COPILA REGELUI DIN CETATEA DE FLĂCĂRI

Se povesteşte că trăia odată într-un sat un om sărman care avea atâţia copii câte
găuri are sita. Şi pentru că avea atâţia copii aproape toţi locuitorii satului îi erau cumetrii,
adică îi botezaseră unul din copii.
Într-o zi mai veni pe lume un băieţel şi îi trebuia degrabă un naş. Sărmanul tată
ieşi în uliţă să roage pe cineva să-i năşească feciorul. Pe uliţă se ivi deodată un bătrân ce
purta o mantie lungă. El mâna de la spate o vacă urmată de viţeluşul ei. Omul sărman îi
ieşi în cale şi-l rugă să-i fie cumătru, iar el primi bucuros. La despărţire, bătrânul dărui
feciorului vaca împreună cu viţeluşul ei. Viţeluşul se născuse chiar în aceaşi zi în care se
născuse şi băiatul sărmanului şi avea pe frunte o stea aurită.
Vremea trecu, viţelul se făcu un taur năzdrăvan, iar băiatul un flăcău voinic. Într-o
zi taurul începu să vorbească şi-l îl rugă pe flăcău să-l ducă la păşune. Flăcăul bănuise
deja că tăuraşul lui era năzdrăvan şi-l ascultă.
Ajunşi la păşune taurul îi spuse flăcăului să se întindă în iarbă şi să se odihnească,
iar el o luă la goană călcând întâi pământul, apoi văzduhul. Gonind precum vântul, el
ajunse pe păşunea cea largă a înalturilor unde păscu florile de aur ale stelelor. Păscu el
până ce Soarele apuse şi abia atunci porni înapoi, îl trezi pe flăcăul culcat în iarbă şi se
întoarseră amândoi acasă.
În acelaşi fel se petrecură lucrurile mai multe zile la rând până ce într-o zi,
tocmai când flăcăul împlinea 20 de ani, taurul l-a rugat pe flăcău să urce între coarnele lui
pentru a-l duce la regele ţării să-i ceară sabia lui de şapte coţi, sabie cu care va reuşi s-o
salveze pe fata acestuia.
Ajunşi la rege cerură sabia şi o primiră îndată deşi regele se îndoia că cineva îi va
salva vreodată fata ce i-a fost răpită de un balaur cu 12 capete.
Mulţi voinici încercară înintea flăcăului să elibereze prinţesa dar nu reuşiseră.
Balaurul locuia foarte, foarte departe. Să ajungi la sălaşul lui trebuia să treci de un munte
înalt până la cer şi apoi peste o mare furtunoasă, neînchipuit de adâncă. Balaurul locuia
într-o cetate de flăcări şi era de o cruzime cum nu se mai văzuse şi nu se mai auzise.
Dar flăcăul, împreună cu taurul său nu erau înspământaţi de grelele încercări şi
nici de cruzimea balaurului. Ei au luat sabia regelui şi au pornit de îndată la drum. Taurul
gonea atât de repede că într-o clipă ajunseră la muntele înalt până la cer. Văzând muntele
flăcăul se minună şi zise taurului:
- N-am ştiut că muntele este atât de înalt, cred că suntem nevoiţi să ne întoarcem
acasă pentru că niciodată nu vom reuşi să ajungem de partea cealaltă. Dar taurul îşi luă
avânt, se repezi cu putere şi făcu un tunel cu coarnele sale.
Porniră mai departe şi în curând ajunseră la ţărmul mării. Din nou flăcăul se
minună şi zise taurului:
- N-am ştiut că marea este atât de adâncă şi atât de furtunoasă, cred că suntem
nevoiţi să ne întoarcem acasă pentru că niciodată nu vom reuşi să ajungem de partea
cealaltă. Dar taurul îşi aplecă fruntea şi începu să soarbă apa din mare. Şi atâta bău până
ce înghiţi toată apa din mare. Apoi alergară pe fundul mării ca pe o câmpie întinsă.
După o vreme ajunseră în apropierea cetăţii de flăcări şi pe măsură ce se apropiau
dogoarea creştea şi nu se mai putea respira. Speriat flăcăul zise taurului:
- Opreşte-te, mai bine ne întoarcem acasă înainte să fim arşi de vii!

1
Dar taurul nu se opri ci începu să împrăştie asupra flăcărilor apa pe care o sorbise din
mare. Pe măsură ce apa stingea flăcările, se ridica un fum negru şi gros care cuprindea tot
cerul. Plin de mânie ieşi balaurul. Taurul îi spuse flăcăul să coboare degrabă şi dintr-o
singură lovitură să taie toate cele 12 capete ale balaurului.
Flăcăul prinse curaj, îşi adună toate puterile, ridică sabia voiniceşte cu amândouă
mâinile, ieşi înaintea balaurului şi îi dădu o lovitură atât de cumplită încât toate capetele
zburară în acelaşi timp. Balaurul căzu dar se ridică din nou şi începu să se zbată şi să se
rostogolească atât de sălbatic încât pământul se cutremura. Taurul îi prinse trunchiul între
coarnele sale şi îl azvâri până sus între nori şi de acolo se prăbuşi făcându-se fărâmiţe. Un
vânt începu să sufle şi fărâmiţele pieiră laolaltă cu praful. Taurul îi spuse flăcăului să intre
degrabă în cetate să ia fata şi s-o ducă înapoi la părinţii săi. Cum termină de spus aceste
vorbe, taurul se întoarse şi porni în goană şi dus a fost, niciodată nu s-a mai întors.
Flăcăul intră în cetate şi o găsi repede pe prinţesă. Fericită că a scăpat de balaur,
prinţesa îl îmbrăţişă pe flăcău iar acestuia îi căzu repede dragă. Găsiră în cetare doi cai, îi
încălecară şi porniră spre palatul regelui. Vă închipuiţi desigur ce nuntă a urmat, ce joc şi
veselie… o asemenea nuntă, se povesteşte că nu s-a mai văzut niciodată pe lume.