„ENIGMA OTILIEI”

de George Călinescu
-relația dintre două personaje-

Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul

perioadei interbelice și este al doilea dintre cele patru romane scrise
de George Călinescu. Teoreticianul romanului optează pentru romanul
obiectiv și metoda balzaciană, dar depășește acest program estetic prin
recursul la elemente de modernitate.
Titlul inițial „Părinții Otiliei” face trimitere la tema balzaciană a
paternității, însă din motive editoriale se schimbă în „Enigma Otiliei”,
desigur nu este vorba de nicio enigmă de tip polițist ci enigmatică va
rămâne Otilia pentru ei doi bărbați din viața sa: „enigmatică pe veci
va fi fata care te va părăsi” (narator, legat de Felix) și „a fost o fată
delicioasă, dar ciudată, pentru mine o enigmă” (Pascalopol către
Felix).
Prin temă, romanul este balzacian și citadin. Caracterul citadin
ține de modernismul lovinescian. Frescă a burgheziei bucureștene de
la începutul secolului al XX-lea, este prezentată sub aspect social și
economic (istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu). Imaginea
societății constituie fundalul pe care se proiectează
formarea/maturizarea tânărului Felix Sima, care, înainte de a-și face o
carieră, trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie. De
asemenea se întâlnește și tema paternității și tema iubirii care
focalizează relația celor doi tineri prin faptul că Otilia a fost capabilă
să-și jertfească iubirea ca Felix să-și continue viața.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal „într-
o zi de la începutul lui iulie 1909”, „în jurul orelor 10 seara” și spațial
„în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli”. Finalul este
închis prin rezolvarea conflictului și este urmat de un epilog. Relația
incipit-final este simetrică, prin descrierea străzii și a casei lui moș
Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/străinul din familia
Giurgiuveanu, în momente diferite ale existenței sale – în adolescență
și aproximativ zece ani mai târziu „după război” – dar și prin
răspunsul dat de moș Costache la venirea lui Felix, reluat în finalul
romanului „Aici nu stă nimeni”.
Felix și Otilia, intelectualul în formare și femeia enigmatică,
alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii
adolescentine, în acest roman realist.
Cocheta și ambițiosul din tipologia clasică, fata exuberantă și
tânărul rațional, personaje ce scot în evidență atracția contrariilor, au
în comun condiția socială – ambii sunt adolescenți orfani care au încă
nevoie de protectori (Costache și Pascalopol) – și statutul
intelectualului superior față de copii din familia Tulea – deși orfani
sunt studenți în Bucureștiul anului 1909.
Fiu al medicului Iosif Sima de la Iași, Felix vine la București
pentru a studia medicina, locuiește la unchiul și tutorele lui, bătrânul
avar Costache și trăiește o iubire adolescentină pentru Otilia, o tânără
cu temperament de artistă, studentă la Conservator.
Spre deosebire de tinerii din familia Tulea, reduși la o trăsătură
de caracter, Otilia și Felix sunt personaje rotunde, multidimensionale,
care surprind și sunt prezentate în transformare.
Între cei doi se naște de la început o afecțiune delicată,
determinată de apropierea de vârstă și de condiția de orfani.
O primă secvență semnificativă este venirea lui Felix,
străinul, în casa lui Costache Giurgiuveanu. Primul portret fizic al
Otiliei este realizat din perspectiva tânărului „Felix privi spre capătul
scării ca spre un cer deschis și văzu, în apropierea lui Hermes cel
vopsit cafeniu, un cap prelung și tânăr de fată, încărcat de bucle,
căzând pe umeri”. Replica ei salvatoare „Dar, papa, e Felix!” îl scoate
pe băiat din încurcătură. „Verișoara” Otilia pe care o știa doar din
scrisori îl surprinde în mod plăcut, mai ales că frumusețea ei
contrastează cu portretul fetei bătrâne Aurica, iar delicatețea, cu
răutatea Aglaei. Ea îl primește cu căldură în casa lui moș Costache, îl
prezintă familiei și-i oferă cu generozitate propria odaie în seara
sosirii.
Impulsiv și încă imatur, Felix percepe dragostea la modul
romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin. El are
nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl
descumpănește. Otilia însăși recunoaște cu sinceritate față de Felix că
este o ființă dificilă și se autocaracterizează astfel „Sunt foarte
capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Contradicțiile Otiliei îl nedumeresc
pe Felix. Inițial, tânărul ezită între a crede bârfele clanului Tulea și a-i
păstra o dragoste pură Otiliei, iar mai apoi, când Otilia pleacă pe
neașteptate la Paris cu Pascalopol, Felix are o scurtă aventură cu
Georgeta, fata unui general, pe care i-o prezintă Stănică. De altfel,
cele două femei, Otilia și Georgeta, contribuie în egală măsură la
maturizarea lui Felix.
O altă scenă semnificativă este cea a ultimei întâlniri dintre ea
și Felix, înaintea plecării fetei din țară împreună cu Pascalopol.
Această scenă este esențială pentru înțelegerea personalității tinerilor
și a atitudinii lor față de iubire. Dacă Felix este intelectualul ambițios,
care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viață și pentru care
femeia reprezintă un sprijin în carieră, Otilia este cocheta care crede
că „rostul femeii este să placă, în afară de asta neputând exista
fericire”. Otilia concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu
dăruire și libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aștepte
oricât în virtutea promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu
Otilia. Dându-și seama de această diferență, dar și de faptul că ea ar
putea reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix,
Otilia îl părăsește pe tânăr și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.