguli sunt introduse în Legea fundamentală, ca
rezultat al exercitării dreptului de iniţiativă legislativă de către cetăţeni în sistemul
constituţional unde este permisă a asemenea procedură.

Întrebări recapitulative
1. Constituţiile scrise stabilesc:
2. Normele şi principiile constituţionale pot fi împărţite în trei categorii:
3. În practică s-au consacrat două modalităţi principale de consfinţire a drepturilor
cetăţeneşti:
4. În sprijinul acceptării forţei juridice a Declaraţiilor de drept s-au adus următoarele
argumente:
5. Structura guvernamentală (în sens larg) reprezintă:
6. Clasificaţi diferite forme de control al constituţionalităţii legilor după natura
organismelor competente să îl exercite:
7. Indicaţi care dintre textele menţionate mai jos nu au o legătură directă cu procesul
guvernare:
a) „Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin
lege”;
b) „Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi în
fiecare Cameră”;
c) „Prezenta constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum”.
8. Au un pronunţat caracter politic:
a) toate dispoziţiile cuprinse într-o constituţie;
b) drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
c) dispoziţiile constituţionale referitoare la formarea şi funcţionarea organismelor de
guvernare;
d) dispoziţiile constituţionale referitoare la raporturile dintre organismele de guvernare.
9. Dispoziţia constituţională „proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal
de lege, indiferent de titular”, face parte din categoria normelor constituţionale care:
a) au un rol determinant în procesul de guvernare;
b) nu au o legătură nemijlocită cu normele prin care se asigură guvernarea statului;
c) trebuie să fie cuprinse în mod obligatoriu în textul constituţiei;
d) trebuie să fie respectate întocmai de către autorităţile publice care au atribuţii de
conducere la nivel central.
10. Deosebirea esenţială între Declaraţia de drepturi şi Charta de drepturi constă în
faptul că:
a) Declaraţia de drepturi nu este inclusă în Constituţie, pe când Charta este inclusă;
b) nu există nici o deosebire între cele două documente;
c) Declaraţia de drepturi emană de la Naţiune prin reprezentanţii săi, pe când Charta
este rezultatul unui conflict armat între popor şi şeful statului;
d) declaraţia nu are forţă juridică, pe când Charta este obligatorie.
Tema nr. 9: Controlul constituţionalităţii legilor
Supremaţia constituţiei
Constituţia are o valoare juridică superioară faţă de orice altă normă de drept. Toate
actele adoptate de Parlament şi Guvern, actele emise de celelalte autorităţi publice trebuie să
se conformeze normelor şi principiilor constituţiei. În cazul în care un act normativ, o lege
adoptată de Parlament sau regulamentul de organizare şi funcţionare al acestuia contravin
constituţiei, nu pot produce efecte juridice.
Justificarea teoretică a supremaţiei constituţiei constă în caracterul politic şi juridic al
acesteia.
În constituţie sunt stipulate obiectivele şi instrumentele de exercitare a puterii politice.
Constituţia este sediul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. De asemenea, constituţia este
factorul structurat al ordinii juridice, căreia îi furnizează principiile directoare: egalitatea tuturor
cetăţenilor, legalitatea, neretroactivitatea legilor.
O îndatorire generală a şefului statului constă în a veghea la respectarea de către
toate celelalte autorităţi publice, organisme neguvernamentale, cetăţeni, partide politice,
sindicate ş.a. a constituţiei.
Asigurarea supremaţiei constituţiei – asigurarea stabilităţii sociale şi a ordinii juridice în
stat. Datorită supremaţiei, Legiuitorul constituant a stabilit o ierarhie a actelor normative:
Legea fundamentală, legile constituţionale, legile organice, ordonanţele, hotărârile
Guvernului, ş.a.m.d.
Prin legile constituţionale se revizuieşte Legea funda-mentală.
Legile constituţionale – o excepţie de la principiul supremaţiei constituţiei, pentru că o
vor modifica.
Supremaţia constituţiei trebuie dublată de stabilirea unui mecanism care să-i dea
consistenţă, s-o apere.
În toate constituţiile scrise a apărut un mecanism special, care să asigure o
superioritate a normelor instituite de puterea constituantă faţă de legile ordinare, în sensul că
ele nu pot fi modificate decât tot de puterea care le-a instituit, cu respectarea unor forme şi
garanţii speciale, diferite de cele ale legilor ordinare.
Au fost create două instituţii juridice, pentru asigurarea supremaţiei constituţiei:
- controlul constituţionalităţii legilor;
- contenciosul administrativ.
Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor
Controlul constituţionalităţii legilor – ansamblul dispozi-ţiilor normative care
reglementează activitatea de verificare a conformităţii legilor şi altor acte normative cu
dispoziţiile Legii fundamentale.
Pentru a verifica conformitatea unei legi cu dispoziţiile constituţionale, au fost propuse
două sisteme:
- controlul exercitat de către un organ politic = control preventiv (anterior);
- controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional = control posterior.
Controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organ politic
Organul învestit cu prerogativele de control al constituţio-nalităţii legilor votate de
Parlament apare ca o autoritate care ar exercita o a patra putere în stat, putând să infirme
voinţa parlamentarilor, ei înşişi exponenţi ai voinţei suverane a poporului.
Controlul politic – are ca scop conservarea structurilor şi mecanismelor de exercitare a
puterii politice.
Caracterul politic – este imprimat de organele care exercită controlul şi rezultă din
conţinutul politic al Legii fundamentale.
Reprezentativitatea organelor de control poate să rezulte nu numai din desemnarea
electorală a membrilor săi (Senat), dar şi din numirea acestora de autorităţi care, la rândul lor,
sunt reprezentative (Camerele legislative şi Preşedintele Republicii).
Un asemenea organ ar urma să exercite jurisdicţia constituţională fie pe cale
preventivă, opunând „veto-ul” său legilor adoptate de Parlament dar nepromulgate de şeful
statului, fie posterior, invalidând o lege aflată în vigoare.
Împotriva controlului politic – argumente:
- Principiul separaţiei puterilor nu ar admite în afara celor trei autorităţi guvernante,
crearea unei a patra, situată „deasupra” Parlamentului şi Guvernului şi învestită cu dreptul de
a le cenzura acţiunea legislativă şi puterea regulamentară.
- Organul politic care exercită controlul ar putea fi discreţionar, putând să infirme voinţa
suverană a reprezentanţilor poporului.
- Controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control de specialitate, situat
deasupra oricăror argumente politice.
Controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organism politico-
jurisdicţional
- Organism special care să întrunească un caracter politic şi jurisdicţional.
- Caracterul politic rezultă din modul de numire a membrilor organismului respectiv.
- Controlul jurisdicţional rezultă din procedura folosită pentru verificarea
constituţionalităţii legilor.
Controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor are următoarele
caracteristici:
-Este un control concentrat, adică este de competenţa exclusivă a unei singure
autorităţi;
-Este controlul abstract, întrucât se exercită pe calea unei acţiuni directe, fără să existe
un litigiu anterior dedus judecăţii unei instanţe;
-Poate fi atât anterior cât şi posterior.
Verificarea conformităţii anumitor acte normative cu textul constituţiei se asigură de un
organism specializat, cu o jurisdicţie unică.
Avantaj – asigurarea unui control specializat şi omogen din punct de vedere al
soluţiilor pronunţate.
Deciziile privind constituţionalitatea sau neconstituţiona-litatea actelor normative
supuse controlului au efecte „erga omnes”.
Noua Constituţie a României a preluat din practica constituţională modernă sistemul
controlului politico-jurisdicţional al conformităţii legilor cu Legea fundamentală.
Instanţele fiind primele organisme, ele s-au confundat, în practica judecătorească, cu
neconstituţionalitatea unei legi. Exercitarea acestui control de către instanţele judecătoreşti
este o expresie a aplicării principiului separaţiei puterilor.
Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor are următoarele trasaturi:
-Este un control difuz, putând fi exercitat de către toţi judecătorii, şi nu exclude
posibilitatea ca o singură instanţă (cea mai înaltă instanţă) să deţină această competenţă.
-Este un control concret, adică se exercită în sistemele în care neconstituţionalitatea
unei legi este susţinută cu ocazia unui proces aflat pe rolul unei instanţe.
-Este un control posterior, adică se exercită asupra unei legi aflate deja în vigoare.
Un asemenea control ar presupune:
-Aprecieri cu caracter politic făcute de magistraţi cu privire la conţinutul unor legi
-Ingerinţa (amestec ilegal) puteri judecătoreşti în acţiunea legislativă printr-un surplus
de „zel judecătoresc”
-Posibilitatea de manipulare sub diferite forme a magistraţilor de către puterea
executivă
-Situarea puterii judecătoreşti deasupra celei legislative
-Posibilitatea unor erori judiciare imposibil de remediat
Există două proceduri:
- Controlul exercitat pe calea unei acţiuni directe, intentate împotriva unei autorităţi
sau a unei acţiuni, invocându-se încălcarea de către aceasta a unui drept recunoscut prin
constituţie sau printr-o altă lege, precum şi printr-un act de reglementare a puterii executive
(hotărâre, ordonanţă, regulament, etc.). Plângerea se adresează fie unei instanţe speciale,
învestite prin constituţie pentru exercitarea contro-lului, fie tribunalelor obişnuite, ori anumitor
tribunale (ex: instanţa supremă federală din Elveţia exercită jurisdicţia constituţională în ceea
ce priveşte raporturile între legile cantoanelor şi Constituţia federală).
Legea declarată neconstituţională ca urmare a acţiunii directe este anulată cu efecte
„erga omnes”. Decizia de anulare are autoritatea absolută de lucru judecat.
Acest procedeu prezintă dezavantajul ca un complet de judecată, format dintr-un
număr redus de persoane, supuse greşelii de apreciere, să invalideze o lege dezbătută şi
aprobată de un întreg parlament.
- Controlul exercitat pe cale de excepţie. Se foloseşte în cadrul fiecărui proces, când
oricare parte poate pretinde că un text dintr-o lege sau o lege în ansamblul ei, este
neconstituţională şi îi afectează drepturile legale în dosarul care urmează a fi judecat.
Această excepţie se numeşte „excepţia de neconstituţionalitate”. Numai părţile în proces pot
ridica această excepţie. Judecătorul, primind această excepţie, nu se mai poate pronunţa
asupra fondului cauzei înainte de a decide, el sau altă instanţă dacă legea este
neconstituţională.
Dacă instanţa declară legea ca fiind neconstituţională efectele deciziei se răsfrâng
exclusiv asupra părţilor în proces. Celorlalţi destinatari ai legii, li se aplică în continuare
dispoziţiile legii respective, adică decizia are autoritate relativă de lucru judecat.
Acest tip de control este mai dezvoltat în S.U.A., unde a fost creat pe cale pretoriană.

Întrebări recapitulative
1. Ce înţelegeţi prin Supremaţia constituţiei?
2. Controlul concentrat şi abstract caracterizează:
3. Au fost create două instituţii juridice, pentru asigurarea supremaţiei constituţiei:
4. Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor are următoarele trasaturi:
5. Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor:
6. Justificarea teoretică a supremaţiei constituţiei rezidă în:
a) cerinţa ca toate actele normative să fie conforme constituţiei;
b) raporturile existente între Parlament şi Guvern;
c) caracterul general-obligatoriu al constituţiei;
d) faptul că principalele instrumente de guvernare sunt stabilite în constituţie.
7. Clasificaţi diferite forme de control al constituţionalităţii legilor după natura
organismelor competente să îl exercite:
8. Bifaţi afirmaţia corectă:
a) controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organism politic este un control
posterior;
b) controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organism politic este un control
anterior;
c) controlul constituţionalităţii legilor exercitat de un organism politic poate fi, după caz,
posterior sau anterior, în funcţie de momentul sesizării organismului respectiv.
9. Poate fi atât anterior cât şi posterior:
a) controlul politic al constituţionalităţii legilor;
b) controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor;
c) controlul judecătoresc.
10. Bifaţi afirmaţiile exacte:
a) controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor este un control difuz;
b) controlul politic al constituţionalităţii legilor este un control concret;
c) controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor este un control difuz;
d) controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor este un control concret;
e) controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor este un control concret;
f) controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor este un control posterior.
Tema nr. 10: Drepturile şi libertăţile publice
Fundamentele politice şi juridice ale drepturilor şi libertăţilor publice
În concepţia revoluţionară franceză din 1789, o declaraţie a drepturilor:
- o barieră împotriva tiraniei guvernanţilor;
- o limitare a puterii statului;
- un mijloc de luptă a popoarelor faţă de puterea tiranică.
În epoca contemporană – exercitarea reală şi efectivă a drepturilor este o condiţie a
afirmării personalităţii şi demnităţii individului ca fiinţă socială.
Un drept proclamat într-o constituţie rămâne o simplă declaraţie de principii, dacă
statul nu încredinţează individului mijloacele necesare realizării acestuia.
Drepturile sunt inerente fiinţei umane, statul fiind dator să le recunoască, să le
garanteze şi să apere individul de orice violare a drepturilor sale.
Ca „Zoon Politicon” individul nu-şi mai aparţine lui însuşi, ci în acelaşi timp aparţine şi
Cetăţii. Viaţa şi activitatea lui presupun legarea sa directă şi permanentă cu statul.
Legea este ambivalentă:
- individul este obligat să se supună comandamentelor stabilite de stat, primind în
schimb anumite drepturi şi libertăţi de care se bucură într-un regim de libertate şi echitate;
- un drept de recurs împotriva actelor samavolnice ale autorităţilor publice care i-ar
încălca drepturile garantate de cetate.
Fiecare individ reprezintă o părticică dintr-un întreg nedefinit care este populaţia, care
reprezintă un element constitutiv al statului.
Între popor şi stat se nasc raporturi politice – dreptul indivizilor care au la bază puterea
suverană a poporului, categorie socială şi politică, care este compus din indivizi, între care
există anumite legături.
Noţiunea de drepturi şi libertăţi politice
Noţiunea de drepturi fundamentale – o categorie a ştiinţei juridice care desemnează
conţinutul acestora şi le fixează în raport cu celelalte drepturi legale şi contractuale de care
beneficiază un individ ca persoană fizică.
Drepturi subiective, în temeiul cărora titularii lor pot să desfăşoare o anumită conduită
şi să ceară altora desfăşurarea unei conduite corelative drepturilor sale, sub sancţiunea
prevăzută de lege, în scopul valorificării unui interes personal şi legitim.
Drepturilor fundamentale le corespund obligaţia corelativă a statului şi a autorităţilor
publice, a tuturor celorlalte subiecte de drept de a le respecta şi de a nu le încălca.
Caracterul fundamental al drepturilor:
- importanţa lor socială;
-caracterul politic al raportului de cetăţenie;
- sunt cuprinse în legea fundamentala a statului.
În documente şi instrumente internaţionale, în texte constituţionale sau ale unor legi
organice sau ordinare, în alte acte normative, în doctrina de specialitate se folosesc
denumirile „drepturile omului”, „drepturile fundamentale ale omului”, etc.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti – drepturi şi libertăţi înscrise în constituţia unui stat.
Clasificarea drepturilor şi libertăţilor publice
a) Drepturi şi libertăţi civile şi politice
b)Drepturi social - economice şi culturale
Documente internaţionale de o importanţă fundamentală: Declaraţia drepturilor omului
adoptată de ONU la 10 dec. 1948, cele două Pacte privind drepturile civile şi politice şi,
respectiv, drepturile economice, sociale şi culturale reflectă această clasificare.
Garantarea unor drepturi şi ignorarea sau încălcarea altora, sunt conduite de
guvernare ireconciliabile.
Noţiunea de îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor
În cazul drepturilor cetăţeneşti, titularul lor este îndreptăţit să ceară statului să-i
garanteze şi să-i respecte anumite drepturi. Dreptul cetăţeanului de a-i pretinde statului o
anumită conduită îi corespunde obligaţia statului de a se conforma. Statul deţine dreptul să-i
ceară cetăţeanului să respecte anumite îndatoriri.
La baza stabilirii îndatoririlor fundamentale stă raportul politic de cetăţenie.
Beneficiarii direcţi ai respectării anumitor îndatoriri fundamentale sunt cetăţenii înşişi,
fără mijlocirea statului. Se referă la îndatorirea cetăţenilor de a-şi exercita drepturile şi
libertăţile constituţionale cu buna voinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Din acest enunţ rezultă două concluzii:
- Este vorba de acele îndatoriri care au caracter fundamental, esenţial sau vital pentru
existenţa statului şi asigurarea ordinii social-politice şi legale.
- Îndatoririle fundamentale trebuie înscrise în constituţie. Orice alte obligaţii legale ce
revin cetăţeanului nu întrunesc caracterul constituţional dacă nu sunt incluse în constituţie.
Forme ale garantării drepturilor şi libertăţilor publice
- Înscrierea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în legea fundamentală. Ele capătă,
astfel, forţa juridică a unei dispoziţii constituţionale.
- Dreptul recunoscut persoanei, ale cărei drepturi au fost încălcate de o autoritate
publică, printr-un act administrativ, de a cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului
pretins, anularea actului şi repararea pagubei.
- Prin controlul constituţionalităţii legilor: dispoziţia legală referitoare la un drept
fundamental, apreciată ca fiind neconstituţională de autoritatea publică competentă, nu se
aplică.
- Controlul parlamentar exercitat de parlament prin comisiile sale de specialitate în
domeniul drepturilor omului. Aceste comisii pot dezbate proiecte de lege sau propuneri
legislative referitoare la exercitarea drepturilor omului, contribuind la perfecţionarea cadrului
juridic de exercitare a acestora.
Instituţia ombudsmanului
Instituţie receptată din practica parlamentară suedeză, care are ca rol soluţionarea
plângerilor ce i se adresează de către cetăţeni care pretind că drepturile lor au fost încălcate
de funcţionari sau autorităţi ale administraţiei publice.
Iniţial s-a format în Suedia în 1809. Anterior, exista practica ca Parlamentul (Riksdag)
să numească un împuternicit al său învestit cu prerogativa de a cerceta şi soluţiona plângerile
persoanei vătămate în drepturile sale prin abuzuri ale administraţiei regale.
Consacrată în peste 50 de state: Marea Britanie, Franţa, Spania, Ungaria, Portugalia,
Olanda, România, Polonia, Austria, RFG etc.
Ombudsmanul – îşi desfăşoară activitatea la nivel naţional, dar nu este o regulă.
- puterea sa constă în dreptul de a face recomandări autorităţilor publice vinovate de
încălcarea unor drepturi personale.
- controlul activităţii organismelor administraţiei publice cărora le revin atribuţii în
domeniul drepturilor omului; dreptul de a inspecta instituţii de deţinere.
- are dreptul a acţiona în justiţie, în condiţii prevăzute de lege.
În funcţie de numărul ombudsmanilor care compun instituţia, competenţa lor este:
- generală;
- specializată.
Este independent de toate celelalte autorităţi publice, inclusiv de parlament.
Prezintă un raport Parlamentului privind cazurile pe care le-a investigat şi soluţiile date.
Are nevoie de consensul celorlalte autorităţi publice.
Cererile care se adresează Ombudsmanului trebuie făcute în scris şi semnate.
Anonimele nu se iau în considerare, dar aceasta nu împiedică ca o plângere anonimă să fie
motivul sesizării din oficiu al Ombudsmanului şi punctul de declanşare al expertizei de rutină.
Activitatea Ombudsmanului este publică, ceea ce nu împiedică ca persoanele lezate
să solicite acestuia caracterul confidenţial al plângerii.
Ombudsmanul poate decide din propria iniţiativă caracterul secret al activităţii sale
pentru motive temeinice.
Actele emise de Ombudsman sunt acte de autoritate.
Întrebări recapitulative
1. În concepţia revoluţionară franceză din 1789, o declaraţie a drepturilor, este:
2. Legea este ambivalentă - explicaţii:
3. Explicaţi noţiunea de drepturi fundamentale:
4. Care este rolul instituţiei ombudsmanului:
5. În funcţie de numărul ombudsmanilor care compun instituţia, competenţa lor este:
6. Bifaţi afirmaţia exactă:
a) sistemul electoral a apărut la începutul secolului al XIX-lea;
b) introducerea sistemului electoral a permis accesul la putere al burgheziei în
detrimentul nobilimii conservatoare;
c) sistemul electoral a permis partidelor politice să ceară concesii economice.
7. Emanciparea economică a unor pături ale societăţii din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea a stimulat:
a) înscrierea în constituţie a drepturilor civile şi politice;
b) acordarea unor concesii economice păturilor defavorizate;
c) accesul la putere a burgheziei.
8. Drepturile economice şi sociale încep să fie proclamate în constituţii :
a) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea;
b) după primul război mondial;
c) după al doilea război mondial.
9. Menţionaţi câteva drepturi din „generaţia a III-a”.
10. Fac parte din „generaţia a II-a”, a drepturilor fundamentale:
a) drepturile civile şi politice;
b) drepturile social-economice şi culturale;
c) dreptul la viaţă.
Tema nr. 11: Modul de organizare şi funcţionare a structurilor de
guvernare
Structura guvernamentală = ansamblul de organisme prin care se exercită cele trei
puteri, potrivit unor norme, principii şi metode ce diferă de la un stat la altul, în funcţie de
realităţile şi condiţiile social-istorice, politice, şi de tradiţiile sale constituţionale.
A studia structura guvernamentală a unui stat înseamnă a studia structura
organismelor care exercită una dintre cele trei forme ale puterii, prerogativele, atribuţiile,
competenţa ce le sunt conferite, precum şi conexiunile existente între ele. Se poate vorbi de o
structură legislativă, executivă şi a organelor judecătoreşti.
Modul de desemnare a structurilor prin care se exercită guvernarea
Desemnarea – actul oficial în baza căruia o persoană sau un organism este învestit cu
prerogativele de a exercita o anumită funcţie implicând autoritatea de stat (alegerea
parlamentului, a şefului statului, numirea miniştrilor, numirea unui prefect). Corespondentul
actului de numire – actul de eliberare din funcţie. Problema respectării procedurii legale de
desemnare are o importanţă deosebită deoarece de ea depinde legitimitatea oricărui
organism care exercită puterea şi legitimitatea activităţii persoanei care înfăptuieşte
prerogativele conferite organului respectiv. De asemenea, trebuie să respecte o procedură
legală şi solemnă.
Cucerirea puterii prin forţă (lovitură de stat, agresiune, puci, insurecţie) şi
constituirea de către autorii loviturii de stat sau sub presiunea acestora, a unui nou organism
de guvernare, nu reprezintă un procedeu constituţional de desemnare, ci o răsturnare a
puterii constituţionale legale. Dacă această răsturnare este impusă prin forţă de o grupare, de
opoziţia înarmată şi susţinută de majoritatea populaţiei, desemnarea altor persoane în funcţii
guvernamentale este pe deplin legitimă sub aspect moral şi politic, legitimitatea urmând să fie
consfinţită ulterior printr-un act juridic special.
Experienţa Revoluţiei burgheze din 1789, Revoluţia Română din 22 decembrie 1989 –
similare din acest punct de vedere.
Procedee de desemnare a guvernanţilor: succesiunea ereditară, cooptarea sau
asocierea şi alegerea.
Succesiunea ereditară
Constă în transmiterea prerogativelor constituţionale ale monarhului în cazul decesului
sau renunţării sale la tron. Coroana se transmite succesorului monarhului. Succesiunea
ereditară a fost procedeul cel mai răspândit în Evul Mediu şi caracteristic tuturor regimurilor
monarhice.
În plan istoric, pot fi identificate:
a) Succesiunea în linie directă (părinte - fiu sau fiică);
b) Succesiunea în linie colaterală (unchi – nepot, frate – soră);
c)Succesiunea în linie paternă şi/sau în linie maternă;
d)Succesiunea bazată pe recunoaşterea dreptului primului născut; se poate exclude
succesiunea femeilor şi a descendenţilor acestora (Legea salică).
Succesorul la tron trebuie să facă parte din familia regală respectivă, având calitatea
de copil legitim. Dacă nu există succesor din familie regală, se desemnează un succesor la
tron din altă familie regală.
În legătură cu legitimitatea acestui mod de desemnare, s-au formulat două concepţii:
1) Legitimitatea procedurii eredităţii este conferită de asumarea de către monarh a unei
responsabilităţi directe pentru ocrotirea „Binelui comun”, a vieţii supuşilor săi şi pentru
apărarea ordinii sociale şi politice.
2)Pentru că procedura eredităţii a fost asociată cu un drept divin sau cu un sprijin al
Divinităţii, legitimitatea şi autoritatea acestuia ar fi de origine divină.
Potrivit art.82 din Constituţia României din 1866, puterile constitutive ale domnitorului
erau ereditare în linie descendentă directă şi legitimă a principelui Carol I, din bărbat, în
bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi a descendenţilor
acestora.
Cooptarea sau asocierea
Constă în asocierea de către titularul unei funcţii, a unei alte persoane, în scopul de a
exercita împreună funcţia respectivă; folosit în unele state monarhice: Imperiul Roman de
Apus, în Bizanţ.
Astăzi, şi-a pierdut importanţa practică, fiind folosit pentru cooptarea de noi membrii în
diferite instituţii academice. Acest procedeu se practică încă în Senatul belgian.
Alegerea
-Un act prin care cetăţenii cu drept de vot aleg candidaţii propuşi de partide pentru a fi
desemnaţi într-o anumită funcţie electivă.
-Un procedeu democratic pentru că în felul acesta guvernanţii sunt aleşi de popor.
Stipularea în constituţie a dreptului de a alege şi con-ferirea acestui drept, chiar şi unor
segmente ale populaţiei (de-mocraţia cenzitară) exprimă emanciparea politică a individului.
O democraţie veritabilă şi viabilă depinde de concursul activ al cetăţenilor. Participarea
lor la viaţa politică şi cooperarea lor cu instituţiile politice este un factor determinant pentru
buna funcţionare a instituţiilor democratice.
În sistemul politic socialist, şeful statului era ales succesiv, respectându-se formal
procedurile democratice, dar, practic, se instaurau adevărate „monarhii de tip socialist”, iar
regimul politic era în formele sale practice, antidemocratic.
Uneori, alegerea era combinată cu procedeul eredităţii în formarea unei anumite
structuri de guvernare. (ex: Membrii Camerei Lorzilor sunt desemnaţi potrivit principiului
eredităţii).
Membrii Camerei Comunelor sunt desemnaţi prin alegeri democratice.
Cele două Camere legislative formează, alături de Regină, Parlamentul Marii Britanii.
Referendum – actul prin care cetăţenii cu drept de vot sunt chemaţi să se pronunţe
prin da sau nu în legătură cu adoptarea unui document politic sau juridic având o importanţă
fundamentală pentru popor şi pentru stat sau la o anumită întrebare privind o problemă de
interes naţional sau adoptarea unei decizii de conducere statală de importanţă deosebită.
Poate fi consultativ sau abrogativ.
Plebiscit – din punct de vedere al formei, este un referendum care nu se referă la un
document, ci la un individ. Libertatea de alegere este redusă la votul Pentru sau Contra
candidatului propus.
Aducerea unui prinţ dintr-o dinastie străină în Principatele Române după îndepărtarea
lui Cuza a fost hotărâtă prin plebiscit, electoratul fiind chemat să se pronunţe împotrivă sau
pentru desemnarea unui principe străin.
Scopul plebiscitului – de a ratifica şi de a legitima de către cetăţeni dobândirea sau
preluarea puterii de către o anumită persoană.
Modele de instituţii guvernamentale
Sistemul de guvernare are la bază trei piloni:
- Capacitatea şi legitimitatea de a edicta norme de conduită general-obligatorii care să
direcţioneze dezvoltarea unei societăţi;
- Forţa de a pune în aplicare legislaţia, recurgând la represiune şi constrângere fizică,
în ultimă instanţă;
- Prerogativa exclusivă de înfăptuire a actului de justiţie.
Acest sistem de guvernare are ca obiectiv conservarea suveranităţii statului,
cooperarea cu alte state (cu respectarea principiilor de drept internaţional), cu organizaţii
internaţionale.
Funcţii:
- De a adopta legislaţia iniţiată de guvern, parlamentari sau cetăţeni.
- De a legitima guvernul prin acordarea votului de învestitură.
- De a controla prin proceduri parlamentare, modul în care puterea executivă pune în
executare legislaţia şi respectă cadrul constituţional care îi autorizează puterea de
reglementare proprie.
- De a reprezenta în mod real cele mai largi interese socio-profesionale şi comunitare.
- De a structura forţele politice parlamentare în două grupări: majoritate parlamentară
şi opoziţie.
- De formare a opiniei publice şi de educare civică a poporului în spiritul valorilor şi
intereselor naţionale, al culturii şi al ideologiei naţionale, cu respectarea celorlalte identităţi
minoritare de factură etnică, lingvistică, religioasă, culturală.
Instituţiile politice se numesc şi organisme de suveranitate naţională. Prin intermediul
lor, puterea politică se personali-zează.
Instituţii guvernante: Parlamentul, Preşedintele, Monarhul, Guvernul, Curtea Supremă
de Justiţie ş.a. Rolul şi funcţiile sociale ale acestor organisme sunt prevăzute în Legea
Fundamentală.
Autoritatea trebuie să se potrivească firii poporului, respectiv, temperamentului său
politic, intereselor sale naţionale sau de altă natură.
Opţiunea pentru un anumit model, indiferent care ar fi acesta, trebuie să îndeplinească
adeziunea poporului.
Structura organului executiv
În funcţie de numărul şi rolul persoanei care exercită prerogativele de şef al statului, se
disting trei tipuri de organizare a acestei structuri a puterii executive:
- executivul monocratic: un organism unipersonal ce deţine puterea reală de decizie
executivă (rege, sultan, împărat, preşedinte). Se întâlneşte în monarhiile absolute, dar şi în
regiunile prezidenţiale: S.U.A.
- executivul colegial sau directorial – modelul de organ executiv (şeful statului) compus
din mai mulţi lideri învestiţi să exercite împreună puterea executivă supremă sau să adopte
deciziile politice.
Trăsături:
- stricta egalitate între toţi membrii organului colegial;
- exercitarea puterii în mod colectiv;
- adoptarea deciziilor în unanimitate, astfel încât exprimarea unui vot împotriva
propunerii oricăruia dintre membrii organului colegial, blochează adoptarea deciziei.
- executivul dualist. Constituit din două organisme distincte: unipersonal şi colegial,
fiecare având prerogative pe care le exercită separat unul de celălalt.
Trăsătura caracteristică – este compus din două instituţii separate, fiecare dintre ele
având prerogative şi funcţii distincte.
Organismele sunt: şeful statului şi guvernul propriu-zis, condus de primul-ministru. Se
numeşte şi „executiv bicefal”, pentru că în fruntea sa se află doi lideri. Executivul dualist clasic
se caracterizează prin faptul că şeful statului şi guvernul sunt plasaţi pe poziţii diferite şi sunt
independenţi unul faţă de celălalt. Şeful statului este independent şi faţă de parlament, nu are
puteri reale şi este iresponsabil din punct de vedere politic. Primul-ministru conduce efectiv
guvernul. O variantă a acestui executiv este executivul „monocefal” – cumularea de către
aceeaşi persoană a atribuţiilor de şef al statului şi a celor de premier.
Structura organului legislativ:
Parlamentul – este compus din membrii aleşi. Există şi cazuri când unii dintre
parlamentari au fost numiţi sau fac parte de drept din organismul legislativ (Italia, Canada,
Marea Britanie). Pentru constituirea parlamentului se organizează alegeri parlamentare.
Numărul parlamentarilor diferă în funcţie de mărirea populaţiei. Parlamentul poate fi
monocameral şi bicameral.
Bicameralismul are la origine trei factori, fiecare stat putând opta pentru unul dintre
aceştia, după împrejurări:
- stratificarea socială, fiecare clasă socială dorind să fie reprezentată în parlament;
- existenţa statelor federale;
- reprezentarea intereselor socio-profesionale (bicameralis-mul corporativ).
În favoarea bicameralismului sunt aduse următoarele argumente:
- dubla examinare a unui proiect de lege în cele două Camere legislative poate
contribui la îmbunătăţirea lui.
- prin existenţa a două Camere parlamentare, se împiedică tendinţa ipotetică a
concentrării puterii legislative de către o singură Cameră.
- în cazul în care în unele ţări membrii Senatului sunt aleşi prin vot indirect, exprimat de
reprezentanţi ai colectivităţilor locale, aceştia sunt legaţi mai mult de interesele colectivităţilor
şi contribuie la susţinerea lor în parlament. (Sistem iniţiat în SUA. Din 1913, senatorii sunt
aleşi prin vot direct).
- senatorii fiind mai în vârstă decât deputaţii, se consideră că au o mai mare
„înţelepciune” politică şi o experienţă de viaţă mai bogată.
Sistemul bicameral are şi dezavantaje: eforturi financiare sporite, prelungirea
programului legislativ.
Compoziţia senatului – în a doua Cameră sunt reprezentate interese economice,
sociale ale altor comunităţi sau forţe economice. Pot să apară conflicte foarte grave între
interesele naţionale şi cele locale, senatorii fiind nevoiţi să opteze pentru unele în defavoarea
altora.
Organizarea internă a Parlamentului:
Fiecare Cameră a parlamentului îşi creează o serie de organisme de conducere şi de
lucru prin intermediul cărora îşi îndeplineşte funcţiile: preşedinte, birou permanent, Birou
executiv, Conferinţa preşedinţilor, precum şi comisii speciale sau de anchetă înfiinţate pentru
un scop precis, concret. Rolul organismelor şi prerogativele care le sunt conferite diferă de la
un sistem constituţional la altul, în funcţie de caracterul politic sau tehnic al acţiunii
desfăşurate. În unele state grupurile parlamentare sunt considerate organe ale parlamentului,
în altele, nu au această calitate. Ele se organizează ca asociaţii în conformitate cu dreptul
privat (ex: Olanda, Noua Zeelandă).
Fiecare Cameră are un aparat de funcţionari parlamentari, personal de specialitate şi
de execuţie, condus de un Secretar General).
Statutul parlamentarilor
Practica constituţională a sintetizat trei categorii de garanţii menite să conserve
caracterul reprezentativ al mandatului parlamentar şi să asigure cele mai corespunzătoare
condiţii pentru exercitarea sa ca o manifestare a suveranităţii populare. S-au format ca o
cutumă constituţională şi apoi precizate în documente (în regulamentele de funcţionare ale
Camerelor legislative). Acestea sunt:
1. incompatibilităţi între mandatul de parlamentar şi anumite funcţii elective sau
neelective sau funcţii private.
2. imunităţi parlamentare
3. indemnizaţii
Mandatul parlamentarului este incompatibil cu exercitarea concomitentă de către
acesta a unei funcţii publice elective sau neelective.
Neeligibilitatea – imposibilitatea de a candida, deci se apreciază înaintea alegerilor.
Incompatibilitatea se apreciază după alegerea candida-tului, constă în imposibilitatea
ca cel ales să cumuleze sau să exercite concomitent mandatul de parlamentar cu o anumită
profesie sau să îndeplinească în acelaşi timp un alt mandat electiv (primar) sau o altă funcţie
(ambasador).
Cerinţa stabilirii cu precizie a incompatibilităţii:
- parlamentarul fiind în serviciul poporului, trebuie să fie nu numai independent, ci în
acelaşi timp să nu cumuleze funcţii sau să desfăşoare activităţi care, prin specificul lor, s-ar
opune mandatului său reprezentativ sau l-ar sustrage de la exercitarea acestuia.
- principiul separaţiei celor trei puteri.
Regula generală – Legea fundamentală să stabilească principiul incompatibilităţii,
eventual să enunţe unele incompatibilităţi, urmând ca altele să fie expres prevăzute de lege şi
nu deduse pe cale de interpretare.
Funcţia politică - o grupare de atribuţii, puteri şi competenţe exercitate, într-un cadru
prescris de lege, în vederea înfăptuirii anumitor interese generale.
Funcţiile publice fără autoritate: prin intermediul lor se înfăptuiesc interese generale,
dar funcţionarul care le exercită nu deţine atribuţii de comandă.
Imunităţile parlamentare sunt menite să-l asigure pe membrul oricăreia dintre
camerele corpului legislativ că nu va suporta nici o consecinţă pentru votul sau punctul de
vedere ori opiniile exprimate de la tribuna parlamentului.
Categorii de imunităţi
Neresponsabilitatea juridică – parlamentarul nu poate fi tras la răspundere juridică sub
nici o formă pentru opiniile politice sau voturile exprimate în parlament. Deputatul sau
senatorul poate fi arestat sau trimis în judecată penală fără încuviinţarea prealabilă a Camerei
Legislative din care face parte, pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea mandatului.
Pentru activitatea pe care o desfăşoară în calitate de ales al poporului, parlamentarul
primeşte o indemnizaţie lunară, care are scopul de a-i asigura independenţa materială.
Principii ale organizării activităţii instanţelor judecătoreşti
Constante ale organizării şi funcţionării magistraturii, respectate în toate statele:
- înfăptuirea justiţiei în numele legii;
- principiul independenţei şi inviolabilităţii judecătorilor (nu poate fi transferat sau
destituit din funcţie);
- realizarea justiţiei pe două grade de jurisdicţie (judecarea în primă instanţă, plângerea
(apelul) sau recursul).

Întrebări recapitulative
1. Respectarea întocmai a procedurii de desemnare a unei autorităţi publice, prevăzută
într-un act normativ, este o condiţie a legitimităţii acesteia?
2. Indicaţi modalităţile de înfăptuire a succesiunii ereditare:
3. Executivul monocratic este tipul de organizare a puterii executive în care:
4. Executivul monocefal este o variantă a:
5. Instituţia inviolabilităţii parlamentare se referă la:
6. Strutura organului legislativ:
7. Constante ale organizării şi funcţionării magistraturii, respectate în toate statele:
8. Desemnarea prin forţă a unei autorităţi publice este legitimă ?
a) Nu, întrucât reprezintă o răsturnare a ordinii constituţionale existente;
b) Da, dacă autoritatea publică impusă prin forţă este sprijinită şi susţinută neechivoc
de marea majoritate a populaţiei;
c) Da, dacă autoritatea publică impusă prin forţă, va guverna în mod democratic.
9. Bifaţi afirmaţia exactă:
a) Referendumul este o modalitate de consultare a poporului cu privire la o anumită
persoană sau autoritate publică;
b) Referendumul este o modalitate de consultare a poporului cu privire la o problemă
de interes naţional;
c) Referendumul este modalitatea prin care populaţia îşi exprimă voinţa cu privire la
aprobarea unei legi.
10. Stratificarea socială, structura de stat federală şi reprezentarea intereselor socio-
profesionale în parlament sunt factori determinanţi ai:
a) organizării unicamerale a parlamentului;
b) organizării bicamerale a parlamentului;
c) organizării interne a parlamentului.
Tema nr. 12: Principalele mecanisme de interferenţă (colaborare) a
structurilor de guvernare
Noţiunea de mecanisme de interferenţă a structurilor de guvernare
Prin caracterul, rolul şi funcţiile ce le-au fost conferite de către constituţie, instituţiile de
guvernare (organele prin care se exercită prerogativele de putere: Parlamentul, şeful statului,
Guvernul şi formele şi metodele lor de organizare şi funcţionare) reflectă natura sistemului
politic al unui stat, fiind un indiciu pentru caracterul democratic sau totalitar al acestuia.
Mecanismele de interferenţă a structurii de guvernare reprezintă ansamblul metodelor
sau formelor prin intermediul cărora instituţiile guvernante, concură printr-o strânsă
interferenţă la înfăptuirea conducerii sistemului social global
Concepţia teoretică pe care se bazează principiul separaţiei: nici unul dintre organele
de guvernare sau de conducere globală a societăţii nu ar putea deţine şi nu ar putea exercita
puterea în chip discreţionar sau în detrimentul celorlalte, întrucât constituantul nu a conferit
nici uneia o putere absolută, ci dimpotrivă, a prevăzut un sistem de verificare şi echilibrare
reciprocă –„ cheks and balances”, prin intermediul căruia fiecare putere veghează ca cealaltă
să nu fie exercitată abuziv şi să strice echilibrul existent între ele.
Interferenţa puterii legislative cu cea executivă şi judecătorească este un rezultat al
aplicării principiului separaţiei puterii în stat.
Practica constituţională a demonstrat că o separaţie absolută între puteri ar echivala cu
un blocaj constituţional. Pentru a nu bloca mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o
interferenţa între puteri şi modalităţi de conlucrare între ele.
Există mai multe modalităţi de interferenţă sau inter-acţiune între parlament, ca organ
de guvernare însărcinat cu votarea legilor şi controlul puterii executive, şi guvernul însărcinat
să execute legile şi să exercite conducerea generală a administraţiei publice. Aceste
modalităţi sunt prevăzute expres în constituţia fiecărei ţări şi cu o forţă juridică absolută.
Raporturi reciproce şi interacţiuni existenţe între Parlament şi Guvern sunt diferite de
la stat la stat, deosebirea principală între ele fiind generată de caracterul sistemului politic
care poate fi :
- prezidenţial;
- parlamentar.
Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra Parlamentului
Desemnarea unor membri ai parlamentului de către puterea executivă.
Intervenţia puterii executive în organizarea internă a activităţii camerelor legislative.
Ex.: convocarea Parlamentului de către şeful statului în sesiuni extraordinare.
Implicarea directă a puterii executive în activitatea legislativă a Parlamentului.
Domeniile în care puterea executivă este îndreptăţită să se implice în derularea unor
acţiuni parlamentare sunt:
- iniţiativa legilor;
- participarea la dezbaterile parlamentare;
- mesaje adresate de către şeful statului naţiunii prin intermediul Parlamentului.
Iniţiativa legilor este conferită Parlamentului şi puterii executive
Guvernul este responsabil pentru conducerea generală a administraţiei şi asigurarea
realizării politicii interne şi externe a statului (art.102 alin.1) din Constituţia României.
Guvernul trebuie să deţină prerogativa de a propune Parlamentului proiecte şi legi şi de a
face amendamente la propunerile legislative prezentate de parlamentari.
Din practica generală parlamentară rezultă că miniştrii pot participa la şedinţele
Camerelor. O formă de intervenţie directă a puterii executive întreprinsă de aceasta asupra
celei legislative sunt mesajele adresate periodic de către şeful statului Parlamentului privind
problemele de interes general.
Prerogativele puterii executive privind finalizarea procesului legislativ
Există două căi de intervenţie a Executivului asupra finalizării procesului legislativ:
1) sancţionarea sau promulgarea legilor;
2) dreptul de veto.
Sancţionarea sau promulgarea legilor izvorăşte din doctrina separaţiei puterilor şi este
un ultim efort al puterii executive pentru a preveni un eventual abuz al puterii legislative, care
s-ar lăsa tentată să voteze o lege, să-şi impună punctul de vedere în mod discreţionar asupra
unei puteri, dar şi asupra poporului, care este destinatarul legii.
În formele de guvernământ monarhice regele sancţionează (aprobă) legile. În republici
se utilizează promulgarea.
Promulgarea echivalează cu o autentificare a legii. Prin actul promulgării, legea devine
executorie, capătă forţă juridică. După promulgare, legea este publicată într-o colecţie oficială
care cuprinde în ordine cronologică toate legile adoptate de Parlament.
În Constituţia României este prevăzut un termen de 20 zile în care şeful statului poate
să promulge legea. Preşedintele poate trimite înapoi legea Parlamentului, doar o dată, pentru
a fi reexaminată sau poate sesiza Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii legii.
Promulgarea legii este obligatorie în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate
după reexaminare de către Parlament sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin
care se confirmă constituţionalitatea legii.
Există situaţii când şeful statului deţine un autentic drept de veto, opunându-se astfel
legii adoptate de parlament şi refuzând să o semneze. Refuzul de a promulga legea este o
expresie a dreptului de veto conferit şefului statului în republicile prezidenţiale şi
parlamentare. Dreptul de veto poate fi exercitat şi de monarh.
Delegarea legislativă
Într-un singur caz este permis ca puterea executivă să se implice efectiv în activitatea
legislativă, preluând prerogativele de reglementare primară a relaţiilor sociale, care în mod
normal sunt reglementate doar de puterea legislativă. Asemenea acte sunt decrete-lege,
ordonanţe, decrete legislative etc.
Caracteristicile decretului – lege sunt:
- are putere de lege;
- poate modifica sau abroga legile, cazuri când se modifică sau se suspendă
Constituţia;
- singura condiţie procedurală este ca organul emitent să fie competent sa-l adopte;
- trebuie să fie supus ratificării Parlamentului la proxima sa sesiune.
Acest procedeu este cunoscut în doctrină ca delegarea de legislaţie şi practicat în mod
general. Din punct de vedere conceptual „delegarea de legislaţie” sau „delegarea puterii
legislative” este un transfer de prerogative de la parlament către guvern privind adoptarea
unui act normativ.
Principalul argument adus de adversarii delegării puterii legislative este principiul
potrivit căruia „delegate potestas non delegare possum”. Dacă parlamentul deţine şi exercită
o putere delegată de popor, nu ar mai avea vocaţia de a delega sau înstrăina o putere care
nu-i aparţine. Legislativul nu poate transfera puterea de a adopta legi, întrucât o deţine ca o
putere delegată de popor şi nu o poate transfera altuia. Poporul poate singur desemna forma
(organul) care se va constitui în putere legislativă.
Dizolvarea Parlamentului
Conflictul între parlament şi guvern este un conflict între prerogativele constituţionale
ale celor două instituţii guvernamentale şi se manifestă pe plan intern şi în relaţiile
internaţionale.
Forma cea mai gravă pe care o poate lua un astfel de conflict este refuzul
parlamentului de a acorda votul de încredere guvernului. Soluţionarea crizei impune
dizolvarea parlamentului de către şeful statului. O asemenea măsură este posibilă numai în
regimurile parlamentare. În statele în care parlamentul are o organizare bicamerală, se
impune dizolvarea ambelor Camere sau a unei singure Camere (cea inferioară).
În conformitate cu art. 89 din Constituţia României, Preşedintele poate să dizolve
Parlamentul după ce se consultă cu preşedinţii celor două Camere şi cu liderii grupurilor
parlamentare, dacă forul legislativ nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului
în termen de 60 zile de la solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestire. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni de mandat al Preşedintelui şi nici
în timpul stării de asediu sau al stării de urgenţă. În cursul unui an, Parlamentul poate fi
dizolvat doar o dată.
Modalităţi de acţiune a parlamentului asupra executivului
A. Intervenţia parlamentului în formarea executivului şi în desemnarea unor
înalţi demnitari ai puterii executive
Trebuie menţionată prerogativa parlamentului în republi-cile parlamentare, de a alege
şi revoca pe preşedinte.
În afară de alegerea şi revocarea şefului statului, în unele sisteme constituţionale,
parlamentul alege şi revocă guvernul sau alege pe primul-ministru.
O formă de participare directă a parlamentului la constituirea executivului (a
guvernului) este desemnarea membrilor acestuia, inclusiv a Primului-ministru de către şeful
statului din rândul parlamentarilor, pe baza votului de învestitură acordat de forul legislativ.
B. Intervenţia parlamentului în acţiunea executivului
Această modalitate este posibilă în mai multe situaţii:
- răspunsul dat de parlamentari unor probleme la solicitarea guvernului sau a şefului
statului (ex.: răspunsul adresat în parlament la mesajele transmise de şeful statului);
- constituirea unor comisii de anchetă asupra activităţii unor departamente ale
executivului;
- adoptarea unor moţiuni cu privire la acţiunile unor membri ai guvernului;
- întrebări şi interpelări adresate membrilor guvernului. Cel interpelat poate refuza, în
anumite situaţii şi condiţii, să răspundă la o anumită întrebare, justificând refuzul său din
considerente de apărare a unor secrete de stat sau a securităţii naţionale.
În sistemul constituţional românesc, Guvernul şi fiecare dintre membrii săi sunt obligaţi
să răspundă la întrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau senatori. Orice
Cameră legislativă poate adopta o moţiune prin care îşi exprimă poziţia cu privire la problema
ce a făcut obiectul interpelării.
C. Intervenţia parlamentului asupra existenţei unor autorităţi executive
Este forma cea mai amplă prin care forul legislativ îşi manifestă poziţia sa de
reprezentant al naţiunii faţă de puterea executivă. Modalităţi cunoscute sunt: punerea sub
acuzare a şefului statului şi a miniştrilor. Miniştrii şi ceilalţi demnitari pot fi deferiţi justiţiei
pentru comiterea unor fapte penale, dar procedura este diferită faţă de cea folosită de
cetăţenii care ar comite aceleaşi fapte (luare de mită, evaziune fiscală, omucidere, spionaj,
înaltă trădare etc.).
Prin constituţie, sunt fixate procedura, organismul sau organismele la care se face
apel.
Potrivit art.109 din Constituţia României, urmărirea penală a membrilor Guvernului este
cerută de cele două Camere ale Parlamentului, precum şi de preşedintele României. Potrivit
Legii nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, pe lângă răspunderea politică,
membrii Guvernului pot răspunde şi civil, administrativ, disciplinar sau penal, după caz,
potrivit dreptului comun.
Guvernul răspunde politic în faţă Parlamentului, aceasta fiind o altă formă de
intervenţie a puterii legislative în activitatea puterii executive. În regimul politic prezidenţial,
guvernul nu este responsabil faţă de parlament (în S.U.A); deci este o modalitate utilizată
doar în sistemul parlamentar, precum şi în statele al căror sistem politic este construit pe o
sinteză a celor două sisteme.
În România, unde sistemul politic este semiprezidenţial, Guvernul răspunde politic
numai în faţa Parlamentului pentru întreaga să activitate. Fiecare membru al Guvernului
răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru acţiunile Guvernului şi pentru actele
acestuia.

Întrebări recapitulative
1.Domeniile în care puterea executivă este îndreptăţită să se implice în derularea unor
acţiuni parlamentare sunt:
2. Delegarea legislativă constă în:
3. Interferenţa între puteri se bazează pe:
4. Există două căi de intervenţie a executivului asupra finalizării procesului legislativă:
5. Intervenţia parlamentului în acţiunea executivului este posibilă în mai multe situaţii:
6. Alegeţi din coloana de mai jos prerogativele puterii executive privind finalizarea
procesului legislativ:
a) delegarea legislativă;
b) sancţionarea şi promulgarea legilor;
c) organizarea unor referendumuri pentru aprobarea legilor;
d) dreptul de veto.
7. Alegeţi din coloana de mai jos prerogativele puterii legislative privind formarea
structurilor puterii executive:
a) primirea mesajelor adresate de şeful statului;
b) alegerea preşedinţilor de republică în regimurile parlamentare;
c) acordarea votului de încredere Guvernului;
d) desemnarea preşedintelui de republică în regimurile prezidenţiale;
e) adoptarea unor moţiuni.
8. Prin delegarea legislativă:
a) Guvernul este abilitat prin Constituţie să adopte acte cu putere de lege;
b) Guvernul deţine o putere de reglementare proprie care se opune parlamentului;
c) Guvernul este abilitat de Parlament, în anumite condiţii, să adopte acte cu putere de
lege;
d) Guvernului i se deleagă dreptul de a transmite Parlamentului proiecte de lege.
9. Alegeţi din coloana de mai jos prerogativele puterii executive prin care aceasta se
implică direct în activitatea legislativă a Parlamentului:
a) sancţionarea şi promulgarea legilor;
b) exercitarea dreptului de veto;
c) iniţiativa legilor;
d) convocarea Parlamentului în sesiune extraordinară;
e) numirea unor membri ai Parlamentului;
f) prezentarea mesajelor şefului statelor;
g) participarea la dezbaterile parlamentare.
10. Alegeţi din coloana alăturată prerogativele puterii legislative de intervenţie în
activitatea executivului:
a) acordarea votului de încredere Guvernului;
b) revocarea din funcţie a preşedinţilor de republică;
c) răspunsul dat la mesajele adresate de şeful statului;
d) constituirea unor comisii de anchetă;
e) retragerea votului de încredere acordat Guvernului;
f) adoptarea unor moţiuni;
g) interpelările şi întrebările adresate membrilor Guvernului.
Tema nr. 13: Categorii tipologice ale structurii de guvernare
- regimul confuziei puterilor;
- regimul separaţiei rigide;
- regimul separaţiei suple sau al colaborării puterilor;
- regimul semiprezidenţial.
Regimul confuziei puterilor
Constă în deţinerea şi exercitarea de către acelaşi organ a prerogativelor
constituţionale de natură legislativă şi executivă. Este posibil ca parlamentul să concentreze,
pe lângă prerogativele sale legislative şi de control, şi atribuţii ale puterii executive. Este
necesar ca Parlamentului să i se confere în mod permanent sau să fie învestit pentru o
perioadă cu atribuţii de natură executivă având o importanţă deosebită. Este vorba de
îndatorirea Parlamentului de a adopta măsuri pentru executarea propriilor legi sau de a
constata şi sancţiona anumite contravenţii.
Asumarea de către Parlament a atribuţiilor esenţiale ale puterii executive corespunde
Constituţiei. Acest regim nu este rezultatul unui abuz constituţional. El este denumit în
doctrina constituţională „regim de adunare”. În practică nu a fost viabil.
Regimul de adunare - concentrarea puterii de decizie de către parlament în detrimentul
celorlalte structuri de guvernare. Executivul se află într-o poziţie de subordonare faţă de forul
legislativ, din punct de vedere al formării sale (trebuie învestit de Parlament) şi al funcţiei sale.
Potrivit Constituţiei României, Preşedintele ţării (organ aparţinând puterii executive)
este îndreptăţit să instituie prin decret starea de asediu sau de urgenţă, urmând ca măsura
adoptată să fie încuviinţată de către Parlament (art.93) care este competent, în virtutea art.73
alin.3 lit.g, să reglementeze prin lege organică regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă.
Potrivit art.115 din Constituţia României, Parlamentul poate adopta o lege specială de
abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor
organice. Potrivit aceluiaşi articol, în cazuri excepţionale, guvernul poate adopta ordonanţe
de urgenţă care intră în vigoare după depunerea lor spre aprobare la Parlament.
Regimul separaţiei rigide a puterilor (Regimul Prezidenţial)
Separaţia absolută sau rigidă a celor trei puteri caracterizează sistemele prezidenţiale.
Regimurile prezidenţiale se caracterizează prin urmă-toarele trăsături:
- puterea executivă este încredinţată prin Constituţie preşedintelui, învestit cu largi
responsabilităţi în conducerea generală a statului;
- preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct şi secret pentru un mandat a
cărui durată variază de la un sistem constituţional la altul. Procedura alegerii Preşedintelui
este din punct de vedere al reprezentativităţii, similară cu cea prevăzută pentru alegerea
Parlamentului. Preşedintele deţine o poziţie egală cu cea a Parlamentului în ceea ce priveşte
reprezentarea naţiunii;
- preşedintele nu poate dizolva Parlamentul, iar acesta nu poate revoca sau demite pe
Preşedinte. Imposibilitatea revocării mandatului Preşedintelui nu înlătură posibilitatea punerii
sub acuzare a şefului statului pentru anumite fapte şi potrivit unei anumite proceduri;
- miniştrii nu răspund politic pentru acţiunea guvernamentală pe care o desfăşoară în
faţă Parlamentului.
Regimul separaţiei suple sau al colaborării puterilor (Regimul Parlamentar)
Este cunoscut şi sub denumirea de, regim sau sistem parlamentar.
Caracteristica esenţială este gradul de echilibru şi inter-ferenţa între parlament şi
componentele sale, pe de o parte (adunări/Camere; comisii parlamentare) şi guvern, pe de
altă parte.
Tipul de organizare a puterii executive corespunde modelului executivului
dualist/bicefal.
Regimul parlamentar se caracterizează prin:
- alegerea preşedintelui republicii de către parlament - este evidentă doar în formele de
guvernare republicane;
- răspunderea politică a membrilor Guvernului şi a acestuia în întregul său faţă de
Parlament;
- învestirea şefului statului cu atribuţii minore privind conducerea efectivă. Şeful statului
nu-şi asumă o răspundere politică, el putând fi sancţionat, potrivit unei proceduri speciale,
doar pentru anumite fapte: înaltă trădare, violarea constituţiei şi a legilor;
- prerogativele constituţionale conferite executivului ca în anumite condiţii prevăzute
expres şi limitativ în legea fundamentală să dizolve Parlamentul. Dizolvarea Parlamentului
este calea de rezolvare a unui conflict între parlament şi guvern.
Există trei posibilităţi constituţionale de deformare a modului clasic de regim
parlamentar:
1) preponderenţa câştigată de guvern, într-o evoluţie constituţională îndelungată, faţă
de Parlament. Carac-teristica acestei „deformări” o constituie prerogativa guvernului de a
organiza alegeri parlamentare anticipate în caz de divergenţă cu parlamentarii sau al
imposibilităţii de rezolvare a unei probleme de interes naţional major;
2) preponderenţa parlamentului asupra executivului;
3) întărirea prerogativelor şefului statului. Această deformare este generată de intenţia
şefului statului de a depăşi condiţia sa de organism constituţional lipsit de putere efectivă şi
practic care nu este responsabil din punct de vedere politic.
Regimul semiprezidenţial
Se caracterizează prin alegerea şefului statului prin vot universal direct şi prin
răspunderea politică a guvernului faţă de parlament. Regimul politic consacrat prin recenta
Constituţie a României este caracterizat ca un regim semiprezidenţial.

Întrebări recapitulative
1. Categorii tipologice ale structurii de guvernare, enumerare:
2. Regimul parlamentar se caracterizează prin:
3. Dizolvarea Parlamentului de către şeful statului este posibilă doar în:
4. Parlamentul poate revoca mandatul preşedintelui în:
5. Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului în:
6. Parlamentul nu poate revoca mandatul şefului statului în:
a) monarhiile parlamentare;
b) regimurile politice parlamentare;
c) regimurile politice democratice.
7. Legitimitatea şefului de stat este identică cu cea a parlamentului în:
a) regimurile politice parlamentare;
b) monarhiile constituţionale;
c) în regimurile politice prezidenţiale.
8. Menţionaţi caracteristicile regimurilor politice prezidenţiale:
9. Guvernul este expresia voinţei suverane a Parlamentului în:
a) republicile prezidenţiale;
b) republicile parlamentare;
c) formele de guvernământ monarhice;
d) regimurile politice democratice.
10. Guvernul este expresia voinţei politice a şefului statului în:
a) regimurile politice parlamentare;
b) regimurile politice prezidenţiale;
c) regimurile politice semiprezidenţiale.
Tema nr. 14: Principiul suveranităţii poporului
Nu putem avea pretenția de a da o definiție exactă și completă a conceptului de putere
dacă îl analizăm la modul general. Cuvântul putere este polisemantic. Puterea poate fi
analizată la nivel filozofic, empiric, politic etc. O definiție a puterii spune că aceasta reprezintă
capacitatea organizată și durabilă a unui agent social de a impune altora să îndeplinească
sau să realizeze obiective determinate pe care și le propune în interes personal sau general.
Atunci când ne referim la putere, avem în vedere cel puțin două subiecte de drept:
unul, titularul și deținătorul puterii și al doilea, destinatarul puterii. Puterea politică într-un stat
(suveranitatea) aparține poporului, iar acesta transmite exercițiul suveranității sale unor
reprezentanți pe care îi desemnează prin proceduri electorale. Vorbim astfel de putere
legislativă, de putere executivă, de putere judecătorească, dar într-un stat, în afară de aceste
trei puteri, pot să existe autorități care exprimă autoritate de stat, dar nu fac parte din sistemul
celor trei puteri. Ne referim la Curțile Constituționale, Avocatul Poporului, Curțile de Conturi și
alte asemenea organisme.
Raportul între puterea politică şi puterea de stat
Între categoria de putere politică și cea de putere de stat există un raport de la întreg la
parte. Puterea de stat rezidă din puterea politică, puterea de stat este o putere specializată și
delegată de popor în calitatea sa de titular al puterii politice, anumitor organisme sau autorități
publice denumite și puteri (legislativă, executivă și judecătorească).
Puterea politică este suverană în sensul că în interiorul statului ea este supremă și nu
concurează cu nici o altă putere de același tip. Conținutul suveranității poporului este foarte
general, pe când conținutul puterii de stat este extrem de specializat și variat.
Suveranitatea se raportează la popor în ansamblul său, pe când puterea de stat
presupune constituirea unei clase politice care își asumă un anumit rol în organizarea și
conducerea societății.
Puterea politică nu se erodează în timp, pe când puterea de stat este predispusă
schimbărilor atât în ceea ce privește conținutul și formele de exercitare, cât și în ceea ce
privește titularul.
Puterea politică are următoarele trăsături generale:
- Unicitatea;
- Indivizibilitatea;
- Inalienabilitatea;
- Imprescriptibilitatea.
Aceleași patru caracteristici ale puterii politice le regăsim și la puterea de stat. în
plus, aceasta reunește și unele trăsături specifice:
- Este o putere transmisă prin delegație de către națiune unor organisme care exercită
conducerea de stat;
- Este o putere de dominație și de constrângere;
- Este o putere organizată;
- Este supremă în cuprinsul teritoriului statului și independentă față de o altă putere de
stat;
- Este limitată prin drepturile și libertățile cetățenești recunoscute și garantate de
constituție;
- Este revocabilă prin dreptul națiunii de a nu reînnoi mandatul reprezentanților săi
aleși sau prin dreptul de a se răzvrăti împotriva guvernanților care conduc în mod tiranic.

Întrebări recapitulative
1. Indicaţi trăsăturile generale ale puterii politice
2. Argumentaţi de ce puterea politică nu îşi schimbă esenţa şi conţinutul, în timp ce
puterea de stat îşi schimbă, după caz conţinutul şi formele de exercitare?
3. Legitimitatea puterii de stat presupune:
4. Elementele legitimităţii puterii sunt:
5. Puterea de stat, reunește unele trăsături specifice - enumerare:
6. Are putere de dominaţie şi constrângere:
a) puterea politică;
b) puterea de stat;
c) puterea suverană a poporului.
7. Este o putere delegată şi revocabilă:
a) puterea politică;
b) puterea de stat;
c) puterea suverană a poporului.
8. Bifaţi afirmaţia corectă:
a) titularul puterii de stat este parlamentul, întrucât acesta exprimă voinţa suverană a
poporului;
b) titularul puterii de stat este statul, căruia poporul i-o încuviinţează în mod legitim şi
vremelnic;
c) titularul puterii de stat este poporul, întrucât acesta deţine puterea în mod suveran;
d) titularul puterii de stat este şeful statului, întrucât acesta reprezintă statul.
9. Întrucât puterea politică nu poate fi exercitată ca atare, ea este încredinţată:
a) poporului;
b) autorităţilor publice;
c) parlamentului;
d) şefului statului;
e) guvernului.
10. Bifaţi afirmaţia corectă:
a) puterea de stat este o putere specializată şi exercitată de popor în virtutea
suveranităţii sale;
b) puterea de stat este o putere specializată şi delegată de popor în calitate de titular al
puterii politice, anumitor autorităţi publice;
c) puterea de stat este o putere organizată şi deţinută în mod suveran de popor.
Semestrul II. Sistemul constituţional românesc
Tema nr. 1: Caracterele şi atributele statului român
Caracter al statului – o trăsătură definitorie a statului în cauză, ce îi conferă acestuia
o individualitate proprie, graţie căreia se deosebeşte de un alt stat. Caracterele statului se
formează o dată cu apariţia acestuia. Caracterele statului sunt forme exterioare ce diferă de
la un stat la altul, la state diferite pot fi întâlnite aceleaşi caractere.
Stat naţional - România este un stat naţional de la Unirea celor două Principate
româneşti la 24 ianuarie 1859, poporul român fiind majoritar în proporţie covârşitoare faţă de
minorităţi naţionale, aşezate în diferite perioade istorice pe teritoriul ţării.
România stat suveran şi independent
Există două concepţii asupra suveranităţii democratice: suveranitatea populară şi
suveranitatea naţională, fiecare cu avantajele şi dezavantajele sale. Receptând avantajele
celor două sisteme, Constituţia României prevede în art. 1 că acesta este un stat naţional
suveran şi independent.
România stat unitar şi indivizibil
România, se arată în art. 1 alin. (1) din Constituţie, este un stat unitar şi indivizibil.
Este un stat unitar, adică este un ansamblu unic de instituţii cu putere de decizie politică şi
juridică (un singur organ legiuitor, un singur executiv, o singură autoritate judecătorească).
România este şi un stat indivizibil adică el nu poate fi divizat, total sau parţial, sau altfel
spus nu poate fi segmentat.
Atribute ale statului român
Atribut al statului – o însuşire esenţială sau proprietate a statului nostru într-o
anumită etapă a evoluţiei acestuia. Spre deosebire de caracterele statului, atributele sale nu
au caracter de permanenţă.
Stat social – caracterul sau atributul „social” pune în evidenţă rolul statului de garant al
„binelui social general”.
Concepţia despre statul de drept reclamă un echilibru între intervenţia statului în
viaţa social-economică şi principiile democratice liberale. Statul nu poate avea un rol pasiv
faţă de competiţia economică liberală, caracteristică liberalismului care poate duce inevitabil
la uriaşe departajări sociale pe criterii de avere.
România stat pluralist - Sistematic spus pluralismul într-o democraţie constituţională
ca opus al unanimismului semnifică diversitatea ideilor, părerilor, opiniilor, aspiraţiilor etc.
Promotoare ale pluralismului în societatea românească sunt considerate partidele
politice, sindicatele etc.
Forma de guvernământ
Republică semiprezidenţială - Opţiunea pentru o formă de guvernământ este o
opţiune politică, dar se bazează pe un raţionament juridic de natură constituţională. Republica
a intrat în conştiinţa mai multor generaţii. Republica populară şi apoi socialistă au fost
asociate patru decenii cu un regim politic totalitar.
Regimul politic românesc contopind trăsături specifice ale diverselor regimuri politice
clasice este considerat un regim mixt apropiat regimului parlamentar fără însă a se identifica
cu acesta, unde Parlamentul are un loc de frunte în arhitectura politică statală.

Întrebări recapitulative
1. Explicaţi deosebirile între caracterele statului şi atributele statului.
2. De ce România este stat naţional şi nu unul multinaţional?
3. Prin ce modalităţi constituţionale poporul român exercită puterea suverană?
4. Independenţa justiţiei este un principiu caracteristic:
a) organizării moderne a statelor;
b) „statului social”;
c) „statului de drept”;
d) democraţiei pluraliste.
5. Invocaţi cel puţin 3 texte constituţionale din care rezultă că România este un stat
unitar - cu excepţia art.1 alin.(1).
6. Art. 135 alin.(2) din Constituţie ilustrează:
a) Statul social;
b) Statul de drept;
c) trecerea României la o economie de piaţă.
7. Indicaţi cel puţin un text constituţional care reflectă faptul că România este un stat
democratic.
8. Există incompatibilitate între unitatea poporului român şi principiul potrivit căruia
„România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi”?
a) nu;
b) da.
9. Titularul puterii suverane este:
a) poporul;
b) Parlamentul în regimurile parlamentare;
c) Parlamentul şi Preşedintele în regimurile prezidenţiale;
d) Parlamentul şi poporul, când acesta exercită direct puterea prin referendum.
10. Menţionaţi patru caracteristici ale statului de drept:
Tema nr. 2: Cetăţenia română
Definirea cetăţeniei - Cetăţenia este o situaţie juridică care rezultă din acele raporturi
juridice ce intervin între o persoană fizică şi statul român, situaţie caracterizată prin
plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor reciproce între persoana fizică şi statul roman, drepturi şi
obligaţii stabilite prin Constituţie şi celelalte legi.
Principiile care stau la baza reglementării cetăţeniei:
- Egalitatea între cetăţeni;
- Cetăţenia română se dobândeşte, de regulă, ca efect al legăturii de sânge;
- Nici o discriminare nu este admisă între părinţi cu privire la stabilirea cetăţeniei
copilului lor pe baza legăturii de sânge;
- În raport cu statul român cetăţenia nu poate fi decât cea română;
- Cetăţenia română nu se dobândeşte şi nu se pierde prin căsătorie;
- Pierderea sau dobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu produce efecte
juridice asupra cetăţeniei celuilalt soţ sau a copiilor lor;
- Sunt şi rămân cetăţeni români toţi cei care au dobândit şi păstrat cetăţenia română
conform legislaţiei anterioare;
- Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care au dobândit-o prin naştere;
- În anumite situaţii, cetăţenia copilului minor poate fi stabilită şi prin acordul părinţilor,
în condiţiile legii;
- Parlamentul României, la propunerea Guvernului, poate acorda unor străini, în
condiţiile legii, cetăţenia română de onoare.
Moduri de dobândire cetăţeniei
De drept (naşterea) - Modul de dobândire a cetăţeniei se face conform principiului ius
sangvinis, iar în stabilirea cetăţeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a
acestuia cu părinţii săi. Dacă aceştia au cetăţenia română, automat persoana respectivă va
dobândi la naştere cetăţenia română.
Prin efectul unui act juridic - (prin adopţie, la cerere, prin efectul schimbării cetăţeniei
părinţilor, prin hotărâre a Parlamentului României, repatriere).
Adopţiunea - Dacă părinţii adoptivi sunt cetăţeni români, cel adoptat va avea cetăţenia
română. Dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean român, părinţii stabilesc cetăţenia. În
cazul în care părinţii nu se înţeleg decide instanţa competentă să încuviinţeze adopţiunea.
Repatrierea - cetăţenia mai poate fi redobândită prin repatrierea de către persoana
care a avut cetăţenia română şi pe care a pierdut-o.
Moduri de pierdere a cetăţeniei
- Retragerea cetăţeniei române;
- Renunţarea la cetăţenia română;
- Pierderea cetăţeniei române prin adopţie;
- Pierderea cetăţeniei române prin încredinţarea copilului prin hotărâre judecătorească
irevocabilă;
- Stabilirea filiaţiei faţă de părinţi în condiţiile în care aceştia sunt străini.
Dovada cetăţeniei române
Se face, potrivit legii cetăţeniei române, cu buletinul de identitate, cu paşaportul sau cu
certificatul constatator al acordării cetăţeniei române.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său de
naştere, însoţit de B.I./C. I., sau paşaportul oricăruia dintre părinţii săi.
În cazul în care copilul este înscris în B.I. sau în paşaportul unuia dintre părinţi, dovada
cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte.
Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul de
naştere.

Drepturi specifice condiţiei de cetăţean român


Drepturi:
a) Dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului;
b) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat;
c) Dreptul la protecţie diplomatică;
d) Dreptul de a fi admis în orice funcţii publice, civile sau militare;
e) Dreptul de a avea acces la orice informaţie de interes public;
f) Dreptul de a avea cetăţenia română şi dreptul de a păstra această cetăţenie;
g) Dreptul de a dobândi în proprietate terenuri.
Obligaţii specifice condiţiei de cetăţean român
a) Fidelitatea faţă de ţară
Potrivit art. 54 din Legea fundamentală a ţării noastre:
Alin. (1) - Fidelitatea faţă de ţară este sacră.
Alin. (2) - Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii,
răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop, vor depune
jurământul cerut de lege.
b) Apărarea ţării
În conformitate cu dispoziţiile art. 55 din Aşezământul fundamental a ţării noastre:
Alin. (1) - Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.
Alin. (2) - Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege
organică.
Alin. (3) - Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35
de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.

Întrebări recapitulative
1. Explicaţi pe scurt modurile de dobândire a cetăţeniei române.
2. Faceţi o analiză pertinentă a drepturilor specifice condiţiei de cetăţean român.
3. Interpretaţi textele constituţionale care fac referire la îndatoririle fundamentale
specifice condiţiei de cetăţean român.
4. La Poiana Braşov este găsit un minor în vârstă de 4 ani ai cărui părinţi nu sunt
cunoscuţi. Minorul fiind surdo-mut nu poate da relaţii despre cetăţenia părinţilor săi.
Autorităţile româneşti îi atribuie minorului o cetăţenie? Dacă răspunsul este afirmativ, indicaţi
cetăţenia respectivă şi argumentaţi răspunsul.
5. A.M. cetăţean român, se căsătoreşte în Irlanda cu Brian Cabot, cetăţean irlandez.
Domiciliul soţilor se stabileşte în România. Ce cetăţenie va avea Brian Cabot după căsătorie?
Argumentaţi răspunsul
6. În sistemul constituţional românesc, stabilirea cetăţeniei se face pe baza:
a) principiului Jus sangvinis;
b) principiului Jus loci;
c) acordului între părinţi, dacă unul este cetăţean român;
d) hotărârii definitive a instanţei judecătoreşti, dacă părinţii, cetăţeni români, nu se
înţeleg asupra cetăţeniei copilului lor.
7. Deputatul Mehmet Deniş a prezentat Biroului permanent al Camerei Deputaţilor o
propunere legislativă privind recunoaşterea programelor educaţionale în limba turcă în cadrul
grădiniţelor frecventate de copii aparţinând minorităţii turce din România. Menţionaţi ce text
constituţional are legătură cu această propunere legislativă.
8. Cetăţenia reprezintă:
a) un raport de drept civil între stat şi cetăţean prin care acesta dobândeşte drepturi
subiective;
b) un raport de drept administrativ, întrucât certificatul de naştere, în care se atestă şi
cetăţenia este eliberat de un organ al administraţiei publice locale;
c) un raport politic şi juridic între stat şi cetăţean.
9. Doi părinţi, dintre care unul este cetăţean român înfiază un minor. Cum se stabileşte
cetăţenia sa, dacă înfietarii nu convin de comun acord asupra acesteia.
a) minorul va căpăta dubla cetăţenie;
b) minorul va căpăta cetăţenia română, pentru că unul dintre înfietari este român;
c) instanţa de judecată cere încuviinţează înfierea va decide în legătură cu cetăţenia
minorului.
10. Care sunt condiţiile renunţării la cetăţenia română?
Tema nr. 3: Sistemul constituţional românesc
Sistemul instituţional al puterii
Introducere
Autorităţile publice nu sunt altceva decât acele forme instituţionalizate prin intermediul
cărora se exercită puterea în România. Ele sunt independente şi interdependente în cadrul
aceluiaşi sistem.
Clasificarea autorităţilor publice
1. În raport cu sursa autorităţilor publice, acestea pot fi:
a) Reprezentative sau direct reprezentative.
Fac parte din această categorie, spre exemplu, Parlamentul, Preşedintele Republicii,
consilierii locali şi judeţeni, primarii, preşedinţii de consilii judeţene.
b) Derivate sau indirect reprezentative.
Alcătuiesc această categorie de autorităţi publice toţi cei care sunt învestiţi, desemnaţi
sau numiţi fie de către organele reprezentative, fie de către autorităţile administrative ierarhic
superioare.
2. Potrivit cu funcţia ce revine fiecărei autorităţi publice, distingem:
a) Autoritatea deliberativă;
b) Autoritatea preşedinţială;
c) Autoritatea guvernamentală;
d) Autoritatea de jurisdicţie constituţională;
e) Autoritatea judecătorească;
f) Autoritatea constituită în Avocatul Poporului;
3. În funcţie de nivelul la care funcţionează autorităţile publice, pot fi:
a) Centrale sau naţionale (Parlament, Guvern);
b) Locale (Consilii locale, judeţene, primării).
Formele de exercitare a suveranităţii
1. Votul şi eligibilitatea
Votul este instrumentul juridic pentru învestirea cu prerogative legale a celor ce
alcătuiesc unele dintre autorităţile publice. (Parlament, Preşedinte, Consilii locale, judeţene).
Atributele votului:
a) Universal;
b) Egal, aceeaşi forţă juridică este ataşată fiecărui buletin de vot;
c) Direct, voinţa exprimându-se direct nu prin intermediari;
d) Secret, votul fiind decis în deplină libertate şi intimitate;
e) Liber exprimat sau facultativ, ceea ce înseamnă că titularul votului poate să-l
exercite sau nu.
Condiţii pentru dobândirea şi exercitarea dreptului de vot:
a) Titularul să aibă calitatea de cetăţean român deoarece numai cetăţenii români pot
participa la exercitarea puterii în România;
b) Să fie major adică să aibă cel puţin 18 ani împliniţi inclusiv până în ziua alegerilor.
Altfel spus, persoana trebuie să aibă capacitate electorală sau capacitate politică ori vârstă
electorală cu alte cuvinte să aibă discernământul necesar pentru a aprecia semnificaţia
manifestării de voinţă prin sufragiu;
c) Să nu fi fost condamnată prin hotărâre judecătorească irevocabilă la pierderea
drepturilor electorale adică să aibă aptitudine morală.
Eligibilitatea sau dreptul de a fi ales, se realizează, în principiu ca şi dreptul de a
alege, stabilindu-se câteva condiţii suplimentare :
a) Candidatului să nu-i fi fost interzisă asocierea în partide politice;
b) Candidatul să aibă domiciliul în ţară;
c) Candidatul să aibă vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi ales în Camera
Deputaţilor, respectiv cel puţin 33 de ani pentru a fi ales în Senat şi 35 ani pentru funcţia de
Preşedinte al României.
2. Referendumul
Referendumul este definit de legislaţia română (Legea nr. 3/2000) ca fiind formă şi
mijloc de consultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român.
Tipuri de referendum:
I. Referendum naţional
1. Referendum pentru revizuirea Constituţiei.
2. Referendum privind demiterea Preşedintelui României.
II. Referendumul local
a) referendum cu privire la problemele de interes deosebit din unităţile administrativ-
teritoriale şi subdiviziunile administrativ-teritoriale;
b) referendum pentru modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi
judeţelor;
c) referendum pentru demiterea primarului sau a preşedintelui consiliului judeţean;
d) referendum pentru dizolvarea consiliului local sau a consiliului judeţean.

Întrebări recapitulative
1. Drepturi politice – enumerare:
2. În cadrul funcţiei judecătoreşti, faceţi o scurtă analiză a statutului judecătorilor şi
vorbiţi despre înfăptuirea justiţiei în statul de drept.
3. Identificaţi articolul din Legea fundamentală a ţării noastre, privind referendumul
pentru demiterea Preşedintelui României şi faceţi o succintă analiză a textului respectiv.
4. Clasificați autoritățile publice în raport cu funcția ce îi revine fiecăruia.
5. Bifaţi afirmaţia exactă:
a) Referendumul este o modalitate de consultare a poporului cu privire la o anumită
persoană sau autoritate publică;
b) Referendumul este o modalitate de consultare a poporului cu privire la o problemă
de interes naţional;
c) Referendumul este modalitatea prin care populaţia îşi exprimă voinţa cu privire la
aprobarea unei legi.
6. Bifaţi afirmaţia exactă:
a) Plebiscitul este modalitatea de consultare a poporului cu privire la o anumită
persoană sau autoritate publică;
b) Plebiscitul este o modalitate de consultare a poporului cu privire la o anumită
problemă de interes naţional;
c) Plebiscitul este modalitatea prin care populaţia este consultată cu privire la
abrogarea unei legi.
7. Desemnarea este actul oficial în baza căruia:
a) o persoană sau o autoritate publică exercită efectiv prerogative de putere;
b) o persoană sau un organism este învestit cu prerogativele de e exercita o anumită
funcţie implicând autoritatea puterii de stat;
c) autorităţile publice prevăzute în Constituţie exercită atribuţii de guvernare.
8. Respectarea întocmai a procedurii de desemnare a unei autorităţi publice, prevăzută
într-un act normativ, este o condiţie a legitimităţii acesteia ?
a) Da, dacă este vorba de Parlament, şeful statului şi Guvern;
b) Da;
c) Nu, întrucât legitimitatea unei autorităţi publice depinde exclusiv de sprijinul de care
se bucură aceasta în rândul populaţiei.
9. Menționați care sunt condițiile de eligibilitate ale membrilor parlamentului.
10. Neeligibilitatea în alegerile parlamentare se apreciază:
a) după ce candidatul a obţinut mandatul de parlamentar;
b) după ce persoana respectivă a candidat dar până la anunţarea rezultatelor
alegerilor;
c) înainte ca persoana respectivă să-şi fi depus candidatura pentru un mandat de
parlamentar.
Tema nr. 4: Statutul şi protecţia mandatului parlamentar
Introducere
Dreptul parlamentar este acea instituţie juridică aparţinătoare dreptului constituţional,
un subsistem al acestuia, cuprinzând norme juridice care au ca obiect de reglementare
structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului, conţinutul şi exercitarea mandatului
parlamentar precum şi procedura legislativă.
Sursele dreptului parlamentar sunt de două tipuri: cutumiare şi scrise. Intră în ceastă
ultimă categorie, Constituţia, legile organice, ordinare şi hotărâri ale Parlamentului
(regulamentele parlamentare).
Statutul parlamentarilor
Este acea demnitate publică rezultată în urma alegerii de către electorat în vederea
exercitării prin reprezentare a suveranităţii naţionale şi care conţine împuterniciri stabilite prin
Constituţie şi legi.
Mandatul parlamentar are următoarele caracteristici:
a) Este un mandat reprezentativ;
b) Este un mandat de drept constituţional;
c) Mandatul parlamentar este general;
d) Este independent deoarece nu mai răspunde juridic de angajamentele luate;
e) Mandatul parlamentar este limitat la 4 ani Parlamentarii intră în exerciţiul mandatului
la data întrunirii legale a camerelor Parlamentului, sub condiţia validării şi a depunerii
jurământului.
Alegerile pentru un nou Parlament se organizează în cel mult 3 luni de la expirarea
mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.
Mandatul parlamentar se prelungeşte de drept în caz de război, mobilizare, stare de
asediu sau de urgenţă, până la încetarea acestora.
De asemenea, mandatul parlamentar se prelungeşte până la întrunirea legală a noului
Parlament, perioadă în care nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fi modificate, abrogate
sau suspendate legi organice.
Mandatul parlamentar încetează fie printr-o formă colectivă (prin dizolvarea
Parlamentului sau odată cu expirarea legislaturii), fie printr-o formă individuală (deces,
demisie, de drept ca efect al incompatibilităţii sau pierderea drepturilor electorale).
Protecţia mandatului parlamentar
Dintre măsurile de protecţie necesare exercitării în bune condiţii a mandatului
parlamentar se enumeră incompatibilităţile, imunităţile, indemnizaţiile şi regimul disciplinar
propriu.
1. Incompatibilităţile
Incompatibilităţile sunt acele reguli juridice care au drept scop protecţia şi
independenţa parlamentarului în exercitarea mandatului.
Acestea presupun o alegere între mandatul parlamentar şi o funcţie ori activitate
publică sau privată incompatibilă cu mandatul.
2. Imunităţile
Imunităţile sunt acele reguli juridice care au drept scop asigurarea independenţei
parlamentarului în exercitarea mandatului său şi punerea lui sub protecţie faţă de acte sau
fapte abuzive ale autorităţilor administrative, judiciare ori a persoanelor fizice.
Potrivit obiectului lor imunităţile se împart în:
- iresponsabilitatea juridică;
- inviolabilitatea.
3. Indemnizaţiile
Deoarece dreptul de muncă al parlamentarului se suspendă pe timpul exercitării
mandatului acesta are dreptul la suplinirea veniturilor.
Indemnizaţiile principale constau într-o sumă lunară fixă, diurnă pe perioada cât
parlamentarul este prezent la lucrările în plen şi în comisii, cazare gratuită sau indemnizaţia
de cazare pe durata desfăşurării sesiunilor.
De asemenea, parlamentarul mai are dreptul la diurne de deplasare, gratuitatea
transportului pe căile ferate, auto, aerian, naval, rambursarea taxelor de poştă şi
telecomunicaţii interne, pentru activităţile legate de exercitarea mandatului.
4. Regimul disciplinar propriu
Legea nr. 96/2003, art. 53, stabileşte sancţiunile disciplinare aplicabile parlamentarilor:
a) atenţionarea;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) îndepărtarea din sală pe durata şedinţei;
e) avertismentul;
f) interzicerea de a participa la lucrările Camerei pe o perioadă de cel mult 30 de zile
calendaristice cu înlăturarea drepturilor băneşti şi materiale ce i s-ar cuveni.

Întrebări recapitulative

1.Ce înţelegeţi prin mandat reprezentativ?


2.Reglementarea constituţională a imunităţii parlamentare.
3.Faceţi o analiză pertinentă, asupra indemnizaţiei parlamentare.
4. Nulitatea mandatului imperativ permite alegătorilor revocarea membrilor
parlamentului ?
a) da, dacă aceştia se fac vinovaţi de încălcarea Constituţiei;
b) nu;
c) da, numai dacă parlamentarii demisionează din partidul pe listele căruia au candidat;
d) da, dacă li se retrage sprijinul politic.
5. Bifaţi formularea exactă:
a) potrivit principiului reprezentării, alegătorii au dreptul să dea parlamentarilor
instrucţiuni obligatorii sub sancţiunea revocării;
b) potrivit mandatului imperativ, alegătorii ar avea dreptul să dea parlamentarilor
instrucţiuni obligatorii sub sancţiunea revocării.
6.Poate fi revocat mandatul de membru al Camerei Deputaţilor sau al Senatului (în
sistemul nostru constituţional) la cererea partidului politic pe lista căruia acesta a candidat ?
a) da, dacă parlamentarul a părăsit grupul parlamentar al partidului respectiv, sau s-a
retras din partid;
b) nu;
c) da, dacă i s-a retras imunitatea parlamentară;
d) da, dacă i se retrage sprijinul politic.
7. Cererea de revocare a unui mandat de deputat, adresată Camerei Deputaţilor de
către un grup de alegători poate fi admisă ?
a) da, dacă deputatul s-a făcut vinovat de abateri grave faţă de aceştia;
b) da, dacă deputatului i s-a retras, în prealabil, imunitatea;
c) da, dacă alegătorii domiciliază în circumscripţia electorală în care a candidat
deputatul respectiv;
d) nu, întrucât deputatul se află în serviciul poporului.
8. Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în condiţiile art.62 alin.2 din
Constituţie în Camera Deputaţilor sunt reprezentaţi:
a) doar în Camera Deputaţilor de către toţi deputaţii;
b) doar în Camera Deputaţilor de către deputaţii cărora le-a fost repartizat mandatul în
condiţiile art.62 alin.2 din Constituţie;
c) de către toţi deputaţii şi senatorii.
9. Incompatibilitatea unui parlamentar se apreciază:
a) înainte ca acesta să fi candidat;
b) pe data anunţării rezultatelor alegerilor parlamentare;
c) după ce acesta a dobândit mandatul de deputat sau senator.
10. Deputatul Demetriade Virgil publică o cronică de teatru în care critică regia piesei
„O noapte furtunoasă”, semnată de regizorul de reputaţie internaţională, Ionel Căruntu. Cu
acest prilej, d-nul Demetriade exprimă opinii defavorabile vieţii artistice a regizorului, care îi
aduc acestuia daune morale. Împotriva deputatului poate fi depusă o acţiune civilă pentru
despăgubiri ? Explicați răspunsul.
Tema nr. 5. Structura şi funcţionarea Parlamentului
Introducere
În general, prin Parlament se înţelege acel ,,organ colegial desemnat într-o manieră
principial democratică, cu caracter reprezentativ, asociat la producerea de norme generale şi
abstracte şi abilitat să controleze alte organe”.
Parlamentul României, precizează Legea fundamentală, este organul reprezentativ
suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare, fiind alcătuit din două camere,
Camera Deputaţilor şi Senat.
Structura Parlamentului României
Parlamentul României este, aşa cum arată art. 61 alin. (2) din Constituţie, format din
Camera Deputaţilor şi Senat, alese pentru un mandat de 4 ani prin vot universal, egal, secret,
direct şi liber exprimat.
Camera Deputaţilor este mai numeroasă, iar vârsta minimă pentru a fi ales este de 23
de ani în timp ce pentru Senat vârsta minimă este de 33 ani.
De regulă, cele două camere lucrează în şedinţe separate dar, în situaţii expres
arătate, lucrează în şedinţe comune.
Mandatele Camerei Deputaţilor şi Senatului se prelungesc de drept în stare de război,
de asediu sau de urgenţă, mobilizare, până la încetarea acestora precum şi până la întrunirea
legală a noului Parlament.
Organizarea Parlamentului României
Organele directoare ale camerelor parlamentare
Camerele parlamentare sunt legal constituite după validarea a cel puţin două treimi din
mandatele celor ce le alcătuiesc.
Organele directoare sunt următoarele:
a) Preşedintele Camerei Deputaţilor sau al Senatului;
b) Vicepreşedinţii Camerelor;
c) Secretarii Camerelor;
d) Chestorii;
e) Biroul permanent al Camerei.
Biroul permanent este un organ de stat, un organ intern al Camerei, îndeplinind
atribuţii prevăzute de Constituţie, legi şi regulamente parlamentare.
Se constituie într-un organ colectiv, format din Preşedintele Camerei, vicepreşedinţii,
secretarii şi chestorii. Membrii Birourilor permanente sunt aleşi la începutul fiecărei sesiuni
parlamentare şi pot fi revocaţi înainte de expirarea mandatului. Biroul asigură organizarea
muncii parlamentare şi condiţiile materiale necesare acestei activităţi.
Structuri ale şedinţelor comune
Birourile permanente ale camerelor elaborează împreună proiectul ordinei de zi a
şedinţei comune, stabilesc locul şi data desfăşurării acesteia. Lucrările sunt conduse
alternativ de către preşedinţii camerelor, asistaţi de doi secretari, câte unul din partea fiecărei
camere.
Comisiile parlamentare
Rolul principal al corpurilor legiuitoare este de a delibera asupra problemelor ce le sunt
supuse spre adoptare ori spre deliberare. Este necesară efectuarea prealabilă a unor lucrări
pregătitoare de către organele specializate, care constă în examinarea iniţiativelor, a
amendamentelor propuse etc.
Caracteristica comună tuturor comisiilor parlamentare, indiferent de statutul sau de
regimul politic al acestora, constă în faptul că comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor,
înfiinţate cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt înaintate de acestea.
Camera Deputaţilor şi Senatul îşi constituie comisii permanente şi pot institui comisii
de anchetă sau alte comisii speciale. Cele două Camere îşi mai pot constitui comisii de
mediere sau alte comisii comune.
Funcţionarea Parlamentului României
1. Legislatura, desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului, implicit al
fiecărei camere, care este de patru ani.
2. Sesiunea parlamentară, a fost definită în doctrină ca acea ,,formă organizatorică
de lucru a Parlamentului, perioada stabilită pe parcursul unui an calendaristic când
Parlamentul se reuneşte valabil pentru a delibera în şedinţe plenare”.
Există trei tipuri de sesiuni parlamentare:
- Ordinare;
- Extraordinare;
- De plin drept.
3. Ordinea de zi, reprezintă programul după care se desfăşoară dezbaterile la
Camere.
Ordinea de zi poate cuprinde proiecte de legi, propuneri legislative, întrebări,
interpelări, petiţii sau alte probleme propuse de către Guvern, Biroul permanent, sau
parlamentari.
4. Şedinţa şi dezbaterile
Şedinţa este subdiviziunea temporară a sesiunii şi reprezintă forma de întrunire
efectivă a membrilor camerei pentru a delibera asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi.
5. Votul
Votul în cadrul Parlamentului este universal, egal, de regulă public, direct. Acesta nu
este însă şi liber exprimat sau facultativ deoarece parlamentarii au obligaţia să fie prezenţi la
lucrările Parlamentului şi să voteze.

Întrebări recapitulative
1. Pentru înfiinţarea comisiilor permanente se foloseşte termenul de „constituire” iar
pentru înfiinţarea comisiilor de anchetă sau a altor comisii speciale termenul de „instituire”
(precum şi la comisiile comune), - identificaţi textul constituţional în care se găsesc aceşti
termeni.
2. Analizaţi, pe scurt, art. 64 alin. (2) din Constituţia din 1991.
3. Explicaţi noţiunea de cvorum legal şi arătaţi care este deosebirea între acesta şi
majoritatea de voturi necesară adoptării unei decizii de către o adunare.
4. În Parlamentul României deputaţii şi senatorii care au candidat pe listele unui partid
politic se pot asocia pe timpul exercitării mandatului în două grupuri parlamentare?
a) da, dacă grupurile aparţin unor partide între care s-a încheiat o coaliţie;
b) nu;
c) da, numai cu aprobarea liderului grupului parlamentar al partidului pe listele căruia
au candidat.
5. În Parlamentul României, se poate trece de la un grup parlamentar la altul?
a) da, la începutul fiecărei sesiuni ordinare, înainte de alegerea biroului permanent;
b) nu;
c) da, dacă parlamentarul demisionează din partidul al cărui grup l-a părăsit şi cu
aprobarea liderului grupului parlamentar la care urmează să se transfere;
d) da, doar la grupurile parlamentare ale partidelor care deţin mandate în Camera
respectivă.
6. Capacitatea juridică a comisiilor parlamentare este conferită:
a) prin însăşi actul constituirii lor;
b) comisiile parlamentare nu au o capacitate juridică proprie;
c) prin însăşi organizarea internă a Camerei legislative în care s-au constituit comisiile
respective.
7. Configuraţia politică a parlamentului rezultă din modul de constituire al:
a) comisiilor permanente;
b) grupurilor parlamentare;
c) birourilor permanente.
8. Bifaţi afirmaţia exactă:
a) convocarea Camerelor în sesiune extraordinară este reglementată în art.92, alin.3 şi
în art.93 alin.2 din Constituţie;
b) convocarea de drept a celor două Camere legislative este reglementată în art.92,
alin.3 şi în art.93 alin.2 din Constituţie.
9. Bifaţi afirmaţia corectă:
a) deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului pe data constituirii legale a
Camerelor legislative;
b) deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului pe data validării mandatelor;
c) deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului pe data întrunirii legale a
Camerelor legislative, sub condiţia validării.
10. Precizaţi situaţiile în care legislatura Parlamentului se prelungeşte de drept:
Tema nr. 6. Funcţia legislativă; funcţia de informare şi funcţia judiciară ale
Parlamentului României
Atunci când vorbim despre funcţiile Parlamentului avem în vedere direcţii de activitate
sau ansambluri de atribuţii conferite prin Constituţie camerelor legislative. Exercitând aceste
funcţii, Camerele legislative îşi realizează rolul constituţional sau menirea constituţională.
Vorbind despre funcţiile Parlamentului avem totodată în vedere şi cerinţa specializării
activităţii statale. În literatura de specialitate se spune că Parlamentul exercită funcţia
deliberativă. Vom observa însă, că tot ceea ce decide Parlamentul, deci tot ceea ce
deliberează este rezultatul unor dezbateri a unor probleme, proiecte de lege, diferite una de
alta. De aceea preferăm să vorbim de mai multe funcţii ale Parlamentului şi nu de una
singură.
Considerăm că sunt funcţii ale Parlamentului:
- Funcţia legislativă;
- Funcţia de informare;
- Funcţia judiciară;
- Funcţia de control parlamentar;
- Funcţia de desemnare, alegere sau numire în funcţie a unor persoane sau entităţi
publice.
Parlamentul României adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, de unde concluzia că
manifestarea de voinţă a Parlamentului se concretizează prin adoptarea acestor tipuri de acte
juridice, ce presupune în prealabil un proces deliberativ. Deliberarea, ca atribut al
Parlamentului, presupune o operaţiune ce se finalizează printr-un vot, precedat de dezbateri,
confruntări publice adeseori contradictorii între opiniile membrilor acestuia.
Funcţia legislativă
Prin funcţie legislativă se înţelege împuternicirea acordată Parlamentului de a adopta
legi. Parlamentul adoptă şi hotărâri, votează şi moţiuni, acestea însă exced funcţia legislativă.
Funcţia legislativă se rezumă exclusiv la votarea legilor.
Deşi Constituţia prevede că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare, acesta nu
desfăşoară în exclusivitate, activitatea legislativă. Parlamentul concură în exercitarea acestei
funcţii cu Guvernul, cu Preşedintele republicii, cu cetăţenii precum şi cu alte autorităţi publice,
cum sunt Curtea Constituţională, Avocatul Poporului şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Legiuitorul constituant nu a rezervat Parlamentului un anumit domeniu al legii. Prin
domeniul legii înţelegem sfera relaţiilor sociale, care urmează să fie reglementată prin legea
adoptată de Parlament. Este adevărat că în Constituţie sunt stabilite domenii rezervate
exclusiv legii. Constituţia fixează şi o interdicţie de reglementare legislativă pentru Parlament,
fiind interzis Parlamentului să legifereze în anumite domenii prevăzute de art. 152 din
Constituţie.
Etapele procedurii legislative:
- iniţiativa legislativă;
- examinarea proiectului de lege în comisii permanente;
- dezbaterea proiectului de lege în plen;
- votarea proiectului de lege;
- medierea;
promulgarea.
Parcurgerea acestor etape, cu excepţia medierii, este obligatorie.
Funcţia de informare a Parlamentului
Constituţia prevede că deputaţii şi senatorii au un drept constituţional de a cere
informaţii, documentări, rapoarte, documente din partea autorităţilor publice, documente şi
informaţii de care au nevoie pentru exercitarea mandatului.
Forma de realizare: petiţii adresate de cetăţeni sau de organizaţii sociale; solicitarea de
informaţii de către Camere şi comisii parlamentare, întrebări şi interpelări adresate membrilor
Guvernului; activitatea desfăşurată în comisii de anchetă; invitarea la şedinţele comisiilor a
unor specialişti; prezentarea de către unele autorităţi publice a unor rapoarte privind propria
activitate (Avocatul Poporului, Curtea de Conturi).
Titularii dreptului de a solicita informaţii:
- Camerele şi comisiile, în ceea ce priveşte informaţii necesare controlului parlamentar;
cererea se adresează guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei publice;
- deputaţii şi senatorii, prin cererea adresată preşedintelui Camerei respective sau
preşedintelui comisiei din care fac parte; cererea se adresează organelor administraţiei
publice.
Deputaţii şi senatorii nu au dreptul să ceară personal date şi informaţii.
În cazul în care o propunere legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de
stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării din partea Guvernului
este obligatorie (art.110 alin.1 din Constituţie).
Funcţia judiciară, rezidă în câteva prerogative printre care: Parlamentul în şedinţă
comună pune sub acuzare pe Preşedintele României pentru înaltă trădare (art. 96), fiecare
dintre camerele parlamentare încuviinţează reţinerea, percheziţionarea sau arestarea unui
parlamentar (art. 72) sau, conform art.109. alin. (2), solicită urmărirea penală a membrilor
Guvernului, pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Întrebări recapitulative
1. Indicaţi ce drepturi conferă Constituţia României, Preşedintelui republicii cu privire la
promulgarea unei legi:
2. Etapele procedurii legislative – iniţiativa legislativă şi promulgarea legii.
3. Analizaţi (art. 96), (art. 72) şi art.109. alin. (2) din Aşezământul fundamental al ţării
noastre, din prisma funcţiei judiciare a Parlamentului României.
4. Un grup de cetăţeni înaintează Camerei Deputaţilor, în condiţiile art.74 alin.1 din
Constituţie, o propunere legislativă privind reducerea impozitului pentru familiile cu mai mulţi
copii. Iniţiativa este constituţională?
a) Da. De ce ?
b) Nu. De ce ?
5. Legea privind regimul juridic al armelor şi muniţiilor, adoptată de cele două Camere
ale Parlamentului la 30.03.1996, a fost promulgată de Preşedintele României la data de
3.04.1996. Promulgarea a fost legală ?
a) Da, întrucât Preşedintele a promulgat legea în termen de 20 de zile de la adoptarea
ei.
b) Nu – explicaţi de ce;
c) Da – explicaţi de ce.
d) Da, întrucât legea adoptată de Camera Deputaţilor şi Senat se trimite de îndată
Preşedintelui României pentru promulgare.
6. Procedura de mediere se declanşează când:
a) există divergenţe între formele aceluiaşi proiect de lege adoptat de Camera
Deputaţilor şi Senat;
b) există divergenţe cu privire la înţelesul anumitor texte de lege aflate în dezbatere
parlamentară;
c) există divergenţe când una din Camere votează proiectul de lege cu altă majoritate
decât cea cerută de Constituţie;
d) există divergenţe între grupurile parlamentare cu privire la stabilirea ordinii de zi a
şedinţelor.
7. În timpul dezbaterii generale a unui proiect de lege Camera Deputaţilor,
reprezentantul unui grup parlamentar propune 5 amendamente scrise. Amendamentele pot fi
acceptate ?
8. Deputatul Cuşmean Mircea, membru al comisiei pentru administraţie publică,
amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic din Camera Deputaţilor a cerut primarului oraşului
Buftea să pună la dispoziţia comisiei respective o copie a studiului privind urbanizarea
centrului oraşului Buftea. Solicitarea informării este regulamentară ? Argumentaţi răspunsul.
9. Indicaţi care dintre textele de mai jos se referă la domeniul legii:
a) „Indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României se stabilesc prin lege”;
b) „Hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor”;
c) „Legile, ordonanţele şi hotărârile Guvernului se publică în Monitorul Oficial”;
d) „Legile de ratificare a tratatelor internaţionale se promulgă de Preşedintele
României”;
e) „Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ se stabilesc prin lege”.
10. Prin propunerea legislativă privind acordarea de burse studenţilor pentru cercetări
ştiinţifice fundamentale, înaintată de senatorul Vaclav Dionisie şi adoptată de Parlamentul
României, s-a prevăzut majorarea sumei stabilite în bugetul de stat pe 2007 – la dispoziţia
Ministerului Educaţiei şi Cercetării – cu 2%, fără a se cere informaţii din partea Guvernului. Se
poate contesta constituţionalitatea legii ? Argumentaţi răspunsul.
Tema nr. 7. Funcţia de control parlamentar. Funcţia de desemnare prin
învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice
Consideraţii generale
Temeiul teoretic al acestei funcţii este dat de art. 61 din Constituţie care prevede că
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului. În România Parlamentul
învesteşte Guvernul şi, ca atare, acesta răspunde politic în faţa forului legislativ. Un alt temei
teoretic al acestei funcţii este principiul separaţiei puterilor potrivit căruia puterile se
supraveghează şi se controlează una pe alta.
Teoretic, Parlamentul ar avea o putere generală de control în care ar fi inclusă întreaga
activitate socială, toate autorităţile publice, toate organizaţiile sociale şi cetăţenii. În realitate,
controlul este specializat la anumite domenii de activitate restrâns la anumite autorităţi. Până
în prezent, funcţia de control a fost şi specializată şi restrânsă la anumite domenii, la anumite
autorităţi publice.
Atunci când se exercită o activitate de control de către o autoritate publică asupra
alteia, există un raport de subordonare. În cazul controlului parlamentar exercitat asupra
Preşedintelui republicii nu există un astfel de raport întrucât Preşedintele are aceeaşi
legitimitate electorală cu cea a Parlamentului.
Dacă în cazul Preşedintelui, controlul vizează exclusiv două situaţii expres prevăzute
de art. 95 şi art. 96 din Constituţie, în privinţa Guvernului, controlul poate fi declanşat oricând
şi pentru orice activitate a Guvernului.
Trebuie remarcat că Parlamentul exercită un control eminamente politic, Parlamentul
nu este o instanţă şi ca atare, nu poate efectua un control judiciar. În cazul declanşării
urmăririi penale ai unor membrii ai Guvernului, dreptul forului legislativ este limitat la
formularea cererii. De asemenea, în privinţa răspunderii Preşedintelui, demersul
Parlamentului se limitează la adoptarea hotărârii de suspendare, respectiv de trimitere în
judecată penală a Preşedintelui României.
Constituţia prevede următoarele forme de control:
a - aprobarea prealabilă a Parlamentului a unor acte ale puterii executive ori
încuviinţarea unor astfel de acte posterior luării acestora de către Preşedinte (art. 92, 93
Constituţie);
b - acordarea încrederii şi retragerea încrederii Guvernului;
c - întrebările şi interpelările;
d – moţiunile simple;
e - anchetele parlamentare;
f – angajarea răspunderii Guvernului din proprie iniţiativă asupra unui program, a unei
declaraţii de politică generală sau asupra unui proiect de lege;
g - suspendarea Preşedintelui;
h - punerea sub acuzare a Preşedintelui României;
i - solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului.
a. Aprobarea prealabilă. Această modalitate de control este susceptibilă de realizare
prin intermediul unor proceduri distincte. O primă procedură este descrisă de art. 92 alin. (2)
din Constituţie (este vorba despre mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate cu
aprobarea prealabilă a Parlamentului). O procedură similară este prevăzută de art. 93 din
Constituţie cu privire la declanşarea stării de asediu sau a stării de urgenţă. Art. 115 din
Constituţie se referă la aprobarea prealabilă a Parlamentului în cazul delegării legislative,
adică la încuviinţarea Parlamentului ca Guvernul să emită, în anumite situaţii şi sub anumite
condiţii, ordonanţe simple. Tot astfel, Preşedintele solicită aprobarea prealabilă a
Parlamentului pentru organizarea unui referendum.
b. Parlamentul aprobă programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului
prezentate de candidatul la funcţia de prim-ministru, numit de către Preşedintele republicii.
c. Art.112 alin. (1) din Constituţie acordă dreptul deputaţilor şi senatorilor de a
adresa întrebări membrilor Guvernului, inclusiv primului-ministru. Întrebarea înseamnă o
simplă cerere adresată unui membru al Guvernului de a răspunde dacă un fapt este adevărat,
dacă o informaţie este exactă, dacă ministrul sau Guvernul înţelege să comunice Camerei
informaţiile solicitate, documente.
Prin interpelări se cer explicaţii din partea unui grup parlamentar, din partea unuia sau
mai mulţi deputaţi sau senatori, asupra politicii Guvernului în probleme importante de
activitate internă sau externă. Interpelarea se dezvoltă într-o şedinţă specială. Constituţia
permite Camerei respective să îşi exprime poziţia faţă de problema pusă în discuţie printr-o
moţiune.
d. Constituţia se referă la două categorii de moţiuni:
1. Moţiuni simple
2. Moţiuni de cenzură.
Moţiunile simple sunt acte politice, moţiunile de cenzură au efecte juridice şi anume
demiterea Guvernului. Moţiunea simplă exprimă poziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului
într-o problemă de politică internă sau externă. În cazul în care o moţiune simplă vizează
activitatea unui ministru, aceasta produce doar efecte politice.
e. Ancheta parlamentară este întreprinsă fie de o comisie permanentă, în domeniul ei
de activitate dar cu aprobarea Camerei, sau din iniţiativă parlamentară dar cu aprobarea
Camerei respective. Comisiile de anchetă pot funcţiona în cadrul unei Camere şi totodată se
pot înfiinţa şi comisii comune, formate din deputaţi şi senatori.
f. Guvernul îşi poate asuma răspunderea din proprie iniţiativă asupra:
- unui program politic;
- unei declaraţii de politică generală;
- unui proiect de lege.
Dacă Parlamentul votează o moţiune de cenzură cu privire la unul din documentele
respective, Guvernul este demis. Dacă documentul este acceptat, se consideră că programul,
după caz, declaraţia, urmează să îşi producă efectele. În cazul proiectului de lege, deputaţii şi
senatorii pot face amendamente, iar dacă guvernul este de acord cu acestea, le include în
proiectul de lege. Dacă proiectul de lege este acceptat sau moţiunea de cenzură iniţiată este
respinsă, proiectul de lege se consideră a fi aprobat fără a trece prin toate etapele procedurii
legislative.
g. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României. Instituţia juridică a
suspendării din funcţie a Preşedintelui României trebuie privită ca o modalitate atipică a
controlului parlamentar. Iniţiativa suspendării din funcţie a Preşedintelui revine Parlamentului,
măsura propriu-zisă fiind luată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în şedinţa comună
a Camerei Deputaţilor şi Senatului, după consultarea Curţii Constituţionale.
În cazul în care propunerea de suspendare este aprobată, în cel mult 30 de zile, se
organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui suspendat.
h. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României. Punerea sub acuzare a Şefului
statului (în formele de guvernământ republicane) este o procedură cunoscută sub denumirea
de impeachment. Ca şi în cazul suspendării din funcţie a Preşedintelui României, punerea
sub acuzare a acestuia presupune săvârşirea de către şeful statului a unor fapte deosebit de
grave. Astfel, art. 96 alin. (1) din Constituţie prevede că cele două Camere, reunite în şedinţă
comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare.
Decizia este luată cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
Competenţa de judecată revine Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie. În cazul stabilirii vinovăţiei
prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă, Preşedintele este demis de drept.
i. Declanşarea urmăririi penale. Camera Deputaţilor şi Senatul au dreptul de a cere
punerea sub urmărire penală a unui membru al Guvernului. În cazul în care prin hotărârea
Camerei Deputaţilor, respectiv a Senatului, s-a aprobat această iniţiativă, ministrul sau fostul
ministru este pus în urmărire de către D.N.A.
Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau numire a unor autorităţi publice
Atribuţiile Parlamentului subsumate acestei funcţii sunt prevăzute expres în Constituţie
sau în legi speciale. Deoarece Parlamentul României are o structură bicamerală, această
funcţie va fi înfăptuită de cele două Camere reunite în şedinţă comună.
Potrivit Constituţiei, Parlamentul:
a) acordă votul de încredere Guvernului;
b) numeşte membrii Curţii de Conturi;
c) numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii;
d) în diferite legi speciale sunt prevăzute şi alte prerogative ale Parlamentului privind
numirea în funcţii publice;
e) numeşte preşedintele Consiliului Legislativ şi preşedinţii de secţii ai acestei autorităţi
publice;
f) numeşte pe Avocatul Poporului.

Întrebări recapitulative
1. În programul Guvernului prezentat Parlamentului spre acceptare de către candidatul
la funcţia de prim-ministru, se preconizează încheierea unor acorduri privind împrumuturi pe
termen lung cu Fondul Monetar Internaţional. Cu ocazia dezbaterii programului, Camera
Deputaţilor şi Senatul îl modifică, prevăzând că pentru contractarea de astfel de împrumuturi,
Guvernul va solicita aprobarea prealabilă a Parlamentului. Modificarea programului de
guvernare este neconstituţională. Argumentaţi de ce.
2. O treime din numărul deputaţilor a cerut Camerei Deputaţilor instituirea unei comisii
parlamentare de anchetă privind percheziţiile ordonate de un magistrat al Tribunalului
judeţean Galaţi, filiala din acest oraş a Ligii Naţionale pentru Protecţia Pensionarilor.
Cercetarea poate fi aprobată de Camera Deputaţilor? Argumentaţi de ce.
3. În timpul dezbaterii Moţiunii privind situaţia energetică a ţării în Camera Deputaţilor,
liderul unui grup parlamentar propune un amendament la moţiune, prin care se cere
demiterea ministrului minelor pentru că nu a luat măsuri în vederea preluării producţiei de
cărbune aflată pe stoc la regiile miniere. De ce propunerea nu poate fi acceptată?
4. O treime din numărul membrilor Camerei Deputaţilor au depus o moţiune de
cenzură împotriva Guvernului. Dezbaterea moţiunii poate avea loc după trei zile de la
depunere. Depunerea moţiunii este neconstituţională. Argumentaţi de ce.
5. În sistemul constituţional român:
a) dezbaterea unei întrebări poate fi urmată de adoptarea unei moţiuni prin care
Camera Deputaţilor îşi exprimă poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul întrebării;
b) dezbaterea unei interpelări poate fi urmată de adoptarea unei moţiuni prin care
Camera Deputaţilor îşi exprimă poziţia cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării;
c) Parlamentul României adoptă numai moţiuni de cenzură.
6. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României:
a) se face de cele două Camere legislative, în şedinţă comună;
b) se poate face de orice Cameră legislativă;
c) se poate face, la sesizarea preşedinţilor celor două Camere, de către Curtea
Constituţională;
d) se poate face, la sesizarea grupurilor parlamentare, de către Curtea Constituţională;
e) se poate face de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la sesizarea Parlamentului.
7. Controlul parlamentar exercitat de Parlamentul României asupra executivului:
a) este exclusiv politic;
b) este, după caz, politic şi juridic (în cazul răspunderii penale a Preşedintelui
României şi a membrilor Guvernului);
c) este politic şi se finalizează prin adoptarea unei moţiuni simple;
d) este juridic, când se finalizează prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
8. Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie ?
a) da, dacă propunerea de suspendare este aprobată prin referendum;
b) da, dacă hotărârea de condamnare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
rămas definitivă;
c) da, dacă propunerea de suspendare este aprobată de cele două Camere legislative
în şedinţă comună cu votul majorităţii membrilor Parlamentului.
9. Bifaţi afirmaţia corectă:
a) în Parlamentul României moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o treime
din numărul total al deputaţilor şi senatorilor;
b) în Parlamentul României moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime
din numărul total al deputaţilor şi senatorilor;
c) în Parlamentul României moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o treime
din numărul deputaţilor şi senatorilor prezenţi la şedinţă;
d) în Parlamentul României moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o treime
din numărul deputaţilor şi senatorilor prezenţi la şedinţă, dar cu respectarea cvorumului legal.
10. În Camera Deputaţilor a Parlamentului României
a) moţiunea poate fi iniţiată de orice grup parlamentar;
b) moţiunea poate fi iniţiată de 1/4 din numărul total al deputaţilor;
c) moţiunea poate fi iniţiată de 1/3 din numărul total al deputaţilor;
d) moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi.
Tema nr. 8. Actele Parlamentului României - clasificare
Actele Parlamentului pot fi clasificate în două categorii principale:
- acte juridice;
- acte cu caracter exclusiv politic.
Actele juridice ale Parlamentului sunt: legile, regulamentele Camerelor, hotărârile şi
moţiunile de cenzură.
Actele cu caracter exclusiv politic ale Parlamentului sunt: declaraţii, mesaje,
apeluri.
În afara acestor două categorii de acte, Camerele sau organismele lor interne –
comisiile parlamentare, birourile permanente – au dreptul de a adopta sau emite, după caz, o
serie de acte prin care se concretizează diferite atribuţii conferite acestora. Astfel de acte
sunt: avize, rapoarte, decizii, adrese, hotărâri.
1. Acte juridice
Aşa cum prevede articolul 67 alin. (1) din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul
adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor. Aceste trei tipuri de acte
evidenţiate de Constituţie reprezintă manifestări de voinţă realizate în scopul producerii de
efecte juridice a căror încălcare atrage intervenţia statului prin forţa sa de constrângere.
a) Legea este actul juridic normativ rezultat al deliberării organului legiuitor constituit în
urma unor alegeri libere, periodice şi corecte, fiind adoptată după o anumită tehnică şi
procedură dinainte stabilite, ulterior promulgată şi publicată oficial şi care formulează reguli de
conduită generale, impersonale, repetitive şi obligatorii, având cea mai mare forţă juridică şi a
căror încălcare atrage sancţiunea specifică din partea puterii publice.
b) Hotărârile Camerelor sau ale Parlamentului sunt acele acte juridice, manifestări
unilaterale de voinţă, adoptate cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi, după o procedură
simplă, având caracter normativ sau nenormativ, şi vizează, în principal, activitatea
parlamentară.
2. Acte exclusiv politice
Parlamentul adoptă şi acte cu caracter exclusiv politic, despre care, cu excepţia
moţiunilor simple, Constituţia nu face vorbire. Enumerarea actelor politice, care admitem că
nu poate fi limitativă, o regăsim în regulamentele parlamentare. Astfel, Camera Deputaţilor
poate adopta moţiuni simple, mesaje, declaraţii, rezoluţii şi alte acte politice, Senatul poate
adopta mesaje, declaraţii şi alte acte cu caracter politic, în şedinţă comună se pot adopta
declaraţii, mesaje sau alte acte cu caracter exclusiv politic.
Moţiunile reprezintă de fapt o varietate a hotărârilor Parlamentului, rezultat al
dezbaterilor şi deliberării Camerelor asupra unui text determinat, ce poate avea fie consecinţe
juridico-politice, fie numai politice.
Parlamentul, ca unică autoritate legiuitoare, adoptă în cadrul procesului de legiferare
legi, fie ele constituţionale, organice sau ordinare.
Ţinând cont că legea este actul juridic suprem în arhitectura juridică statală şi, pe cale
de consecinţă, că toate celelalte acte juridice trebuie să-i fie subordonate, deducem că
legiferarea este ,,împuternicirea primordială a Parlamentului”.
Legea poate fi definită ca fiind actul juridic al parlamentului iniţiat potrivit Constituţiei,
adoptat de acesta potrivit unei proceduri solemne, promulgat de Preşedintele statului şi
publicat în Monitorul Oficial şi care conţine reguli de conduită socială general-obligatorii şi
impersonale, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului.
Legile constituţionale sunt legile prin care se revizuieşte Constituţia. Sub aspect
procedural, ele se adoptă cu votul a cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere,
fiind definitive numai după aprobarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de
la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Legile constituţionale – art. 150 alin.
(1) din Constituţie – pot fi iniţiate de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel
puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni
cu drept de vot.
Legile organice sunt actele pe care Constituţia însăşi le declară astfel. Ele
reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice, dezvoltând principiile sau
regulile enunţate în Constituţie. Sediul materiei îl constituie art.73 alin. (3) din Constituţie, care
prevede domeniile reglementate prin lege organică. Sub aspect procedural, legile organice se
adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Legile ordinare sunt legile adoptate în toate celelalte domenii ale vieţii sociale. Sub
aspect procedural, ele se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
Neretroactivitatea legii
O caracteristică fundamentală a legii, definitorie pentru statul de drept, este
neretroactivitatea. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţia României, Legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Este, fără îndoială,
recunoscut faptul că o lege odată aprobată produce şi trebuie să producă efecte juridice
numai pentru viitor.
Prevederile acestui articol din Constituţie reprezintă o transformare a unui principiu
legal, prevăzut de Codul civil român şi Codul penal român , într-unul constituţional. Faţă de
principiul potrivit căruia legea produce efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în
practica judiciară şi în legislaţie în special două mari excepţii , anume cea privind aplicarea
legii penale mai blânde şi cea privind legile interpretative.
Conceptul de hotărâre. Categorii de hotărâri
Hotărârile pot fi acte normative (hotărâri de aprobare a regulamentelor parlamentare,
hotărâri de înfiinţare a unor comisii de anchetă) sau individuale (hotărârea de numire a
Avocatului Poporului sau a unui judecător la Curtea Constituţională). Este de esenţa
hotărârilor ca acestea să reglementeze activităţi interne ale Camerelor sau prin care
Camerele îşi exercită unele atribuţii constituţionale şi produc efecte juridice interne.
Hotărârea este un act juridic inferior forţei juridice a unei legi. Între lege şi hotărâre nu
există asemănări ci numai deosebiri esenţiale şi anume: hotărârea nu parcurge toate fazele
procedurii legislative, nu sunt promulgate de şeful statului, intră în vigoare la data promulgării
în Monitorul Oficial.
Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni
Moţiunea este actul Parlamentului sau al Camerelor, prin care se exprimă poziţia
adoptată de acestea într-o anumită problemă de politică internă sau externă.
Moţiunile nu sunt susceptibile să reglementeze relaţii sociale.
Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la două categorii de moţiuni:
a) moţiunea simplă (art.112 alin. 2 din Constituţie);
b) moţiunea de cenzură (art.113 şi 114 din Constituţie).
Moţiunea simplă este rezultatul de voinţă al unei singure Camere (Camera
Deputaţilor sau Senatul) şi exprimă poziţia Camerei respective într-o anumită problemă de
politică internă sau externă. Moţiunile simple nu au caracterul de acte juridice, ci pot exercita
doar o influenţă morală asupra activităţii Guvernului, dar nu sunt în măsură să genereze
obligaţii garantate printr-o sancţiune juridică oarecare.
Moţiunea de cenzură priveşte raporturile dintre Parlament şi Guvern, adoptarea sau
respingerea sa semnificând retragerea sau menţinerea încrederii acordate Guvernului. Dacă
este adoptată, moţiunea de cenzură face ca Guvernul să decadă din împuternicirile ce i-au
fost conferite prin votul de învestitură. Are caracterul de act juridic şi exprimă voinţa
Parlamentului în întregul său.
Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin o pătrime din
numărul senatorilor, trebuie să fie motivată şi depusă la preşedintele Camerei, care o
comunică de îndată Guvernului.
Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor prezenţi, iar la Senat cu votul
majorităţii senatorilor. Fac excepţie de la această regulă moţiunile de cenzură care se adoptă
cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

Întrebări recapitulative
1. Domeniile care sunt reglementate prin lege organică.
2. Interpretaţi art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
3. Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni.
4. Sistemul electoral poate fi reglementat:
a) prin lege ordinară;
b) prin lege organică;
c) prin ordonanţă a Guvernului, dacă Parlamentul abilitează Guvernul în acest sens.
5. Camera Deputaţilor şi Senatul îşi adoptă regulamente proprii prin:
a) Lege;
b) Hotărâre;
c) Hotărâre adoptată în şedinţa comună a celor două Camere.
6. Actele politice ale Parlamentului sunt aprobate:
a) cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor;
b) cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi la şedinţa comună a celor două Camere
legislative;
c) cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere legislative.
7. La Camera Deputaţilor moţiunea poate fi iniţiată de:
a) 25 deputaţi;
b) 50 deputaţi;
c) o treime din numărul deputaţilor.
8. Senatul îşi poate exprima poziţia cu privire la problema care a făcut obiectul unei
interpelări:
a) printr-o hotărâre;
b) printr-o moţiune de cenzură;
c) printr-o moţiune.
9. Bifaţi afirmaţia corectă:
a) Hotărârile normative ale Parlamentului au forţa juridică a unei legi;
b) Hotărârile normative ale Parlamentului au o forţă juridică inferioară unei legi;
c) Hotărârile normative ale Parlamentului au forţa juridică a unei legi ordinare.
10. Indicaţi categoriile de legi care pot fi adoptate de Parlamentul României:
Tema nr. 9. Actele Parlamentului României - proceduri legislative speciale
Procedurile legislative speciale se caracterizează prin faptul că ele se abat de la
regulile procedurii legislative obişnuite.
Acestea ar fi următoarele: Procedura de urgenţă, Legile constituţionale, Legile
financiare, Delegarea legislativă, Legea specială de integrare euroatlantică.
1. Procedura de urgenţă
Este o procedură accelerată de adoptare a legilor a cărei iniţiativă poate aparţine
Parlamentului sau Guvernului. Poate viza atât proiectele de legi, cât şi propunerile legislative
şi constă în scurtarea termenelor şi comprimarea sau eliminarea unor etape din procedura
parlamentară obişnuită. Elementele procedurii de urgenţă sunt stabilite prin regulamentul
fiecărei Camere parlamentare.
2. Legile constituţionale
Sunt legi de revizuire a Constituţiei prin care o putere constituantă derivată sau
instituită modifică, abrogă sau completează dispoziţiile Constituţiei.
Legile constituţionale nu se promulgă de către Preşedintele României şi îşi produc
efectele de la data publicării hotărârii Curţii Constituţionale care confirmă rezultatele
referendumului pentru revizuirea Constituţiei.
Procedura revizuirii Constituţiei presupune următoarele etape: iniţiativa revizuirii;
adoptarea proiectului sau a propunerii de revizuire; limitele revizuirii.
3. Legile financiare
Au ca scop asigurarea echilibrului financiar în opera guvernamentală şi pot fi anuale
(legile bugetare), rectificative şi de reglare.
În context analiza noastră se va opri la caracteristicile procedurii legislative de
adoptare a legilor bugetare adică legea bugetului de stat şi al asigurărilor de stat: iniţiativa
legislativă poate aparţine numai Guvernului, fiind vorba de iniţiativă legislativă exclusivă; orice
iniţiativă legislativă de modificare a bugetului de stat nu poate fi luată în discuţie decât în
prezenţa unui aviz consultativ de la Guvern şi dacă sunt indicate sursele de finanţare;
adoptarea legii trebuie realizată cu cel puţin trei zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar
sub sancţiunea aplicării în continuare a bugetului de stat anterior; legile bugetare nu pot face
obiectul delegării legislative, adică nu pot fi adoptate ordonanţe guvernamentale în această
materie; adoptarea bugetului se face în şedinţă comună a Parlamentului cu votul majorităţii
parlamentarilor.
4. Delegarea legislativă
Adoptarea legilor este de competenţa exclusivă a Parlamentului, dar, în anumite
situaţii expres prevăzute de Constituţie, şi Guvernul poate adopta acte normative cu putere
de lege, fără însă a fi denumite legi, ci ordonanţe de Guvern. Delegarea legislativă reprezintă
posibilitatea acordată Parlamentului de către puterea constituantă originară sau derivată de a
împuternici Guvernul să participe la exerciţiul funcţiei legislative, în condiţiile şi în limitele
stabilite constituţional. Instituţia delegării presupune o - împuternicire legislativă - şi nu un -
transfer legislativ -, cel puţin în actuala ambianţă constituţională.
Actul juridic al Guvernului emis în baza delegării legislative sau metaforic spus - fructul
- acesteia îl constituie ordonanţa.
Există două categorii de ordonanţe adoptate pe baza delegării legislative:
Ordonanţe simple, adoptate de Guvern, în domenii care nu fac obiectul legilor
organice, pe baza unei legi speciale de abilitare. Acestea au forţa juridică a unei legi ordinare.
Legea de abilitare sau de împuternicire trebuie să prevadă în mod obligatoriu domeniul
în care şi data până la care se pot adopta ordonanţele. Ordonanţele simple pot fi afectate şi
de un control parlamentar ulterior, dacă există o precizare în acest sens în legea de abilitare.
Până în prezent nu au fost adoptate ordonanţe în temeiul vreunei legi de abilitare care să fie
sustrase aprobării Parlamentului.
Ordonanţe de urgenţă, adoptate de Guvern în situaţii extraordinare, a căror
reglementare nu poate fi amânată, în lipsa unei legi speciale de abilitare, caz în care se
presupune că acestea se adoptă în virtutea unei delegări legislative constituţionale.
Guvernul este obligat să motiveze urgenţa în cuprinsul ordonanţei. Ordonanţele de
urgenţă au forţa juridică a unei legi ordinare sau organice, după caz.
Ordonanţele de urgenţă nu pot interveni cu reglementări în următoarele domenii: legi
constituţionale; regimul juridic al instituţiilor fundamentale ale statului; drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute în Constituţie; în domeniul drepturilor electorale; nu pot viza măsuri de
trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
5. Legea specială de integrare euroatlantică
Legea de revizuire a Constituţiei a introdus o nouă categorie de legi ordinare şi anume
legile de aderare la Uniunea Europeană şi la NATO. Aceste legi se adoptă în şedinţa comună
a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul
parlamentarilor, sacrificând raţionalitatea juridică pentru o ascendenţă politică dictată de
oportunităţi constituţionale legate de aderarea României la structurile euro-atlantice.

Întrebări recapitulative
1. În ce constă Legea specială de abilitare.
2. Analizaţi succint art. 115 alin. (4) din Constituţia României din 1991.
3. Identificaţi în Constituţia României din 1991, textele de lege care reglementează
procedurile legislative speciale.
4. Legile de aderare la Uniunea Europeană şi la NATO – analiză/reglementare
constituţională.
5. Se adoptă cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei
Camere:
a) Legile organice;
b) Legile de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe;
c) Legile constituţionale şi legile de aderare la tratatele de constituire a Uniunii
Europene;
d) Declararea stării de război.
6. Constituţia României poate fi revizuită prin:
a) Lege ordinară;
b) Referendum naţional;
c) Lege constituţională;
d) Lege organică.
7. Cine are drept de inițiativă legislativă în cazul legilor financiare?
a) Guvernul;
b) Deputații;
c) Ministerul Finanțelor.
8. Analizați procedura revizuirii constituției.
9. Ce categorii de acte normative adoptă guvernul în baza delegării legislative?
10. Analizați art. 148 alin. (1) din Constituție cu privire la integrarea euroatlantică.
Tema nr. 10. Preşedintele României
Introducere
Sistemul constituţional actual este caracterizat, prin prisma puterii executive, ca fiind
unul dualist, specific regimurilor politice parlamentare, în care funcţia executivă este
încredinţată pe de o parte Preşedintelui României şi, pe de altă parte, Guvernului având
fiecare atribuţii pe care le exercită relativ autonom.
Trebuie subliniat însă, că spre deosebire de alte sisteme politice parlamentare,
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară, iar Guvernul este numit
de şeful statului, pe baza votului de învestitură acordat de Parlament.
Funcţiile Preşedintelui
Preşedintele republicii exercită patru funcţii principale:
- funcţia de reprezentare;
- veghează la apărarea independenţei naţionale, la integritatea teritoriului;
- veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice;
- îndeplineşte o funcţie de mediere între puterile statului precum şi între stat şi
societate.
Mandatul Preşedinţial
În general prin mandat preşedinţial înţelegem împuternicirea pe timp limitat a unei
persoane, învestită prin alegeri sau de o adunare reprezentativă, de a exercita funcţiile
Preşedintelui de Republică.
Potrivit legislaţiei în vigoare, teoretic, orice cetăţean poate candida la funcţia de
Preşedinte dacă îndeplineşte câteva condiţii minime de fond şi formă.
Condiţii de fond:
1. Candidatul să beneficieze de dreptul de vot;
2. Persoana care candidează să aibă cetăţenie română, ceea ce nu exclude
posibilitatea unei candidaturi din partea unei persoane care, pe lângă cetăţenia română, are
şi altă cetăţenie;
3. Să aibă domiciliul în ţară;
4. Să fi împlinit până în ziua alegerilor, inclusiv, vârsta de cel puţin 35 ani;
5. Să nu fi îndeplinit deja de două ori funcţia de Preşedinte;
6. Să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice.
Condiţii de formă:
1. Depunerea candidaturii de către un partid sau de altă formaţiune politică înscrisă în
alegeri
2. Declaraţia de acceptare a candidaturii
3. În cazul candidaţilor independenţi, depunerea listei susţinătorilor având număr
minim prevăzut de lege, listă autentificată de notariatul de stat
Mandatul preşedinţial este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului
prevăzut de Constituţie, în şedinţa comună, a Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
Mandatul Preşedintelui poate fi prelungit,prorogarea putând interveni şi în cazuri
excepţionale: în caz de război sau catastrofă, sub condiţia ca Parlamentul să adopte o lege
organică în acest sens.
Sfârşitul mandatului preşedinţial se produce de regulă prin expirarea duratei acestuia.
Alte cauze care pot avea ca finalitate sfârşitul mandatului preşedinţial creând aşa numita
vacanţă a funcţiei pot fi: demisia, demiterea din funcţie, imposibilitatea definitivă de exercitare
a atribuţiilor, decesul.
Împrejurările care determină încetarea mandatului preşedinţial sunt de două
feluri:
1. Naturale (imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, decesul).
2. Voluntare (demiterea din funcţie şi demisia).
Statutul mandatului de preşedinte şi al funcţiei de Preşedinte
Preşedintele României nu poate fi membru al nici unui partid şi nu poate îndeplini nici o
altă funcţie publică sau privată.
Aceste incompatibilităţi sunt considerate mijloace de protecţie a mandatului
preşedinţial menite să garanteze independenţa şi probitatea Preşedintelui în exercitarea
funcţiei. Tot ca o componentă a protecţiei mandatului sunt considerate imunităţile.
Preşedintele României se bucură de imunitate în sensul că, în principiu el nu răspunde
juridic pentru opiniile, actele sau faptele săvârşite în exerciţiul mandatului, nici pe durata
acestuia, nici ulterior.
Pentru actele sau faptele care sunt exterioare funcţiei Preşedintele răspunde juridic,
potrivit regulilor de drept comun.
Indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale Preşedintelui se stabilesc, transparent, prin lege.
Răspunderea Preşedintelui poate fi de natură exclusiv politică sau de natură juridică.
Formă de răspundere politică este răspunderea de fapt şi intervine atunci când Preşedintele,
în ipoteza candidaturii pentru un nou mandate, se expune vetoului corpului electoral.
Formele de răspundere prevăzute de Constituţie sunt :
a) Demiterea, ca răspundere politică;
b) Punerea sub acuzare şi condamnarea pentru înaltă trădare, ca răspundere juridică.
Constituţia nu oferă niciun indiciu pentru calificarea faptei de înaltă trădare. În actualul
Cod penal, este prevăzută fapta de înaltă trădare. Competenţa de judecare a Preşedintelui
revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar dacă aceasta îl găseşte vinovat pe Preşedinte
printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, Preşedintele va fi demis. În caz contrar, preşedintele
îşi reia mandatul.
Actele Preşedintelui României
Constituţia României se referă în art. 100 numai la actele juridice ale Preşedintelui nu
şi la actele cu caracter exclusiv politic (mesaje, declaraţii, scrisori, comunicate, etc.).
Actele juridice ale Preşedintelui sunt decretele, normative sau individuale
caracterizate prin următoarele:
a) Sunt manifestări unilaterale de voinţă făcute în scopul de a produce efecte juridice;
b) Sunt emise în procesul exercitării atribuţiilor prevăzute de Constituţie şi de celelalte
legi;
c) Unele decrete se contrasemnează de primul-ministru;
d) Decretele trebuie publicate în Monitorul Oficial;
e) Decretele au caracter executoriu;
f) Decretele preşedinţiale sunt acte de autoritate, nesusceptibile de control pe calea
contenciosului administrativ.

Întrebări recapitulative
1. Împrejurările care determină încetarea mandatului preşedinţial.
2. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României – reglementare
constituţională/analiză.
3. Analizaţi art. 85, art. 90 şi art. 89 din Constituţia României, revizuită în 2003.
4. Bifaţi afirmaţia corectă:
a) în sistemul constituţional românesc preşedintele României răspunde politic şi juridic
în faţa Parlamentului;
b) în sistemul constituţional românesc preşedintele României răspunde juridic în faţa
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
c) nu răspunde politic şi juridic în faţa Parlamentului, întrucât este ales direct de popor;
d) răspunde politic numai în faţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
5. Raporturile între Preşedintele României şi prim-ministrul sunt organizate potrivit:
a) modelului „Executivului monocratic”;
b) modelului „Executivului monocefal”;
c) modelului „Executivului dualist”.
6. Enumeraţi condiţiile de eligibilitate pentru funcţia de Preşedinte al României:
7. Autoritatea publică competentă să anunţe candidatul ales la funcţia de Preşedinte al
României este:
a) Curtea Constituţională, întrucât validează alegerea şefului statului;
b) Camera deputaţilor şi Senatul înaintea prestării de către candidatul ales a
jurământului de credinţă;
c) Biroul Electoral Central;
d) Curtea Constituţională, după validarea alegerii de către Biroul Electoral Central.
8. Menţionaţi cazurile de încetare, înainte de termen, a mandatului de Preşedinte al
României.
9. Preşedintele României poate cere reexaminarea unei legi:
a) de cel mult două ori;
b) o singură dată;
c) ori de câte ori i se trimite spre promulgare.
10. Competenţa judecării Preşedintelui României:
a) revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
b) celor două Camere legislative;
c) Curţii Constituţionale.
Tema nr. 11. Autoritatea judecătorească
În sistemul constituţional al României, justiţia apare ca una din garanţiile de bază ale
exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol este justificat şi prin locul şi
rolul autorităţii judecătoreşti în sistemul ramurilor puterii de stat. Prevederile legale stabilesc
că justiţia se înfăptuieşte în numele legii de către judecători care sunt independenţi şi se
supun numai legii.
Oricine are acces la justiţie: cetăţean român, străin sau apatrid în vederea apărării
oricărui drept, libertate sau interes legitim.
Art. 126 alin.(1) din Constituţia României stipulează că: Justiţia se realizează prin
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti, stabilite de lege.
Conform art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, competenţa tuturor instanţelor
judecătoreşti, ca şi procedura de judecată, este stabilită numai prin lege.
Textul art. 126 alin. (1) din Constituţie, se regăseşte, într-o formulare parţial diferită, şi
în unele dispoziţii ale Legii nr. 304 din 2004 privind organizarea judiciară. Astfel, potrivit art. 1
alin. (1) din Legea nr. 304 din 2004: Puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Alte principii constituţionale sunt: interzicerea înfiinţării de instanţe extraordinare [art.
126 alin. (5)], independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor [art. 124 alin. (3) şi 125 alin. (1)],
principiul dublului grad de jurisdicţie (art. 129), etc.
Imparţialitatea autorităţii judecătoreşti implică un statut adecvat al magistraţilor, menit
să asigure o valoare de necontestat a actului de justiţie, prin protejarea reală a membrilor
corpului de magistraţi împotriva oricărei atitudini subiective sau părtinitoare a autorităţilor
statului care i-ar putea afecta credibilitatea.
Cu privire la acest aspect prevederile art. 124, 125 şi art. 144 din Constituţia României
revizuită sunt semnificative, ele stipulând că exerciţiul funcţiei de judecător (inclusiv cea de
judecător constituţional) este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia celei de cadru didactic în învăţământul superior. Evident, judecătorul nu poate fi
membru al vreunui partid politic.
Potrivit art. 124 alin. (1) din Constituţie, justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai de
instanţele judecătoreşti. Acest fapt înseamnă că actul de justiţie izvorăşte din normele juridice
şi forţa lui executivă derivă din lege.
Conform art. 125 alin. (1) din Constituţia României revizuită în anul 2003: Judecătorii
numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.
Una dintre cele mai puternice garanţii ale independenţei judecătorilor o constituie
inamovibilitatea, datorită căreia judecătorul este protejat împotriva revocării, transferării şi
sancţionării arbitrare, care altfel ar putea constitui modalităţi de presiune asupra lui pentru a
pronunţa o anumită soluţie. Potrivit textului menţionat, se bucură de inamovibilitate numai
judecătorii numiţi de către Preşedintele României, judecătorii stagiari beneficiind doar de
stabilitate.
În baza art. 125 alin. (2), propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi
sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în
condiţiile legii sale organice.
Textul nu este riguros exact, deoarece Consiliul Superior al Magistraturii nu face numai
propuneri de numire, ci chiar numeşte judecătorii stagiari, iar pe de altă parte Legea sa
organică nr. 317 din 2004 prevede doar atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, iar
condiţiile în care se face numirea, promovarea, transferarea, sancţiunile disciplinare, precum
şi delegarea, detaşarea, suspendarea şi încetarea funcţiei de judecător – la care textul
constituţional nici nu se referă – sunt stabilite de o altă lege organică, Legea nr. 303 din 2004
privind statutul judecătorilor şi procurorilor.
Prin urmare, în sensul textelor citate mai sus, toate atribuţiile la care se referă textul
constituţional constituie garanţii ale inamovibilităţii şi deci nu întâmplător Legea fundamental
din anul 1991 le trata în acelaşi alineat cu cel care consacră inamovibilitatea.
Constituţia României, prin art.125 alin. (3) prevede cu titlu general că funcţia de
judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor
didactice din învăţământul superior. Pe de altă parte, art. 40 alin. (3) prevede că magistraţii nu
pot face parte din partide politice şi, astfel, nici nu au dreptul de a fi aleşi [art. 37 alin. (1)].
Textele constituţionale urmăresc ca judecătorul să nu fie supus nici unor influenţe şi
dependenţe, deci până la urmă asigurarea independenţei şi imparţialităţii.
Art.144 din Constituţie, stabileşte că: funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este
incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul juridic superior. Legea organică a Curţii Constituţionale nr. 47 din 1992, în art.
61 alin. (4), preia acest text fără nici o modificare. Art. 144 din Constituţie permite o singură
compatibilitate, şi anume cea de cadru universitar, desigur în învăţământul juridic superior.
Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii
Constituţia României revizuită în anul 2003, stabileşte în art. 124 alin. (3) două cerinţe,
care de fapt sunt principii constituţionale: independenţa judecătorului şi supunerea
judecătorului numai legii.
Paradoxul judecătorului constă în faptul că judecătorul depinde de stat, de celelalte
puteri dar trebuie să le şi controleze; el reprezintă atât puterea cât şi contra - puterea; el
întruchipează dualitatea drept / forţă.
Acest principiu este statornicit şi în dispoziţiile Legii pentru organizarea judecătorească
nr. 92 din 1992 modificată prin Legea 142 din 1997, şi reluat de Legea nr. 304 din 2004
privind organizarea judiciară.
Principiul este prevăzut şi de art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303 din 2004, republicată,
privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Potrivit acestui din urmă text: Judecătorii sunt
independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali.
Principiul independenţei judecătorului îşi găseşte aplicarea numai în activitatea de
judecată. Sub aspect organizatoric şi administrativ, judecătorii se află sub autoritatea
organelor de conducere judiciară.
În calitate de protector al autorităţii dreptului şi Constituţiei, judecătorul trebuie să
impună respectarea ei şi să nu permită, să justifice sau să găsească scuze abrogării ori
suspendării ei, recurgând la doctrine incompatibile cu autoritatea dreptului.
Expresia independenţa judecătorului ar putea fi considerată un pleonasm, întrucât a fi
independent nu înseamnă pentru judecător un simplu accesoriu, care adăugat robei, să-i
confere o aură de maiestate şi de virtute, ci o condiţie sine qua non pentru a garanta
libertatea deciziei sale.
Noţiunea de independenţă a magistraturii presupune că judecătorul, pronunţându-se
într-un caz sau altul, ia în considerare numai probele rezultate din faptele cazului, dispoziţiile
constituţionale şi juridice, precum şi propriul său sentiment de dreptate şi echitate din sufletul
şi conştiinţa sa.
Orice alt factor intern sau extern, care pretinde să influenţeze hotărârea judecătorului,
trebuie considerat drept contrar independenţei magistraturii.
Garanţia de independenţă, pe care judecătorul nu o poate afla complet în dispoziţiile
care supun activitatea sa numai legii, poate fi întărită prin statutul său, care-i pune cariera la
adăpost de capriciile celorlalte puteri, îndeosebi de puterea executivă.
Tot mai insistent îşi face loc în recomandările internaţionale şi în literatura de
specialitate, ca o cerinţă legată de independenţă, necesitatea ca formarea judecătorilor să fie
realizată la un nivel superior şi suficient de ridicat, dat fiind faptul că ignoranţa este soră cu
dependenţa şi cu supunerea degradantă, cu prăpastia necunoaşterii şi cu încălcarea legii. Se
recomandă judecătorilor să multiplice formele de studii postuniversitare şi de reciclare care să
le permită să fie suficient de înarmaţi din punct de vedere profesional .
Alte criterii de apreciere a independenţei justiţiei, din perspectiva dreptului
constituţional, sunt modul de recrutare a judecătorilor; durata numirii acestora;
inamovibilitatea; colegialitatea; fixarea salariului prin lege; libertatea de expresie a
judecătorilor şi a dreptului lor de a forma organizaţii profesionale, menite să apere interesele
lor profesionale; incompatibilităţile şi interdicţiile; existenţa de garanţii contra influenţelor
exterioare asupra lor etc.
În mod efectiv, asigurarea independenţei judecătorilor presupune salarizarea
corespunzătoare, ţinând seama de prevederea constituţională prin care se interzice orice altă
funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, dar şi
acordarea altor drepturi care să-l pună pe judecător la adăpost faţă de orice tentaţii, ori
presiuni.
Lege nr. 303 din 2004 în art. 73, precizează că: stabilirea drepturilor judecătorilor şi
procurorilor se face ţinându-se seama de locul şi rolul justiţiei în statul de drept, de
răspunderea şi complexitatea funcţiei, de interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de lege
pentru aceste funcţii şi urmăreşte garantarea independenţei şi imparţialitatea acestora.
Ministerul Public
Rolul Ministerului Public
În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile
legii. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează
activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.
Statutul procurorilor
Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Întrebări recapitulative
1. Ce sunt ,,Instanţele judecătoreşti”?
2. Ce înseamnă ,,Autoritate judecătorească”?
3. Ce înseamnă ,,Putere judecătorească”?
4. Ce înseamnă ,,Sistemul judiciar”?
5. Care este legislaţia aplicabilă funcţiei de magistrat?
6. Ce este ,,Ministerul Public”?
7 . Ce se înţelege prin ,,Organ judiciar”?
8. Ce se înţelege prin cuvântul ,,Magistrat”?
9. Cât câştigă un magistrat?
10. Ce avantaje aduce profesia de magistrat?
11. Ce dezavantaje are profesia de magistrat?
12. Cum pot deveni magistrat?
13. Se poate intra totuşi în magistratură fără concurs?
Tema nr. 12. Consiliul Superior al Magistraturii şi rolul acestuia în
asigurarea independenţei judecătorilor
În opinia noastră, justiţia modernă necesită o adevărată independenţă a puterii
judecătoreşti. Această independenţă se realizează prin înfiinţarea unui organism al
judecătorilor, denumit în sistemul juridic românesc actual Consiliul Superior al Magistraturii.
În conformitate cu dispoziţiile, art. 133 alin. (1) din Constituţiei României, acest
organism, are rolul de a garanta independenţa justiţiei. El se impune, prin atribuţiile sale, între
puterea judecătorească şi puterea legislativă ori executivă, pentru ai scuti pe judecători de
presiuni, promisiuni de avansare etc., care ar afecta independenţa şi imparţialitatea lor.
Dispoziţia constituţională se regăseşte şi în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 304 din 2004.
De asemenea, art.1 alin (1) din Legea nr. 317/2004, prevede: Consiliul Superior al
Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. iar, potrivit art. 1 alin. (2) din această lege,
Consiliul Superior al Magistraturii este independent şi se supune în activitatea sa numai legii.
Membrii Consiliului Superior al Magistraturii răspund în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru
activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului.
Art. 30 alin. (1) şi (2) din legea privind Consiliul Superior al Magistraturii republicată,
face din acest reprezentant al autorităţii judecătoreşti din România garantul independenţei
justiţiei, asigură funcţionarea eficientă a sistemului judiciar şi respectarea legii în desfăşurarea
carierei profesionale a magistraţilor.
În legătură cu prevederile legii analizate mai sus, mai trebuie precizat că, legislaţia
privind Consiliul Superior al Magistraturii a suferit modificări prin Legea nr. 137/2013 privind
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 23/2012 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi pentru prorogarea
termenului prevăzut la art. III din titlul XVI al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniul
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. A se vedea, Legea nr. 137/2013,
publicată în „Monitorul Oficial al României” nr. 256 din 8 mai 2013.
În cadrul actului normativ, indicat mai sus, se arată, că: „alin. (1) al art. 54 din Legea
nr. 317/2004 se modifică”, şi va avea următorul cuprins: „Durata mandatului membrilor aleşi ai
Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani, fără posibilitatea reînvestirii. Judecătorii şi
procurorii, membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, au calitatea de demnitari”.
Constituţia României din 1991 revizuită anul 2003, a ţinut să reglementeze în mod
amănunţit structura Consiliului Superior al Magistraturii şi, după ce stabileşte că el este
alcătuit din 19 membri, arată de unde provin aceştia:
a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac
parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este
compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori.
Trebuie să observăm însă că, deşi din text ar rezulta că sunt adunări generale
comune, ale judecătorilor şi procurorilor, în realitate, aşa cum prevede art. 6 alin. (1) din
Legea nr. 317/2004, alegerile se fac în adunările generale ale judecătorilor şi în adunările
generale ale procurorilor.
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură
de înalta reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările
în plen.
Trebuie remarcat faptul că, în strategia de reformă a sistemului judiciar din anii 2003-
2007 se preciza că pentru a evita pericolul corporatismului, din Consiliul Superior al
Magistraturii trebuie să facă parte, după modelele europene consacrate, şi personalităţi ale
societăţii civile, din afara magistraturii.
Numai că transpunerea în plan constituţional (în anul 2003) şi legal (Legea nr.
317/2004) a bagatelizat această idee, din moment ce textele au stabilit doar doi reprezentanţi
ai societăţii civile, iar aceştia nici nu participă la lucrările din secţii, ci numai la cele din plen.
Situaţia a devenit şi mai gravă după modificarea Legii nr. 317/2004 în anul 2005, când
numeroase atribuţii ale plenului au trecut la secţii, astfel că în aceste condiţii nu se poate
vorbi de un dialog real cu societatea civilă şi, de ce nu, de un control al acesteia. La aceste
constatări, adăugând că modelul legiuitorului roman este mult depăşit în această privinţă, iar
reforma constituţională din anul 2003 este chiar mai retrogradă, întrucât este lipsită de
flexibilitate, de vreme ce a stabilit componenţa CSM, renunţând la sistemul mai flexibil al
Constituţiei în redactarea sa originară, care permitea stabilirea unei atari componenţe prin
lege organică.
c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aceştia sunt membrii de drept ai Consiliului Superior al Magistraturii şi participă la
şedinţele din plen, iar în secţii, cu excepţia ministrului justiţiei, care participă la ambele,
preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie participă la secţia pentru judecători, iar
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la cea pentru
procurori. Aceşti membrii nu au drept de vot în situaţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de
instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare [art.3 lit. c) şi art. 28 alin. (1) şi (2)
din Legea nr. 317/2004].
Din art. 133 alin. (2) din Constituţie rezultă că, Preşedintele României nu este membru
al Consiliului Superior al Magistraturii, nici chiar de drept, dar art. 133 alin. (6) din Legea
fundamentală, ca şi art. 25 din Legea nr. 317/2004, stabileşte că acesta prezidează lucrările
Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Deşi textele din Constituţie care
reglementează activitatea preşedintelui României (Capitolul II din Titlul III) nu stabilesc, între
atribuţiile sale, posibilitatea de a participa la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii, cum
o face art. 87 în cazul şedinţelor de Guvern, acest lucru rezultă implicit din art.133 alin. (6) al
Constituţiei. Este doar o problemă de tehnică legislativă, deoarece este firesc că din moment
ce prezidează lucrările poate să şi participe la ele, însă fără drept de vot, ca şi în cazul
şedinţelor de Guvern, deoarece, în caz contrar, ar răspunde solidar cu membrii Consiliului
Superior al Magistraturii pentru hotărârile şi măsurile adoptate, ceea ce este inadmisibil.
Din analiza textului constituţional mai rezultă că Preşedintele României poate participa
numai la şedinţele Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nu şi la şedinţele secţiilor.
Prin modificarea Legii nr. 303/2004 în anul 2005 s-a renunţat la noţiunea de magistraţi
şi se vorbeşte distinct de judecători şi procurori. Actul normativ menţionat foloseşte izolat, în
art. 1, noţiunea de magistratură, care este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în
scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a
ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Trebuie precizat, de asemenea, că potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 303 din 2004,
Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a apăra judecătorii şi procurorii
împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea
suspiciuni cu privire la acestea.
Legea îi conferă judecătorului şi procurorului posibilitatea de a se adresa Consiliului
Superior al Magistraturii, spre a lua măsuri necesare, ori de câte ori consideră că
independenţa şi imparţialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune în
activitatea profesională [art. 75 alin. (2) din Legea nr. 303 din 2004].
De remarcat, că competenţele atribuite Consiliul Superior al Magistraturii privind
apărarea corpului magistraţilor împotriva oricărui act care ar putea influenţa independenţa sau
imparţialitatea acestora în înfăptuirea justiţiei, asigurarea carierei magistraţilor, precum şi
examinarea şi soluţionarea problemelor disciplinare sau a faptelor de altă natură, conduc la
consolidarea unui corp profesional cu rol esenţial într-un stat de drept.
În lumina precizărilor făcute mai sus, concluzia ce se impune este că, legislaţia română
consacră aşadar garanţiile independenţei la nivelul standardelor internaţionale. Este
semnificativ şi faptul că în art. 152 alin. (1) din Constituţie se prevede că, printre altele,
independenţa justiţiei nu poate forma obiectul revizuirii acesteia, adică a Constituţiei.
Întrebări recapitulative
1. Ce este ,,Consiliul Superior al Magistraturii”?
2. Faceţi o analiză pertinentă a art. 133 alin. (2) lit. b) din Constituiţie.
3. Structura Consiliului Superior al Magistraturii:
4. În fața cui răspund membrii Consiliului Superior al Magistraturii?
5. Analizați statutul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.
6. Care este relația șefului statului cu Consiliul Superior al Magistraturii? Analizați.
7. În ce constau deciziile luat de Consiliul Superior al Magistraturii?
8. Dezvoltați sintagma „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei
justiţiei”.
9. Arătați atribuțiile Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
10. Care este procedura de votare la luarea deciziilor în Consiliul Superior al
Magistraturii?
Tema nr. 13. Curtea Constituţională a României
În urma alegerilor din 20 mai 1990, s-a constituit Adunarea Constituantă, principalul
obiectiv al acesteia fiind cel de elaborare a unei noi Constituţii într-un termen ce nu putea
depăşi 18 luni.
Dacă acest termen era depăşit, efectul imediat ar fi fost autodizolvarea adunărilor şi
organizarea de noi alegeri. În acest sens s-a constituit o comisie de redactare a proiectului de
Constituţie a României.
Aceasta a luat naştere ca urmare a hotărârii Adunării Constituante nr. 2 din 11 iulie
1990, fiind formată din 12 deputaţi, 11 senatori şi 5 experţi.
În urma revizuirii constituţionale, articolele consacrate acestei instituţii juridice fac
obiectul art. 142 - 147.
1. Structura şi organizarea Curţii Constituţionale
Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, fiind unica autoritate de
jurisdicţie constituţională în România. Este independentă faţă de orice altă autoritate publică
şi se supune numai Constituţiei şi prezentei legi.
Curtea Constituţională exercită atribuţiile ce-i sunt conferite prin Constituţie şi legea
organică a Curţii. Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor
cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse
controlului.
Mandatul preşedintelui poate fi reînnoit.
Curtea Constituţională se compune din 9 judecători numiţi pentru un mandat de 9 ani,
care nu poate fi prelungit sau înnoit. Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de
Senat şi trei de Preşedintele României. Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din
numărul judecătorilor din 3 în 3 ani.
Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior juridic.
Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi
inamovibili pe durata acestuia.
Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen, iar actele Curţii se adoptă cu
votul majorităţii judecătorilor, dacă prin lege nu se prevede altfel. Curtea Constituţională are
un preşedinte ales prin vot secret, pentru o perioadă de 3 ani, cu majoritatea voturilor
judecătorilor, în termen de 5 zile de la înnoirea Curţii.
2. Atribuţiile Curţii Constituţionale
Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea. Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor
de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a hotărârilor
plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului celor
două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice,
la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-
ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
3. Actele Curţii Constituţionale
În ceea ce priveşte Curtea Constituţională a României, aceasta pronunţă decizii,
hotărâri şi emite avize.
Deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii. Deciziile, hotărârile şi avizele
Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor.

Întrebări recapitulative
1. Structura Curţii Constituţionale a României.
2. Condiţii pentru numirea în funcţia de judecător la Curtea Constituţională.
3.Ce înţelegeţi prin termenul de independenţă şi inamovibilitate/în cazul judecătorului
constituţional.
4. Care este trăsătura fundamentală ce defineşte Deciziile şi hotărârile Curţii
Constituţionale.
5. Decizia Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea unei legi, emisă ca
urmare a ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, are ca efect:
a) reexaminarea obligatorie a legii de către Parlament în cursul următoarei sesiuni
parlamentare;
b) scoaterea prevederilor legale neconstituţionale din vigoare;
c) încetarea efectelor juridice ale dispoziţiilor neconstituţionale după 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale.

6. Dacă Curtea Constituţională a decis, printr-un control prealabil, constituţionalitatea


unei legi, împotriva acesteia se mai poate ridica excepţia de neconstituţionalitate ?
a) da, întrucât controlul de constituţionalitate nu poate fi limitat;
b) da, dacă excepţia de neconstituţionalitate este ridicată în faţa Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie;
c) nu.
7. Curtea Constituţională se poate sesiza din oficiu ?
a) da, în cazul neconstituţionalităţii partidelor politice;
b) da, în privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei ;
c) nu, întrucât Curtea trebuie sesizată în mod obligatoriu de Preşedintele României,
preşedinţii celor două Camere legislative, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de 50
deputaţi ori 25 senatori.
8. Controlul constituţionalităţii legilor exercitat de Curtea Constituţională poate fi:
a) exclusiv un control prealabil;
b) exclusiv un control posterior;
c) atât prealabil, cât şi posterior.
9. Excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau a unei ordonanţe în vigoare, poate fi
ridicată numai:
a) în faţa instanţei judecătoreşti, care va sesiza Curtea Constituţională;
b) în faţa Curţii Constituţionale, singura care poate să verifice conformitatea unei legi
cu Constituţia;
c) în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
10. Menţionaţi actele pronunţate sau emise de Curtea Constituţională.
Bibliografie
Carp Radu, Ioan Stanomir, Limitele Constituţiei. Despre guvernare, politică şi
cetăţenie în România, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
Dănişor Dan Claudiu, Tratat de Drept Constituţional şi Instituţii Politice, vol. I, Teoria
Generală, Editura Sitech, Craiova, 2006.
Deleanu Ion, Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul român şi comparat -,
Editura ,,C.H. Beck”, Bucureşti, 2006.
Deleanu Ion, Justiţia constituţională, Editura ,,Lumina Lex”,Bucureşti, 1995.
Drăganu Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, vol. I şi II,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
Drăganu Tudor, Liberul acces la justiţie, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
Fărcaş Augustin Vasile, Ioana-Raluca Toncean, Drept Constituţional şi Instituţii
Politice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011.
Gilia Claudia, Sisteme şi proceduri electorale, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007.
Ionescu Cristian, Tratat de drept constituţional contemporan, Ediţia 2, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2008.