Fabula – text narativ în versuri Mă!

Vezi, fă economie,
Nu roade peste măsură,
Câinele, Anton Pann (1841)
Mai oprește de la gură
Și îți fă și tu o casă,
Câinele pe geru tare,
Știi că la iarnă îți pasă.
Când ningea, zăpada mare,
Apoi după ce-mi voi face,
Să-ncovrigase cu totul,
Vine gerul cât îi place.”
Vârându-și sub coadă botul.
Așa câinele sărmanul
Ș-într-a lui tremurătură,
Făcându-și, cum am zis, planul
Clănțănându-i dinții-n gură
Dacă sosi primăvara,
Zicea: “O, cât e de bine vara!
După aceea și vara, începe oase s-adune,
Că doarme omul afară
Merge la un loc le pune,
Și de nici un frig nu-i pasă,
Nu le roade așa tare,
Fuge de pureci din casă.
Le ține supt paza mare,
Dar acum casa-i e dragă,
P-ați câini să le ia nu lasă.
Aleargă-ntr-însa să bagă,
Că-i trebuie să-și facă casă.
Și pe mine-n vânt mă scoate,
După ce-a strâns puțintele,
Să-i păzesc din curte toate.
S-a stins pe lângă ele,
Dar vezi, cap sec și la mine!
Ș-începu să le privească
C-astă vară fuse bine,
Ca s-apuce să zidească.
și erau destule oase
Dar uitându-se-n lungime,
Prin curte de mine roase,
La toat-a lui întregime?
N-am strâns să le fac grămadă,
Aș! o să-mi mai fac eu casă,
Ci au rămas sub zăpadă.
Să-ncep să zidesc, or lasă,
Numai cu ce-mi da din masă
Că iarna trecută-mi pare
Puteam să-mi zidesc o casă,
Nu era frig așa tare,
Că după cum mi să pare
Cum va fi fost nu țin minte,
Nu trebuie așa mare;
Voi vedea d-acu-nainte.”
Uite-mi capul, uite-mi coada,
Ș-această zicând în sine
Mai să-mpreună cu noada.
S-a pus să le roază bine.
Dar lasă, d-acu nainte
Mulți când dau peste nevoie
Patima mă-nvață minte,
Să frâng și să încovoie
Cum va sosi vara-ndată,
Zicând: “De azi înainte,
S-apuc să strâng oase goale,
Astă mă învață minte.”
Tot ciolane de rasoale.
Apoi răul dacă trece
Și când le roz, să-mi zic mie:
Ș-în ceva bine petrece,
La trecut nu mai gândește,
D-următor nu să ferește.