Bobocul de rata cel urat de: Hans Christian Andersen Ce frumos era la tara!

Era in mijlocul verii; graul isi legana spicele-i galbene, ovazul era inca verde, si prin livezi fanul era asezat in capite mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare rosii, vorbind in limba egipteana, limba pe care o invatase de la mama ei. in jurul campiilor si livezilor se ridicau paduri mari, inlauntrul carora erau lacuri adanci. Da, cu adevarat, era nespus de frumos la tara! Razele soarelui se revarsau asupra unui castel vechi imprejmuit cu santuri adanci; foi mari de lipan se inclinau de pe ziduri deasupra apei; si erau asa de late, meat copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te gaseai intr-o singuratate ca in adancul unei paduri. Intr-o astfel de ascunzatoare isi facuse cuibul o rata, si isi clocea ouale; era foarte nerabdatoare sa-si vada puii. Nimeni nu venea pe la ea sa-i faca vizita, pentru ca celorlalte rate le placea mai mult sa inoate de-a lungul santurilor, decat sa vina sa bleotocareasca sub frunzele de lipan cu dansa. In sfarsit incepura a ciocni ouale unul dupa altul; se auzea: "piu! piu!" sopteau puisorii care erau toti vii si scoteau ciocul din gaoace. "Mac! Mac!" zisera ei mai pe urma, facand o galagie de-ti lua auzul. Se uitau in toate partie pe sub frunzele verzi, si mama ii lasa in voia lor, caci culoarea verde e foarte buna pentru ochi. - Ce mare e lumea! zisera puisorii, cum iesira din ou. - Voi credeti ca lumea e numai cat vedeti aici? zise mama. O! Nu, hotarele ei se intind mult mai departe, dincolo de cealalta parte a gradinii, pana in livada preotului; insa eu n-am fost niciodata pe-acolo. Sunteti toti aici? adauga ea ridicandu-se. Ati iesit toti? Nu, nu-i am inca pe toti, oul cel mai mare nici nu s-a clintit, sta neciocnit; Doamne! Ca mult mai tine. Spun drept, m-am saturat. si se aseza iar sa cloceasca, dar cu un aer foarte plictisit. - Ei bine, cum merge? intreba o rata batrana, care venise sa-i faca o vizita. - Mai am numai un ou, si nu stiu ce sa ma mai fac, ca uite nu iese puiul. Ia priveste putin pe cei scosi, nu gasesti ca sunt cei mai draguti bobocei care s-au vazut vreodata? Seamana toti leit cu tatal lor, si el nici macar nu vine sa ma vada. - Arata-mi putin oul care nu vrea sa ciocneasca, zise rata cea batrana... A, sa stii de la mine, asta-i un ou de curca. si eu am fost o data pacalita ca si d-ta, si am avut mare grija, si mult necaz am mai tras cu puiul, ca toate jiganiile astea se tem grozav de apa. Nu puteam deloc sa-l fac sa intre in apa. Degeaba voiam eu sa-l invat, si bleotocaream si ma rasteam la el, toate erau in zadar! Lasa-ma sa ma mai uit o data la ou; da, asa e, e un ou de curca. Da-l incolo, si mai bine invata pe ceilalti pui sa inoate. - Ba nu; tot am pierdut eu atata vreme, am sa mai stau o zi-doua, raspunse rata. - Cum vei vrea, zise batrana, si pleca. In sfarsit ciocni si oul eel mare. Piu! Piu! facu puiul, si iesi din ou. Ce mare si ce urat era! Rata il privi lung si zise: - Ce fel de boboc, asa mare! Nu seamana cu nimeni de-ai nostri. Oare sa fie intradevar pui ; de curca! Asta-i usor de vazut: am sa-l due la apa, chiar de-ar trebui sa-l tarasc cu de-a-sila. A doua zi era o vreme de toata frumusetea; soarele stralucea pe frunzele verzi de lipan; mama ratustilor, se duse cu toata fainilia la sant; hustiuliuc, si sari in apa. - "Mac-mac", zise ea pe urma, si puisorii se scufundara si ei unul dupa altul si apa se inchise la loc deasupra capetelor lor. Dar indata iesira la suprafata apei si incepura a inota repede, repede. Piciorusele lor umblau ca niste lopetele, si toti se bucurau de apa, chiar si bobocul cel mare cenusiu si urat.

- Nu, asta nu-i pui de curca, zise mama. Ce bine stie sa se slujeasca de picioarele lui, si ce drept se tine! E in adevar tot copilul meu, si... nu-i asa de urat, cand te uiti mai de aproape la el. - Mac-mac! Veniti cu mine, sa va faceti intrarea in lume, hai sa va prezint la curtea ratelor. Numai luati seama sa nu va departati de mine, sa nu va calce cineva, si sa va paziti bine de pisica. Intrara cu totii in curtea ratelor. Ce galagie era acolo! Doua familii se certau pe un cap de tipar, si la urma il lua pisica. - Vedeti cum se petrec lucrurile in lume, zise rata, ascutindu-si ciocul pe iarba, caci si ea ar fi vrut sa aiba capul de tipar. Acum, miscati picioarele, urma ea; tineti-va toti la un loc si salutati pe rata cea batrana de acolo. Este cea mai de seama dintre toate cate sunt aici. E de rasa spaniola, de aceea e asa de mare, si bagaji de seama panglicuta rosie legata la piciorul ei; asta-i ceva foarte frumos, si cea mai mare cinste ce se poate face unei rate. Asta inseamna ca stapanul ei nu vrea s-o piarda, si ea trebuie sa fie bagata in seama nu numai de dobitoace, dar chiar si de oameni. Haide, tineti-va bine; nu, nu asa, nu trebuie sa va tineti labele prea apropiate: o raja bine crescuta isi departeaza picioarele cu grija; uitati-va la mine cum tin eu labele in afara. Plecati capul si ziceji: Mac! Mac! Ei ascultara, si celelalte rate din jurul lor ii priveau, si ziceau tare: - Ia uita-te aici; mai vin altii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi! Dar ce boboc e acela? Nu, nu-l primim intre noi, Doamne fereste!si deodata o rata mai mare zbura langa el, sarunca asupra lui si-l musca de gat. - Lasa-l in pace, striga mama, nu face rau nimanui. - Se poate, dar e asa de mare si de pocit, zise rata care incepuse galceava, ca are nevoie sa fie putin mustruluit. - Frumosi copii mai are mama, zise rata cu panglica rosie. Toti sunt draguti afara de acela; n-a iesit bine; as vrea sa ti-l mai cioplesti putin. - Asta nu-i cu putinta, raspunse mama lui. Adevarat ca nu-i frumos; dar are o fire asa de buna, si inoata de minune; as indrazni chiar sa spun ca inoata mai bine decat toti ceilalti. Cred c-o sa creasca frumos, si cu vremea s-o mai potrivi el. A stat prea mult in ou, din pricina asta nu-i asa de bine facut. Pe cand vorbea asa, il tragea binisor de gat si-i netezea pufisorul.- si apoi, la urma urmei e un ratoi, si nu-i pasa asa mult de frumusete. Cred c-o sa fie voinic, si o sa-si faca el drumul in lume. - Dar ceilalti sunt foarte draguti, adauga batrana; acum copii, fiti ca la voi acasa, si de gasiti vreun cap de tipar puteti sa mi-l aduceti. si pornira sa se joace, ca si cum intr-adevar ar fi fost la ei acasa. Dar bietul boboc, cel iesit mai in urma din ou, din pricina urateniei lui, se vazu muscat, lovit, batjocorit, nu numai de rate, dar si de puii de gaina. - Prea e mare, ziceau toti; si curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare si se credea imparat, se umfla, ca o corabie cand isi intinde panzele, si merse tinta spre el, infuriat grozav, ca i se inrosise tot capul. Bietul boboc nu mai stia ce sa faca: sa se opreasca, sau sa mearga inainte; se simtea destul de mahnit ca era asa de urat, si ca era rasul si batjocura tuturor ratelor din curte. Asa s-a petrecut in ziua dintai, si lucrurile mersera din ce in ce mai rau. Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte rautacioase cu el, si mereu ii spuneau: "- Bine ar fi sa te ia pisica, uricioasa dihanie ce esti!" Pana si mama lui li spunea uneori: "- As vrea sa fii departe de aici". Ratele il muscau, puii de gaina il bateau si femeia care

dadea de mancare la pasari il impingea cu piciorul. Atunci o porni el si iesi afara din curte. Pasarelele de prin tufisuri vazandu-l zburara speriate-. "si toate astea pentru ca sunt urat", se gandi bobocul; inchise ochii si merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde traiau ratele salbatice. Se culca acolo in noaptea aceea, ca era tare amarat si cadea de osteneala. A doua zi, cand se trezira ratele salbatice, dadura cu ochii de tovarasul lor cel nou. - Ce-i asta? se intrebau ele; bobocul se intoarse in toate partile si saluta cat putu mai frumos. - Te poti fali, ca esti groaznic de urat! zisera ratele salbatice; dar de asta putin ne pasa noua, -numai sa nu cumva sa te insori cu cineva din neamul nostru. Sarmanul, parca se mai gandea el sa se insoare, el care nu cerea altceva decat voia de a se culca in stuf si de a bea apa din iaz! Petrecu astfel doua zile. Iata ca venira in locurile acelea doi gansaci salbatici. Ei nu traisera inca prin lume, asa ca erau foarte obraznici. - Asculta camarade, zisera noii veniti, esti asa de urat ca te-am lua bucuros cu noi. Vrei tu sa ne intovarasesti? Aici, in apropiere, in cealalta balta sunt gaste salbatice foarte dragute, mai toate domnisoare, si stiu sa cante frumos. Cine stie daca nu ti-oi gasi norocul, cu toata uratenia ta. Dec-data se'auzi: poc. poc! si cei doi gansaci salbatici cazura morti in desisul de trestii, si apa se rosi de sangele lor. Poc! Poc! si stoluri de gaste salbatice zburara din stuf. si iar se mai auzira pocnituri de pusti. Era vanatoare mare; toti vanatorii stateau culcati de jur-imprejurul iazului: cativa stateau la panda catarati pe crengile copacilor, ce se indoiau deasupra trestiilor. O abureala albastrie, ca mici norisori, se rupea de pe copacii intunecosi si se impanzea deasupra apei; apoi sosira in bataie si cainii de vanatoare: Chiau, chiau... si trestiile si loziile se aplecau in toate partile. Ce groaza pe bietul boboc! Isi indoi capul ca sa si-l ascunda sub aripa; dar in aceeasi clipa vazu in fata lui un caine mare, infiorator: limba-i atarna afara si ochii lui salbatici scanteiau de cruzime. Cainele se intoarse spre boboc, ii arata coltii ascutiti si pleca fara sa-l atinga. - Slava Domnului! suspina bobocul; sunt asa de urat incat nici cainele nu vrea sa ma manance. si ramase asa, in tacere, in vreme ce gloantele suierau prin trestii si pocniturile pustilor nu mai conteneau. Abia pe sub seara zgomotul inceta; dar bietul boboc tot nu indraznea sa se miste. Mai astepta cstva timp, se uita de jur-imprejur, si luandu-si inima in dinti, o rupse la fuga. Strabatu el campii, livezi, cand iata ca o vijelie naprasnica il impiedica de-a merge mai departe. Nimeri la o cocioaba asa de veche si darapanata, de parca nu stia nici ea in ce parte sa se prabuseasca: si atunci ramanea tot in picioare. Furtuna era in toiul ei, si bietul boboc fu nevoit sa se opreasca si sa se adaposteasca langa cocioaba; toate-i mergeau din ce in ce mai rau. Atunci baga el de seama ca o usa era iesita din ^a^ani; putea deci sa intre inauntru; ceea ce si facu. Acolo locuia o femeie batrana, cu motanul si cu gaina ei; si motanul, "nepotul ei" fiindca asa-i zicea ea, stia sa-si rotunjeasca spinarea si sa toarca frumos; stia chiar sa scapere scantei, daca-i frecai bine spinarea in raspar. Gaina avea niste picioare foarte scurte, si-i zicea "Patica". Ea facea oua minunate, si batrana o iubea ca pe copilul ei. A doua zi vazura pe bobocul cel strain. Motanul incepu a morai si gaina a carai.

- Dar ce este? Intreba femeia uitandu-se in jurul ei. si cum ea nu prea vedea tocmai bine, crezu ca-i vreo rata mare care se ratacise. - Iaca un noroc pe noi, zise batrana, o sa avem de-acu oua de rata. Numai de n-ar fi ratoi! In sfarsit, o sa vedem. Astepta ea vreo trei saptamani, dar nu vazu nici un ou. Motanul era stapanul in casa aceea, iar gaina era stapana; asa ca aveau obiceiul sa spuna: "Noi si lumea"; ei amandoi credeau ca fac jumatate si chiar cea mai buna jumatate din lume. Bobocul indrazni sa gandeasca si el ca ar putea sa mai incapa si alte pareri; dar aceasta supara foc pe gaina. - Nu. - Ei bine, atunci sa faci bine sa-ti tii gura inchisa; ai auzit? si motanul il intreba si el: - Tu stii sa-ti faci spatele rotund? stii tu sa torci si sa scaperi scantei? - Nu. - Atunci n-ai dreptul sa-ti dai parerea, cand oamenii intelepti vorbesc intre ei. si bobocul se culca si el amarat intr-un colt; dar deodata racoare si lumina patrunsera in odaie si asta-i dadu o asa mare pofta de a inota, ineat nu-si putu tine gura si spuse gainii dorinta aceasta a lui. - Ce-i asta? zise ea. N-ai nici o treaba, si de aceea iti vin tot felul de gargauni. Fa oua sau toarce, si toate astea au sa-ti treaca. - Totusi, e un farmec nespus sa plutesti pe apa, zise bobocul; e asa de placut sa simti apa cum se-nchide deasupra capului tau si sa te dai la fund! - Da, trebuie sa fie o mare fericire, intr-ade-var, raspunse gaina; imi pare insa ca nu prea esti in toate mintile. Intreaba putin pe motan, care-i faptura cea mai inteleapta din cate cunosc eu, daca-i place sa inoate sau sa se dea la fund; despre mine nu-ti mai vorbesc. Intreaba si pe stapana noastra: nimeni pe lume nu-i mai priceput; crezi tu ca ea ar avea pofta sa inoate sau sa simta cum se-nchide apa deasupra capului ei? - Nu ma intelegi, zise bobocul. - Noi? Nu te intelegem noi? Dar cine te-ar intelege atunci? Te crezi tu mai invatat decat motanul si decat stapana noastra? De mine nu mai spun nimic. Nu te crede prea mult, copile, mai bine muljumeste lui Dumnezeu pentru tot binele ce ti-a dat. Ai poposit colea, la caldurica, ai gasit o societate de la care ai putea folosi mult, si in loc de asta tu te pui sa judeci si sa te faci nesuferit. Nu-i deloc o placere sa traiasca cineva cu tine. Crede-ma, eu t|i vreau binele; iti spun poate lucruri neplacute; dar tocmai dupa asta se cunosc adevaratii prieteni. Urmeaza sfaturile mele si incearca sa faci oua, sau invata sa torci. - Mie-mi pare ca mi-ar fi mai de folos sa dau o raita prin lume, raspunse bobocul. - Cum vei vrea, zise gaina. si bobocul porni; luneca pe apa, se dete la fund; dar toate lighioanele-l dispretuiau din pricina urateniei lui. Sosi toamna, frunzele din padure se ingalbenira, vantul le facea sa zboare, cerul se posomori; nori grei se bolovaneau incarcati de gheaja si de zapada. Pe gard ciorile zgriburite de frig croncaneau; numai cat te gandeai si te apuca tremurul. Bietului boboc numai bine nu-i era. Intr-o seara, pe cand soarele apunea frumos dupa deal, un stol de pasari mari si falnice iesira de prin tufisuri; bobocul nu mai vazuse niciodata asemenea pasari; erau de-o albeata stralucitoare si aveau gatul lung si mladios. Erau lebede. Glasul lor era cu totul deosebit; isi desfacura aripile lor lungi si sclipitoare, pentru a se duce departe de locurile acestea, departe, in tarile calde, sa caute lacuri care nu ingheata niciodata. Se inaltau in sus, asa de sus incat bietul boboc se simti grozav de umilit, se invarti in apa ca o roata, ridica gatul, si-l intinse in sus, spre lebedele calatoare, si dadu un tipat asa de ascutit si de ciudat, ineat se

sperie el singur de glasul lui. Nu mai putea uita frumoasele pasari, fericitele pasari din slavi, si cand nu le mai zari deloc se dete la fund; iar clmd iesi la fata apei, parca nu mai era el. Habar n-avea ce pasari erau acelea, si unde se duceau ele; si cu toate astea le iubea, ii erau dragi cum nimeni nu-i fusese asa drag pe lume. N-avea nici un necaz pe ele. Ar fi fost prea fericit daca ratele l-ar fi ingaduit si pe el, biata fiinta urata, sa stea cu ele. si iarna era asa de frig; bobocul inota mereu in fata apei ca s-o tmpiedice de-a ingheta de tot; dar in fiecare noapte copca in care inota se facea tot mai mica. Era un ger asa de cumplit, ca se auzea gheata trosnind; bietul boboc era silit sa-si miste picioarele, pentru ca sa nu se inchida copca in jurul lui. Dar, in sfarsit, se simti istovit; osteneala-l dobori; nu se mai putu misca si fu prins de gheata. A doua zi de dimineata, veni pe-acolo un taran si-l vazu; s-apropie, sparse gheata, lua bobocul si-l duse femeii lui. Acolo bobocul isi veni in simtire. Copiii dadura sa se joace cu dansul, dar bobocul crezand ca vor sa-l omoare, de frica sarunca hustiuliuc in oala cu lapte, incat tot laptele se imprastie in odaie. Femeia striga si batu din palme de manie; el, nebun de spaima, sari in putinei, de-acolo in covata cu faina si pe urma isi lua zborul afara. Acum era frumos de vazut! Femeia racnea, alerga dupa el si voia sa-l bata cu clestele; copiii se repezira pe gramada de gunoi, ca sa prinda ratoiul. Ei radeau si tipau; noroc pentru bietul boboc, ca poarta era deschisa; se strecura binisor printre crengi si se ghemui in zapada, prapadit de osteneala. Ar fi prea jalnic de povestit toate necazurile si suferintele ce-a avut, bietul, de indurat in iarna aceea strasnica. Statea rebegit, culcat in marginea iazului, printre trestii, cand intr-o zi incepu soarele a straluci si-l dezmorti cu razele lui. Ciocarliile cantau. Era o primavara fermecatoare. Atunci, deodata bobocul indrazni sa se lase aripilor lui, care - minune - bateau aerul cu mult mai multa putere ca alta data si erau in stare acum sa-l duca departe, oriunde... in curzind se pomeni intr-o gradina mare, unde merii erau inflorifi si socul raspandea miresme dulci aplecandu-si crengile lui lungi si verzi pana deasupra santurilor. Ce frumoase erau toate in locurile acelea, si cum se cunostea ca era primavara! Din adancimea tufisurilor iesira trei lebede albe si mandre, de toata frumusetea. Ele bateau din aripi si lunecau lin pe luciul apei. Bobocul cunostea pasarile acestea minunate; el fu cuprins deodata de-o neliniste ciudata: - Vreau sa ma due la ele, la pasarile acestea imparatesti; au sa ma ucida ca am indraznit eu, asa de urat, sa ma apropii de ele; dar ce-mi pasa? La urma urmei, e mai bine sa ma omoare decat sa fiu fmpins cu piciorul de servitoare si sa indur toate necazurile iernii. Se arunca in apa si vasli maintea lebedelor. Acestea-l vazura si venira spre el cu penele zburlite: - Omorati-ma, zise bietul boboc si aplecandu-si capul pe fata apei, isi astepta moartea. Dar ce vazu in oglinda apei! Isi vazu, acolo sub el, insusi chipul lui; nu mai era insa o pasare sluta, cu pene cenusii, inchise, o pasare urata, de care fugeau toti, era si el acum lebada! Da, era lebada. Nu-i nici un rau sa te nasti intr-o curte de pasari, cand iesi dintr-un ou de lebada. Si acum parca-i parea bine de toate suferintele si necazurile ce indurase; acum pentru intaia oara gusta el toata fericirea, vazand frumusetea care-l inconjura, si lebedele cele mari inotau in jurul lui si-l mangaiau cu ciocurile lor. In gradina venira copii, care aruncau paine si graunte in apa; si cel mai mic dintre ei striga: - lata una noua! si ceilalti copii tipau si ei de bucurie:

- Da, da, adevarat, a venit una noua! si bateau din malni si jucau pe mal; alergara apoi la parintii lor si venira iar sa arunce paine si prajituri zicand cu totii: - Cea noua a cea mai frumoasa! E tanara si ce lin pluteste... si lebedele mai batrane plecau gatul in fata ei. Atunci ea se simti rusinata, si isi ascunse capul sub aripa; nu stia singura cum sa mai stea, ca era prea mare fericire pentru ea. Dar nu era ingamfata deloc. O inima buna nu e niciodata ingamfata. Se gandea cum fusese oropsita si batjocorita pretutindeni si iata ca acum auzea pe toti zicandu-i ca-i cea mai frumoasa pasare dintre toate pasarile frumoase. si socul isi indoia crengile lui spre dansa, si soarele raspandea asupra-i o lumina calda si binefacatoare! Atunci isi umfla si ea penele, isi inalta gatul frumos si striga din toata inima: - Atata fericire niciodata n-am visat. Cum as fi putut eu visa atata fericire! Eu care eram "bobocul de rata cel urat"!

Motanul incaltat Un morar lasase o mostenire destul de modesta celor trei feciori ai sai: o moara un asin si un motan. Imparteala se facu de indata. Celui mai mare i se cuvenea moara, celui de-al doilea, asinul, iar celui mai tanar nu-i ramase decat motanul. Mezinul nu se putea consola cu atat de putin. Fratii mei isi vor putea castiga cinstit bucatica de paine. Dar eu? Daca imi mananc motanul si imi fac o caciula din blana lui, raman muritor de foame. Motanul il auzi si-i sopti cu multa seriozitate si intelepciune: Nu te necaji, stapane. Da-mi un sac si porunceste sa mi se faca o pereche de cizme, sa pot porni printre balarii, si vei vedea ca n-ai fost nedreptatit cu partea de mostenire, asa precum ti de pare. Cand isi vazu dorinta indeplinita , motanul isi trase cu multa barbatie cizmele si, luandusi sacul in spinare, se duse de-a dreptul intr-o crescatorie de iepuri. Isi puse in sac tarate si laptuci si se intinse ca si cum ar fi mort, asteptand ca vreun iepure tanar sa intre de buna voie in sac, ca se infrupte din ce era acolo. Dupa cateva clipe, un iepuras se furisa in sac si motanul il ucise fara pic de mila. Apoi , mandru de prada sa, se duse de-a dreptul la rege si ceru sa-i vorbeasca. Fu condus chiar in apartamentul Majestatii Sale, in fata caruia facu o plecaciune adanca si ii vorbi: Iata, Sire, un iepure pe care marchizul de Carabas (caci asa il numise pe stapanul sau) ma insarcinat sa vi-l aduc in dar din partea sa. Spune-i stapanului tau ca ii multumesc si ca mi-a facut o mare placere. Altadata, motanul se ascunse in grau, tinand desaga pregatita. Cand doua potarnichi nimerira in sac, le prinse inauntru, tragand baierele desagii. Apoi se duse din nou la rege si le darui, cum facuse si cu iepurele. Acesta primi cu placere cele doua potarnichi si ii multumi motanului. Si mereu tot asa, timp de vreo doua-trei luni, motanul ii ducea regelui cate un vanat din partea stapanului sau. Intr-o buna zi, afla ca regele avea sa iasa la plimbare pe malul raului, impreuna cu fiica sa, cea mai frumoasa fiinta din cate s-au vazut vreodata, si-i spuse stapanului sau: Daca vei lua in seama sfatul meu, ti-ai gasit norocul; nu ai decat sa te scalzi in rau, la locul pe care ti-l voi arata, si dupa aceea las pe mine!

Marchizul de Carabas facuse tocmai cum il invatase motanul, fara a-i cunoaste planurile. Im timp ce se scalda, trecu pe acolo regele in caleasca si motanul se porni sa strige cat il tinea gura: Ajutor! Ajutor! Marchizul de Carabas se ineaca! La strigatele acestea, regele scose capul pe fereastra calestii si, recunoscandu-l pe motanul care ii daduse de atatea ori vanat in dar, porunci garzii sa alerge degraba in ajutorul marchizului de Carabas. In timp ce-l scoteau pe bietul marchiz din rau, motanul se apropie de caleasca si spuse regelui: Banditii au furat vesmintele marchizului (afurisitul de motan le pitise sub un bolovan). Regele porunci servitorilor sai sa aduca in graba cele mai frumoase vesminte pentru marchizul de Carabas. Regele ii arata marchizului toata prietenia si, cum vesmintele cele frumoase, care tocmai ii fusesera daruite, ii veneau de minune, printesa il gasi pe placul ei si il indragi. Regele dori sa faca plimbarea impreuna cu marchizul de Carabas, care se urca in caleasca regala si continua drumul. Motanul intelese ca planurile sale aveau sorti de izbanda. Merse inainte, amenintand taranii intalniti pe camp: Oameni buni, daca nu veti spune ca pasunea pe care o cositi este a marchizului de Carabas, va fi vai si amar de voi. Regele intreba pe tarani a cui era pasunea cosita. A marchizului de Carabas, au raspuns cu totii, caci amenintarile motanului le bagase frica in oase. Vad ca aveti o avere frumoasa! spuse regele marchizului de Carabas. Da, sire, este o faneata care aduce, an de an, roade imbelsugate, raspunse marchizul. Regele, care trecu imediat dupa aceea, vru sa stie ale cui sunt granele pe le vede inaintea ochilor. Ale marchizului de Carabas, raspunsera seceratorii, si regele se bucura din nou. Motanul, care mergea inaintea calestii, le repeta aceleasi lucru tuturor celor intalniti in cale, iar regele se minuna de averile nenumarate ale marchizului de Carabas. Ajunse, in cele din urma, in fata unui castel frumos, ce apartinea unui capcaun care era stapanul tuturor pamanturilor pe unde trecuse regele pana atunci. Motanul, care avusese grija sa afle cate ceva despre ce era in stare capcaunul, ceru sa-i vorbeasca. El ii spuse: Nu voiam sa trec prin apropierea castelului fara sa am cinstea sa va fac o plecaciune. Capcaunul il primi atat de frumos pe cat poate un capcaun. Mi s-a spus ca aveti darul de va preface in fel si chip de animale. Intr-un leu, de pilda, sau intr-un elefant, vorbi motanul. Este foarte adevarat, raspunse brusc capcaunul, si, pentru a te convinge, ma voi preface pe loc intr-un leu. Motanul fu atat de inspaimantat la vederea leului, ca tremura tot. Dupa putin timp, il vazu pe capcaun reluandu-si intruchiparea dinainte si ii destainui spaima prin care trecuse. Mi s-a mai povestit, spuse motanul, ca puteti lua si infatisarea celor mai mici animale, de exemplu va puteti preschimba in sobolan sau chiar in soarece, ceea ce nu-mi prea vine a crede. Si de ce nu-ti vine a crede? intreba capcaunul. Vei vedea.

Si capcaunul se prefacu pe data intr-un soricel, care alerga pe podea. Motanul atat astepta, se azvarli asupra lui si-l inghiti. Intre timp, regele, zarind frumosul castel al capcaunului, dadu sa intre. Motanul care auzise zgomotul calestii, ii sari inainte. Majestate, fiti binevenit in castelul marchizului de Carabas, spuse el regelui. Asadar, domnule marchiz, si acest castel va apartine?! exclama regele. Marchizul oferi bratul tinerei printese, si porni in urma regelui, care urca cel dintai. Intrara intr-o sala mare, unde gasira masa imbelsugata pentru ospatul pe care il pregatise oaspetilor sai. Regele, incantat de calitatile marchizului, ii spuse acestuia: As dori sa-mi fiti ginere, domnule marchiz. Marchizul accepta onoarea acordata de rege si, in aceeasi zi, se casatori cu printesa. Iar motanul, ajunse mare dregator, nu mai prindea soareci decat pentru propria lui placere.

Alba ca zapada "De cand ne stim, din vremuri de demult, fratii mei si cu mine muncim in adancul muntilor pentru a aduce de acolo la lumina aur si nestemate. E o munca anevoioasa care ne tine in intunericul din strafundul pamantului ceasuri indelungate in fiecare zi a anului. Noi nu putem admira schimbarea anotimpurilor si nimic nu ne modifica obiceiurile... Numai ca, intr-o buna zi... Dar mai bine s-o iau de la inceput... Intr-o zi de iarna, o regina frumoasa si inteleapta, care statea la fereastra si broda, se intepa cu acul, iar cateva picaturi de sange inrosira zapada de pe pervazul ferestrei. << Ah, isi zise ea, de-as avea o fetita cu pielea alba ca zapada, cu buzele rosii ca sangele si cu parul negru ca abanosul... >> Si iata dorinta i se implini: regina nascu o fetita intocmai cum o visase, pe care o boteza Alba ca Zapada. Numai ca, vai, biata regina se stinse din viata dupa ce isi vazu fetita. Dupa multi ani, regele isi lua o noua sotie. Noua regina era tare trufasa si nu era multumita ca este doar frumoasa: voia sa fie cea mai frumoasa. Avea in iatacul ei o oglinda fermecata careia ii cerea mereu sfatul. In fiecare zi se admira indelung in oglinda si o intreba: Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume? Si in fiecare zi, oglinda ii raspundea: Regina, tu esti cea mai frumoasa din lume! Multumita, trufasa regina isi vedea mai apoi de treburile ei. In vremea asta, Alba ca Zapada crestea si se facea pe zi ce trece mai frumoasa si mai inteleapta. Si iata intr-o buna zi, pe cand regina isi intreba oglinda: Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume? Aceasta ii raspunse: Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte frumoasa, dar Alba ca Zapada este cea mai frumoasa. Regina cea rea fu cuprinsa de furie. Dadu porunca sa i se infatiseze unul dintre vanatori: Ia-o cu tine pe Alba ca Zapada, du-o in padure si omoar-o! Si ca sa te cred ca ai omorato, sa-mi aduci dovada inima ei! porunci ea. Vanatorul cobora in livada unde Alba ca Zapada culegea mere.

Printesa, am primit porunca sa te iau cu mine la padure. Trebuie sa-i dai ascultare reginei. Urmeaza-ma! Cand sa-si scoata pumnalul, vanatorul fu cuprins de mila, vazand chipul dragalas si nevinovat al printesei. Alba ca Zapada, mai bine fugi! Bine, dar porunca reginei? Porunca era sa-ti iau viata! Numai ca eu nu pot face una ca asta! Fugi si nu te mai intoarce niciodata la castel! Atunci, fara sa se mai uite in urma, alergand cat o tineau picioarele, Alba ca Zapada se pierdu in padure. Pe drumul de intoarcere, vanatorul prinse o caprioara, o dobora si-i lua inima, pe care o aseza intr-un sipetel. Cu aceasta in mana se infatisa reginei. Maria Ta, iata inima Albei ca Zapada. Porunca ti-a fost indeplinita. Alba ca Zapada rataci multa vreme prin padure. Vietuitoarele padurii o urmareau curioase. Ce frumoasa este! Oare unde se duce asa de una singura? Si iata ca Alba ca Zapada zari printre copaci acoperisul unei casute. Ce casa draguta! exclama ea cu incantare, dar ce mica este! Cine poate locui acolo? In vremea asta, la castel, regina cea rea isi intreba oglinda: Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume? Iar oglinda ii raspundea: Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte frumoasa, dar tot Alba ca Zapada este cea mai frumoasa. Si i-o arata pe Alba ca Zapada in fata casutei din padure. Alba ca Zapada! Asadar vanatorul n-a ucis-o! Daca asa stau lucrurile, o sa ma ocup eu insami de treaba asta. Caci vreau sa fiu cea mai frumoasa din lume... Alba ca Zapada batu la usa casutei din padure. Cum nimeni nu-i raspunse, apasa clanta si intra. Infometata, musca dintr-o painita si bau dintr-un ulcior cu lapte. << Ce mic e totul aici! se mira ea. Si ce vraiste in casuta asta! O sa fac eu curatenie! >> se hotara ea. Punand mana pe o matura, Alba ca Zapada se apuca de treaba: matura praful din toate ungherele, spala si orandui totul. Cand termina, cuprinsa de oboseala, adormi pe un patuc. La sfarsitul zilei, dupa ce am trudit din greu in maruntaiele pamantului, cei sase frati ai mei si cu mine ne-am intors acasa. Ah! Ce bine e din nou acasa! Tot ce imi doresc e sa mananc si sa dorm. Si eu! Si eu! Cu totul de acord! Sunt de aceeasi parere! E adevarat! Si inca cum! Oh! Usa e intredeschisa! A intrat cineva in casa! Cam speriati, am impins usa. Nimeni... Doar casa arata parca altfel decat o stiam... Totul e curat luna! Cineva a facut curatenie aici! In camera de culcare am dat de o fetiscana adormita intr-un patuc. Avea pielea foarte alba, precum zapada, iar parul ii era negru ca abanosul.

Ce frumoasa e! Dar si ce inalta! Cine sa fie? N-am mai vazut-o pana acum! Sst! O s-o trezesti... Oh! Ce mititei sunteti! glasui Alba ca Zapada deschizandu-si ochii. Cine sunteti? Noi suntem cei sapte pitici, iar tu te afli la noi acasa. Tu ai facut curatenie in casa? Da, eu, sper ca nu v-ati suparat. Deloc! Acum o sa putem petrece! Muzica! Dupa ce am dantuit si ne-am distrat bine, Alba ca Zapada ne-a spus povestea ei, iar noi iam zis: Nu vrei sa ramai aici la noi? O sa te ocupi de gospodarie in timp ce noi vom cobora in mina. O, va multumesc! Sunteti buni la inima si milosi! A doua zi dimineata, am plecat catre mina mult mai veseli decat de obicei. In vremea asta, la castel, regina cea rea punea la cale o rezbunare cumplita. Sunt de nerecunoscut! Intr-adevar, cu palaria asta urata si cu salul mancat de molii, nimeni nu ma va recunoaste. O s-o ispitesc pe prostuta aceea cu fleacurile astea... Caci regina luase cu ea tot soiul de podoabe. Din cele ce le plac fetelor. Cu infatisarea ei schimbata, regina cea rea ajunse in padure, la casa piticilor. De vanzare! Piepteni, cingatori! Cine vrea piepteni frumosi? Ziua buna, fata mea. Ia priveste cingatorile astea frumoase. Care-ti place? Caci, trebuie s-o spunem, fara sa stea pe ganduri, Alba ca Zapada ii deschise deja usa casutei. Incearc-o pe asta, te ajut eu sa-i strangi sireturile. Si proptindu-se bine, asa-zisa negustoreasa incepu sa traga de sireturile cingatorii, si stranse, si stranse! Biata Alba ca Zapada incerca sa strige: Ajutor! Nu mai pot respira! Ma sufoc... Insa regina strangea, strangea mereu... Tocmai atunci ne-am intors si noi de la mina. Dar ce se intampla? Ce faci? Da-i drumul! Convinsa ca a terminat cu Alba ca Zapada si profitand de inghesuiala, nesuferita de regina disparu. Dezleaga-i repede cingatoarea! Iute! Adu un pahar cu apa! Poftim, bea, o sa te simti mai bine... Reintoarsa la castel, regina isi intreba iarasi oglinda: Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume? Insa oglinda, ca si in alte dati, ii raspundse: Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte frumoasa, dar tot Alba ca Zapada este cea mai frumoasa. Regina fu cuprinsa de o furie neagra. A doua zi se deghiza din nou intr-o femeie batrana si zdrentaroasa si isi puse o masca pe ochi. Apoi lua un mar frumos si rosu la culoare pe care il inmuie in otrava si il aseza peste alte mere intr-un cosulet. Si iarasi lua calea padurii... Bine te-am gasit, fata frumoasa! N-ai vrea sa cumperi niste mere? << Oh, ce frumoase sunt, se gandi Alba ca Zapada, iar babuta asta pare tare sarmana! >> Poftim, gusta din marul asta frumos ca sa te convingi cat este de bun... Alba ca Zapada, increzatoare, nu-si mai aminti de sfaturile noastre si intinse mana catre frumosul fruct otravit.

Nici nu musca bine din mar ca si cazu si ramase nemiscata. Otrava fuse tare puternica. Regina cea rea incepu sa rada: In sfarsit! Acum eu sunt cea mai frumoasa! Apoi se grabi s-o ia din loc, in vreme ce micile animale ale padurii se apropiau intristate. Nici nu le venea sa creada ca Alba ca Zapada cea buna si frumoasa nu mai traia! Baba asta urata si rea e desigur regina! Cu siguranta i-a facut rau Albei ca Zapada! Cand ne auzi vocile, regina isi zvarli cosuletul cu mere si o lua la sanatoasa cat putu de repede. Pentru noi piticii era tare greu sa ne tinem dupa ea, daramite s-o mai si prindem. Alba ca Zapada voastra nu mai e! ne-a mai strigat ea cu rautate inainte de a se face nevazuta prin padure. Sigura de victorie, regina se napusti la oglinda ei fermecata fara sa-si scoata mai intai straiele de cersatoare. Oglinda, oglinjoara mea, spune-mi cine-i cea mai frumoasa din lume? Insa oglinda ii raspundse: Regina, eu iti sunt credincioasa, nu te insel niciodata: esti foarte frumoasa, Alba ca Zapada nu mai poate fi cea mai frumoasa. Dar, de acum inainte, chipul iti va fi la fel de had cum ti-e inima. Ingrozita, regina isi smulse masca si scoase un tipat: oglinda ii arata un chip hidos si zbarcit si asa avea sa ramana pe veci. Noi, piticii, am incercat zadarnic s-o readucem la viata pe Alba ca Zapada. Statea intinsa pe jos, acolo unde cazuse, si era cu adevarat lipsita de viata. Toata viata am jelit-o, alaturi de vietuitoarele padurii. Era atat de frumoasa, incat nu ne-am putut hotara s-o ingropam. In zori am asezat-o intrun sicriu de cristal, pe varf de munte, astfel ca oricine s-o poata admira. Ce pustie avea sa fie casa fara ea! Dar iata ca, intr-o buna zi, un tanar print trecu pe acolo, ducandu-se la vanatoare. Vazand-o pe Alba ca Zapada odihnind in sicriul de cristal, atat de frumoasa incat parea ca doarme, nu se mai putu dezlipi de locul acela. I-am istorisit toata povestea... Ridicati capacul, zise el atunci, as vrea s-o vad mai de aproape, este atat de frumoasa!... Cu mare delicatete, o cuprinse in brate. Si atunci, miscarea facu sa cada din gatul printesei bucatica de mar otravit. Pe data Alba ca Zapada deschise ochii. Cand il vazu pe print, obrajii i se imbujorara. chipul printului se lumina de un zambet. Alba ca Zapada era vie, printul o readuse la viata. Vrei sa fi printesa mea? Imparatia mea te asteapta... Cat despre noi piticii, am ramas iarasi fara Alba ca Zapada. Numai ca de data asta eram tare fericiti pentru ea! Totul e bine cand se termina cu bine. De atunci nu ne saturam niciodata sa ne amintim de povestea ei si s-o istorisim tuturor."

Cenusareasa
A fost odata un om bogat, care si-a luat ca nevasta de-a doua, o femeie rea si ingamfata, cu doua fete ce-i semanau leit. Barbatul avea la randul lui o fiica buna ca painea calda. Mama vitrega nu putea suferi harurile acestei tinere copile, ce le faceau pe fetele ei si mai nesuferite. Fata era pusa sa

roboteasca cat e ziulica de mare. Spala vase, freca podelele din camerele doamnei si domnisoarelor, dormea intr-un pod pe un brat de paie, in timp ce surorile ei se lafaiau in camere dichisite, cu paturi moi si oglinzi in care se vedeau din cap pana-n picioare. Sarmana fata era tare chinuita si nu indraznea sa se planga tatalui ei, care stia de frica nevestei. Cand isi termina treaba, se cuibarea in cenusa, intr-un colt al vetrei, si din aceasta pricina o poreclisera "Cenusareasa".Cu toate hainele sale ponosite, Cenusareasa era insutit mai frumoasa decat surorile ei, in ciuda vesmintelor lor bogate. Intr-o buna zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere la care fura poftite toate fetele frumoase din imparatie ca si surorile Cenusaresei, vestite prin frumusetea lor. Cenusareasa calca pentru surorile ei, iar ele nu vorbeau decat de toaletele lor. Voi purta rochia de catifea rosie, spuse sora cea mare. - Iar eu, fusta cea alba, mantia tesuta cu flori de aur si colanul de diamante, adauga mezina. Surorile cerura parerea Cenusaresei, care le sfatui cum stia mai bine, ba chiar se oferi sa le aranjeze pieptanaturile. Astfel surorile incuvintara ca Cenusareasa sa le pieptane. Ele o intrebara: Cenusareaso, ti-ar placea si tie sa mergi la bal? - Vai,domnisoarelor, va bateti joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine! - Ai dreptate, lumea s-ar prapadi de ras, vazand-o pe Cenusareasa la bal. Fata, care era buna la suflet, le ajuta la pieptanat pe cele doua surori, care nu mancasera timp de doua zile, rabdand de foame in fata oglinzii. In sfarsit, sosi si seara petrecerii. Surorile plecara si Cenusareasa le urmari cu privirea. Cand le pierdu din ochi, se porni se verse lacrimi amare. Nasa fetei, vazand-o inlacrimata, o intreba: De ce plangi? Ce-i cu tine? - As dori atat de mult... as dori atat de mult... Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci,nasa ei, zana, o intreba: Nu-i asa ca ai vrea sa te duci la bal? - Vai, da, spuse Cenusareasa si suspina din nou. - Ei bine, daca vei fi ascultatoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi in gradina, alege un dovleac si adu-mi-l. Cenusareasa pleca sa-l caute.Dupa un timp, aduse un dovleac de toata frumusetea. Zana il scobi, lasandu-i numai coaja. Apoi il atinse cu nuiaua fermecata si il prefacu intr-o caleasca aurita. Se duse apoi la cursa de soareci, unde gasi sase soareci si, cu o atingere de nuia, ii prefacu, unul dupa altul, in sase armasari suri. Era un echipaj de toata frumusetea. Sa vad daca nu e vreun sobolan in capcana, spuse Cenusareasa, care cauta acum un vizitiu. - Ai dreptate, raspunse nasa fetei, du-te si vezi. Fata aduse cursa cu trei sobolani si unul fu pe data prefacut intr-un vizitiu cu mustata faloasa. Du-te in gradina si adu-mi sase soparle din cele pitite dupa stropitoare, mai spuse zana fetei. Cenusareasa aduse cele sase soparle cerute, pe care nasa le transforma in sase lachei chipesi, care se urcara la spatele calestii. Zana o antreba pe Cenusareasa: Ei bine! Esti gata sa mergi la bal! Esti multumita? - Da, dar cum o sa ma duc cu straiele astea vechi si urate? Zana le atinse cu nuiaua fermecata si pe data hainele ei se preschimbara in vesminte din aur si argint. Ii mai darui o pereche de conduri din sticla, cum nu se mai vazusera.

Astfel gatita, Cenusareasa se urca in caleasca, iar nasa o preveni sa nu zaboveasca dupa miezul noptii. Daca ramai la petrecere o clipa mai tarziu, caleasca se va face la loc dovleac, caiisoareci, lacheii-soparle, iar straiele tale-vechiturile de mai inainte. Cenusareasa promise nasei ca va parasi balul inainte de miezul noptii si pleca fericita. Printul, stiind de sosirea unei printese, alerga in intampinarea ei, oferindu-i bratul, la scara calestii, si o conduse in marea sala de bal, unde se aflau oaspetii. Dansatorii incremenira si viorile amutira. "E neasemuit de frumoasa", se auzea pretutindeni. Regele insusi sopti reginei: Niciodata n-am vazut o faptura atat de frumoasa si blanda. Doamnele ii cercetau vesmintele si pieptanatura, iar fiul regelui ii oferi cinstea de a o invita la dans, in admiratia tuturor pentru gratia cu care se misca. In timpul ospatului, printul, stand cu ochii la ea, nu manca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunandu-le cuvinte de lauda, dar ele nu o recunoscura. In timp ce acestea o admirau, Cenusareasa auzi orologiul batand un sfert inainte de miezul noptii; ea facu o plecaciune adanca si disparu. Acasa, o intalni pe nasa ei, careia ii multumi zicand: Tare as vrea sa merg si maine la petrecere. In aceeasi clipa batura la usa cele doua surori si Cenusareasa se duse sa le deschida. Ce mult ati zabovit! le spuse ea. - Am vazut la bal pe cea mai frumoasa printesa din lume. Nimeni nu o cunoaste, ii spuse una din surori. A doua zi, cele doua se dusera din nou la petrecere si Cenusareasa de asemenea, mai frumoasa decat intaia data. Printul nu se misca de langa ea si, cum fata se distra de minune, uita de povetele nasei ei. Cand auzi prima bataie a orologiului, de la miezul noptii, se ridica si fugi sprintena ca o caprioara. Printul o urma, dar nu o prinse. In graba, se intampla sa-i cada un condur din sticla, pe care printul il culese. Ajunse acasa fara caleasca, fara lachei, cu hainele ponosite si numai cu un condur in picior. Cand surorile se intoarsera de la bal, Cenusareasa le iscodi: Ati vazut-o pe printesa cea frumoasa? Acestea ii raspunsera: Printesa a disparut cum a batut miezul noptii si a lasat sa-i cada un condur de sticla, pe care printul l-a cules si l-a privit tot restul petrecerii. E tare indragostit de printesa cea frumoasa, mai spusera surorile. Cateva zile mai tarziu,fiul regelui dadu de stire ca va lua de sotie pe aceea careia i se va potrivi pantofiorul pe care il gasise.Il incercara mai intai printesele, apoi ducesele si intreaga curte, dar in zadar. A fost adus apoi celor doua surori, care s-au straduit in fel si chip sa le intre piciorul in condur, dar nu au reusit. Cenusareasa, care le privea, recunoscu condurul si intreba: Pot si eu sa-l incerc? Surorile se pusera pe ras, batandu-si joc de ea.Cavalerul care adusese condurul o privi pe Cenusareasa cu luare-aminte si o gasi tare frumoasa. Am porunca sa incerce toate fetele condurul, spuse el si se aproprie cu pantofiorul de piciorul Cenusaresei, pe care se potrivii fara nici o greutate

Si mare fu uimirea celor doua surori, cand Cenusareasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care-l puse in picior. In aceeasi clipa sosi si nasa fetei. Ea atinse cu nuiaua femecata zdrentele Cenusaresei, prefacandu-le intr-o mandrete de straie.De indata, cele doua surori o recunoscura si se aruncara la picioarele ei, cerandu-i iertare pentru toate relele pricinuite. Cenusareasa le ajuta sa se ridice spunandu-le: Va iert din toata inima si va rog sa ma iubiti vesnic. Cenusareasa fu condusa la print, care a fost si mai impresionat de frumusetea ei. Putin timp dupa aceea, el o lua de sotie. Iar ea le primi pe cele doua surori ale sale la palat si le gasi drept soti doi curteni de neam.