Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, de Petre

Ispirescu (comentariu literar, rezumat literar)

Petre Ispirescu a arătat totdeauna un viu interes pentru folclorul românesc şi a cules cu
pasiune producţiile literaturii populare, pe care le-a publicat mai întâi în ziarele timpului, apoi le-
a adunat în volum. El a fost lucrător tipograf, apoi a devenit proprietarul tipografiei, din care
cauză este cunoscut drept „culegătorul-tipograf’. Petre Ispirescu a cules cele mai multe
basme din Muntenia, numai câteva provenind din Moldova şi Ardeal, basme pe care, deşi le-a
scris aşa cum le-a auzit, fără prea multă contribuţie personală, statutul său nu este totuşi de
simplu culegător, ci de adevărat scriitor, datorită formei originale pe care a reuşit să o imprime
acestor creaţii populare.

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte i-a fost povestit lui Petre Ispirescu, în
copilărie, de către tatăl său şi a fost publicat pentru prima oară în ziarul „Ţăranul român” (1862),
sub titlul Povestea lui Făt-Frumos, sau tinereţe fără bătrâneţe, semnat P.I. Cu titlul Tinereţe fără
bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basmul apare, mai întâi, în Legende şi basmele românilor,
ghicitori şi proverburi, adunate din gura poporului, scrise şi date la lumină de Un culegător-
tipograf (1872).

B.P. Hasdeu afirma în prefaţă că acest volum este „o preţioasă comoară pentru scrutătorul
mitologiei naţionale şi chiar pentru un istoric.

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se încadrează în genul epic, iar ca
specie literară este un basm popular, cules şi publicat de Petre Ispirescu. Împletirea
elementelor reale cu cele fabuloase creează fantasticul, ca specific ancestral (străvechi) al
basmelor, însă, în această creaţie populară se manifestă idei filozofice din mitologia
românească, referitoare la condiţia omului în univers, la viziunea despre viaţă şi moarte. Basmul
îmbină supranaturalul popular (fabulosul) cu profunde concepţii filozofice şi mitologice, de unde
reiese şi originalitatea unică a acestei creaţii.

Semnificaţia titlului

Semnificaţia titlului „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” relevă sensuri pline de
substanţă ideatică, dubla negaţie („fără”) reliefând fermitatea dorinţei omului de a atinge idealuri
superioare, anulând, astfel, adevărul universal-valabil că nu există nici bătrâneţea fără tinereţe
şi nici moartea fără de viaţă (adică nu poţi fi bătrân dacă n-ai fost mai întâi tânăr şi nu poţi muri
dacă n-ai fost viu). Subtilităţile semnificaţiei titlului se regăsesc şi în cuvintele cu care îl
întâmpină zâna, cu milă, în ţinutul vremii uitate - „Bine ai venit, Făt-Frumos” - şi cele pe care i le
spune Moartea, dându-i o palmă - „Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”.

Tema

Tema este atipică, lupta nu se mai dă între forţele binelui şi cele malefice, ci relevă dreptul nativ
al omului la fericire şi refuzul de a accepta o viaţă banală, mărginită între limitele umanului. Se
pare că motivul mitologic al copilului care nu acceptă să se nască nu se regăseşte în folclorul
altor popoare.

Construcţia subiectului şi semnificaţiile basmului

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este un basm popular, cules şi publicat de Petre
Ispirescu. Autorul anonim este un narator omniscient. Naraţiunea la persoana a III-a îmbină
supranaturalul cu planul real, armonizând eroii fabuloşi cu ideile filozofice şi mitologice.
Acţiunea acestui basm nu are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, ci acela dintre
ideal şi limita umană, iar deznodământul constă în triumful legilor universal-valabile care
guvernează condiţia de muritor a omului.

Subiectul este asemănător basmelor în ceea ce priveşte eroii şi motivele populare, incipitul fiind
reprezentat de formula iniţială tipică: „A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai
povesti”.

Neobişnuită este continuarea cu elementele supranaturale ce prezintă relaţii imposibile între

elementele universului, ceea ce ar sugera faptul că aceste întâmplări nu s-au petrecut nicicând
şi sunt de neconceput: „de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau
urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se
potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de
ne aducea poveşti. [...] Mai mincinos cine nu crede”. Această formulă de început are menirea
de a proiecta evenimentele narate într-un timp fabulos, într-o ordine stranie, răsturnată a lumii şi
într-un spaţiu miraculos.

Motivul împăratului fără urmaş

Basmul începe cu motivul împăratului fără urmaş, întâlnit adesea în aceste creaţii. Un împărat şi
o împărăteasă îşi doreau copii, dar degeaba au umblat pe la vraci şi filozofi, pentru că nu-şi
puteau îndeplini dorinţa. Aflând despre un unchiaş priceput, ei s-au dus să-i ceară sfatul.
Vrăjitorul le dă leacurile, dar îi avertizează că această dorinţă le va aduce întristare, că vor avea
un singur copil, de care însă nu vor avea parte.

Copilul este năzdrăvan încă înainte de a se naşte, plângând şi refuzând să vină pe lume, deşi
împăratul îi făgăduia „toate bunurile din lume”. Când îi promite Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte, copilul tace brusc şi se naşte, spre bucuria tuturor, iar petrecerea în împărăţie a
ţinut o săptămână întreagă. Copilul este isteţ şi curajos, învaţă într-o lună cât alţii într-un an,
astfel că „împăratul murea şi învia de bucurie”, iar împărăţia era mândră că o să aibă un
conducător înţelept ca Solomon.

Motivul dorinţei imposibile

Când băiatul împlinea cincisprezece ani, i-a cerut tatălui să-şi respecte promisiunea, dar
împăratul recunoaşte că n-are de unde să-i dea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte
şi că făgăduiala avusese drept scop împăcarea fătului. Tânărul este hotărât să plece în
căutarea idealului pentru care se născuse pe acest pământ şi toate rugăciunile şi lacrimile
părinţilor sau ale curtenilor de a-l convinge să renunţe la acest scop suprem au fost în zadar. Se
manifestă în această secvenţă a basmului motivul dorinţei imposibile.

Motivul probelor depăşite

Întâmplările următoare compun motivul probelor depăşite, fiind întâlnit în majoritatea basmelor,
cu scopul de a scoate în relief însuşirile excepţionale ale eroului, fie pentru a-şi găsi soţia
potrivită, fie pentru a face ca adevărul să triumfe etc. Făt-Frumos îşi alege din grajdurile
împărăteşti calul cel mai „răpciugos şi bubos şi slab”, pe care îl hrăneşte cu mâna sa, dându-i
orz fiert în lapte.

Sfătuit de cal, voinicul cere tatălui „paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el
când era flăcău”, ceea ce simbolizează întoarcerea la valorile tradiţionale, ca experienţă
spirituală necesară în această călătorie. Toate pregătirile fiind terminate, calul se scutură şi
„toate bubele şi răpciugă căzură de pe dânsul şi rămase întocmai cum îl fătase mă-sa, un cal
gras, trupeş şi cu patru aripi”.

A treia zi de dimineaţă pornesc în călătorie însoţiţi de care cu merinde, bani şi vreo două sute
de ostaşi, după cum poruncise împăratul. După ce ies din împărăţia tatălui, voinicul împarte
toată avuţia soldaţilor, apoi o iau spre răsărit şi, după trei zile şi trei nopţi, ajung într-o câmpie
plină cu schelete umane. Calul îl avertizează că intraseră pe moşia unei Gheonoaie, care era
atât de rea, încât omora pe oricine cuteza să calce pe pământurile ei, de aceea trebuia ca Făt-
Frumos să aibă arcul şi săgeata pregătite, iar paloşul şi suliţa la îndemână.

Aceasta este prima probă pe care voinicul va trebui să o depăşească. Când se iveşte
Gheonoaia, calul zboară deasupra ei şi Făt-Frumos îi săgetează un picior, iar când era gata să-l
lovească şi pe celălalt ea îl roagă să nu mai tragă şi-l invită la masă. Generos, Făt-Frumos îi
înapoiază piciorul şi acesta se lipeşte imediat la loc. De bucurie, Gheonoaia îi oferă de soţie pe
una dintre fetele ei, care erau „frumoase ca nişte zâne”, dar voinicul refuză, urmărindu-şi
împlinirea idealului pentru care se născuse.

După ce au mers „cale lungă şi mai lungă” (formulă mediană), au ajuns pe moşia Scorpiei, care
era soră cu Gheonoaia, dar fiind atât de rele nu puteau convieţui. Ele deveniseră „lighioi” pentru
că le ajunsese blestemul părinţilor, pe care nu-i ascultaseră. Scorpia avea trei capete şi se
repede „cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări” asupra voinicului, dar acesta
trage cu arcul şi săgeata îi zboară un cap. Când să-i săgeteze şi al doilea cap, Scorpia se roagă
de Făt-Frumos să o ierte şi-l ospătează cu bucate alese, apoi îşi recapătă capul, care se lipeşte
imediat la locul său. Aceasta este a doua probă pe care voinicul reuşeşte să o treacă şi să iasă
încă o dată învingător.

Făt-Frumos pleacă mai departe, până ce ajunge într-un câmp plin de flori cu „un miros dulce”,
unde un vânticel adia uşor, dar calul îl previne că aici vor avea parte de o primejdie şi mai mare.
Ei se află foarte aproape de palatul unde locuieşte Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte, înconjurat de o

pădure deasă, unde trăiau o mulţime de fiare sălbatice fioroase, care „ziua şi noaptea păzesc
cu neadormire”.

Pentru că prin pădure era imposibil să poată trece, s-au hotărât să zboare pe deasupra pădurii,
aşteptând momentul când lighioanele primeau mâncare în curtea palatului, care strălucea atât
de puternic, încât „la soare te puteai uita, dar la dânsul ba”. Tocmai când să coboare, atinse cu
piciorul vârful unui copac şi toate dobitoacele încep să urle înfricoşător. Doamna care da „de
mâncare puilor ei” îi salvează oprind dobitoacele şi trimiţându-le la locul lor, aceasta fiind a treia
probă şi ultima pe care o depăşeşte Făt-Frumos.

Motivul dorinţei împlinite

Motivul dorinţei împlinite începe cu primirea entuziastă pe care le-o face „doamna palatului”, o
zână înaltă, „supţirică şi drăgălaşă şi frumoasă nevoie mare!”, pentru că „nu mai văzuse până
atunci suflet de om pe la dânsa”. Ea îl priveşte”cu milă” pe voinic, îi urează: „Bine ai venit, Făt-
Frumos!” şi confirmă faptul că acolo se găsea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Stăpâna mai avea două surori mai mari, îi face cunoştinţă cu ele şi cu animalele fioroase din
pădure, ca ei să se poată plimba în voie peste tot. Cu timpul, s-au împrietenit, iar Făt-Frumos s-
a însurat cu fata cea mică. El putea să se plimbe pe unde dorea, dar este prevenit ca numai în
Valea Plângerii să nu meargă, „căci nu va fi bine de el”. Făt-Frumos a petrecut la palat „vreme
uitată”, rămăsese „tot aşa de tânăr” ca atunci când venise, trăia fericit cu soţia şi cumnatele
sale, bucurându-se din plin de viaţă.

Motivul dorului de părinţi

Într-o zi, mergând la vânătoare şi alergând după un iepure pe care nu-l putuse nimeri cu
săgeata, FătFrumos nu bagă de seamă şi trece în Valea Plângerii. Deodată „îl apucă un dor de
tată-său şi de mumăsa”, îşi aduce aminte de lumea din care venise şi îl cuprinde o nespusă
tristeţe. Revenirea memoriei şi a dorului de părinţi sugerează reumanizarea eroului şi
redobândirea condiţiei de om muritor.

În această secvenţă narativă se manifestă motivul dorului de părinţi, aşa că Făt-Frumos se

hotărăşte să meargă să-şi vadă părinţii, apoi să se întoarcă la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi
viaţă fără de moarte.

În zadar soţia îi spune că trecuseră sute de ani şi că părinţii nu mai trăiau de mult, că va pieri şi
el dacă va pleca, dar toate rugăminţile fetelor nu i-au putut ostoi dorul de casă.

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană

Motivul reîntoarcerii la condiţia umană este şi ultimul ce se distinge în acest basm popular. Calul
se învoieşte în cele din urmă să-l ducă înapoi pe Făt-Frumos, dar numai până la curtea
împărătească, de unde el se va întoarce imediat la palatul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără
de moarte, fără să-l mai aştepte. Meleagurile şi oamenii sunt de nerecunoscut, în locul unde
fuseseră moşiile Scorpiei şi ale Gheonoaiei se ridicau oraşe, iar locuitorii râdeau când Făt-
Frumos îi întreba de ele, ceea ce semnifică scurgerea ireversibilă a timpului. Lui i se părea că
trecuseră numai câteva zile de când trecuse pe aici spre Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte şi, pe măsură ce mergea, barba îi crescuse până la brâu, părul îi albise, iar picioarele îi
tremurau.

Calul îl lasă la „palaturile în care se născuse” şi pleacă degrabă înapoi, spre palatul Tinereţe
fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Urarea şi promisiunea făcute calului impresionează
puternic, putând sugera ideea că abia după moarte omul poate intra în veşnicie: „Du-te,
sănătos, că eu nădăjduiesc să mă întorc peste curând”. Critica literară descifrează aici ipostaza
de psihopomp (care conduce sufletul mortului, asemenea lui Caron, Apolo sau Orfeu în alte
mitologii) a calului, sugerând că acesta ar putea fi călăuza sufletului stăpânului său, după ce
acesta va muri.

Văzând ruinele palatului, peste care crescuseră buruienile, Făt-Frumos lăcrimează amintindu-şi
de copilăria petrecută cu părinţii. Barba îi crescuse până la genunchi, pleoapele îi căzuseră,
încât trebui să le ridice cu degetele ca să vadă ce se afla într-o „chichiţă” (lădiţă din lemn), de
unde „Moartea lui” se ridică şi-i trage o palmă, spunându-i cu „glas slăbănogit”: „- Bine ai venit,
că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Făt-Frumos cade mort şi se preface în ţărână.
Accentuarea ideii că Moartea era a lui reliefează concepţia că fiecare om are o singură moarte:
„O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort, şi
îndată se şi făcu ţărână”.

În basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, conflictul nu se manifestă între foiţele
binelui şi ale răului, între adevăr şi minciună, ci există numai lupta omului cu sine însuşi pentru
a-şi împlini idealurile superioare. Este singurul basm care nu poate avea ca formulă finală acea
zicere devenită celebră, „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi astăzi de n-or
fi murit”, deoarece protagonistul simbolizează motivul reîntoarcerii la condiţia umană de muritor.
Basmul se termină cu o formulă finală tipică: „Iar eu încălecai p-o şea şi vă spusei
dumneavoastră aşa”.

Personajele basmului

Personajele sunt, ca în orice basm, pozitive şi negative, omeneşti şi fabuloase, principale,

secundare şi episodice. George Călinescu definea eroii de basm ca pe nişte „fiinţe himerice,
animale [...], fiinţe neomeneşti” care au „psihologia şi sociologia lor misterioasă”.

Făt-Frumos este personajul principal din basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă rară de moarte,
iar numele-generic de erou al basmelor populare româneşti ilustrează ideea că protagonistul
întruchipează modelul de cinste, dreptate şi adevăr, constituind imaginea forţelor binelui.

Făt-Frumos vine pe lume prin magie, împăratul rezolvând astfel neputinţa de a avea copii, dar
plata pentru împlinirea dorinţei este la fel de mare, pentru că nu se bucură de fiul său decât
câţiva ani, apoi îl pierde pentru totdeauna, din vina sa, deoarece nu-şi putuse ţine promisiunea
de a-i oferi Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Revenirea lui Făt-Frumos în lumea
pământeană se face tot printr-un ceremonial magic, întrucât vânătoarea este considerată în
mitologie un ritual.

Făt-Frumos este caracterizat în mod direct de către narator: „De ce creştea copilul, d-aceea se
făcea mai isteţ şi mai îndrăzneţ”, înzestrat cu o inteligenţă ieşită din comun, el învaţă într-o lună
cât alţii într-un an şi se prevestea că va fi un împărat înţelept ca Solomon.

Făt-Frumos dovedeşte tărie de caracter în împlinirea propriilor idealuri, simbolizând modelul

uman care îşi cunoaşte menirea în această lume: Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte. Omul se naşte cu aspiraţia de a fi fericit, dar fericirea nu vine de la sine, ci trebuie
cucerită, de aceea eroul este supus unor probe, pentru a-şi dobândi astfel starea de
beatitudine. Curajos, îi săgetează Gheonoaiei un picior şi Scorpiei un cap, apoi, generos, le
vindecă şi rămâne să ospăteze împreună cu fiecare dintre ele.

Voinicul trăieşte într-o aparentă fericire în Paradis, deoarece aceasta este provocată de
amnezie şi de încremenirea timpului, de aceea există şi dilema dacă nu cumva, de fapt, Făt-
Frumos şi-a ratat viaţa reală. Revenindu-i memoria (anamneză), flăcăul se topeşte „de-a-n
picioarele de dorul părinţilor” şi se întoarce la condiţia de om muritor, care, de altfel, nu poate
intra în veşnicie decât prin moarte.

Susţinând şi dezvoltând această idee, Mircea Anghelescu afirma: „Aspiraţia omului către
veşnicie, în basmul lui Ispirescu, trebuie văzută ca aspiraţie către perfecţiune, către purificarea
individului fie şi numai în sens moral, iar neputinţa păstrării ei, după ce a fost obţinută, nu este
mărturia unui eşec, ci acceptarea destinului, a condiţiei umane, o dată ce această purificare
simbolică a fost realizată”.