Mihai Eminescu - FLOARE ALBASTRĂ – Comentariu

”Floare albastră” este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1 aprilie 1873 în

revista ”Convorbiri literare”. 

Poezia ”Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către un ideal
înalt, de fericire, încununat de o iubire pură, desăvârșită. 

Astfel, poezia ”Floare albastră” este o meditație pe tema iubirii, o idilă desfășurată într-un
cadru feeric, în care visul romantic prefigurează peisajul. Putem desprinde și o linie pe tema
fericirii și a iubirii ca formă de cunoaștere.

Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă sensibilitatea, fantezia,

imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a lucidităţii clasice. Scriitorii
romantici evadează din lumea prezentă în trecut, în lumea meditaţiei sau a visului, într-un cadru
romantic, motivele preferate fiind noaptea şi luna. Se acordă atenţie tradiţiilor populare, istoriei,
descrierii de natură, dar la acestea se adaugă meditaţiile filozofice despre condiţia umană, despre
timp sau cosmos şi prezentarea sentimentelor omeneşti, mai ales a iubirii. Preferând meditaţia,
romanticii manifestă interes pentru definirea timpului şi a spaţiului, care sunt, conform gândirii
lor, subiective şi infinite, idee preluată de la filozofii vremii.

În opere apare figura omului de geniu neînţeles şi singuratic, fiinţă superioară care este
înzestrat cu raţiune, dar caută acces la subiectivitate prin cunoaşterea iubirii. Această idee ocupă
un loc central în operele eminesciene de tinereţe, care va culmina apoi în capodopera
„Luceafărul”.

Floarea albastră - e una din cele mai reprezentative poezii eminesciene prin viziunea
romantică și atitudinea poetică meditativă

Din punct de vedere al speciei, ”Floare albastră” este o idilă romantică, prezentând o iubire
idealizată, exprimând puternice trăiri interioare.

Motive literare ”Floare albastra”

Poezia lui Eminescu are la bază motivul romantic al florii albastre, valorificat pentru ilustrarea
sentimentului iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire în infinit. Acest motiv este
asemănător celui folosit de poetul german Novalis, la care aceasta este simbol al aspiraţiei spre
infinit, „tendinţa spre infinit, năzuinţa de a atinge îndepărtata patrie a poeziei”. La Eminescu
„floarea albastră” reprezintă metaforic viaţa, albastrul simbolizând infinitul, puritatea, idealul, iar
floarea simbolizează iubirea, iubita, astfel viaţa însăşi. 

Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia eului liric spre
perfecţiune, spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi imposibilitatea împlinirii
sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet. Poezia este organizată pe o serie de
antiteze: eternitate-efemeritate, abstract-concret, vis-realitate. Compoziţia romantică este
realizată prin alternarea celor două planuri, cel al poetului şi cel al iubitei, planuri care reprezintă
două moduri de existenţă şi de cunoaştere, cea a cunoaşterii abstracte, infinite respectiv cea a
concretului, terestrului, trecătoare.
Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două monologuri
adresate iubitei şi două monologuri meditative ale eului liric.
Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în meditaţie.
Aceste versuri conturează portretul geniului preocupat de cunoaştere raţională, abstractă, de
meditaţie asupra veşniciei. Elementele acestui plan sunt stelele, norii, „întunecata mare”, soare,
câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”, elemente veşnice, ceea ce sugerează că tipul de
cunoaştere al poetului este etern. Aceste elemente simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric,
însă la acest tip de cunoaştere însă nu are acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale
secvenţei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că
împlinirea umană se realizează doar în planul terestru prin iubire.

Tonul acestui monolog adresat este familiar, ceea ce este ilustrat prin exclamaţii şi interogaţii
poetice, respectiv prin termeni populari, ca de exemplu „nu căta”, „încalţe”.

A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se
accentuează măreţia geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate fi fericit
trăind o iubire simplă, terestră, oferită de fată.

Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul fetei
conţine o chemare la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente specifice:
codrul, izvoarele, văile, stânca, prăpastia alcătuiesc un cadru primitor pentru iubirea oferită de
fată. Idealul de iubire este proiectat într-un paradis terestru, unde căldura zilei de vară este în
armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a soarelui căldură / Voi fi roşie ca mărul”. Trecerea spre
nocturn sugerează trecerea de la peisajul intim la cel feeric, ceea ce accentuează intimitatea. Apar
momentele scenariului de iubire, care se desfăşoară într-un cadru natural rustic şi intim. După
chemare şi întâlnire, fata vorbeşte despre gesturile de iubire: îşi desface părul, cere o sărutare;
îndrăgostiţii se îmbrăţişează şi îşi şoptesc cuvinte de iubire. Acest tip de cunoaştere a iubirii nu
poate să fie veşnică, fiind compusă din elemente trecătoare.

Aceasta este subliniată şi de verbele la timpul viitor, ceea ce subliniază probabilitatea împlinirii
iubirii. Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul în
mijlocul naturii, aceasta exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea perfecţiunii
primordiale.

Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii, care
dispare, astfel trecutul este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-o gură şi
dispare”, lăsându-1 pe poet cu durerea iubirii pierdute. Frumuseţea, miracolul trăit de poet este
frumos, dar trecător, ceea ce este sugerat prin exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-
mi, dulce floare!” Ultima strofa exprimă regretul eului liric pentru iubirea pierdută, unde iubita,
iubirea este denumită metaforic „dulce minune”. Repetiţia „Floare-albastră! floare-albastră”
subliniază intensitatea trăirii iubirii, profunzimea durerii, a tristeţii şi regretul pentru
imposibilitatea eternizării sentimentului. Dezamăgirea este cauzată de neîmplinirea iubirii,
aducând sugestia unei tristeţi profunde „Totuşi este trist în lume!”

Ideea poetică prezintă condiţia nefericită a geniului care nu are acces la sentimentele umane care
sunt trecătoare, descrie „încercarea geniului de a se umaniza prin iubire şi a omului de a deveni
geniu prin aspiraţia spre etern”.

Poezia „Floare albastră” dezvoltă metaforic şi într-o viziune lirică proprie un motiv de largă
circulaţie europeană, ceea ce consacră poezia printre cele mai valoroase creaţii eminesciene de
tinereţe.