Argumentare roman interbelic/ realist/ obiectiv de tip balzacian

George Călinescu a fost critic, istoric literar, scriitor (poet, dramaturg, romancier), publicist, academician
român, fiind considerat personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române. Călinescu considera că doar
realismul clasic de tip balzacian este adecvat romanului românesc în faza de dezvoltare contemporană lui:
personaje tipice, surprinse în raporturile cu mediul și societatea, descrieri minuțioase care evocă psihologia și
caracterul eroilor, verosimilitate, obiectivitate și motive literare ca banul, mostenirea, paternitatea, parvenitismul,
zestrea. Se observă însă și dimensiunea parodică dată de exces de caricatură.
Enigma Otiliei, al doilea roman al lui George Calinescu, a apărut în 1938, cu acest titlu, deși autorul
propusese Părinții Otiliei, este „monografia unei familii bucureștene", creație pe care Mircea Cărtărescu o
considera un metaroman (roman despre roman), anticipând postmodernismul. Elementele realiste, clasice,
romantice îmbinate cu cele moderne converg spre o manieră originală de a scrie.
Tema romanului este de factură balzaciană - istoria unei moșteniri (cea a lui Costache Giurgiuveanu) care
favorizează o parvenire (cel care o obține prin furt, avocatul Stănică Rațiu, reușește să urce pe scara socială), o
parte a moștenirii (cea imobiliară) va rămâne Aglaei Tulea, sora avidă care a așteptat de multă vreme moartea
fratelui ei bătrân. Se aduce în prim plan puterea banului, a averii care influențează adânc viața omului, îi conferă
putere în raport cu ceilalți; majoritatea urmarește obsesiv să intre în posesia unei moșteniri care să le schimbe
destinul. O altă temă a romanului este viata burgheziei bucureștene la începutul secolului al XX-lea, pe care o
prezintă în aspectele ei esentiale, la care se adaugă tema iubirii. Aceasta din urmă nu ocupă prim planul, dar
creează această impresie, cuplul Felix-Otilia impunându-se în conștiinta publicului.
Titlul sugerează imprevizibilul eroinei, comportamentul derutant, uneori absurd, care-l uimește și pe Felix
„pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă”; în epilog, Pascalopol folosește pentru ea tot termenul de
enigmă; convingerea celorlalte personaje că o cunosc bine pe Otilia se dovedește neîntemeiată. De fapt, poartă o
mască în spatele căreia enigma a rămas nedezlegată.
Raportul dintre incipit si final conține conotații care plasează romanul în modernitate. Trei secvențe pot fi
considerate incipit: descrierea străzii Antim și a casei Giurgiuveanu, cu precizarea coordonatelor temporale și
spațiale, în stil balzacian; secvența întâlnirii lui Felix cu unchiul său și replica absurd: „nu stă nimeni aici”
(element absurd - ca zgârcit are convingerea că orice oaspete reprezintă o cheltuială în plus, ciudățenia revine în
final. Pusă în corespondenta, ciclic, cu finalul „aici nu sta nimeni”, replica ce are caracter oracular indică faptul că
acum casa era nelocuită); reunirea principalelor personaje în casa lui moș Costache și prezentarea lor, incipit
specific romanului realist - incipitul disipat anunță lectorului o lectură provocatoare, cu surprize și conținut
ideatic.
Romanul Enigma Otiliei este structurat în 20 de capitole, iar acțiunea lui se desfășoară pe două planuri
narative, care se intersectează. Un plan este cel social, în care sunt urmărite evenimente din cadrul unei familii
bogate, racilele (=defectele) acesteia, generalizabile la nivelul întregii societăți românești de la începutul secolului
al XX-lea; în familia lui Costache Giurgiuveanu se desfășoară istoria unei moșteniri. Sora sa, Aglae Tulea, și
familia acesteia, locuind în aceeași casă, așteaptă cu nerăbdare moartea bătrânului pentru a intra în posesia
bunurilor și a banilor acestuia, fiind intrigați de prezenta Otiliei Mărculescu, fiica celei de-a doua soții a lui
Costache, ramasa orfană, posibila concurentă la moștenire. Alt plan narativ este cel erotic, în care se desfășoară
istoria unei iubiri adolescentine între Felix Sima, un tânăr student de la Iași, al cărui unchi și tutore este Costache
Giurgiuveanu, și Otilia Mărculescu. În această poveste de dragoste se insinuează și Leonida Pascalopol, un
moșier în vârstă care frecventează casa Giurgiuveanu de multă vreme și ale cărui sentimente față de Otilia
oscilează între cele paterne și cele erotice. Chiar iubindu-l pe Felix, Otilia se căsătorește cu Pascalopol, iar după
câțiva ani, va pleca și de lângă acesta, pentru un conte sud-american.
Conflictul romanului este dublu; în plan social, conflictul apare în relațiile dintre cele două familii: a lui
Costache Giurgiuveanu (care o include și pe Otilia Mărculescu, fiica nelegitimă) și a Aglaei Tulea, sora sa (care-i
include pe Simion, soțul, și copiii: Olimpia, Aurica si Titi), pe tema moștenirii averii lui Costache. Familia Tulea
se teme că fratele ei o va înfia pe Otilia și-i va da o parte din avere. În casa Giurgiuveanu apar, însă, intrusi: Felix
Sima, care stă la Costache, primind rentă de la Costache, până la majorat; Leonida Pascalopol, un oaspete aproape
nelipsit, dorit de ambele familii, generos și civilizat; Stănică Rațiu, un avocat fără procese, concubinul Olimpiei,
aciuat în familia Tulea în scop de parvenire, așteptând și el evenimentul morții bătrânului Costache. În planul
erotic, Felix se îndrăgostește de Otilia și începe să fie gelos pe Pascalopol, care este agreat de Otilia și, în cele din
urmă, preferat ca soț, deoarece i-a putut oferi fericirea iluzorie a Parisului în anii cei mai frumoși ai unei femei,
ideal pe care Otilia i l-a și mărturisit lui Felix.
 Naratorul omniscient îl prezintă la începutul romanului pe Felix Sima, „un tânăr de vreo optsprezece ani,
îmbrăcat în uniformă de licean, intrând pe la orele zece, într-o seară de iulie a anului 1909, pe strada Antim din
Bucuresti, și căutând casa unchiului și a tutorelui său Costache Giurgiuveanu. Venea de la Liceul Internat din Iași
pentru a urma Facultatea de Medicina. Era orfan si Costache Giurgiuveanu îi asigura renta viageră până la vârsta
majoratului.
În casa lui Costache Giurgiuveanu, Felix Sima îi cunoaște pe Otilia Mărculescu, pe Leonida Pascalopol, pe
Marina, servitoarea, și tot clanul Tulea (Aglae, sora lui Costache; Simion, soțul ei; Olimpia și Aurica, fiicele
Aglaei; Titi, fiul Aglaei, și Stănică Rațiu, soțul Olimpiei). Sunt redate apoi tabieturile familiei (cadourile lui
Pascalopol, remarcele răutăcioase ale Aglaei, cântatul la pian al Otiliei, zgârcenia lui Costache, ocupațiile lui Titi
etc.). Felix și Otilia vor face o vizita la moșia lui Pascalopol în Bărăgan. Copilul Olimpiei și al lui Stănică, cade
din pat și moare. Felix intră la facultate. Familia Tulea se teme ca averea lui Costache va ajunge pe mâna Otiliei
și aduce, cu sprijinul lui Stănică Rațiu, pe medicul Vasiliad să constate degradarea mintală a bătrânului. Titi Tulea
se căsătorește cu Ana Sohațchi, sora unui coleg de la școala de arte, dar, după un timp, divorțează. Relațiile
sentimentale dintre Felix și Otilia devin tot mai trainice, mai aprinse. Simion se pretinde bolnav incurabil. Otilia
pleacă pe neașteptate la Paris cu Pascalopol, fapt care-l întristează mult pe Felix, acesta simțindu-se trădat.
Acceptă o aventură amoroasă cu Georgeta, căreia i se confesează. Simion este dus la azil de către Aglae, iar ea își
schimbă comportamentul, devenind o femeie mondenă. Stănică Rațiu plănuiește să-l căsătorească pe Felix cu Lili,
o nepoată a lui. Otilia se întoarce de la Paris cu Pascalopol, iar Felix află că acesta s-a comportat cu ea ca un tată.
Moș Costache are un accident vascular, iar Felix descoperă, întâmplător, un caiet în care bătrânul ținea evidența
cheltuielilor „pentru minorul Felix Sima" și-si dă seama că are un venit mare din care unchiul nu i-a dat mai
nimic. Bătrânul îi spune lui Pascalopol că-i va da zestrea Otiliei, dar a doua zi nu se poate hotărî să se despartă de
banii pe care-i ține sub saltea. După majorat, Felix rămâne tot în casa lui Costache. Peste câteva luni, bătrânul are
o nouă criză, vrea să-i dea lui Pascalopol banii pregătiți (trei sute de mii de lei), dar se răzgândește și-i dă doar o
sută de mii. Punându-i sub saltea, are impresia că este privit pe geam de către cineva. Stănică Rațiu ia banii, iar
bătrânul, încercând să se opună, cade din pat și moare. Stănică Rațiu o părăsește pe Olimpia, își deschide cabinet
de avocatură și se căsătorește cu Georgeta. Felix dorește să se căsătorească și el cu Otilia, dar ea pleacă la Paris cu
Pascalopol, lăsându-i doar un bilet. După ani, Felix devine profesor universitar renumit, cu o căsătorie reușită și
află întâmplător de la Pascalopol că Otilia e căsătorită prin America de Sud cu un conte.
În romanul Enigma Otiliei, George Călinescu teoretizează și experimentează balzacianismul ca o formulă,
opera fiind concepută cu scopul de a arăta viabilitatea formulei balzaciene. Totuși, în structura lui apar și
elemente romantice și moderne. Se evidențiază ca elemente balzaciene: teme și motive (istoria unei mosteniri;
parvenirea; motivul paternitatii); constructia romanului (expozitie larga, situarea spatio-temporala; descrierile
amanuntite, personaje tipice (descriere minutioasa, imbracaminte, gesturi, mimica reprezentative), omnisciența
naratorială, crearea de personaje caractere (avarul, femeia rea, generosul etc. La aceste trăsături se adaugă
elemente romantice posibilitatea de a transfigura poetic realitatea - descrierea Bărăganului, suavele pagini de
iubire dintre Felix si Otilia; analiza sentimentului iubirii; suferința. Caracterul modern al romanului este conferit
de ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice (alienare, dedublarea conștiinței, senilitate; dar și
pentru consecințele eredității, plurisperspectivismul (Otilia, de exemplu, văzută prin ochii lui Costache „fe-
fetița” cuminte, ai lui Felix - exuberantă și copilăroasă, ai lui Pascalopol - de o feminitate precoce și capricioasșă
și ai Aglaei - zăpăcită și dezmățată). Inedită este și introducerea unor secvente specific genului dramatic.
Capitolul al optsprezecelea este realizat scenic: moș Costache, după un prim infarct, zace bolnav; în camera lui,
membrii familiei Tulea, Stănică și doctorul Vasialiad joacă nonșalant cărti. Felix apare ca martor involuntar:
„auzea rând pe rând, fragmente din frazele fiecăruia, distingându-le după timbre, căci jucatorii erau ascunși ca
zeii, în norii de fum.”, scenă care sugerează incapacitatea oamenilor de a comunica intre ei ,replicile nu au
legatura una cu alta,e un dialog al surzilor
Criticul Paul Georgescu afirma: „Tehnica romanului e balzaciană în zidirea ei. Nu numai în aspectele de
suprafață (exteriorul casei, interiorul ei, schițarea conflictului etc.), ci și în sensul acestei tehnici. Pentru Balzac,
exteriorul unei case și mobila ei caracterizează o familie. Descriind veșmintele unui personaj, descriindu-i
locuința, el îi prefigurează portretul. Fiindcă descrierea balzaciană (uneori obositoare prin desimea amănuntelor)
stabilește corelația între venitul, temperamentul, gesturile și caracterul unui personaj. Caracterul dat se
exteriorizeaza în veșminte, mobila etc., exteriorizează adica starea lui socială (posibilitățile) și anumite trăsături
de caracter, (…) indicand un anumit gust artistic, nivel intelectual etc."
Ov.S. Crobmălniceanu e de părere că: „Enigma Otiliei se dovedește, astfel, un roman de profundă critică
socială, de sângeroasă execuție a familiei burgheze, într-o perspectivă mult mai amplă de natură universală.
Lumea banului apare exagerând monstruos viciile umanității".