Vântul lui Cireşar

Vânt de roadă, căruia unii îi spun Borilă, Vântul de iunie, ori

Cireşar, cum numesc această lună străbunii noştri, este un tânăr frumos şi
mândru, bate de la Miază-Zi şi aduce ploaie binefăcătoare pentru toată
suflarea. Poartă la gât un smarald nemaivăzut de mare şi frumos.
Din bătrâni se povesteşte, că un împărat avea trei feciori şi o fată,
care nu se ştie de ce, nu era peţită de prinţi ori flăcăi. Îi cam trecuse vremea
măritişului, se vede treaba.
Odată, cum stăteau toţi la cină, iaca, se aude o bătaie puternică în
uşă. Merg slugile, să vadă ce-i, dar la uşă: nimeni! Iar cioc-cioc! în uşă.
Merg rând pe rând cei trei prinţi la uşă, tot nimeni! Ciocănitul se repetă şi
merge de astă dată, prinţesa la uşă. Iese afară. Cei dinăuntru aşteaptă,
aşteaptă, dar fata nu se mai întorcea. Au mers la uşă, au strigat, au chemat-o
după nume. Dar în zadar, prinţesa, ia-o, de unde nu-i! Tare s-au mâhnit
părinţii.
După o vreme fraţii, de dor, după singura lor soră şi de mila
părinţilor, au hotărât să plece în căutarea ei. Primul a plecat la drum fratele
cel mare. A mers mult, mult, zi de vară, pînă-n seară şi într-o pădure a găsit
un castel minunat, învăluit în ceaţă, căci nu era ţipenie de om. A bătut la
poartă şi i-a deschis chiar sora lui. L-a poftit înăuntru, au povestit despre
toate cele, despre părinţi, fraţi, viaţa fiecăruia.
–Dar... nu m-ai spus, cum trăieşti tu aici, dragă soră?
–Nu trăiesc rău, dar nu ştiu, cu cine trăiesc. Nu-l pot vedea, îl simt,
vesel, trist, tulburat, ostenit... vorbim...vine noaptea, mănâncă, doarme
oleacă, se duce...şi tot aşa.
Pe la miezul nopţii hop! şi Vântul. Nevăzut, suflă tare şi vorbeşte cu
bunătate:
–Bine ai venit cumnate! O iubesc mult pe sora ta! N-o duce chiar
rău...să ştii!
–Aşa-i, arată sănătoasă şi frumoasă. Doar ochii sunt niţeluş trişti!
–Ce să-i faci, dorul de oameni, de familie!
–Aşa-i!
–Ştii ce, cumnate, te-aştept de mult! Am mare trebuinţă, să faci ceva
pentru mine, ceva ce doar un Prinţ, ca tine, poate face.
–Cu drag, oi face, orice îmi vei cere, o soră am!
–Mergi în grajd, dă calului meu un făraş de jăratec, încalecă-l şi treci
podul de aramă. Nărăvaşul nu va voi să treacă podul de aramă, dar tu dă-i
pinteni!
 Prinţul a mers în grajd unde era o mârţoagă jugărită. I-a dat jăratec şi
când i-a pus căpăstrul s-a prefăcut într-un mândru bidiviu.
În adevăr, bidiviul n-a vrut să treacă podul şi a nechezat aşa de tare
încât flăcăul s-a speriat şi a căzut jos, ca mort, tezindu-se chiar în curtea
palatului părintesc. A povestit tot de-a fir a păr părinţilor şi mai apoi fraţilor.
Fratele mijlociu, curios a pornit şi el după sora lui. A ajuns la palatul
Vântului, care i-a cerut să îngrijească de cal şi să treacă podul de argint.
Flăcăul a trecut podul de aramă şi apoi a ajuns la un pod de argint.
Armăsarul s-a oprit pe picioarele din faţă şi a nechezat de două ori aşa de
tare, încât flăcăul a căzut. S-a trezit deodată în curtea palatului şi a povestit
părinţilor tărăşenia întreagă.
A pornit la drum mezinul, care fiind tăcut, părea mai prostuţ. Şi-a
văzut sora, s-au îmbrăţişat, au plâns. Noaptea a venit soţul, zgâlţâind ferestre
şi uşi. Au stat de vorbă, au cinat şi la sfârşit, Vântul l-a rugat să-i hrănească
calul cu trei făraşe cu jar şi să treacă cele trei poduri, cel de aramă, cel de
argint, cel de aur. Mezinul a făcut, cum i-a spus, s-a ţinut bine de dârlogi şi
a trecut pe rând, podul de aramă, podul de argint şi cel de aur.
Dincolo de pod era Cea lume, plină de lumină şi voci. El a început să
asculte, ce se vorbeşte acolo. Pomii auriţi şi doldora de roade, vorbeau cu
păsările, florile cu Îngerii. Mai la o parte doi moşnegi se sfădeau cu unul mai
tânăr. Unul din moşnegi spunea că lumea, pe care a făcut-o, ascultă de el, în
timp ce tinerelul striga în gura mare, că lumea este a lui, şi deci lui să i se
supună oamenii. La plecare flăcăul a luat cu sine o pană de pasăre, de pe jos
şi i-a dus-o, în dar, Vântului. De cum a atins pana, Vântul s-a făcut om şi i-a
desluşit, ce era pe Cea lume. Cei doi moşnegi erau Dumnezeu şi Sf. Petru,
iar cel tânăr era Lucifer, pomii auriţi erau faptele bune ale oamenilor,
păsările suflete omeneşti, florile gândurile drepte.
Vântul a trăit ca om, spre bucuria blândei sale soţii, până când
aceasta a murit de bătrâneţe. Atunci, de mare mâhnire, el şi-a pierdut pentru
totdeauna, darul de a lua chip de om. Bate cald, blând şi mângâietor în
amintirea multiubitei sale soaţe, care avea suflet curat, inimă caldă, glas
blând, mângâietor.

Vântul lui Cuptor

Băltăreţul este Vântul de iulie, aleargă de colo-colo şi pentru că

duce dorul Raiului şi a iubirii de acolo, zboară tot pe lângă Soare, umplându-
se de dogoarea acestuia. Poartă o diademă cu sardonix şi suflă cald iar când
uită de sine, cam pârjoleşte. Dacă îşi aduce aminte, că este luna lui Cuptor el
adună răcoarea bălţilor şi lacurilor şi o revarsă peste Fire, de unde şi numele
de Băltăreţul. Cine are urechi de auzit şi ştie, să-i asculte glasul, poate, să-i
audă povestea...
A fost odată un om sărac, ce avea trei fiice. Cum mergea odată
săracul prin pădure, după lemne, aude Vântul şuierând şi un glas de taină,
care îl întreabă:
–Moşule, ţi-ai da fata cea mare, după mine?
S-a cam speriat omul, a privit în toate părţile şi n-a văzut ţipenie.
Ajuns acasă, după ce fetele s-au culcat, a povestit soaţei lui, de-a fir a păr,
toată tărăşenia. Acesta ca femeile, a zis:
–Şi tu, de ce n-ai zis, că o dai?
–Ei, asta-i, femeie! A strigat omul şi apoi a zis pentru sine: Poale
lungi şi minte scurtă!
După o vreme, întorcându-se de la târg, prin pădure, omul cel sărac,
iar aude glasul şi răspunde, după sfatul soaţei sale:
–Vino, şi ia-o, dacă ai gânduri cinstite!
În seara următoare, cum stătea omul cu femeia şi ficele sale la masă,
numai ce se aude un vâjâit puternic, se deschide uşa, de perete şi se stinge
lumânarea. Când nevasta reaprinde lumânarea, văd cu toţii, că fata cea mare,
nu mai este. I-a cam luat cu frig în spate, dar au tăcut toţi, miraţi şi temători,
iar omul s-a uitat cu înţeles la nevastă. Apoi fiicele şi mama s-au pus pe
plâns, ca femeile. Au plâns-o, ca pe un mort, zile întregi. De la o vreme însă
au început să dea uitării durerea şi să se ia cu viaţa. Dar tot îi încerca dorul
de dânsa.
Într-o bună zi, fata mijlocie a făcut un cuptor de plăcinte, le-a pus
într-un coş şi a pornit în căutarea sorei sale. A mers mult şi când a obosit, s-a
aşezat sub un stejar, să se odihnească oleacă şi a aţipit. În somn a simţit, cum
un Vânt mare o ia pe sus, o poartă şi o duce într-o grădină minunată. Acolo
şi-a găsit sora. S-au bucurat, s-au îmbrăţişat, au povestit şi ca să le treacă
dorul de casă, s-au pus pe mâncat plăcinte. Era de acum soaţa Vântului de
iulie, cel ce bate prin bălţi, de unde adună răcoare şi udătură şi o duce peste
câmpuri şi păduri. Acolo, la Curţile Cerului, era Visteria Vânturilor, unde
trăiau cei doisprezece Fraţi Vânt, împreună cu Muma Vânturilor, Domnica.
Sora cea mare, i-a arătat celei mijlocii, tot ce era în Rai. Dintre toate câte
erau acolo, fetei i-a plăcut puzderia de mere de aur, care erau tocmai merele
date în dar, pe pământ. Aurul acela, i-a luat ochii şi minţile şi ea n-a mai
ascultat, ceea ce îi spunea soră-sa:
–Ca să ajungi în Rai şi să poţi sta şi vedea ce-i aici, e musai ca pe
pământ, să-ţi respecţi părinţii, să nu minţi, să nu râvneşti bunul vecinului, să-
ţi iubeşti aproapele... să crezi în Dumnezeu. Rogu-te, nu povesti acasă, ce ai
văzut aici, că-i taină mare, ce nu poate fi spusă oricum, oricui, pentru că
sminteşte.
Mijlocia s-a întors acasă şi uitând sfatul cel bun, a început a povesti
mândră tuturor, ce a văzut acolo, iar când oamenii se îndoiau, de cele ce
spunea, le arăta mărul de aur, furat din Rai...Seara când s-au pus la masă,
lumânarea s-a stins şi fata a fost răpită de o suflare grozavă, care i-a
înmărmurit pe toţi cei de faţă. Iar au plâns.
A treia fată, mezina, după o vreme, a plecat la rându-i, în căutarea
surorilor. Ca şi sora ei a fost răpită în Rai, de un Vânt grozav. Acolo, la
Curţile Cerului şi-a întâlnit surorile. Cea mare i-a povestit despre viaţa ei cu
Vântul de iulie, numit de oameni Băltăreţul. Sora mijlocie, a luat-o de mână
şi i-a arătat toate, merele de aur, sufletele, Îngerii, fraţii Vântului lui Cuptor.
Şi o învăţa cu dragoste şi puţin ruşinată:
–Să nu spui vorbe rele, să faci fapte bune, să asculţi de legea lui
Dumnezeu, dar mai ales să nu furi...
Atunci fata cea mare i-a spus:
–Să faci praznic mare, daruri, rugăciuni şi fapte bune. Apoi poţi
povesti, ca tot omul să ştie, care sunt cheile Raiului.

Vântul lui Gustar

Poreclit de fraţi Ruginiul, Vântul de august, lună numită Gustar de

bunicii noştri, este vânt de vară, vânt de strâns, cum îi spun gospodarii,
aşezat, care ia cu mâna rugina cerealelor şi o duce pe cea lume, lăsând
oamenii să se bucure de rodul muncii lor de peste vară. Centura lui este
bătută cu crisolit şi străluceşte neîncetat chiar şi când vântul nu-şi face
văzută făptura.
Odată demult, când o fi fost, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un om
făcea căpiţe şi Vântul s-a pornit şi le-a risipit. Văzându-şi, munca
zădărnicită, omul s-a mâniat, a luat cuţitul şi l-a aruncat în Vânt. Suflarea
aceluia s-a domolit cu totul, iar omul a clădit iar căpiţele de fân.
După o săptămână, a mers la pădure, după lemne. A muncit toată
ziua şi seara a făcut un foc, şi a cinat. Deodată a văzut o Creatură ciudată cu
barbă, păr vâlvoi, ochi sfredelitori, aripi memaivăzut de mari, care sufla
greu: fvvîî, vvîî...şi ofta: off! oofff! off! Omul nostru i-a spus cu inima
deschisă:
–Poftim la masă, oricine sau orice vei fi!
–Ai noroc, că m-ai poftit la masă!
 S-a apropiat Arătarea şi omul a putut vedea că avea faţa şi mâinile
grozav de zgâriate, numai răni, părul încâlcit, barba zburlită, privirea ascuţită
şi o centură din pietre preţioase nemaivăzute.
–Vai, săracul de tine! Ai faţa şi mâinile zgâriate şi pline de răni?!
–Când mă fură alergătura, nu mă uit pe unde trec, mă zgârii în vârful
ulucilor, în paratrăsnete, rozele vânturilor, parii de la gard şi stoguri,
trunchiuri uscate, stânci ascuţite...
Avea şi un cuţit înfipt în picior şi din această pricină se mişca greu.
Privind cu atenţie, gospodarul recunoscu prăselele cuţitului său.
–Da, vezi bine, ai aruncat cuţitul în vânt şi m-ai rănit. Acum trebuie
să-l scoţi, căci eu am mâini de văzduh şi nu pot!
Omul a scos cuţitul din rană, l-a oploşit cu foi de pătlagină ori
rostopască şi a spus:
–Mă căiesc, pentru fapta mea!
–Şi eu, pentru a mea!
–Am să-ţi slujesc, ca să răscumpăr greşeala mea!
–Aşa vei face, mă vei sluji un an! A hotărât vântul.
–Şi ce va trebui să fac?
–Când obosesc, mă culc pe haturi, dar fiindcă sunt cam somnoros,
uit, să mă trezesc şi atunci, fraţii mei, ca să mă trezească, încep să sufle.
Dacă suflă cei mici, de primăvară sau vară, nu-i nimic, o adiere nu supără pe
nimeni, dar dacă vin cei bătrâni, de iarnă, puternici şi supăraţi, e belea mare.
Aşa că tu, omule, să mă zgâlţâi şi să mă trezeşti la datorie.
Aşa au făcut şi omul respectându-şi cuvântul dat, l-a vegheat pe
Vânt să nu doarmă peste măsură. Când s-a sfârşit anul de slujbă, Vântul a
promis, să ajute pe oameni şi să ia rugina cerealelor s-o ducă pe pustii, ca
pâinea să fie dulce, şi să nu bată, în timp ce aceştia strâng roadele.
Şi aşa face de atunci, ajutând omul gospodar să se bucure de roadele
muncii sale.

Ileana Vasilescu