MAŞENCA ŞI URSUL

La marginea unei păduri îşi aveau locuinţa un bunic şi o bunică. Ei aveau o

nepoţică care se numea Maşenca.
Într-o zi însorită de vară, Maşenca le-a spus bunicilor că vrea să meargă în pădure
să culeagă ciuperci şi fragi.
Bunicii au sfătuit-o să nu se îndepărteze de drum şi să se întoarcă acasă înainte de
căderea nopţii.
Maşenca a plecat în pădure şi a adunat fragi şi ciuperci, dar ea găsea mereu câte
una mai daparte, şi mai departe, şi intra tot mai adânc în pădure. Şi dintr-o dată s-a rătăcit.
A tot umblat prin pădure şi într-un târziu a ajuns într-un luminiş unde a zărit o colibă
construită din bârne groase de lemn. S-a apropiat de colibă, a strigat şi a bătut la uşă dar
nu i-a răspuns nimeni.
Atunci, Maşenca a intrat şi a aşteptat. Coliba era locuinţa unui urs mare din
pădure. Seara, când ursul s-a întors acasă şi a găsit-o pe fată a început să mormăie:
- Pentru că ai intrat în casa mea fără să-mi ceri voie o să te ţin la mine să-mi faci
în fiecare zi de mâncare!
Şi Maşenca a trebuit să rămână la urs să-i facă mâncare şi plăcinte. În fiecare
dimineaţă când ursul pleca de acasă o ameninţa pe fată că o va mânca dacă iese din casă
şi încearcă să plece.
Fetei îi era dor de bunicul şi bunica ei şi în fiecare zi se gândea cum să facă să se
întoarcă la ei. Înt-o zi i-a venit o idee. A luat lapte şi făină şi a copt o plăcintă mare. Seara,
când s-a întors ursul, Maşenca l-a rugat să ducă plăcinta bunicilor ei ca semn că trăieşte,
şi e bine, şi să nu îşi facă griji pentru ea.
Ursul a fost de acord cu propunera fetei şi atunci Maşenca a adus un coş în care să
pună plăcinta. Între timp, ea i-a mai spus ursului că se va urca în stejarul din faţa casei de
unde o să-l urmărească ca nu cumva să deschidă coşul şi să mănânce el plăcinta. Apoi l-a
trimis pe urs afară să vadă cum e vremea şi ursul a ieşit. Maşenca şi-a pus repede plăcinta
pe cap, s-a suit în coş şi a închis capacul. Când s-a întors ursul, Maşenca nu mai era şi
ursul a crezut că s-a urcat deja în stejar. A luat coşul în spinare şi a pornit la drum.
A mers mult şi după o vreme ursul a obosit. A pus coşul jos şi s-a aşezat şi el să se
mai odihnească. Plăcinta din coş mirosea frumos şi ursului i se făcu poftă s-o guste. Dar
cum încercă să deschidă coşul auzi glasul fetei:
- Te văd, te văd, nu te atinge de plăcintă, du-o bunicului şi bunicii!
Ursul se miră ce ochi buni are Maşenca de vede din stejar atât de departe. A luat
coşul mormăind şi până în sat nu s-a mai oprit. Ajuns în faţa casei bunicilor a lăsat coşul
jos şi a bătut la uşă. Dar afară se porni să sufle un vânt rece de toamnă târzie. Ursul
începu să caşte şi se simţi cuprins de o poftă de somn irezistibilă. Porni la drum fără să
mai aştepte. Abia a avut trimp să ajungă la coliba lui din pădure unde a căzut într-un
somn adânc care a durat toată iarna.
Când bunicii au ieşi şi au deschis coşul au găsit-o pe Maşenca şi tare s-au mai
bucurat.