Relația dintre Vitoria și Gheorghiță

în romanul tradițional
,,Baltagul”
de Mihail Sadoveanu

Pe parcursul evoluției romanului personajele literare au evoluat trecând de la

simplu la complex, punându-se accent nu pe intrigă și acțiune , ci pe personaj, spre
agentul care declanșează evenimentele, de la aglomerarea de întâmplări externe, spre
întâmplările vieții interioare.
Pe parcursul firului epic se dezvoltă o serie de relații între personaje, cea mai
notabilă fiind relația dintre Vitoria și Gheorghiță.
Din punct de vedere al statutului social, Vitoria este o soție de boier din Măgura
Tarcăului căsătorită cu Nechifor Lipan, iubirea ei de mai bine de 20 de ani. Destinul ei este
asemănător femeilor de la munte, e o femeie greu încercată după ce 5 din 7 copii
muriseră, care rămâne văduvă înainte de vreme. Gheorghiță este mezinul familiei și
preferatul mamei, lucru evident din dragostea cu care-l privește (fiul moștenește
frumusețea fizică a mamei și mult din atitudinea tatălui). Acesta are 17 ani, este crescut de
mic pe munte și pregătit să preia locul tatălui.
Sub aspect moral, eroina, deși o țărancă, are o inteligență discretă, simplă în
manifestările exterioare, tenace, principală, cinstită, subtilă. Este aprigă, voluntară și
iluminată, o femeie perseverentă, ambițioasă. Eroina se auto-construiește, permanent,
este un personaj rotund, complex, imprevizibil în manifestări. Vitoria Lipan este o soție
devotată, legată de o dragoste profundă de Nichifor Lipan, profund credincioasă, dotată de
o mentalitate tradițională care nu este limitată. În aceeași notă, Gheorghiță moștenește din
însușirile mamei: este un tânăr inteligent, învață din toate experiențele prin care trece, își
ascultă mama, învață din atitudinea ei, impresionat de experiența ei de viață. Vitoria îi
înțelege frământările, dar în același timp vrea să-l facă conștient de responsabilitatea pe
care o are.
Psihologic, Vitoria este o femeie puternică, îți controlează foarte bine trăirile, își
ascunde suferințele față de Gheorghiță. Singurul moment în care își exprimă durerea este
cel în care descoperă osemintele soțului, în strigătul ,,Gheorghiță”, punând toată suferința
și disperarea acumulată până atunci. Reușește să-și păstreze calmul în toate încercările
dificile, își ascunde bănuielile tocmai pentru că, fiind o bună cunoscătoare a psihologiei
umane, știe cum să interacționeze cu ceilalți. Gheorghiță parcurge un drum al maturizării,
o evoluție de la adolescentul neinițiat, la un tânăr capabil să preia responsabilități, drum de
la întuneric la lumină pentru că în final înțelege care îi este datoria.
 O scenă relevantă este cea a dialogului dintre mamă și fiu, dinaintea plecării, o
primă discuție gravă despre datoria pe care o are Gheorghiță, discuție prin care mama
încearcă să-l responsabilizeze. Îi oferă o lecție de cunoaștere din care fiul trebuie să
învețe că nu mai e copil și că trebuie să-și asume lucruri serioase. Mama intuiește ezitările
băiatului, încă nepregătit să iasă din copilărie, chiar dacă acesta nu are curajul să-i
mărturisească mamei sale neliniștile sale.
Scena parastasului este semnificativă pentru conturarea relației celor doi. Vitoria îl
pregătește pe Gheorghiță pentru confruntarea cu ucigașii stabilind ce trebuie să facă
acesta, însă mezinul se încurcă în lanțul câinelui atunci când mama îi cere să-l elibereze,
fiindcă știe că se va repezi la gâtul ucigașului. După ezitarea inițială, Gheorghiță cu greu
găsește în el puterea de a-l lovi pe asasin. Băiatul are astfel un rol decisiv în rezolvarea
crimei, înfăptuind actul justițiar, răzbunarea tatălui.
Există două tipuri de conflict; ambele cu efecte puternice asupra personajelor. Un
prim conflict, cel interior, se prefigurează la începutul romanului și este marcat de
neliniștea Viitoriei, care nu înțelege absența prelungită a lui Nechifor Lipan și nu știe ce
soluții să adopte. De aceea, oscilează între mai multe posibilități: fie întârzie la o
petrecere, bucuros de bunul mers al lucrurilor, fie i s-a întâmplat o nenorocire. Al doilea tip
de conflict este cel exterior și se manifestă între asasinii soțului ei. Ca un veritabil detectiv,
aceasta reface pas cu pas scenariul uciderii soțului ei și îi identifică pe cei doi asasini.
Punctul de maximă intensitate al acestui conflict îl constituie scena demascării lor,când
aceștia cedează presiunii la care fuseseră puși(întrebări incomode, replici pline de
subînțeles) mărturisind singuri crima comisă.
Titlul este semnificativ: în sens denotativ, baltagul este arma tradițională a oierilor
cu care aceștia se apară. În text acesta devine arma crimei și totodată arma răzbunării,
îndeplinind o funcție simbolică deoarece ilustrează mentalitatea arhaică a lumii în care
funcționează legile nescrise. Totodată, titlul simbolizează maturitatea lui Gheorghiță (arma
magică în posesia căruia intră la plecarea de acasă, iar în final va fi capabil să o
mânuiască întocmind astfel procesul evoluției sale).
Opera literară ce aparține lui Ion Luca Caragiale ,,O scrisoare pierdută” scoate în
evidența relația dintre cele două personaje care surprinde tradiționalismul.