Rădăcinile Ardealului strămoşesc au rămas ascunse.

Povesti adevarate din Codrul Moma

in Curiozitati  de Redactia CYD
MUNŢII IELELOR: Poveşti adevărate din Codru Moma
Aproape necunoscut, rar bătut de picior omenesc, ţinutul munţilor Codru Moma este neschimbat de la facerea lumii. Peste
„drum” de Munţii Apuseni, în vestul extrem al ţării, frumuseţea lui stoarce lacrimi, iar trecutul e neclintit. Mai mult ca oriunde, aici,
rădăcinile Ardealului strămoşesc au rămas ascunse sub rădăcinile codrului des.
La izvoarele cu apă tămăduitoare, la cetăţile străvechi ascunse în munţi, n-au ajuns decât lupii, căprioarele şi porcii mistreţi.
Şi chiar dacă satele intră în rânduiala vremurilor de astăzi, credinţele şi obiceiurile străbune sunt la fel ca în urmă cu sute de ani

În Munţii Codru Moma, ascunsă în desişurile codrilor de fag şi gorun, rezistă până astăzi amintirea a cel puţin şase cetăţi
dacice: Dezna, Clit, Cetăţeaua, Botfei (în judeţul Arad), Finiş şi Petrani (în Bihor). Aşezate la un capăt şi altul al munţilor, cetatea Dezna
(est) şi cetatea Finiş (vest), cele două fortificaţii, par să fi avut un rol hotărâtor în istoria ţării noastre.
Despre cetăţile din Codru Moma, arheologii se mărginesc a spune că au fost construite târziu, prin secolul al XIV-lea, şi că
nu există ziduri mai vechi. Şi totuşi, nu poţi să nu te întrebi de ce în toate satele dimprejurul acestor munţi se vorbeşte cu atâta insistenţă
despre daci, despre întâmplări cu mult mai vechi decât ruinele acestor cetăţi ce dăinuiesc, precum legendele, până în zilele noastre. Cu cât
satele sunt aşezate mai în adâncimea munţilor Codru Moma, cu atât poveştile şi practicile străvechi sunt mai vii.
Dar de unde a apărut numele acestor munţi? De ce Codru şi de ce Moma? Pentru desluşirea acestei enigme, am cercetat arhive, am întrebat
specialişti din toate domeniile. Nimic edificator. Singurul lucru pe care l-am găsit a fost o consemnare istorică, în care un rege dac, pe nume
Codru, este amintit în scrierile lui Herodot, ca fiind urmaşul regelui Doru, prezentat de istoricul grec drept conducător al dorienilor care au
plecat din zona de azi a Ardealului, invadând sudul Peninsulei Balcanice. Cât priveşte numele de Moma, el nu poate fi dedus decât din
legendele, miturile, obiceiurile şi amintirile păstrate de oamenii locului.
Muierile pădurii
Dincolo de atestările ştiinţifice, adesea greoaie şi întârziate, cele două masive muntoase, Codru şi Moma, au fost şi rămân în
continuare cele mai pure păstrătoare ale unei istorii vii, în care magia populară a ocupat un loc special, şi unde nimeni nu se miră când aude
de întâmplări cu fiinţe mitologice, când se vorbeşte despre strigoi, iele ori despre oameni-lup. Tot aici, într-un loc ţinut în mare taină, într-o
anume zi din toamnă, se întâlnesc în fiecare an cei mai renumiţi vrăjitori din ţară. De altfel, în masivul Moma se află şi cele mai vechi temple
ritualice, peste care se spune că s-au reclădit, mai târziu, cetăţile Finiş, Petrani, Botfei, Clit, Cetăţeaua, locuri misterioase, mai ales datorită
legendelor care se leagă de existenţa lor. Poveştile populare din zonă arată că din timpuri străvechi masivul Moma ar fi fost locuit de nişte
făpturi femeieşti, dotate cu puteri supranaturale. Femeile născute aici, de o frumuseţe rară, erau iniţiate în nişte tehnici spirituale speciale.
Locul lor preferat era în inima codrului neumblat de oameni, unde, spun localnicii, se întâlnesc şi fac şi-n ziua de azi diferite lucrări magice.
Poveştile legate de existenţa acestor femei seamănă întrucâtva cu mitul ielelor, doar că din descrierea localnicilor, par a fi nişte fiinţe cu mult
mai reale, existând deopotrivă între lumea de aici şi cea de dincolo. Nenumărate întâmplări le certifică existenţa, dar şi teama oamenilor de a
vorbi despre ele.
„Astea nu-s lucruri de spus. Pe vremea mea, au fost câţiva bărbaţi care mi-au povestit că s-au întâlnit cu nişte muieri
dezbrăcate în pădure. Dar vorbeau despre asta numai după ce se îmbătau. Aveau cam la vreo 30 de ani, umblau în pielea goală, şi aveau părul
lung şi despletit. Nu s-au putut atinge de ele că dispăreau şi apoi apăreau ba ici, ba colo. După întâlnirile acelea, nici unul n-a mai avut mintea
limpede. Aşa că nu-i bine nici să te întâlneşti, dar nici să vorbeşti despre ele, că te strică de cap”, îmi spune, cu o oarecare jenă, Nicolae
Florea din satul Finiş şi îmi recomandă să stau de vorbă cu fostul morar din satul vecin, din Tărcăiţa. „Petru îi un pic mai bătrân ca mine, are
nouăzeci şi şapte de ani şi ştiu că ştie multe despre lucruri din astea”.
Din vechea moară a satului Tărcăiţa n-a mai rămas decât roata, pe care copiii morarului Petru au transformat-o într-una de
tăbăcit piei. Bătrânul îmi cere să repet de câteva ori povestea spusă de Nicolae, că nu auzea bine. Speriat cumva, priveşte în altă parte cu
ochii lui alburii şi refuză subiectul: „Astea-s vorbe de feciori zăluzi la cap. Şi de-ar fi să fie adevărat, ţi-ar zice careva adevărul? Du-te,
doamnă, în treabă-ţi, nu te încrede în scorneli”. Bătrânii satelor cred că numele de Moma sau Muma, cum spun ei, nu provine de la o fiinţă
pământeană, ci mai degrabă ar fi un spirit al muntelui, drept şi blând, care are grijă de toate vietăţile pădurii, ca de propriii copii.
Muma codrilor
Baciul Mihai din Haşmaş, un sat situat în judeţul Arad, de cealaltă parte a masivului Moma, zice că în vremea când era-n
putere şi putea colinda pădurile, s-ar fi întâlnit chiar de două ori cu Muma codrilor. „Oamenii se aşteaptă să vadă o fiinţă cu chip de femeie
aşa după cum îşi imaginează ei. Nu-i aşa. Dacă îşi dă jos hainele din scoarţă de copac şi stă nemişcată, se face pe loc nevăzută, de zici că a
fost numa’ o nălucire. Oamenilor li se arată numai când vrea, şi atunci pentru a-i pune la încercare. Dacă este cumsecade, om în legea lui
Dumnezeu, te lasă în pace, ba te şi ajută la greu. Se mânie rău atunci când oamenii taie fără milă pădurea, atunci face să cadă lemnele peste
tăietori”.
Unii spun că Muma ar fi chiar mama Ielelor şi că în nopţile cu lună plină iese din pădure, aproape de sate, ca să vegheze la
binele animalelor. „Eu am auzit-o”, spune un cioban din Botfei (Arad), „am auzit-o când îmi mânam oile la stână. Era noapte, dar se vedea
de lună ca ziua. La un moment dat, am început să înjur oile, să ţip la ele să meargă mai repede, că mă prin dea miezul nopţii. Întâi am crezut
că-i ecoul vorbelor mele, da’ nu era. Se auzea un glas gros şi destul de supărat, care să răstea la mine să las animalele în pace, mi s-a făcut
frică şi-am tăcut, apoi n-am mai auzit nimic”.
Comorile Ielelor
De departe, însă, cele mai de temut întâmplări sunt legate de comorile din masivul Moma, comori care ar fi aparţinut, se
presupune, acestor femei, ce stăpânesc şi astăzi pădurile. Se spune că respectivele comori sunt păzite cu străşnicie de duhul muntelui.

Bătrânii satelor susţin că nu-i bine să cauţi o astfel de comoară. Chiar dacă ai găsi-o, nu vei avea parte de ea, deoarece a fost
lăsată acolo cu blestem. O bună parte dintre ei ştiu locurile unde s-ar afla ascunse, dar, de teama blestemelor, se feresc până şi să îndemne pe
cineva să le caute. Toţi cei care s-au încumetat să se apropie de ele, dacă n-au înnebunit, au murit într-un mod inexplicabil.
Povestea lui Ion din Finiş este încă vie în amintirea oamenilor. Ion ştia locul exact unde se află îngropată comoara din vechea
cetate. A săpat mai multe săptămâni la rând, a găsit-o, dar nu s-a putut apropia de ea. A trebuit să aştepte până în noaptea în care se spunea că
din locul respectiv va ieşi o lumină, un fel de flacără albastră. În urma unui ritual pe care-l învăţase de la o vrăjitoare bătrână, în momentul
când a ţâşnit flacăra, Ion a aruncat peste ea aşternuturile pe care şi le adusese de acasă, sub ele a găsit o grămadă de monede din aur şi argint.
Le-a legat cu şapte noduri şi-a plecat înainte de primul cântat al cocoşilor. Însă nu s-a putut bucura de comoară, pentru că, chiar de a doua zi,
au început să-i moară animalele din ogradă, apoi i s-au îmbolnăvit membrii familiei. Cu toate avertismentele primite, Ion s-a încăpăţânat să
păstreze banii. Soţia şi copiii i-au murit rând pe rând. Abia când a fost şi el lovit de boală, a dus comoara înapoi, dar a fost prea târziu.
Astăzi, căutătorii de comori din România, al căror număr creşte necontenit, afirmă că înainte de a dezgropa un tezaur, cer
sprijinul unor persoane cu capacităţi senzitive speciale, pentru a dezlega blestemul sub care acesta este ţinut. Pe de altă parte, ei susţin că în
zona din sud-vestul României există câteva sute de tone de comori ascunse. Tezaurele scoase la lumină până acum în ţara noastră nu
reprezintă decât zece la sută din aurul ascuns aici din străvechime. Restul de 90 la sută aşteaptă să fie dezgropate.
Lacrimile Lunii
Mai bântuie o poveste prin partea locului: oamenii pe care i-am întâlnit mi-au spus că în măruntaiele masivului Moma s-ar
afla un puternic filon de zăcământ de argint. Din această cauză, cele mai multe izvoare au proprietăţi tămăduitoare. Argintul, spun ei, sunt
lacrimile lunii.
Depresiunea Beiuşului este bine cunoscută pentru vechile sale centre argintifere. Din miturile şi legendele locului se poate
deduce existenţa unor ritualuri şi a unor practici spirituale intense, închinate astrului nopţii. Şi astăzi, sătenii, cel puţin cei vârstnici, îşi
desfăşoară activităţile din viaţa de zi cu zi, aşa cum au învăţat ei pe timpuri, după cum indică fazele Lunii. Pentru ei, lunile pământene nu
încep aşa după cum au fost ele fixate în calendar, ci atunci când pe cer apare Luna Nouă. Ştiu, de asemenea, când o să plouă sau când va fi
vreme bună. Dacă un corn al Lunii este îndreptat în jos, e semn de vremuială (vreme rea), dacă ambele coarne sunt în sus, e semn de secetă.
Când e Crai nou şi secera se desface în două, atunci e bine să te rogi la Lună pentru sănătate, bani sau pedepsirea duşmanilor. În perioada cu
Lună Plină nu se fac semănături, deoarece boabele nu se leagă, şi nici nunţi nu se fac, pentru că nu durează căsni cia. În schimb, de cum
începe Lună Nouă, gospodarii ară pământul chiar în timpul nopţii, pentru că, spun ei, nu cresc buruieni şi se fac recoltele sănătoase, iar vracii
satelor îşi culeg plantele de leac ori fac descântece prin păduri. La Lună Nouă, babele satului sfătuiesc fetele de măritat să iasă din casă cu
cingătoarea de la brâu desfăcută, s-o arunce în sus către Lună, apoi să bată cu ea streaşina casei zicând: Lună, Lună/ doamnă bună/ bun cal ai/
şi frâu nu ai/ să te duci la ursitul meu/ să te duci şi să mi-l aduci/de l-ai găsi dormind în pat/ să-l iei şi să-l vâri sub pat/ şi de sub pat/ să-l dai
pe uşă afară/ şi la mine să-l porneşti/prin pădure fără şine/ şi prin sat fără ruşine…
Furatul laptelui
Nu există om din satele din jurul Munţilor Moma care să nu fi auzit de strigoi ori care să nu fi avut de-a face cu practicile
acestora. Strigoi sunt acei bărbaţi sau femei care pot să fure laptele din ugerul vacilor. După unii, aceşti oameni se transformă în câini ori
pisici, pătrund noaptea în grajdurile sătenilor şi, deşi nimeni nu ştie ce se întâmplă acolo, toţi spun că după o astfel de „vizită”, vaca lor n-a
mai avut lapte. Sunt nenumărate relatări despre cei care s-au întâlnit în grajd cu câte un animal de dimensiuni mici, iar după ce au reuşit să-l
înţepe cu furca de fier, s-au trezit a doua zi cu vecina ori cu un sătean că aveau răni pe picioare sau pe braţe. Oamenii spun că vacile al căror
lapte a fost „luat”, dacă li se dă drumul, se duc singure la casa strigoiului şi mugesc la poartă. Printre localnici există şi persoane care ştiu să
prevină şi chiar să desfacă vrăjitoria strigoilor. Se spune că, atunci când fată prima dată vaca, o femeie pricepută în astfel de lucruri se
dezbracă în pielea goală şi poartă viţelul de trei ori roată în jurul vacii, spunând o rugăciune într-un grai pe care numai ea îl pricepe. Apoi, cu
un ac, gazda face o gaură în cornul vacii, unde pune sare şi tămâie. După acest ritual, animalul nu va mai fi atacat niciodată de strigoi. În
satul Finiş, localnicii maghiari care au ajuns aici pe vremea imperiului austro-ungar s-au trezit şi ei în mijlocul acestor practici. „Noi n-am
avut vacă niciodată. Bunicul meu mi-a spus că în vecini trăieşte o strigoaie şi că de câte ori a încercat el să crească câte-o vacă, vecina i-a luat
laptele. Ştiu de la bunicul că noi, ungurii, cunoaştem o metodă prin care putem depista oamenii strigoi. Se zice că dacă tai capul primului
şarpe care-ţi iese primăvara în cale, îi bagi un căţel de usturoi în gură şi îl coşi pe interiorul pălăriei, când mergi la biserică vezi care-i
vrăjitoare. Bunicul zice că în jurul capului acestor oameni se văd coarne şi cu cât coarnele sunt mai mari, cu atât sunt mai periculoşi”, îmi
povesteşte Fery Egyed. Îmi mai spune că în copilăria sa veneau prin sat nişte copii de ţigani unguri, din satul vecin, Ioaniş, şi dacă localnicii
le ofereau lapte, aceştia refuzau, spunând cu naivitate ceea ce auziseră la ei în sat: „Bate baba cuiu-n grindă şi curge cât lapte vrem noi”.
Potrivit localnicilor, strigoii nu pot muri, până nu găsesc pe cineva căruia să-i transmită toate cunoştinţele lor malefice.
Bătrână şi bolnavă, vecina lui Fery din Finiş a zăcut mulţi ani pe pat, fără să poată muri, până când a venit la ea o femeie după care
vrăjitoarea a trimis vorbă. Imediat după ce a plecat femeia aceea, bătrâna a murit. Practicile şi vrăjitoriile specifice zonei n-au fost scrise
niciodată, ele au fost transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, au fost moştenite de la vreun membru al familiei ori au fost învăţate
de la cineva aflat în pragul morţii.
Oamenii-lup
Povestea lui Graţian – omul lup din satul Izbuc, Bihor, a ajuns deja celebră, datorită documentarului lui Thomas Ciulei
(producţie 1995). „Regizorul l-a urmărit multă vreme pe Graţian, pe drumurile sale în pădure ori cu sacul, pe la vecini. Prin sat umbla vorba
că la naşterea lui Graţian, cordonul ombilical nu a vrut să se rupă până când moaşa nu a invocat pricoliciul de lup. A fost un moment
hotărâtor pentru viaţa acestuia. În film, Graţian povesteşte despre Dumnezeu, despre distanţele care tind spre infinit şi despre dorinţa sa de a
elucida „şmecheria” cu infinitul. Se vede pe sine ca un călător prin univers, care va trece la un moment dat pragul vieţii pământeşti, iar atunci
esenţa sufletului său se va contopi cu Dumnezeu. Documentarul conturează portretul unei persoane deosebite, pe muchia dintre magie şi
realitate, dintre geniu şi nebun. Graţian era fiu de preot, dar pentru că părinţii îl blestemaseră, iar casa lui era bântuită, ajunsese un cerşetor şi
se mutase într-o cocioabă la marginea satului”.
Poveşti similare cu cea a lui Graţian din Izbuc există în multe din satele Codrului Moma.
La cei optzeci de ani ai săi, Nicolae Florea din Finiş a auzit multe poveşti, dar a şi trăit destule întâmplări inexplicabile. Una
care i-a rămas vie în memorie a fost întâlnirea pe care a avut-o cu o femeie-lup.

„Cred că-s mai bine de cincizeci de ani de atunci”, spune bătrânul. „Eu cu Casian şi cu cumnatul meu, Cula Dorii, ne-am
băgat ciobani la oile satului. Plouase mult în primăvara aceea şi-am întârziat cu urcatul oilor. Era cam prin 24 sau 25 mai. După ce-am ieşit
cu turma din sat şi cum urcam noi, agale, prin pădure, dealul Bujorului spre Glimeia, pe o vreme mocănească, numai ce vedem cânii c-o iau
în faţa turmei şi încep să latre ca nebunii către ceva. «Du-te, Niculai, să vezi ce-i acolo», zice cumnatul către mine. «Ba, să margă Casian, că-
i mai aproape», zic eu. Se duce Casian. «Aici-i o muiere, mă», strâgă el către noi. Mai slobod la gură cum era, Casian începe şi-o înjură, că
ce aia a mă-sii caută ea p-acolo, că una, că alta. Cula îi aruncă şi el câteva vorbe, dar nu prea multe. Femeia stătea în picioare lipită de un
stejar, se uita la noi şi nu scotea o vorbă. Era o femeie slăbuţă, cam la vreo 35-40 de ani, îmbrăcată doar cu o ie şi poale din cânepă şi era
desculţă. Eu m-am uitat la ea şi-am văzut că avea un păr negru, aşa ca nişte ţepi, pe picioare. Atunci m-am gândit că nu-i lucru curat cu
femeia aceea, am chemat câinii şi le-am spus şi ortacilor să-i dăm pace, să merem noi în treaba noastră, că nu-i a bună. Când o venit noaptea,
cam pe la trei, aşa către dimineaţă, ne trezim deodată c-o haită de lupi, care ne atacă stâna din mai multe părţi deodată. Întuneric, de-ţi băgai
degetele-n ochi. Sar câinii, strig eu, strigă Casian, degeaba, că nu vedeai nimic. Atacul a fost scurt. Ziua, când ne-am evaluat pagubele, am
văzut că lupii atacaseră numai oile lui Casian. De la fiecare proprietar care-i dăduse animalele în grija lui, lupii omorâseră cea mai frumoasă
oaie. De ale mele şi ale cumnatului nu s-au atins. No!, n-o fost oare mâna muierii de lângă copac?”.
Fetele care aduc ploaia
Până cu un sfert de veac în urmă, în satele Hinchiriş şi Mierag, localităţi situate pe versantul nordic al masivului Moma,
existau câteva bătrâne văduve care ştiau un descântec şi, cu ajutorul unor copile-fecioare, puteau să aducă ploaia. Marta Lucaciu din satul
Hinchiriş este de profesie inginer zootehnist. Ea a fost una dintre fecioarele pe care văduvele le-au folosit într-unul din ritualurile lor de
ploaie.
Iată ce povesteşte: „Cred că aveam vreo 8 sau 10 ani pe atunci. Trei văduve m-au luat deoparte şi mi-au cerut ca timp de trei
zile să fiu cea mai cuminte fată din sat, să nu înjur, să nu mânii pe nimeni şi să nu mă mai joc cu copiii în uliţă, pentru că au de gând să-mi
încredinţeze o misiune foarte importantă. Mi-au atras atenţia că nu trebuie să vorbesc cu nimeni despre asta. A patra zi, au venit la mine nişte
prietene, cam de vârsta mea, şi ne-am dus toate în pădure, într-un loc unde numai una dintre ele ştia. Aici ne aşteptau văduvele cu o găleată
de apă şi un maldăr de crengi de alun. M-au dezbrăcat în pielea goală, m-au spălat şi au început să mă îmbrace cu crengile acelea, rotindu-se
în jurul meu şi spunând nişte cuvinte pe care nu le-am înţeles. Apoi ne-au condus până la marginea satului, le-au spus prietenelor mele să
aibă grijă de mine să nu cad, pentru că păşeam greu învelită aşa, în crengi, să nu vorbesc cu nimeni şi să cânt cu toată nădejdea ce mă învă-
ţaseră. Fetele au început să cânte şi ele: «Dordoliţă liţă/ Dă, Doamne-o ploiţă/ O ploaie curată/ De la Domnul dată./ Dordoloaie loaie/ Dă,
Doamne, o ploaie/ O ploaie curată/ De la Domnul dată». Până la ieşirea din sat, din fiecare casă a ieşit câte cineva cu o găleată de apă, şi
după ce o arunca peste mine, îşi făcea semnul crucii spunând: »Dă-ne, Doamne, o ploaie curată». Numai ce-am ieşit noi din sat, că dinspre
vârful Dievii au şi început să se formeze nişte nori, iar până seara se slobozise şi ploaia. Atât de mândră am putut fi atunci de mine că n-am
să uit asta toată viaţa”.
MUNŢII IELELOR:
Poveşti adevărate din Codru Moma
La păscut, sub culmile muţilor Codru Moma Foto: Christian Filipescu (2)
Epilog
Din punct de vedere geografic, Munţii Codru Moma apar ca o masă muntoasă insulară, înconjurată de depresiuni. Sunt bine
conturaţi, aproape detaşaţi de masa mare a Munţilor Apuseni (Vlădeasa şi Metaliferi) şi au o punte îngustă de legătură cu Munţii Bihorului.
În limitele descrise, Codru Moma ocupă o suprafaţă de circa 1.200 kmp, înălţimea maximă o ating în vârful Pleşu, de 1.112 m şi vârful
Dievii, de 1.044 m. Numai misterele pe care le ascund nu pot fi măsurate în metri. Ele ţin de fiinţa omenească şi pentru ea nu există
măsurători.
sursa: formula-as.ro

Mihai Viteazul și bătălia de la Giurgiu.

Ce spun istoricii turci?
Posted on 26 septembrie 2015 by Daniel Roxin in Dezvăluiri, Istorie // 0 Comments

Un articol de Vasile Lupașc

De câteva ori, orele astrale ale Europei au purtat pecetea domnitorilor români.
Un astfel de moment care a marcat istoria “lumii vechi” a fost bătălia de la Giurgiu pe care Mihai
Viteazul a purtat-o împotriva turcilor.
În ultima vreme, istorici români –specialiști în a fi împotriva oricărui adevăr enunțat înainte de 1989-
declară sus și tare că Mihai Viteazul nu a câștigat bătălia de la Călugăreni.
Și ne ceartă că tot îi dăm înainte cu această exagerare sau chiar “minciuna”. Drept este să spunem că
bătălia de la Călugăreni, deși câstigată magistral de către Mihai, nu a fost decisivă. Dar a fost cu siguranță
importantă pentru desfășurarea ulterioară a războiului.

O să trecem pe “repede înainte” prin evenimentele acestei confruntări.

După bătălia celebră de pe malul Neajlovului, Mihai și armata sa sunt siliți să se retragă în
Transilvania. De acolo, voievodul revine cu forțe maghiare, germane, secuiești și toscane. Dar grosul oștirii era
alcătuit din români.
 Obiectivul forțelor conduse de către bătrânul Sinan Pașa era transformarea Țării Românești în
pașalâc. Din timpul acelei ocupații a Târgoviștei datează și ghiuleaua pe care o mai putem vedea și astăzi infiptă în
peretele nordic al Bisericii Mari din Curtea Domneasca de la Târgoviște.
Mihai Viteazul îi infrange pe turci la Târgoviște și Bucuresti și ii urmărește pâna la Dunăre.
La Giurgiu se va consuma un episod care va ramâne înscris în istoria imperiului otoman și a Europei.
Akîngii, vestita oaste de luptători-teroriști a sultanilor va fi distrusă complet de către voievodul
muntean.
Cum spuneam mai sus, în România a apărut moda denigrării propriilor eroi. Haideți să vedem ce spun
istoricii turci, cunoscuți pentru cosmetizarea sau chiar negarea infrângerilor, despre acest episod:
*Rolul decisiv al victoriei lui Mihai Viteazul în bătălia de la Călugareni
Sfârşitul Corpului de Akîngii în Imperiul Otoman
Mustafa Alkan
Universitatea din Gazi, Faculatatea de Arte, Departamentul de Istorie
Ankara, Turcia
Sfârşitul Akîngiilor
Mihai (Mihai Viteazul), Voivodul Valahiei (numită Eflak de către Otomani), care este în prezent sudul
României, s-a revoltat în 1590. Pentru a suprima această revoltă, Mehmed III l-a numit Mare Vizir pe Paşa Ferhad,
care l-a inlocuit pe Marele Vizir Sinan Paşa, destituit după ce Mehmed III a devenit sultan. Mehmed III l-a exilat pe
Marele Vizir Sinan Paşa la Malkara. Paşa Ferhad a organizat pregătirile militare foarte meticulous. Între timp, s-a
luat decizia de a viza Yergöğü Köprüsü (Podul Giurgiului), unde Akîngii or să conducă un raid mai târziu peste
Dunăre, pentru transferarea soldaţilor otomani de la oraşul Ruse la Castelul de la Giurgiu. (…)
Ca rezultat al provocărilor lui Sinan Paşa, care nu putea tolera numirea lui Paşa Ferhad ca Mare Vizir
şi Vizirul Ciğala-zâde Paşa Sinan, trupele de copii ieniceri au iniţiat o revoltă agitând publicul (Naima, 1967).
Acestă revoltă a fost suprimată prin intervenţia Sultanului. Sinan Paşa a fost din nou exilat la Malkara iar Ciğala-
zâde a fost exilat la Karahisar. În final, Marele Vizir Ferhad Paşa a lansat Campania în Valahia pe 17 Şaban 1000
(după calendarul Islamic), 29 Mai 1592 (după calendarul Gregorian). Marele Vizir Deputat Paşa Damad Ibrahim,
care spera să fie Mare Vizir după Sinan Paşa, a încetinit organizarea armatei ca să-l elimine pe Paşa Ferhad.
La scrisorile de cerere trimise de Paşa Ferhad pentru Sultan, Paşa Ibrahim a răspuns Sultanului:
“Sultanul meu, soldaţii îl urăsc profund pe Paşa Ferhad. Ei nu opun nici o rezistenţă inamicului când sunt condusi
de el. Ei nu îndeplinesc sarcinile cerute la timp. Chiar dacă toti soldaţii sunt ucişi de sabie, ei nu-l respectă și nu vor
să lupte sub steagul lui”.
Acest răspuns l-a influenţat pe Sultan. Paşa Ferhad a fost destituit şi Sinan Paşa i-a luat locul din nou.
Între timp, ca să-l elimine pe Ferhad Paşa, care supraveghea construcţia Podului de la Giurgiu (Yergöğü Köprüsü),
Sinan Paşa a eliberat o hotărâre (fatwa) şi a scris o “Hatt-ı Hümayun” pentru “infidelitate” (…): “ El (Ferhad Pasa) a
devenit în secret un aliat al lui Mihai, Voivodul Valahiei, să ucidă soldaţii Islamului” şi “a afişat infidelitate”, în
schimbul a 35 000 akçes, conform unor afirmaţii. (…)
În sfârşit, pe 11 Zilkaade 1003 (18 Iulie 1595), Marele Vizir Sinan Paşa a avansat spre Mihai, Voivodul
Valahiei, cu o armată de 100 000 de soldaţi.
Dându-şi seama că nu poate să facă faţă armatei Otomane, Mihai n-a îndraznit să lupte. Astfel, el s-a
retras încontinuu, încercând să atragă armata Otomana în mlaştini. Acesta fiind cazul, Marele Vizir Sinan Paşa s-a
gândit că i-a dat lui Mihai (Viteazul) o lecţie şi a decis să nu mai avanseze. El a decis să se retragă, lăsând Satırcı
Mehmed Paşa cu 2 000 de soldaţi pentru a asigura securitatea Bucureştiului.
Supraveghind îndeaproape operaţiile de zi cu zi ale armatei Otomane, Voivodul Mihai a intrat în
Valahia imediat după ce Sinan Paşa a părăsit oraşul Târgoviște. Apoi, a început să urmărescă Imperiul Otoman la
distanţă de o zi. Pe 19 Octombrie 1595, a re-câştigat Târgoviștea, iar cei 3500 de Otomani care apărau oraşul au
fost masacraţi prin diferite torturi.
La acea dată, Imperiul Otoman ajunsese pe malul de nord al Dunării, la castelul din Giurgiu (Yergöğü).
Ei au traversat la Ruse pe malul celălalt al Dunării. (…). Le-a luat 3 zile să treacă pe celălat mal. Spatele armatei era
asigurat de Akîngii. Podul Giurgiului ar fi fost dărâmat după ce Akîngii ar fi trecut.
În timpul acestei campanii armata Otomană, în special Akîngii, colectaseră multe jafuri. Sinan Paşa
pusese vameşi la capetele de pod să ia o cincime din jafuri precum şi dreptul (partea) comandanţilor din aceste
jafuri. Deoarece vameşii colectau dreptul pentru trezorerie ca şi pentru comandanţi, le-a luat mai mult timp să
treacă podul (Âlî, 2162, vr. 598a, 598b- 599a).
Sinan Paşa a ignorat informaţiile conform cărora rebelul Voivod Mihai se apropia cu o armată de 70
000 de soldaţi, precum şi că vameşii încetineau tranziţia peste pod, ei trebuind să fi colectat drepturile din jaf după
ce toţi soldaţii ar fi trecut peste pod (…).
Voivodul Mihai nu a luat nici o iniţiativă până ce armata Otomană nu a ajuns pe celălalt mal al Dunării.
După ce întreaga armata a trecut podul, exceptând Akîngii, Voivodul Mihai a deschis focul asupra podului.
Auzind sunetul tunurilor inamicului, Sinan Paşa a anuntat ca opreşte colectarea dreptului din jafuri.
Oricum, ordinul a venit prea târziu. Fiind bombardat de două ori, podul de lemn a cedat. Ca urmare, mii de Akîngii
s-au înecat în Dunăre (24 Octombrie 1595). Câteva mii de Akîngii care nu au putut traversa podul au fost trecuţi
prin sabia inamicului (Öztuna, 1972).
 Discutând “Incidentul de la Giurgiu” (Yergöğü Bridge) sub titlul “Distrugerea Corpului de Akîngii”,
Hammer afirma că cele mai distinse părţi ale corpului de Akîngii au fost măcelărite şi că Akîngii nu s-au putut
recupera din nou după acest incident (Hammer, 1990/ IV). Istoricii specializaţi în acea perioadă afirmă că singura
persoană responsabilă pentru tragedia “Incidentul de la Giurgiu” a fost Sinan Paşa. Chiar dacă armata a
demonstrat împotriva Paşei Sinan, nimic nu s-a schimbat.
Sinan Paşa a părăsit Ruse pe 8 Noiembrie 1595.
Pe drumul de la Ruse spre Istambul, el a fost înlăturat din funcţia de Mare Vizir (Naima, 1967/ I).
Mehmed Pasa, Lala Districtului Manisa a fost numit noul Mare Vizir. Oricum, Lala Mehmed Pasa a murit după 9 zile
ca Mare Vizir.
Mehmed III a numit din nou pe Sinan Paşa, pe care-l exilase la Malkara, considerând că Marele Vizir
Deputat Ibrahim Pasa, care sperase că-l va numi Mare Vizir, “l-a ucis pe Ferhad Pasa fără nici un motiv” (Solak-
zâde, 1989/ II).
Istoricul İbrahim Peçevi (Peçevi, 1982/ II), care a fost în serviciul Marelui Vizir Ferhad Pasa şi Lala
Mehmed Pasa pentru mulţi ani şi a fost martorul progresului Imperiului Otoman pe frontul din Austria, fiind înrolat în
armată în 1593, afirma că Sinan Paşa a fost numit Mare Vizir pentru a cincea oară pentru că era bogat şi avea mulţi
protectori (Peçevi, 1982/ II) și se refera la “Incidentul de la Giurgiu” ca fiind “un dezastru fără precedent” (Peçevi,
1982/ II).
În concluzie, după “Incidentul de la Giurgiu”, Akîngii nu s-au putut recupera din nou, astfel ei dispărând
în decursul timpului.
Vasile Lupașc
Textul istoricului turc și bibliografia ne-au fost oferite de domnul Alex Brebeanu
Bibliografie:
Archive Documents – Prime Minister Ottoman Archive (Başbakanlık Osmanlı Arşivi: BOA)
Tahrir Defteri (TD): 232 (1544), TD 722 (1613).
Mühimme Defteri (MD), nr: 3, Document nr: 55, 147, 520, 839, 897, 1054, 1333, 1651.
MD. 5/ 53, 56, 239, 577, 716, 903, 1088, 1277, 1305, 1549, 1550, 1583, 1688, 1765, 1866.
IBAC 2012 vol.2
500
MD. 12/ 39, 62, 222, 276, 307, 765, 1070, 1165, 1187.
MD. 7/ 168, 1066.
MD. 85/ 83.
Kânûnâme, Beyazıt Devlet Ktp., Veliyüddin Efendi, nr. 1970, vr. 58b, 63a, 64a.
Kavânîn-i Osmâniyân, İÜ., Ktp., TY, nr. 2753, vr. 49b-50a.
1- Records Archive Foundation (VGMA)
Evrenos bin İsa Vakfiyesi, Edirne, H. 29 Z 818 (29 Şubat 1416), VGMA, Arapça Vakfiyelerin Tescil
Defteri, nr. 2113, pp. 1, sr. 1
Turhan Bey bin Paşa Yiğit Vakfiyesi, H. 850 (M. 1446), VGMA, Haremeyn Vakfiye Defteri -10, nr. 743,
pp. 146, sr. 34
Turhan Bey Vakfiyesi, H. 1138 (M. 1725), VGMA, Haremeyn Vakfiye Defteri- 12, nr. 745, pp. 11, sr. 6.
2- Books and Articles
Akgündüz, Ahmet, 1990. Osmanlı Kanunnâmeleri ve Hukukî Tahlilleri, V. I, Fey Vakfı Yayınları,
İstanbul.
Ahmet Refik, 1933. Türk Akıncıları, İstanbul.
Akdağ, Mustafa, 1979. Türkiye’nin İktisadî ve İçtimaî Tarihi (1243-1453), V. I, Tekin Yayınevi, Ankara.
Arslan, Hurşit Çetin, 1990. Erken Osmanlı Döneminde Akıncı Beyleri ve Bânilikleri, Hacettepe Üni.
Sosyal Bilimler Enstitüsü Arkeoloji- Sanat Tarihi
Anabilim Dalı, Yüksek Lisans Tezi, Ankara.
Âşıkpaşazâde, Aşıkpaşaoğlu Tarihi (Haz. Atsız), MEB Basımevi, İstanbul 1970.
Bbabinger, Franz, “Mikhal-oghlu”, EI., VII, (1993), pp. 34-35; “Turakhan Bey”, Eİ., X, (2000),
pp.671-672.
Başar, Fehamettin, 1992. “Osmanlı Devleti’nin Kuruluş Dönemi’nde Hizmeti Görülen Akıncı Aileleri:
Mihaloğulları” Türk Dünyası Tarih Dergisi, nu: 63 (1992), pp. 20-26; “Evrenosoğulları”, aynı dergi, nu:
64 (1992), pp. 47-50;
 “Turhanoğulları”, aynı dergi, nu: 65 (1992), pp. 47-50; “Malkoçoğulları”, aynı dergi, nu: 66 (1992),
pp. 47-50.
IBAC 2012 vol.2
501
Başbakanlık Osmanlı Arşiv Rehberi, Ankara 2010.
Demetriades, Vasilis, 1981. “Problems of Land-Owning and Population în the Area of Gazi Evrenos
Bey’s Waqf”, Balkan Studies, XXII/1, Thessalonica, pp. 43- 50.
Kıprovska, Mariya, 2004. The Military Organzation of the Akıncıs în Ottoman Rumelia, The Department
of History Bilkent University, Ankara.
Koday, Arif, 2001. Osmanlı Ordu Teşkilâtında Akıncı Ocağı, Fırat Üni. Sosyal Bilimler Enstitüsü Yüksek
Lisans Tezi, Elazığ.
Lowry, Heath W.- Erünsal, İsmail E. 2010. Yenice-i Vardar’lı Evrenos Hanedanı:
Notlar ve Belgeler, Bahçeşehir Üniversitesi Yayını, İstanbul, 184 pp.
Malkoç, Nami, 1936. “Akınlar, Akıncılar ve Büyük Akınlar”, Süvari Mecmuası, İstanbul.
Mehmet Zeki, 1333. “Akınlar ve Akıncılar”,Tarih-i Osmanî Encümeni Mecmuası”,(İstanbul 1333), nu:47.
Mustafa Âlî, Künhü’l-Ahbâr, Süleymaniye Ktp. Esad Efendi Kol. Nr: 2162.
Mustafa Naima Efendi, 1967. Naima Tarihi, I, (Çeviren: Z. Danışman), İstanbul.
Özcan, Abdülkadir, 1989. “Akıncı”, DİA, II.
_______________, 1999. “Osmanlı Askerî Teşkilâtı”, Osmanlı Devleti Tarihi, I, (Editör: E. İhsanoğlu),
Zaman, İstanbul.
Öztuna, Yılmaz, “Türk Akıncıları ve Akıncı Ocağının Sönmesi” Hayat Tarih Mecmuası, (Haziran 1972).
nu. 5, pp. 13-16.
Peçevi İbrahim Efendi, 1982. Peçevi Tarihi, II, (Hazırlayan: Prof. Dr. Bekir Sıtkı Baykal) Kültür ve
Turizm Bakanlığı, Ankara.
Sabev, Orlin, “The Legend of Köse Mihal”, Turcica, 34 (2002), pp. 241-252.
Solakzâde Mehmed Hemdemî Çelebi, 1989. Solak-zâde Tarihi, II, (Hazırlayan: Dr.Vahid Küçük), Kültür
Bakanlığı, Ankara.
Şemseddin Sâmî 1317. Kamus-ı Türkî, İkdam Matbaası, Dersaâdet.
Tacan, Necati, Akıncılar ve Mehmed II, Bayezid II Zamanlarında Akınlar, İstanbul 1936.
Uzunçarşılı, İsmail Hakkı, 1993. “Akıncı”, İA, I.
____________________, 1994. Osmanlı Tarihi, I, TTK, Ankara.

Intră pe pagina principală a site-ului pentru a vedea cele mai noi articole! Clik aici: Acasa