2.1.

1 Savista

Chiar dacă Savista este un personaj secundar, ea are un rol foarte important. Dacă
nu l-ar fi iubit pe George cu atâta patimă, deznodământul romanului ar fi fost cu totul
altu, căci bărbatul nu avea cum să afle de idila dintre Florica şi Ion. Savista este martoră
la toate evenimentele importante din roman. Încă de la început ea vine la horă, chiar dacă
a avut de mers o bună bucată de drum, doar ca să le dea de veste femeilor adunate în jurul
ei că Vasile Baciu este beat. Fata, care de fapt îl iubea pe Ion în secret, voia să îl scape de
ceea ce va fi urmat. Dar pentru că nimeni nu a luat-o în seamă, fata ,,se tîrîie în mijlocul
fetelor, se frămîntă să-şi facă loc şi priveşte apoi cu mare plăcere la horă” 1. În ciuda
alungărilor pe care le-a primit de la Maria lui Trifon, oloaga nu a plecat de la horă până
nu a văzut că Ion a plecat întreg de acolo:
Lîngă prispă, aproape de poartă, Savista-oloaga şedea ghemuită, speriată moartă
de răcnetele oamenilor, ferindu-se să nu fie călcată în picioare. Todosia nici n-o
zări pînă cînd merse să închidă poarta.
-Da tu n-ai plecat, Savistă? Bine că nu te-au strivit...Acu du-te şi tu, draga lelii,
du-te, că ai o postată bună pînă acasă şi uite-acuşica se înnoptează...
Savista nici nu mai sufla de groază. Îşi suflecă poalele, îşi prinse-n brîu zadiile şi
se tîrî cum putu mai repede pînă-n uliţă şi apoi o apucă mai încetişor pe marginea
şanţului spre casă.2

Dacă iniţial Savista stă pe lângă casa lui Trifon Tătaru, în momentul în care
verişoara ei se mută la George o ia şi pe ea. Iubindu-l pe Ion, oloaga este geloasă pe Ana,
aşa că ,, Savista îi spuse ceva căscînd gura cît o şură, gîfîind şi silindu-se în acelaşi timp
să-şi mulcomească glasul să n-o audă cumva cineva, deşi nu se zărea ţipenie de om
prinprejur”3. Pentru că o considera vinovată pe Ana de apropierea dintre Ion şi Florica,
Savista a încercat să o avertizeze că sfârşitul ei şi al lui Ion va veni mai repede decât s-ar
fi aşteptat. Din momentul în care fata a înţeles ce voia oloaga să-i spună, a realizat de ce
Ion se împrietenise cu George.
Oloaga rosti rar două vorbe, dar apoi urmă mai repede şi mai bîlbîit. Din ce însă
îi lucea mai aprig privirea şi în colţurile gurii îi clăbuceau spume gălbui.
-Nu vie Ion...Poznă mare...Florica nu...George omoară-urlă dînsa foarte iute,
ameninţând cu pumnii şi învîrtind în orbite ochii aproape albi holbaţi. 4

1
ion
2
ion
3
ion
4
Ion
 Odată cu moartea Anei, Savista i-a dat de înţeles Floricăi că ştie ce se petrece
între ea şi Ion, ameninţând-o că îi va spune tot lui George. Ameninţările Savistei nu au
fost zadarnice. În fiecare zi în care Ion îl căuta pe George, fata îl urmărea. Fiindu-i
recunoscătoare lui George că a luat-o pe lângă casa lui şi pentru că ,,îl iubea cu o furie
sălbatecă,[...] şi ar fi fost în stare şă strângă pe oricine de gît pentru dînsul” 5 , Savista nu
voia ca Florica să îşi bată joc de el, aşa că oloaga se ascundea şi îi urmărea fiecare
mişcare a lui Ion în ogradă:
Înainte de a deschide portiţa însă se uită prin ogradă. Oloaga, din ascunzătoare,
vedea că pe ea o caută. Apoi Ion intră repede şi dispăru în tindă. Savista se tîrî cît
mai fără zgomot spre uşă. Şi auzi glasul lui Ion, drăgăstos, şi pe al Floricăi,
înfricoşat. Tremura totuşi atît de grozav de bucurie, că nu mai înţelese nimic, deşi
cei doi în tindă vorbeau destul de tare.[…]
Oloaga nu răspunse; în privirea ei însă, fîlfîia atîta ură, că Ion plecă fără a mai
întoarce capul. Era fericită şi de-abia aştepta să vină seara, să-i spună tot lui
George…6

Ca în cazul Anei, femeia a început să îi povestească lui George tot ce ştia rar, dar
la un moment dat, a început să se precipiteze, iar din gura ei nu s-a mai înţeles decât:
,,Ion...fost....Florica...fost...Tîlhari....Omoară, omoară!”7. Crezând că spunându-i
bărbatului adevărul va fi şi ea iubită, Savista nu a provocat decât ura şi furia care s-au
năpustit asupra lui Ion: ,,De-abia după cină, cînd se culcă în pat lîngă Florica, se gîndi
mai bine la vorbele Savistei şi se cutremură, căci deodată îşi aminti privirea lui Ion de la
nuntă, privirea care l-a înspăimântat atunci şi pe care totuşi a uitat-o”8 .
Chiar dacă George aflase adevărul, oloaga a continuat să fie atentă la vizitele tot
mai dese ale lui Ion în absenţa lui George. Chiar dacă îl simpatiza pe George, se pare că
nici pe Ion nu îl putea uita. Schimbându-şi ascunzătoarea, fata ,, fierbea de mulţumire c-a
găsit, fără să vrea, mijlocul de a-i prinde de-a binelea. Dar, fiindcă de afară nu se auzea
bine ce vorbesc ei înăuntru, nu mai ieşi pe prispă, ci de azi înainte se ghemui într-un colţ
în tindă, păzind de-acolo să nu treacă găinile pragul”9.

5
ion
6
ion
7
ion
8
ion
9
ion
 În momentul în care George a fost încătuşat, Savista, care până atunci stătuse
ascunsă, a ieşit şi nu a mai putut spune decât: ,,-Bade George....bade, bade, badee!” 10. Din
dorinţa de a fi iubită şi ea de cineva, fata a făcut tot ce a putut ca măcar unul dintre cei doi
să o iubească. Văzând că verişoara ei este iubită de cei doi bărbaţi pe care îi iubea şi ea,
femeia a încercat să îl facă macar pe unul dintre ei să o placă şi pe ea. Strădaniile ei în
ceea ce îl priveşte pe George nu au fost îndeajuns, căci bărbatul tot la Florica se gândea şi
în momentul arestării lui.

2.1.3 Ilie Rău

Dacă până acum am văzut în Ion şi Moara cu noroc doar personaje feminine care
prevestesc răul, în Jandarmul, Agârbiceanu contruieşte un personaj masculin care va
reuşi să provoace multă vâlvă printre săteni. Încă de la început, portretul notat de autor
ridică multe semne de întrebare cititorului, căci ,,bătrînelul acesta cu gura strîmbă, care
era şi împărţitorul poştei în sat, îşi va vîră nasul pretutindenea şi ştie multe lucruri” 11.
Bătrânelul este cel care va face cunoscută relaţia dintre Veronica şi jandarm; el fiind
singurul care ştia locul de întâlnire al celor doi. Imediat împrăştiată vestea, sătenii au
început să meargă la locul indicat de bătrân să se convingă cu ochii lor:
Ilie Rău-de unde aflase, nimeni nu ştia, nu spuse nimănui- ştia şi locul întîlnirii:
lîngă nucul cel bătrîn din grădina lui Ion Roşu.
Vreo trei femei, fără să ştie una de alta, săriseră gardul prin fundul grădinii
dinspre cîmp. Pătrunseseră, printre prunii deşi, pînă la nucul cel bătrîn, şi ar fi
aflat iarba rară bătucită.[..]
O babă întîrziată pe hotar-ea ştia de ce- într-o noapte cu lună văzuse trecînd
gardul în grădina Roşului pe cineva îmbrăcat în negru de sus pînă jos. 12

După confruntarea celor două femei din gară, Ilie Rău a încurajat-o pe Catarina
spunându-i că ,,-Dracul nu doarme niciodată! Dar scoală, tu nevastă! O să te mai
întîlneşti cu el, n-ai teamă”13. De fapt, bătrânul presimţea că jandarmul se va întoarce, dar
legătura din el şi Veronica nu va mai fi aceeaşi. Lucrând la poştă, batrânul primea scrisori
şi de la cei aflaţi pe front, în consecinţă şi de la Dumitru: ,,Ferindu-se una de alta,
Veronica Roşu şi Catarina Bogdan ştiriceau şi ele, înfrigurate, în fiecare zi, de la Ilie Rău,
10
ion
11
Ion Agârbiceanu, Nuvele şi povestiri, Minerva, Bucureşti, 1982, p.27.
12
31
13
38
dacă n-a scris şi jandarmul. Poştarul avea făgăduială, şi de la una, şi de la cealaltă, de
bună răsplată, dacă le va spune ce scrie Dumitru potrivnicei” 14. Analizând cele două citate
putem observa că bătrânul care era de partea Catarinei, probabil, ascundea scrisorile pe
care le primea de la jandarm, căci toate erau pentru Veronica.
Un alt moment important este cel în care Ilie îl vede pe jandarm, dar nimeni nu îl
crede. Tot satul ştia că bătrânul era ,,mai mult beat decît treaz” 15 de când începuse
războiul, aşa că nimeni nu îl luă în seamă. Totuşi, vorbele lui au stârnit vâlvă şi de această
dată: în timp ce pe unii i-a convins că era jandarmul, pe alţii nu putuse. Peste puţin timp
însă, vorbele bătrânului au fost întărite de cele ale babei Mărioara: ,,-N-a fost stafie,
bădică, să mă sece Precesta dacă mint! Era aşa cum l-a văzut Ilie rău. Poartă barbă mare,
încîlcită şi, de-a curmezişul frunţii, are o rană adîncă!” 16. În scena finală adevărul iese la
iveală, iar vorbele bătrânului sunt confirmate atât de Mărioara, cât şi de Gligor Albu, care
după ce aflase adevărul, i-a recunoscut corpul şi hainele lui Dumitru Bogdan:
-El este! Pe el l-am văzut în pădure, cu mantaua, cu barbă, cu tăietura la frunte. Şi
uite şi traista cu bureţi!
Cel din urmă, pe însărate, veni să-l vadă Gligor Albu. Se apropie cu grijă de
mort, închise apoi ochii şi se întoarse.
-E jandarmul, ginere-meu! întări şi el.17

2.1.2 Bătrâna

În concepţia lui Slavici, viaţa fiecărui personaj este văzută ca un destin propriu.
De aceea el nu simte doar să descrie cât mai fidel întâmplările care vor împinge
personajele pe drumul destinului. Încă de la începutul nuvelei, bătrâna este privită ca
fiind înţeleaptă şi cumpătată, căci cuvintele rostite încă de la începutul nuvelei sunt
profunde: ,,Omul să fie mulţumit cu ceea ce are, căci nu există bogăţie mai mare decît
chibzuinţa, adevărul şi omenia”18. Vorbele ei răsună în mintea cititorului, a ,,prevestire” 19;
vorbe care pot fi atribuite înţelepciunii bătrânei care transmit un avertisment pe care îl va

14
j 39
15
41j
16
85j
17
101j
18
moara
19
Constantin Crişan, Schiţă pentru o poetică sociologică a personajelor, în vol. Evaluări critice, Facla,
Timişoara, 1977, p. 71
repeta în finalul nuvelei. Femeia ocupă un rol foarte important în nuvelă, chiar dacă
personajul ei nu este menţinut pe primul plan.
De-a lungul nuvelei poate fi observată atât legătura mamă-fiică, cât şi legătura
soacră-cap al familiei. Exprimamrea pe care o foloşeşte bătrâna este una mascată de
,,formulele bătrâneşti care trimit mai degrabă la predicile bisericeşti decât la zicătorile
populare”20. Una dintre cele mai reprezentative scene în acest sens este ultima intervenţie
a bătrânei de la cârciumă, înainte de plecarea alături de cei doi nepoţi la nişte rude. De
această dată femeia se adresează atât fiicei, cât şi ginerelui şi le dă acelaşi sfat, având în
vedere protejarea lor:
Eu vorbesc arareori, deşi totdeauna spun cam multe. Aşa-mi este firea. N-am însă
obiceiul de a mă amesteca în treburile altora. Voi sunteţi copiii mei: n-am stăruit
însă niciodată să faceţi altfel decît aşa cum vă trage inima. Acum însă mă doare
inima cînd văd că pentru Lică voi părăsiţi neamurile voastre de sfintele sărbători
şi nu vă miraţi dacă doresc să ascultaţi odată şi de mine: nu vă lăsaţi prea departe
cu oameni ca Lică. Bine să-i crezi pe oameni buni, fiindcă aşa te bucuri mai mult
de dînşii: Lică e însă om rău din fire. Nu v-am spus-o pînă acum, fiindcă n-
aveam pentru ce: acum vă zic să-l ţineţi mai departe de voi. 21

Toate intervenţiile bătrânei de până acum contruiesc portretul ei; portretul unei
femei atente să asculte, să înţeleagă, să ajute şi să spună adevărul. Scena în care bătrâna îi
spune lui Lică despre cei trei porcari care s-au ospătat şi nu au plătit este şi ea un
importantă căci, trecând peste cuvântul ginerelui, femeia îi confirmă lui Lică că nu se
poate încrede în cuvântul cârciumarului. Treptat, cititorul poate observa că bătrâna este
mai mult decât un om înţelegător ,,în ochii căruia binele şi frumosul ies mai întâi de toate
la lumină”22. Femeia este cinstită şi recunoaşte că ginerele ei este ,,un om harnic şi
sîrguitor”23, dar ca toţi oamenii şi el are o slăbiciune: banii.
Bătrâna este un personaj simbol. Inocenţa cu care ea priveşte ,,oasele albe ieşind
pe ici pe colo din cenuşa groasă, lacrămile alinătoare” 24 , indică relaţia bătrânei cu sacrul.
Asemenea Sfintei Duminici din Povestea lui Harap-Alb, bătrâna este şi ea purtătoare a
mesajului lui Dumnezeu, o voce a sacrului. Ambele încearcă sa aline suferinţa celui aflat
la ananghie:

20
Steliana Brădescu, Slavici sau iubirea ca mod de viaţă, Institutul european, Iaşi, 2011, p. 97.
21
Ioan Slavici, Moara cu noroc
22
Steliana. P.98
23
moara
24
moara
 -Nu te mîhni, dragul meu, grăi bătrâna adânc mişcată. Mă uit la faţa ta, mă uit la
părul tău, şi nu mai întreb ce s-a întâmplat: văd eu c-a fost mare nenorocire prin
care ai trecut. Nu-mi sune nimic: mă tem ca nu cumva nenorocirea ta să-mi pară
prea mică şi să-ţi fac o nedreptate, căci ea este aşa de mare cum o simţi tu. Dar să
nu te mîhneşti: e nenorocit omul care a trecut prin o mare nenorocire, căci a
scăpat de multe necazuri mici care mistuie mai rău decît durerea. 25

Probabil conştientă de ceea ce se va întâmpla, bătrâna era ,,mîhnită pînă în adîncul

inimii”26, de parcă ar fi ştiut ceea ce se va întâmpla. Înflăcărarea cu care o săruta repetat
pe Ana ,,ca şi cînd s-ar despărţi pe veci de dînsa” 27 , dar şi cârciuma care i se părea pustie
şi întunecată, prevestesc destinul tragic. Atât neîncrederea fiicei, cât şi a ginerelul, dar şi
puterea banului, au înnebunit-o pe bătrână. În finalul nuvelei observăm o mamă care pune
totul pe seama destinului. Dacă până odinioară era îngrijorată şi îi sfătuia atât pe Ana, cât
şi pe Ghiţă, acum, tot ce putea spune era: ,, -Se vede c-au lăsat ferestrele deschise! zise ea
într-un târziu. Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat!...”28.

2.1.4 Influenţa personajelor asupra operei

25
moara
26
moara
27
moara
28
moara