ROMANUL “ION”

Emblemă a spiritului fundamental realist al lui Liviu Rebreanu, Ion

este inspirat din idealurile vieții țărănești ale Ardealului de la începutul sec.
al XX-lea, dar și de cele 3 experienșe de viață ale autorului, pe care le
transpune în romanul său: 1- gestul țăranului care a sărutat pământul „ca
pe o ibovnică", 2 - vorbele lui Ion Pop al Glanetașului, care îi mărturisește
că toate necazurile țăranului vin din absența pământului, și 3 - bătaia
primită de la tată de o fată cu zestre din pricina unui țăran sărac. Criticul
literar Eugen Lovinescu definește romanul lui Rebreanu ca find „cea mai
puternică creație obiectivă a literaturii române", prin forța realistă cu care
scriitorul transpune universul rural.
Publicat în anul 1920, Ion este un roman realist, de tip obiectiv, find o
creație epică în proză, de mari dimensiuni, cu o acțiune complexă și
complicată, desfășirată pe mai multe planuri narative, cu un conflict
însemnat, ce antrenează personaje numeroase, astfel realizându-se o
imagine amplă asupra vieții. Caracterul realist este conferit de tematica
socială, obiectivitatea perspectivei narative, legătura dintre personaje și
mediul din care acestea provin, personajele tipologice, lipsa idealizării
cadrului, acțiunea bazată pe mimesis (reprezentarea veridică și verosimilă
a realității), stilul sobru, tehnica detaliului, dar și caracterul monografic.
Caracterul monografic este susținut de surprinderea veridică ale unor
aspecte ce conturează lumea rurală: obiceiurile și tradiții ( nașterea, nunta,
înmormântarea, hora, jocul popular, portul popular), relații sociale și
economice (stratificarea socială a satului), relații de familie, instituțiile
satului (biserica și școala). Tema este derivată din percepția experențială a
autorului asupra lumii satului și condiției țăranului. În prim plan ia aspectul
problemei pământului, reprezentând dorința de ascensiune socială în satul
ardelenesc în secolul al XX-lea, ulterior fiind dublată de tema iubirii, a
familiei și a destinului.
În planul conținutului, romanul respectă principiul realist care solicită
prezentarea vieții în multitudinea ipostazelor sale. În ceea ce privește
planurile narative, Rebreanu folosește tehnica planurilor paralele, prin care
prezintă simultan viața țărănimii și viața intelectualității. Primul plan, planul
țărănimii, surprinde viața tânarului țăran Ion al Glanetașului. Al doilea plan,
planul intelectualității, paralel și interferat primului, prezintă viața familiei
învățătorului Zaharia Herdelea. În planuri secundare apar: lupta îndârjită a
lui Vasile Baciu pentru a-și apăra pamântul; lupta lui Avram pentru salvarea
averii implicate într-o afacere; lupta preotului lon Belciug pentru a zidi
biserica de piatră în satul Pripas; lupta fetelor și a familiilor lor pentru o
partidă, un mariaj cât mai bun; concurența dintre avocații și funcționarii
mărunți, ca și luptele pentru o brazdă din ogorul vecinului. Concepția
autorului despre roman, înțeles ca un corp geometric perfect, « corp
sferoid », se reflectă artistic în structura circulară a romanului. Simetria
incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului care intră și iese
din satul Pripas, loc al acțiunii romanului, care începe într-o zi de duminică,
în care locuitorii satului se află la horă în curtea Todosiei. Pasajele
descriptive susșin interesul cititorului pentru desfășurarea epică.
Narațiunea obiectivă își realizează funcția de reprezentare a realității prin
absența mărcilor subiectivității. Discursul epic subliniază, prin claritate și
coerență, caracterul de roman realist. Materia epică se distribuie pe două
mari părți intitulate « Glasul pământului » și « Glasul iubirii », sugerând
cele două forțe care determină destinul protagonistului. Cele două
« glasuri » sunt transpuse în text prin intermediul a două personaje
feminine caracterizate antitetic, Ana și Florica. Ana este o fată bogată, dar
nu chiar atât de frumoasă, în timp ce Florica este mai săracă, dar extrem
de frumoasă. Scena horei este relevantă deoarece reflectă realitățiile
sociale: separarea celor două grupuri de bărbați care respectă stratificarea
socială (primarul și țăranii bogați discută separat de ceilalți țărani), lipsa
pământului care echivalează lipsa demnității în satul tradițional, atitudinea
omului sărac, strict eterogen de cei de rang înalt, cum reiese din
roman « Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei, trage cu urechea și
Alexandru Glanetașu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se totuși să
se vâre între cei bogați ». Un alt caracter care fac diferența între tipurile de
oameni este acela că intelectualii satului privesc « petrecerea poporului »
fără să se amestece în joc. Ion, lăsându-și dragostea pentru pământuri și
avuție să-i acapareze iubirea sufletească, pentru Florica cea săracă,
hotărăște să o ia pe Ana cea bogată la joc, înfruntând și o confruntare
verbală cu Vasile Baciu. Aspectul social al acestuia de “sărăntoc” nu se
conformează cu ambițiile sale, acelea de a o lua de nevastă pe Ana și a
obține astfel zestrea ei, însă fata era deja promisă unui țăran bogat, pe
nume George Bulbuc. Aflându-se într-o astfel de ipostază, nevăzând o altă
posibilitate de a se căsători cu Ana, Ion o lasă însărcinată, în acest mod
determinându-i pe toți să accepte cununia. Atitudinea lui Ion față de Ana
devine rece, distantă, cinică, refuză să vorbească cu ea și-i spune,
disprețuitor, să-l trimită pe tatăl ei să discute. Când tratează problema cu
Vasile Baciu, Ion este „semt și cu nasul în vant”, sfidător, conștient că
deține controlul absolut asupra situației și că-l poate sili să-i dea pământul
la care râvnise în toată această perioadă.
Scena nunții marchează apogeul ascensiunii lui Ion, care încheie
prima parte a romanului, „Glasul pământului”. Nunta ține trei zile și implică
o desfășurare ritualică. Un aspect ironic este dat de atitudinea mirelui,
așezat între Ana și Florica, semnificând metaforic sufletul lui Ion drept o
balanță, pe ale cărei talere sunt de o parte și de alta cele două mari
aspirații ale sale, Ana reprezentând poarta către o altă lume, cea a
oamenilor înstăriți, priviți însă doar prin ei, asemenea unei perdele, în
spatele acesteia fiind pământurile și avuția lor, dar detaliul și modelul
perdelei, reprezentând sufletul omului, sunt ignorate și neconsiderate, iar
Florica înfățișează fructul interzis, ardoarea iubirii și mângâierii acesteia ce
pot alina inima și celui mai rănit bărbat. Ion însă o alege pe Ana, act ce
prezintă dezumaniarea protagonistului în goana după pământ. La nuntă,
Ion nu cere acte pentru zestrea Anei, se simte înșelat și devine violent cu
Ana, cum este și prezentat în roman „femeia este alungată pe rând din
casa soțului și din cea a tatălui”. Pentru Ion, care s-a căsătorit cu
pământurile, nu cu femeia, Ana nu e nimic mai mult decât o povară jalnică
și incomodă, astfel fiind urmărită drama Anei, care înțelege că s-a
complăcut într-o iluzie. Vestea căsătoriei dintre Florica și George
adâncește nefericirea lui Ion, care totuși căpătase între timp pământurile
pentru care și-a compromis, de fel, bucuria și pacea sufletească. Florica
încă având un rol important în inima protagonistului, acesta se decide să se
împrietenească cu George, ca pretext pentru a o vedea pe Florica. În urma
descoperirii poftei sufletești a lui Ion de la Savista, Ana nu mai suportă și se
spânzură, iar la scurt timp, copilul lor, Petrișor, moare. Decesul celor doi
nu-i trezesc lui Ion regrete sau conștiința vinovăției pentru că în Ana și în
Petrișor nu vede altceva decât garanția proprietății asupra pământului. În
urma evenimentelor cele întâmplate, Ion își propune să o recâștige pe
Florica, după scena de iubire petrecută în câmp, sub același pom unde
născuse Ana cu un an în urmă. Relația lor adulteră este descoperită de
George care pregătește răzbunarea, în final omorându-l pe Ion cu lovituri
de sapă – “mor ca un câine!”. În timpul agoniei, Ion devine una cu pământul
mult râvnit, reprezentând o scenă semnificativă a operei, pământul
căpătând astfel două valențe: privilegiul, dar și blestemul lui Ion. George,
instrument al destinului, este arestat și Florica rămâne singură. Averea
care i-a adus lui Ion sfârșitul și pentru care și-a dat la schimb fericirea,
revine Bisericii.
Planul intelectualității este construit pe rivalitatea pentru
autoritate în sat între învățătorul Herdelea și preotul Belciug. Statuturile
celor doi diferă, învățătorul Herdelea având familie, iar preotul Herdelea
rămânând văduv de tânăr, iar un alt aspect care ar putea duce la
declanșarea conflictului este casa lui Herdelea construită pe pământul
Bisericii, și dorința arzătoare a lui Belciug de a edifica o biserică el însuși în
sat. Principalul motiv al degradării relației dintre cei doi îl constituie
atitudinile diferite față de faptele lui Ion. Învățătorul se simte amenințat cu
izgonirea din casă, iar mărturisirea lui Ion că Herdelea i-a scris jalbă
determină conflictul dintre învățător și autoritățile austro-ungare. În urma
acestora, lui Herdelea îi sunt generate probleme de constiință naționale,
astfel votându-l inutile pe candidatul maghiar la alegeri.
Așadar, Liviu Rebreanu construiește o capodoperă realistă interbelică
ce are în centru „patima lui Ion, ca formă a instinctului de posesiune”
(Nicolae Manolescu) și rămâne un model pentru proza de acest tip din
literatura română, reprezentând începutul modernizării speciei , într-un
efort creator titanic, ce îi asigură acestui „geniu fară talent”, cum a fost
numit Rebreanu, un loc important în galeria cititorilor prozei autohtone de o
certă valoare estetică.