Ionuţ, Sâmbure de măr

A fost odată un băieţel pe care îl chema Ionuţ. Lui îi plăceau foarte mult merele pe care le mânca tot timpul,
dar şi mai mult se bucura de seminţele care dormeau în cele cinci cămăruţe în formă de stea dinăuntrul mărului.
Într-o zi mama îi spuse:
- Dragul meu, din fiecare sâmbure ar putea creşte un pom cu mere, dacă am pune sâmburele în pământ bun,
astfel încât soarele să-l încălzească, ploaia să-l ude, iar Dumnezeu să-l binecuvinteze.
Auzind acestea, Ionuţ începu să adune sâmburii de mere şi de atunci toată lumea îl numi Ionuţ Sâmbure de
măr. Când a adunat o grămăjoară de seminţe, el îi spuse mamei:
- Mamă, te rog coase-mi un săculeţ în care să-mi pot ţine sâmburii.
Mama luă o bucăţică de pânză, îi cusu un săculeţ, iar băiatul îşi puse acolo toţi sâmburii. În curând săculeţul
se umplu şi Ionuţ se duse la mama lui şi o rugă:
- Te rog, coase-mi un săculeţ mai mare, în care să-mi pot ţine sâmburii.
Mama luă o bucată mai mare de material, cusu un săculeţ mai mare şi îl dădu lui Ionuţ. Când acesta se
umplu, Ionuţ, care crescuse mai mare, merse din nou la mama lui şi o rugă:
- Te rog, fă-mi un săculeţ şi mai mare!
Mama îi dărui un săculeţ şi mai mare şi după o vreme şi acesta se umplu cu sâmburi de măr. Atunci o rugă
din nou pe mamă:
- Fă-mi, te rog, un sac mare de tot.
Mama luă o bucată foarte mare de pânză şi făcu un sac mare din aceasta. Când şi sacul acesta a fost plin,
Ionuţ crescuse şi se făcuse băiat mare. Şi atunci îi spuse mamei:
- Acum eu voi pleca prin ţară şi voi planta sâmburi de măr, pentru ca toţi copiii să se poată bucura de mere
bune.
Ionuţ se pregăti de drum. Încălţări nu avea, dar el nu se temea să umble desculţ, era obişnuit, iar tălpile îi
erau deja tari. Pe cap îşi puse o pălărie care să îl ferească de soare, frig şi ploaie. Îşi aruncă sacul cu seminţe pe
spate şi se pregăti s-o pornească la drum. Mai luă cu sine şi Cartea Sfântă pentru ca să ştie cum să ceară
binecuvântare de la Dumnezeu. Îşi luă ramas bun de la mama şi porni la drum cântând aşa:
„Dragul, bunul Dumnezeu
Eu mă rog mereu la El,
El îmi dă de toate-n dar,
Soare-n câmp, ploaie-n ciubăr
Pentru sâmburii de măr.”
Peste tot unde mergea, Ionuţ se oprea şi punea câte un sâmbure de măr. Uneori înnopta pe la săteni sau
rămânea la ei o vreme şi îi ajuta la lucru. Iar la plecare presăra sâmburi de măr în jurul casei.
„Ce livadă frumoasă va creşte într-o zi!” zise băiatul. Şi merse el, merse mai departe după soare, până când
într-o zi nu mai putu să meargă mai departe – ajunsese la malul mării.
Sacul se golise de seminţe aşa că Ionuţ rămase până primăvara următoare să slujească la nişte oameni buni.
Cum veni primăvara, Ionuţ se porni înapoi către casă. Seminţele de măr încolţiseră şi din pământ îşi
scoseseră căpşoarele primii lăstari, nu mai mari decât degetul mic de la mână. Mai departe, ceilalţi lăstari erau
cât degetul inelar, alţii cât degetul mijlociu sau cât degetul arătător, iar alţi lăstari erau dolofani ca degetul mare
de la mână.
Ionuţ Sâmbure de măr mergea tot mai departe pe drumul de întoarcere către casă şi întâlnea pomi tot mai
înăltuţi, întâi cât palma, apoi înalţi cât de la vârful degetelor până la încheietura mâinii, apoi înalţi de un cot. Şi
pe măsură ce se apropia de casă, întâlnea meri tot mai înalţi şi mai înalţi.
Într-un târziu ajunse acasă unde văzu că merii erau înalţi cât el. Mama îl auzi cum se apropia cântând:
„Dragul, bunul Dumnezeu
Eu mă rog mereu la El,
El îmi dă de toate-n dar,
Soare-n câmp, ploaie-n ciubăr
Pentru sâmburii de măr.”
Şi atunci mama ieşi înainte şi îi întinse un măr care crescuse şi se copsese într-unul din pomii puşi de Ionuţ,
Sâmbure de măr.
1