Prințul crab

A fost odată un pescar care nu izbutea niciodată să agonisească destul cât să

cumpere merinde pentru familia lui cea mare. Într-o bună zi însă, în timp ce
scotea năvodul din apă, simți o greutate mare și trase, și trase și era un crab așa
de mare că nu-l puteai cuprinde cu privirea. – Oh, ce noroc am avut de data asta!
O să pot cumpăra de mâncare copilașilor mei!
Se întoarse acasă cu crabul în spinare și îi zise nevestii să pună apa pentru
mămăligă la fiert că se va întoarce de îndată cu mălaiul. Și se duse cu crabul la
palatul Regelui.
– Prealuminate Împărate – zise Regelui – am venit să vă rog să vă milostiviți de
mine și să îmi cumpărați crabul acesta. Nevasta mea a pus oala pe foc, iar eu nu
am bani să cumpăr mălaiul.
Îi răspunse Regele:
– Ce aș putea face eu cu crabul acesta? Nu poți să îl vinzi altcuiva?
În acel moment tocmai intra fiica Regelui:
– Ce crab frumos, ce crab frumos! Tată, cumpără-mi-l te rog, te rog! Îl vom pune
în lacul din grădină împreună cu chefalii și doradele.
Fiicei Regelui îi plăceau atât de mult peștii încât stătea cu orele pe marginea
lacului să privească cum înotau chefalii și doradele. Și cum tatăl ei ar fi făcut orice
să o bucure, pescarul duse crabul în lac și primi în schimb o traistă cu bani cât să-
și hrănească familia o lună întreagă.
Prințesa nu s-ar mai fi oprit din admirat crabul și nu se mai dădea dusă de lângă
iazul cu pești. Învățase totul despre el, toate obiceiurile lui, și văzuse ca de la
miezul zilei până la ora trei dispărea nu se știe unde. Într-o zi, pe când stătea să îl
privească, Prințesa auzi clopoțelul sunând. Se duse să vadă cine era: un biet
hoinar care cerea pomană.
Îi aruncă o punguță cu monede de aur, dar vagabondul nu fu destul de agil să o
prindă din zbor și aceasta căzu într-un canalul de lângă castel. Băiatul coborî în
canal să o caute, se aruncă în apă și începu să înoate. Acesta ajungea până la lacul
din grădina Regelui printr-un alt canal subteran care apoi ducea cine știe unde.
Tot înaintând pe sub apă, vagabondul se trezi într-un bazin frumos în mijlocul
unei încăperi împodobite cu draperii și cu o masă pusă. Băiatul ieși din apă și se
ascunse după perdele. Fix la miezul zilei ieși din bazin o Zână așezată pe spinarea
unui crab. Zâna și crabul se urcară în sală, apoi Zâna îl atinse cu o baghetă și de
sub crusta crabului se arătă un tânăr chipeș. Acesta se așeză la masă, iar Zână
bătu din baghetă și imediat apărură merinde în farfurii și vinuri în sticle. Când
tânărul termină de mâncat și de băut, se reîntoarse în crusta crabului, Zâna îl
atinse cu bagheta și crabul o luă din nou în spinare, se scufundă și dispăru cu ea
sub apă.
Atunci vagabondul ieși de după draperii, se aruncă și el în bazin și, înotând pe
sub apă, ajunse în lacul Regelui. Fiica Regelui, care privea ca de obicei peștii, văzu
răsărind de sub apă capul băiatului și îi zise:
– Ce cauți aici?
– Ascultați-mă, domnița mea – îi răspunse hoinarul – am să vă povestesc o mare
minunăție, – și ieși din apă și îi spuse totul.
– Acum înțeleg unde se duce crabul de la miezul zilei și până la ora trei! Prea
bine, mâine la prânz vom merge împreună să vedem.
Și astfel, în ziua următoare, înotând în apele canalului subteran, ajunseră în sală
și se ascunseră amândoi după perdele. Și iată ca la miezul zilei apăru Zâna în
spinarea crabului. Zâna atinse crabul cu bagheta și de sub crusta lui apăru
tânărul cel chipeș care se duse să mănânce. Prințesei, căreia oricum îi era drag
crabul, îi plăcu așa de mult tânărul ieșit din carapace încât se simți pe loc
îndrăgostită de el.
Și văzând că lângă ea era carapacea crabului se ascunse înăuntru fără să bage
nimeni de seamă.
Când tînărul reintră în carapace o găsi înauntru pe fiica cea frumoasă a Regelui.
– Ce ai făcut? – îi zise în șoaptă – dacă ne vede Zâna o să ne omoare pe amândoi.
– Dar eu vreau să te dezleg de vrajă! – îi răspunse tot în șoaptă fiica Regelui.
Învață-mă ce să fac.
– Nu mă poți salva, îi spuse tânărul. Pentru a fi eliberat de vrajă este nevoie de o
fată care să mă iubească și să fie gata să moară pentru mine.
Atunci Prințesa îi răspunse:
– Eu sunt acea fată!
Și în timp ce vorbeau așa, Zâna se așezase ca de obicei pe spinarea crabului, iar
tânărul, mișcând picioarele acestuia, o conducea prin canale subterane până la
mare, fără ca ea să aibă vreo bănuială că înăuntru era și fiica Regelui. După ce o
lăsă pe Zână, se întoarseră către lac. Prințul – căci trebuie să știți că tânărul era
un prinț – și fiica Regelui, lipiți unul lângă altul in carapacea crabului, vorbeau
despre ce ar putea face pentru a-l dezlega de farmec:
– Trebuie să te duci pe o stâncă pe malul mării și să cânți. Zânei îi place muzica
foarte mult și când te va auzi îți va zice: „Cântă, preafrumoasă fată, cântă!” Și tu îi
vei răspunde: „Voi continua să cânt numai dacă îmi vei da floarea din părul tău”.
Când vei pune mâna pe acea floare, eu voi deveni liber, căci acea floare este viața
mea.
Și astfel crabul se întoarse în lac, iar fiica Regelui ieși din carapace.
Vagabondul, nemaireușind să o găsească pe Prințesă, se temea că a intrat într-o
mare încurcătură, dar tânăra reapăru din lac, îi mulțumi pentru ajutor și îl
răsplăti cu generozitate. Apoi fugi la tatăl ei și îi spuse ca vrea să învețe muzică și
să cânte. Regele, care îi făcea mereu pe plac, trimise după cei mai mari muzicieni
și cântăreți din lume să vină să îi dea lecții.
Cum termină de învățat, fata îi spuse Regelui:
– Tată, aș vrea să merg să cânt pe o stâncă de pe malul mării.
– Pe o stâncă de pe malul mării? Ți-ai pierdut mințile? – dar ca de obicei, îi făcu
pe plac și o lăsă să plece însoțită de opt domnițe de la curte, toate îmbrăcate în
alb.

Și pentru a o feri de pericole, trimise în urma ei și câțiva oșteni.

Așezată pe o stâncă, cu cele opt domnițe răspândite pe stâncile din jur, fiica
Regelui începu să cânte la vioară. Și din undele mării se înfățișă numaidecât
Zâna.
– Ce muzică frumoasă! – îi zise. – Cântă, cântă. Îmi place așa de mult!
Atunci fiica Regelui îi răspunse:
– Voi continua să cânt numai dacă îmi veți dărui floarea pe care o aveți prinsă în
păr, fiindcă îmi plac florile la nebunie.
– Am să ți-o dăruiesc numai dacă vei reuși să o iei de acolo de unde o voi arunca
eu.
– Acolo mă voi duce! – și începu din nou să cânte. Iar când termină, îi spuse: –
Acum dați-mi floarea.
– Iat-o! – zise Zâna și o aruncă în mare cât de departe putu.
Prințesa o văzu plutind printre unde, se aruncă în apă și începu să înoate.
– Stăpână, stăpână! Ajutor, ajutor! – strigau cele opt domnițe din vârful celor opt
stânci, iar vântul sufla vălurile lor albe.
Dar Prințesa înota, înota, dispărea printre valuri, apoi apărea iar la suprafață și
începuse să se teamă că nu va reuși să ajungă la floare când un val i-o aduse chiar
în mână.
În acea clipă auzi din mare o voce spunându-i:
– Mi-ai redat libertatea și vei fi soția mea. Acum nu mai trebuie să te temi de
nimic: sunt aici și te voi purta până la mal. Dar să nu spui nimic nimănui, nici
măcar tatălui tău. Eu trebuie să mă duc mai întâi la părinții mei, dar peste o zi mă
voi întoarce să îți cer mâna.
– Înțeleg, atât îi mai putu răspunde Prințesa, care aproape își pierduse răsuflarea,
în timp ce crabul o purta către țărm.
Când ajunse acasă îi spuse Regelui ca avusese o zi foarte frumoasă și nimic mai
mult.
Însă a doua zi, pe la ora trei, începură să se audă tobe răpăind, trâmbițe sunând,
cai tropăind: și un servitor se arătă înaintea Regelui spunând că fiul Regelui său
cere să fie primit la curte.
Și Prințul se înfățișă și ceru mâna Prințesei și apoi povesti toată întâmplarea.
Regele rămase un pic nedumerit fiindcă nu știuse nimic din toate acestea; trimise
dupa fiica lui, iar aceasta veni într-un suflet și se aruncă în brațele Prințului:
– Acesta este soțul meu, acesta este soțul meu! – și atunci Regele înțelese că nu-i
mai rămânea altceva de făcut decât să înceapă cât mai repede pregătirile de
nuntă.