Adevărul despre daci este interzis

10:55:00 Istoria secreta a Romaniei

  Un produs Traducere
Un articol de Iulia Brânză Mihăileanu
Felul irațional în care reprezentanții științei oficiale reacționeză la argumentele despre
originea traco-dacă a limbii și neamului nostru arată că aceștia se află într-o mare încurcătură. Nu-i
vorbă, tonul de reprezentanți ai unei „teorii superioare” și înjosirea daciștilot au fost întotdeauna
unicele „dovezi” cu care au susținut basna romanizării. Puținele personalități care au încercat să
spună adevărul au fost reduse la tăcere prin critici vehemente. Țăranul de la plug și intelectualul de
la catedră i-au crezut pe cuvânt pentru că nu-și închipuiau că sacerdoții din templul zeiței Atena ar fi
în stare să aducă ofrande unei dogme false. Acum se pomenesc cu o opoziție serioasă care le pune
pe masă dovezi de necontestat. Iar ei reacționează ca pe timpul bieților puriști ahotnici de un „statut
etnic nobil”, pe care-l susțineau cu scrisorile papilor și cu o frază tradusă greșit din Eutropiu.
Cărturarii-artizani ai Unirii au căutat să popularizeze dacismul spre a reda poporului
român conştiinţa şi demnitatea străvechii sale origini. Kogălniceanu publică în almanahul parizian
„Republica Română” (1853, II) studiul Unitatea României. Cezar Bolliac iniţiază, în 1856, ciclul
Scrisori din ţeară în „Steaua Dunării” din Franța. Apoi publică, în revista „Românul”, articolele
rezultate în urma expediţiilor arheologice. Scopul lui era să-şi facă patria cunoscută lumii ştiinţifice şi
să arate „afinitatea dacilor şi a gradelor de civilizaţiune a lor cu celelalte popoare contimporane lor”
[i]. El arată că, având o putere de creaţie mai viguroasă decât a celor ce rătăceau dintr-un pământ în
altul, dacii ,,au absorbit civilizaţiunile venite de aiurea”, le-au fermentat în matricea lor autohtonă,
făurindu-şi un stil propriu în viaţa privată, în vestimentaţie, arme şi religie.
Concluziile lui Bolliac au fost ridiculizate de Al. Odobescu în Fumuri arheologice scornite
din lulele preistorice. Nu credem că a fost reacția unui om de rea credință. Ci a unuia educat în
spiritul rigid al prejudecăților academice, precum că totul începe cu Grecia și Roma. A admite că,
înainte de greci, au existat alte popoare, pe umerii cărora s-au înălțat cultura și filosofia greacă, era
un sacrilegiu. Iar a susține că unul dintre ele este chiar neamul tău era o afirmație eretică, căreia, în
condițiile unei științe dogmatice, trebuia să i se dea o replică dură. Pe de altă parte, Odobescu și-a
aratat bunul simț și buna credință, persiflând dicționarul plin de latinisme absurde al puriștilor
ardeleni August Treboniu Laurian și Ioan C. Maxim.
În 1867, B.P. Hasdeu scrie „Pierit-au dacii?” în care susținea că puriștii nu aveau dreptate,
când afirmau că dacii au fost complet măcelăriți de romani. Latiniștii îl învinuiesc de filorusism, de
trădare națională și îl compară cu nebunul ce a dat foc templului zeiței Artemida.
În 1913, apare Dacia Preistorică de Nicolae Densușianu. O carte în care niciun rând nu
este scris fără a se face referiri la documente arheologice, istorice, etnografice, mitologice, folclorice,
literare. De exemplu, vorbind de puterea extraordinară de asimilare proprie geților, autorul aduce
mărturie observația lui Ovidiu, consemnată într-o scrisoare, că elementul grecesc din Tomis se topise
total în masa neamului get: „Dacă cineva ar fi silit pe Homer să trăiască în țara aceasta, vă asigurez
că și el ar fi devenit Get”[ii]. Densușianu arată că „exista o mare asemănare între limba Geților și
limba latină. Fondul ambelor limbe era comun. Limba Geților, era după Ovidiu, o limbă barbară, însă
o limbă barbară latină”[iii]. Marele istoric român a folosit intuitiv o metodă pe care astăzi cei mai
progresiști cercetători ai lumii o consideră cu adevărat eficientă când este vorba de fenomene
complexe, de la particulele cuantice la fenomenele lingvistice și psihice. Ea unește diferite științe
care, pentru dogmatici, rămân separate unele de altele, cum este fizica cuantică și magia populară,
genetica și etnogeneza, matematica și lingvistica. Densușianu a valorificat tot ce avea la dispoziție la
acea vreme: artefactele arheologice, miturile, creația orală, credințele populare, dialectele limbii
române, mărturiile istoricilor și scriitorilor antici. În loc să-i aprecieze și să-i preia metoda, Pârvan și
Xenopol îi numesc cartea ,,roman fantastic” și ,,produs al șovinismului”. Deși Densușianu își
demonstra afirmațiile cu documente solide în mână. Oare Ovidiu, care a trăit și a murit printre geți,
poate fi învinuit de declarații fantastice și de șovinism românesc?! Sau Horațiu care, într-o odă
dedicată lui Mecena, arată că cimerienii, getulii, colhii, galii, dacii vorbeau o limbă latină rustică?!
Pentru romanizatori, mărturiile lui Ovidiu, Horațiu și a altor autori antici nu au importanță când
aceștia afirmă că limba geților era o latină arhaică. Adepții romanizării de atunci, ca și cei de azi,
citesc cartea lui Densușianu cu furia dogmaticilor care își văd teoria pusă la îndoială. Și cu cât cel
care le dărâmă dogma este mai documentat, cu atât dorința de a-l anihila este mai mare. Ceea ce se
și întâmplă timp de un veac: numele lui Nicolae Densușianu le provoacă iritare și o avalanșă de
denigrări, gen „Dacia Preistorică este un galimateas pe baza unor lecturi nedigerate”.
Citeste si : Războiul de 2.000 de ani împotriva geto-dacilor. De ce au dispărut cărțile
despre daci?
În deceniul al treilea al secolului XX, disputa dacism-latinitate este reluată. Dacii
simbolizau puritatea rasială, omogenitatea şi conştiinţa neamului. Dan Botta vorbea de „misiunea
noastră thracică”. Șerban Cioculescu numește interesul pentru istoria tracilor ,,thracomanie” și critică
„expresia diletantică a imperialismului, care încununa credinţa thracomanilor noştri”[iv]. A lega
interesul pentru traci cu imperialismul nu mai este o părere de bună credință. Și nici măcar nu este o
părere, ci o acuză. Ş. Cioculescu a văzut în preocuparea pentru dacism doar pericolul unor
consecinţe politice, care de altfel nici nu s-au realizat. Iată ce „argumente” aducea contra
„thracomaniei”: elementele „aşa-zisei spiritualităţi getice” sunt puţine; pe de altă parte, opune
spiritului tracic „conştiinţa latinităţii”, motivând că „în aceastã credinţã au creat generaţiile de
cărturari, care au frământat cultura noastră, în timp de trei veacuri”, fără să aibă nevoie de
„fantomele miturilor şi ale subconştientului”.  Or, ceea ce spune Cioculescu nu sunt dovezi. Sunt
vorbe. Pe cât de dure, pe atât de goale.
Articolul lui Ş. Cioculescu apărea în acelaşi an (1941) cu cel al lui George Călinescu –
Specificul naţional. Autorul Istoriei literaturii române, de la origini şi până în prezent a văzut în
preocuparea pentru daci un mod de a identifica elementele esenţiale ale specificului naţional. El
considera elementul traco-getic esenţial, numindu-l „substanţa medulară” a neamului. Acelaşi lucru
l-a afirmat şi Mircea Eliade. Dacă la nivel superficial, interesul pentru daci însemna exaltarea vitejiei
lor, la un nivel mai adânc, întoarcerea spre fondurile abisale, colectate din substanţa dacică, însemna
descoperirea specificului naţional. Chiar viitorul culturii este determinat de matricea stilistică, care
poartã amprenta unei spiritualităţi născute odată cu poporul nostru, considera Lucian Blaga.
Cărturarii noștri deveneau tot mai conștienți de rolul hotărâtor al elementului traco-dac în
etnogeneza noastră. Dar precum vedem, odată cu instalarea teoriei romanizării în instituțiile
academice, orice ipoteză pozitivă, chiar bine documentată, despre daci era luată în furci. Intelectualii
bine intenționați aduceau noi și noi dovezi, făcându-și iluzia că, până la urmă, argumentele științifice
își vor spune cuvântul și latiniștii, realizând că susțin o teorie falsă, se vor pocăi și vor trece de partea
Adevărului. Dar, oricâte dovezi s-ar fi adus, aceștia rămâneau surzi la glasul daciștilor. În loc de
discuții constructive, îi ciuruiau cu etichete gen ,,naționaliști”, ,,șoviniști”, „protocroniști”. Observați
repetarea obsesivă a aceluiași truc „științific”: daciștii aduc argumente, romanizatorii le răspund cu
porecle. Un farsor al romanizării se lăuda că el a născocit cuvântul „dacopatie”. În dezmățul său
mental, el nici măcar nu realizează că devine ridicol chiar și în fața acelor latiniști care posedă destul
bun simț, încât să-și dorească ca această teorie să fie susținută cu argumente științifice nu cu vorbe
de batjocură.
Pe de altă parte, declarațiile și întrebările de baraj menite să „dezarmeze” dacomanii se
întorc, ca un bumerang, împotriva lor înșiși. Unui tânăr care și-a exprimat părerea că teoria
romanizării „este foarte puțin plauzibilă” un farsor „științific” cu staj matusalemic la o catedră
universitară îi dă o replică foarte „științifică”: „Teoria romanizării este susținută de realitatea
asemănărilor dintre română și latină, pe de o parte, română și celelalte limbi romanice pe de altă
parte. Dați dumneavoastră altă explicație acestor asemănări, alta decât romanizarea dacilor!”
Îi atragem atenția tovarășului veteran al romanizării că superficialitatea nu este
argument. Dacă citea Dacia preistorică a lui Nicolae Densușianu afla din capitolul XLI Limba pelasgă,
subcapitolul 7 Limba Geților și a Dacilor, că explicația asemănării dintre limba română și limbile așa-
zise romanice au dat-o cu vreo două milenii în urmă Herodot, Ovidiu, Horațiu și alți scriitori și istorici
antici: strămoșii neamurilor care vorbesc azi limbile așa-zise romanice vorbeau diferite dialecte ale
unei latine vulgare. Deci asemănarea acestor limbi nu se bazează pe născocita de farsori
romanizare, ci pe continuitatea etnolingvistică din preistorie până în zilele noastre despre care
vorbește italianul Mario Alinei, spaniola Carme Jimènez Huertas și alți lingviști străini și români. Aici nu
ne rămâne decât să tragem concluzia: citirea Daciei preistorice de Nicolae Densușianu este nocivă
ignoranței. Or, romanizatorii țin foarte mult la propria ignoranță și o cultivă prin toate mujloacele și
românilor. De aceea denigrează metodic această lucrare genială care te învață să gândești.

Conform științei manipulării, o minciună repetată este, până la urmă, percepută ca un

adevăr, de aceea măsluitorii istoriei repetă întruna: „Romanizarea nu este o ipoteză ci un fapt”.
Aici nu putem decât să zicem: gura farsorului adevăr grăiește. Pentru lingvistica
românească teoria romanizării este cu adevărat un ,,fapt”. În magia neagră populară, ,,fapt”
înseamnă ,,farmec, vrajă”. Este un obiect din cârpe sau ațe, o păpușă de lut sau o pâine în care se
înfig ace și pe care o persoană de rea credință ți-o pune sub prag ori în cărare, pentru a-ți face rău.
Această vrajă îți strică casa, te îmbolnăvește sau îți aduce o mulțime de ghinioane.
 Iată, de două sute de ani, romanizarea chiar este un ,,fapt” pentru etnogeneza noastră.
Această teorie malefică a făcut numai rău adevărului științific despre originea traco-dacă a poporului
și limbii române.
Spiritul malefic al acestei teorii se manifestă și în declarațiile halucinante din manualele
oficiale, unde se afrima că dacii, indiferent dacă erau ocupați sau liberi, se romanizau cu viteza
luminii și în mod ireversibil. Vorbind despre colonizarea Daciei romane cu daci liberi, academicianul
Al. Vulpe spune: ,,Evident, asupra celor colonizați, romanizarea începe îndată să acționeze”.
Custozii romanizării prezintă așa-zisul proces de romanizare, cam cum vorbesc șătrărițele
despre borta de sub prag în care cineva ți-a pus fel de fel de lucruri necurate și tu crezi și-i dai bani și
scoți din casă perne, țoluri, plapume, ca să alunge duhurile rele. Iar când pleacă șătrărița și te
dezmeticești din vrăjeală, descoperi că nu-i acolo niciun fel de bortă. Că totul a fost doar o amăgeală
cu interes material. Oare nu fac și romanizatorii exact ca vrăjitoarele: contrar voinței tale și a bunului
simț, te silesc să vezi ceea ce nu există în realitate! Romanizarea asta închipuită e prezentată ca o
epidemie a unei boli gen SIDA ori Ebola. Odată loviți de vreun ciob de oală sau de vreo mărgică
romană, pe geto-daci îi apuca isteria romanizării. Boala nu avea niciun leac și ei erau condamnați la
autoromanizare și dispariție din istorie.
Citeste si :  Demolarea teoriei romanizarii dacilor. Citeste si da mai departe,
adevarul trebuie cunoscut de cat mai multa lume !
Tot pe marele vrăjitor îl face și farsorul care spune despre Călușari că este un dans al unei
confrerii de homosexuali. O afirmație așa de deșănțată putea să iasă doar dintr-un haos mintal ce ține
de psihologia patologică. Ion Ghinoiu arată că ceata Călușarilor este ,,anturajul divin” al lui  „Căluș,
zeu cabalin de origine indo-europeană, protector al cailor și sezonului călduros al anului care se naște
și moare la Rusalii”. Iar actele și practicile lui magice au diferite finalități: ,,lupta împotriva Ielelor sau
Rusaliilor, vindecă bolile provocate de acestea,  (Luatul de Iele), fertilizează holdele de grâu, cirezile
de vite și femeile sterile”[v].
Aceste două păreri, una vulgară și alta argumentată științific, arată un adevăr știut de
toată lumea: geniul are vocația creației, ratatul pe cea a distrugerii. Primul semn al ratării este
gândirea cinică și plăcerea perversă de a desființa operele și valorile altora. Ceea ce este de fapt un
mod subtil și inconștient de autodesființare.
În literatura universală psihologia insului care acceptă moartea spirituală a fost zugrăvită
de Honorè de Balzac în Pielea de șagri, de Oscar Wilde în Portretul lui Dorian Gray, de A. P. Cehov în
Ionâci, Pescărușul și altele. Opera lui Cehov este plină de ratați, dar ratații lui se resemnează și
ambițiile lor se topesc într-o existență molcomă din nemărginită stepă de ființe nerealizate. Există
însă un ratat în literatura universală care se aseamănă cu farsorul nostru afectat de dezmățul mintal:
Ceartkov din Portretul de N. V. Gogol. Acest pictor și-a pierdut talentul, pictând, pentru onorare
grase, bogătani plini de sine, femei cochete, generali ambițioși. Supunându-se capriciilor lor și
renunțând la propria viziune, el descoperă în final că nu mai poate să creeze ceva de valoare. Ros de
invidie, cumpără tablourile celor mai talentați pictori și le sfâșie cu cuțitul.
Oare nu la fel face și ratatul nostru cu cărțile sale agresive, în care își bate joc de lucrurile
sfinte ale românilor? Pentru a le scrie nu se cere decât un suflet josnic și o anumită dibăcie în a
jongla cu sofisme. Asemenea cărți nici nu mai au pretenția de a fi științifice. Chiar cei ce le moșesc le
prezintă ca niște „atacuri cu baioneta”.
Pentru a limpezi lucrurile se cere documentare.
Iar pentru a face haos și a induce în eroare, este de ajuns doar obrăznicia și limbuția. Or,
insul care și-a perdut scara valorilor nu are nicio problemă în a compara fenomene incomparabile, a
înlocui argumentele cu vorbe patetice. Și mai ales a întoarce lucrurile pe dos și a da aceasta drept
demonstrație. Un exemplu clasic este „argumentul forte” al romanizării: limba română se aseamănă
cu latina. El a fost luat de bun de toți cei care nu fac deosebire între afirmație și argument. Un om
inteligent se va întreba: dar poate latina provine din limba geto-dacă? Sau poate limba geto-dacă
avea rezonanțe latine înainte de a-și începe romanii prădăciunile prin Europa? Pe de altă parte și-ar
da seama că asemănarea între două limbi nu înseamnă nicidecum că una a provenit din alta. S-ar
putea ca asemănarea să se bazeze pe un fond lingvistic moștenit din preistorie.
Și totuși „argumentul” absurd cu asemănarea românei cu latina continuă să troneze
neclintit în capul unui morman de „argumente” unul mai aberant decât altul.
Sofiștii din antichitate erau atât de abili în a suci mințile, încât puteau demonstra cu lux
de amănunte că albul este negru. La noi, marii sofiști s-au specializat în teoria romanizării. Aici, arta
denaturării adevărului cu raționamente false a fost adusă la perfecțiune. Iată un exemplu care
dovedește cât de departe de știință sunt adepții romanizării. Un dacist susține că cuvintele așa-zise
latine sunt moștenite în limba română de la strămoșii preistorici ai geto-dacilor și deci ele existau în
limba acestora. Un troll îi cere cu aroganță: „În afară de afirmații, ai cumva și măcar un text scris în
limba traco-dacă, pentru ca să putem vedea similitudinile limbii române cu limba traco-dacă?” În
închipuita lor superioritate „științifică” romanizatorii nici nu-și dau seama că, afirmând că nu există
niciun text în limba traco-dacă, își întind singuri o capcană în care se bagă cu nonșalanță și de unde
riscă să nu mai iasă niciodată. Căci dacistul le poate para „argumentul” cu aceeași întrebare: „În
afară de afirmații, voi romanizatorii, aveți măcar un singur text scris în limba traco-dacă, pentru ca să
putem vedea că nu existau similitudini între limba română și traco-dacă?!” Și aici ajungem la cea mai
gravă greșeală a romanizatorilor. Dacă nu ai nicun text în limba geto-dacă, pe ce bază susții că dacii
s-au romanizat? Doar nu puteți dovedi că ea n-a avut cuvinte așa-zise latine!
Inconștiența romanizatorilor este atât de mare, încât nu reușesc să înțeleagă că nu poți
construi o teorie atât de „măreață” cum este romanizarea dacilor, dacă nu ai niciun text în limba
despre care susții că a dispărut. Iată cât de „argumentat” ne „convinge” același troll cu staj
matusalemic la o catedră universitară: „Nu vă e clar că limba dacilor ne este necunoscută într-o
proporție de 99%!”.
Poate lui îi este necunoscută, cine știe în ce limbă o fi vorbind în anturajul său domestic.
Vrem doar să-i atragem atenția că în limba geto-dacă evoluată în limba română vorbesc aproape 25
de milioane de români din țară și din diaspora.
Este clar că romanizatorii reacționează în virtutea unui reflex imposibil de schimbat. De la
daciști cer mereu argumente, iar ei înșiși jonglează doar cu afirmații, acționând după principiul: în
teoria romanizării orice aberație este valabilă.
Un ochi atent își dă seama că miezul problemei nu-l constitue argumentele științifice.
Măsluitorii de istorie nu le acordă nicio atenție.
Adevărul este întristător: pur și simplu nu ni se permite să spunem adevărul despre daci.
Orice vestigiu arheologic ori informație despre ei trebuie negate, diminuate, devalorizate,
dacă se poate, făcute dispărute, ca Tăblițrle de la Sinaia.
Prin urmare, adevărul despre daci este interzis.
Trebuie să menționăm că sofistica a fost și rămâne unica armă cu care romanizatorii își
apără teoria care-i hrănește. Ei cer cu vehemență de la daciști vreun document în limba geto-dacă.
Dar nu cer același lucru când este vorba de teoria romanizării. Ei ne cer să demonstrăm că nu am
fost romanizați. În timp ce normal ar trebui ca romanizatorii să demonstreze cu argumente, nu cu
vorbe goale, că am fost romanizați. Pentru că nu eu trebuie să-i demonstrezi cuiva că vorbesc limba
strămoșilor mei și le continui obiceiurile, tradițiile, portul și cultura. Cei care au născocit romanizarea
trebuie să-și demonstreze teoria absurdă. Lucru pe care nu l-au făcut și nu-l vor face niciodată.
Sofismele nu sunt argumente. Deci rămâne valabil lucrul cel mai normal și firesc: românii vorbesc
limba geto-dacilor. Punct!
Mai semnalăm o subtilă discriminare a celor ce-și apără valorile naționale. De-un sfert de
secol, daciștii aduc argumente și cer instituțiilor academice să deschidă porțile și pentru cercetătorii
care au demonstrat originea traco-dacă a limbii și poporului nostru. Adevărul despre daci are dreptul
la aceleași condiții oficiale de cercetare de care azi se bucură doar falsa teorie a romanizării.
Din partea instituțiilor academice avem doar tăcere în cel mai bun caz sau învinuiri că
daciștii propagă o teorie nocivă. Din partea demontatorilor de mituri, aceleași atacuri la valorile
naționale de care trebuie să ne lepădăm ca să fim pe placul Europei.
Când Nicolae Breban a zis despre Patapievici că, dacă acesta ar fi locuit în Polonia și ar fi
spus despre poloni ceea ce a spus despre români, ar fi fost împușcat, tovarășii săi i-au sărit în
apărare atribuindu-i lui Breban intenții criminale. Dar când un farsor „științific” a declarat pe internet:
„«Dacii» prostănaci și inculți trebuie eutanasiați”, nimeni nu a reacționat în niciun fel. Ca și când în
România mileniului trei există inși pe care nu-i poți atinge nici măcar cu un „dacă”, iar alții sunt niște
iloți pentru care poți cere eutanasierea, ca pentru câinii vagabonzi.
Iulia Brânză Mihăileanu
[i] Cezar Bolliac, Excursiune arheologică din anul 1869, în Opere, vol. II, Bucureşti, Editura pentru Literatură şi
Artă, 1956, p. 253.
[ii] Nicolae Densușianu, Dacia Preistorica, București, Institutul de Arte Grafice ,,Carol GÖBL”, 1913. Tipărită în
ediție facsimil de editura Arhetip, București, 2002, p. 1063.
[iii] Ibidem, p. 1063
[iv] Şerban Cioculescu, Un fenomen mistic: thracomania, în Aspecte literare contemporane. 1932-1947.
Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, p. 13.
[v] Ion Ghinoiu, Panteonul românesc, Dicționar, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 40.

http://omofon.com/6-obiecte-istorice-misterioase-care-nu-au-putut-fi-explicate-pana-in-prezent
http://omofon.com/10-descoperiri-arheologice-care-au-schimbat-istoria-lumii

http://clujaxio.ro/2017/02/01/veche-atestare-a-vlahilor-intr-o-interpretare-inedita/

Veche atestare a vlahilor

într-o interpretare inedită
Autor: Miron Scorobete
Mă voi referi la o veche atestare a vlahilor, dar, pentru că de ea se leagă niște elemente foarte interesante,
povestea va fi un pic mai lungă.
În prima parte a secolului XX, un britanic, Denis Galloway, a făcut niște călătorii în România. S’a împrietenit cu
reputatul etnograf Romulus Vuia, întemeietorul primului Muzeu Etnografic în aer liber, cel din Cluj. Acesta tocmai se
documenta asupra portului popular din Ţara Haţegului, despre care va elabora o lucrare fundamentală. Galloway, el însuşi
etnograf şi antropolog, s’a oferit să facă fotografii în zonă, operație dificilă la noi în acea epocă, nu şi pentru el care dispunea
de aparatura necesară, de o calitate care uimeşte şi azi.
Ajungând în apusul Ţării Hațegului, în satele ascunse pe după ramificațiile Munţilor Poiana Ruscă, Vuia şi
Galloway au observat la ţăranii de aici un obiect vestimentar insolit, multifuncţional: o mantie-glugă în care omul îşi ducea
merindea, cu care se învelea când se culca, pe care şi-o punea pe cap în caz de ploaie ori ninsoare, căreia ei îi spuneau
„căciulă”. Numai că straniul obiect îi trimitea pe cercetători la o scenă pe care o mai văzuseră. Unde? Pe Columna lui Traian!
Dacii din delegaţia care se înfăţişează înaintea împăratului pentru a cere pace purtau o mantie-glugă absolut identică cu a
ţăranilor din Ţara Haţegului.

În imagine: Ciobani cu „căciulă” din Lunca Cernii, Ţara Haţegului. 

Fotografie: Denis Galloway
Şi ca să se convingă că au întradevăr de-a face cu acelaşi obiect surprins la limitele a două milenii, Vuia şi
Galloway au aşezat nişte ţărani cu „căciuli” din Lunca Cernii în aceeaşi poziţie cu dacii de pe Columnă. Identitate perfectă!
Urcând de la războaiele dacice încoace pe spirala timpului, ne reîntâlnim cu „căciula” în jurul anului 800. Din timpul
tulburărilor produse de iconoclasm, avem o însemnare de la mânăstirea Kastamonitu din Muntele Athos.
În traducere ea sună astfel: „[…]
În zilele împăraților luptători împotriva icoanelor, neamurile din ţinuturile de lângă Dunăre au găsit o epocă de
anarhie, deoarece împăraţii cei nelegiuiţi ai romeilor duceau război împotriva sfintelor icoane. Atunci aşa numiţii rinhini, iar în
limba celor simpli vlahorinhini (Βλαχορηχινοι) şi sagudaţi (Σαγουδατοι), au cucerit Bulgaria, s’au întins puţin câte puţin în
diferite părţi, au pus mâna pe Macedonia şi, în sfârşit, au pătruns în Sfântul Munte împreună cu toţi pruncii şi femeile lor,
deoarece nu se afla nimeni să le stea împotrivă şi să-i înfrunte cu război[…]”.
Pentru că în notiță apărea numele de vlahi, iar aceasta era considerată drept cea mai veche atestare a lor, ea a fost mult
comentată de către cei mai mari specialişti: W. Tomaschek, într’un studiu apărut sub egida Academiei din Viena la 1881, N.
Iorga, Th. Capidan, A. Sacerdoţeanu, M. Vasmer, într’un studiu apărut la Berlin, M. Lascaris şi alţii.
De mirare că, trecută pe sub asemenea ochi şi pe sub atât de multe dioptrii, acei „sagudaţi” pe care notiţa îi menţionează au
rămas până azi o enigmă, astfel că Fontes Historiæ Daco-Romanæ vol. IV face următoarea trimitere la subsol: „Sagudaţii, trib
neidentificat…” Asta pentru că distinşii savanţi nu cunoşteau „căciula” dacică, devenită semn distinctiv al vlahilor. Totul se
luminează dacă îi punem pe „sagudaţi” în legătură cu vlahii, fie că erau ei pe râul Rinhos, fie „în ţinuturile de lângă Dunăre”,
acolo unde textul îi menţionează. Trimiterea de la subsol care îi consideră pe „sagudaţi” „trib neidentificat”, mai spune că
numele acestora „a fost pus în legătură cu latinul sagum «manta de lână, glugă», deci «purtători de glugi»”. Ca tot ce e logic şi
cazul nostru e extrem de simplu. Dacii îi spuneau mantiei-glugă „căciulă”, purtătorii ei fiind „căciulari”. Romanii au tradus
„căciula” prin „sagum”, „căciularii” fiind aşadar „sagudaţi„. Notiţa nu menţionează aşadar un „trib neidentificat” ci, cu toată
precizia, pe urmaşii direcţi ai dacilor, pe vlahii „sagudaţi”, vlahii „purtători de glugi”, vlahii „căciulari”. Menţionăm că această
identificare se face aici în premieră absolută, cei ce eventual o vor prelua având obligaţia de a semnala izvorul.
În secolul al XIX-lea, găsim termenul de „sagudaţi”, nu tradus în latină ci în forma originală, dacică, de
„căciulari”, la Vasile Alecsandri în poema „Peneş Curcanul”: „Toţi dorobanţi, toţi căciulari,/Români de viţă veche…”

Daci cu „căciulă”, pe Columnă

Din când în când trebuie să-l privim mai în profunzime pe fostul Rege al poeziei şi nu cu
superficialitatea cu care e tratat de când a fost scos din tron. El foloseşte aici termenul de „căciulari” nu
ca pe unul trimițănd la inventarul vestimentar ci ca pe o „pecete” care îi autentifică pe „căciulari” ca fiind
„români de viţă veche”. Or, nu căciula de pe cap, comună tuturor populațiilor din zonele friguroase, poate
face aceasta ci numai o „căciulă” aparte, specifică exclusiv românilor şi pe care ei o poartă din cea mai
adâncă străvechime. De fapt, poetul şi face această distincţie în versurile următoare când, descriind felul
cum se îmbracă dorobanţii, le atribuie acestora şi „cuşma pe-o ureche”, un simplu obiect, altceva deci
decât acea „căciulă” specială care le dă numele purtătorilor ei şi le dovedeşte vechimea.
„Căciula-glugă” a fost odinioară răspândită pe întreaga arie locuită de români, cu deosebire în mediul
ciobănesc. Toţi „ciobănaşii” lui Grigorescu o poartă. O întâlnim la Sadoveanu, la Goga: „Răsare mama-n
colţul şurii,/Aşază-ncet merindea-n glugă…„ O avem fotografiată în munţii Vrancei. Până la mijlocul
secolului trecut în satele din apusul Ţării Haţegului era nelipsită. Am purtat-o şi eu.

http://clujaxio.ro/2016/12/07/o-noua-incercare-de-mistificare-a-istoriei-daci-si-geti-sau-geto-daci/

O nouă încercare de mistificare a istoriei:

 daci și geți sau geto-daci?

Autor: Vasile Dolean

Deja se poate vorbi de o modă printre intelectualii români de a privi ironic istoria dacică sau pe cei fascinați de
misterele ei. Nu știm dacă e legată de tremurul corectitudinii politicii din conștiințele moderne, unde orice atitudine suspectă
de idealizare sau mitizare trebuie înlăturată sau mai degrabă de ignoranță privind istoria atât de fascinantă, dar încă putin
descoperită a strămoșilor noștri.
Dincolo de ironia conjuncturală, există și categorii înverșunate împotriva istoriei dacilor, care profită de penuria
de izvoare istorice și promovează teorii „originale”, aducând confuzie asupra identității noastre geto-dacice, în scopul
nedeclarat de a susține antropologic, idei politico-istorice contemporane.
Astfel de demersuri, promovate în reviste de specialitate precum Historia, în conferințe sau în cărți scumpe și
bine ilustrate despre războaiele daco-romane, reiau discuția diferenței intre Daci si Geți, în sensul unei deosebiri etnice a celor
două nume. Ideea nu este nouă, a apărut la noi in anii ’90 sub promovarea unor istorici germani, preluată și dezvoltată de dna
Zoe Petre și alți istorici mai tineri, unii chiar din cadrul Institutului de Arheologie al Academiei Romane. (Este bineînțeles o
coincidenţă candidă faptul că Institutul istoricilor germani mai sus amintiți sprijină pe cercetătorii români care promovează
aceasta teorie, cu participarea la congrese, grant-uri, sau alte facilități de cercetare științifica). Pe scurt, teoria lor afirmă ca
Dacii sunt un popor diferit de Geți, că tracismul lor e nesigur, aducând în discuție, chiar dacă subliminal, caracterul de popor
migrator al dacilor. In rezumat, argumentele se bazează în principal pe diferențele culturale și religioase, identificate
arheologic, între geții din Est sau Dobrogea și populația intra-carpatica. Se identifică obiceiurile, bijuteriile, armele, obiectele
de cult și în special cele asociate practicilor funerare, ca aparținând spațiului tracic. Exemplificând, se face analiza
mormântalului getic de la Agighiol (sec. IV i.e.n.) identificând elemente comune cu cele din Moesia inferior, Macedonia, sau
alte teritorii ocupate de traci. Nu același lucru se poate spune despre descoperirile din Transilvania, unde o comparație similară
eșuează când vorbim de ritualurile și obiectele de înmormântare ale locuitorilor intra-carpatici, chiar dacă cultura materială
evoca asemănări. Se invocă în primul diferențele de rit funerar, înhumare vs. incinerație și a obiectelor depuse în mormânt. Pe
aceasta bază, se sugerează că dacii erau fie o populație minoră, fie că au ajuns în acest spațiu ulterior, probabil în jurul sec II
i.e.n., nefiind de neam tracic. In sprijinul acestei afirmații se argumentează cu momentul apariției celor doua
nume în istorie: geții sunt pomeniți prima dată în sec. V de către Sofocle, după care ii întâlnim frecvent în operele istoricilor
sau filozofilor antici. (De la Herodot, care ii numește „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, până la Platon, prin vocea
admirativă a lui Socrate față de medicii geți ai regelui Zalmoxe, sau izvoarele grecești care fac apologia acestui popor; V.
Pârvan documentează admirația nemărginită a grecilor „cari făceau din acest popor delà Dunăre un fel de națiune cu totul
superioară celorlalte și chiar Grecilor, prin rara ei înțelepciune populară” v. cap. III Getica). Tot acum aflăm de davae-le lor, de
toponimia apelor care se păstrează până azi, Argesis, Buzaeus, Seretus, sau numele de Carpi sub care locuiau in Moldova
(tribul getic care a dat numele munților noștri), precum de marile virtuți evocate din războaiele cu Darius, Lysimachos sau
însuși marele Alexandru – nn). Numele dac în schimb își face intrarea în scena istoriei de abia în sec I i.e.n., gratie cărții De
Bello Gallico a lui Caesar, în care e amintit marginal. Interpelarea retorică nu poate justifica o jumătate de mileniu de tăcere
intre cele doua momente de apariție a numelor, decât prin acest ivirea ulterioară în Transilvania a dacilor. Un al treilea
argument îl vizează pe Cassio Dio – cel ce explică diferența de utilizare a celor două nume (romanii ii numeau Daci, iar grecii
Geți, fiind același popor), prin aceea ca acesta și-a terminat opera în secolul III e.n., la ca. 100 de ani de la dispariția statului
dac, când informațiile erau diluate, de la a două sau a treia mână, cu posibilitate de eroare privind retrospectiv, dat fiind ca
Dacia era deja un spațiu închegat de cucerirea și cultura romană, care a nivelat diferențele etnice, culturale și religioase.
Istoria nu a fost prea darnică cu geto-dacii și cu Dacia. Dacă romanii au demantelat din temelii civilizația dacică
lăsându-ne sa bâjbâim printre urme de ruine, cele mai importante lucrări despre războaiele daco-romane unde era descrisă
această cultură și civilizație nu s-au păstrat. (De bello Dacico a lui Traian, după care s-a inspirat filmul Columnei s-a pierdut, la
fel si Viața lui Traian a lui Plutarh, iar din scrierile celor ce au participat la războaiele daco-romane si buni cunoscători ai
societății dace, Criton sau Dio Crysostomul au rămas doar fragmente. De asemenea, din Istoria Romana a lui Cassius Dio
principala sursă citată azi pentru războaiele daco-romane, capitolele închinate campaniilor lui Traian în Dacia nu sunt
integrale). In ciuda acestor neajunsuri, contra-argumentația este bogată. In ce privește momentul apariției numelui etnic in
istorie, este adevărat ca dacii sunt pomeniți doar în sec I i.e.n., însă Strabo, sec. I e.n., amintește pe Menandru care între 324 şi
293 ien. pentru a distra pe Atenieni, dă sclavilor din comediile sale numele de «Dacul» şi «Getul», făcând glume mai mult ori
mai puțin spirituale pe socoteala Geților prea iubitori de femei (Strabo, Geografia, VII); sugestia identității etnice geto-dace s-
ar putea opri aici. Același Strabo – un veritabil om de știință care nu afirma ceva decât dacă era sigur (E. Lozovan), ne spune
ca „dacii și geții vorbesc aceeași limba” (Geografia, III). Nu se poate merge așa departe să afirmăm că cele două criterii prin
care noi ne-am definit de-a lungul istoriei ca neam, indiferent de mișcătoarele granițe – aceeași „lege” (credință),  și aceeași
limbă – sunt de origini protoistorice, dar aproape sigur ele s-au suprapus pentru o bună vreme la geto-daci. Probabil tocmai
pentru a elimina un astfel de factor determinist, domnii istorici amintiți mai sus îl plasează pe Zalmoxis  în Dobrogea (ceea ce
este adevărat), dar ii neagă frenetic prezența (spirituală) și venerația la Sarmizegetusa. Or, se știe că învățătura religiei lui
Deceneu este zalmoxiană, și în fond nașterea statului dac pe bazează pe o coagulare și disciplinare a populației prin aceasta
religie (nu face obiectul prezentei religia dacilor, doar amintim că tripleta Burebista-Deceneu-Zalmoxis și învățăturile ei sunt
amintite împreună de mulți istorici antici sau medievali, iar zona sacră de la Sarmizegetusa confirmă o religie zalmoxiană). In
continuare nu îl vom invoca pe Cassius Dio, din motivele amintite de istoricii sus-numiți, ne rezumăm la  autori
contemporani Regatului Dac în perioada de înflorire și apogeu, recunoscut politic ca atare, dar care își păstrează identitatea
„getică”: Strabo ne spune: „pe când domnea asupra geților Burebista, împotriva cărora se pregătea să pornească divinul
Caesar, cinstirea mai sus numită (mare preot –nn) o avea Decaineos”. (Deceneu nn). Or, se știe că Burebista împreună cu
Deceneu sunt in fapt întemeietorii marelui regat și imperiu dacic, din punct de vedere politic, militar și religios, împotriva
căruia pregătea Caesar război. (și bineînțeles, fondatorii capitalei Sarmizegetusa, probabil în anul 65. ien. – vezi lucrarea
Burebista si Sarmizegetusa – D. Oltean), adică inima Daciei. După moartea lui Burebista, marele imperiu se fărâmițează, iar pe
linia succesiunii din Dacia, unul dintre următorii regi este Cotiso. Despre acesta știm de la istoricul Florus, contemporan cu
Traian, că: „Dacii trăiesc nedezlipiți de munți (vom reveni la acest pasaj – nn). De acolo, sub conducerea regelui
Cotiso, obișnuiau sa coboare si să pustiască ținuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, înghețată de ger, își unea malurile” (II,
28, 18-19). Tot Cotiso este menționat și de Suetoniu, marele biograf al împăraților romani, contemporan cu Florus, într-un
pasaj despre Octavian (viitorul împărat Augustus) și colegul de triumvirat cu Marcus Antonius (iubitul Cleopatrei, pentru
iubitorii de film sau de Plutarh): „M. Antonius scrie că Octavian a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi
lui Cotiso, regele geților, și că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui [Cotiso]”. Dincolo de
implicarea dacilor în politica romană la nivel înalt, începută cu Burebista, se observă evident suprapunerea de nume geto-
dacice intre doi autori contemporani. Apoi, Iordanes, care merită citit pentru apologia fermecătoare făcuta străbunilor săi goții
(geții), inspirat de Dio Crysostomos, sfetnic a lui Traian și oaspete la Sarmizegetusa Regia în ajunul războaielor romane,
afirmă că „Acesta [Dio] spune că acei dintre ei, care erau de neam s-au numit la început tarabostes si apoi pileati; dintre
dânșii se alegeau regii si preoții”. (Un sindrom politic care ne-a urmărit cu efecte nefaste tot evul mediu în țările române).
Criton, medicul lui Traian confirmă: „geții purtători de pilaeus” (fragment din Geticele). (pilaeus = celebra căciulă dacică,
semnul distinctiv al aristocrației, și poate, al clasei sacerdotale), într-o ordine care îl confirmă pe Cassius Dio „Decebal a trimis
soli…pe cei mai buni dintre pileati” – LXVII, 7). In alt registru, Silius Italicus, general  și consul roman, mort chiar înaintea
cuceririi Daciei face o comparație cu războaiele lui Domițian cu dacii, unde se știe că arcașii geți au avut rol determinant:
„sloboade din arc săgeți înmuiate in venin de viperă…întocmai ca un dac din ținuturile războinice ale pământului
getic” (Punicele, 323-324). Rolul viperei în medicina și sacralitatea dacică (vezi brățările dacice) e un alt subiect amplu. Tot
Criton, cel ce l-a însoțit pe împăratul roman în cele doua campanii dacice și cunoștea bine populația Daciei, ii numește într-
unul dintre fragmentele ramase din Getica, pe daci după numele lor etnic, geți, iar pe Decebal, „căpetenie a geților”.
Last but not least poate fi invocat Hadrian, cel ce i-a succedat pe tron lui Traian, însoțitor (și probabil amant) al
împăratului în campaniile dacice, ce pomenește de cornul aurit al lui Decebalus, închinat de Traian zeilor:
„Traian Eneidul, stapan peste toți muritorii
Stăpânului zeilor, lui Casius Zeus a dat
Cupe-o pereche, ofrande frumos cizelate și cornul
De bour în aur legat, fruntea prăzii ce-a luat
Geților celor trufași, zdrobiți in fine acuma,
Mult timp cu arma loviți, până ce au fost biruiți…”  (Antologia Palatina)
Exemplele pot continua, dar suprapunerea etnică este evidentă. De unde totuși denumirea ambivalentă geți &
daci? Explicația poate izvorî din etimologia numelui dac și resurgența lui într-un anumit moment al istoriei. De la
Strabo știm că dacii sunt un trib tracic din NV (Strabon, 304: VII), adică dintr-o Transilvanie aflată sub stăpânire scythică şi
apoi celtică Pină la M. Eliade, era asumată varianta etimologică a lui N. Iorga, ca dacus, derivat din locuitor al davelor (daua).
(Chiar şi aşa se confirmă etnia getică a dacilor, davele fiind getice). Marele savant român de peste ocean aduce in schimb o
lumină nouă prin interpretarea dac = lup (derivând din numele frigian al lupului daos; vezi argumentația in stilul specific
exhaustiv, in De la Zalmoxe la Gingis Han, pag 20-30). El conturează ideea că dacii sunt o confrerie războinică, de ordin
inițiatic (se invoca inclusiv măciuca ca simbol istoric al războinicilor-fiare, pe care o exemplifica ca arma si element cultural
autohtone regăsita până Evul Mediu la români si păstrata simbolistic în Călușarii, tot un joc inițiatic, poate tot de origine
dacică, samd.) sub scutul totemic al lupului. Lucrurile încep să se lege. Draco-ul de luptă dacic, remarcat pe Columna traiană in
multiple scene nu se regăsește la geți. Capul de lup si corp de dragon (nu şarpe) al stindardului de luptă dacic simbolizează
învingerea dragonului (a răului – ne putem gândi la Sf. Gheorghe omorând balaurul) cu ajutorul sau prin forța lupului. E vorba
in fond de această lycantropie, proprie oamenilor munților, sub care triburile dacice, sub geniul „getului Burebista” (Strabo)
reușesc să-si recucerească teritoriile intra carpatice, împingând pe iranieni înspre est, iar pe celți spre vest, de o manieră că
Burebista primește atributul de „ucigătorul de celţi” (v. V. Parvan, Getica). Eliade o numește victoria „tinerilor lupi”. Se
realizează ulterior (tot prin forţa armelor) unificarea cu celelalte triburi getice într-un mare imperiu de forță militară (armata
dacă putea strânge ca. 200,000 oameni, iar Burebista putea ajunge în două săptămâni la Roma – Strabo) care va atrage
inevitabil atenție lui Caesar, care adună în anul 44 i.e.n. mari forțe în Orient, spre a sfărâma pe Burebista şi  imperiul său
getic (cf. Strabo, p. 298; Suetoniu Caesar, 44, Octav. etc.) Sub auspiciul acestor victorii militare, a  creșterii puterii politice are
loc impunerea numelui oficial al „lupilor” şi a Daciei, in fond de sorginte sacră, totemică, a unor triburi din muntii
Transilvaniei. In ciuda primordialității numelui, triburile dacice isi păstrează identitatea etnică, a săngelui getic. Raul unde si-a
ingropat Decebal comoara deviind albia, secret dezvăluit de Bicilis romanilor, se cheamă Sargeţia, in traducere
literală, „Izvorul Geţiei”. (In getă, sara = râu / izvor (derivat probabil din latinul serum – vezi romanescul zăr; avem
Germisara, localitate de lângă niște izvoare termale fierbinți (unde romanii aveau de altfel sa ridice terme) in traducere izvorul
cel cald; germ = cald, ca si iranianul „iranianul garm = cald, inrudit de asemenea cu germanicul warm; sau Deu-sara = apa /
izvorul zeilor). Însăși capitala regatului dac Sarmizegetusa se pare că are denumire getă: interpretările lui si V. Parvan nu au
soliditatea celei lui D. Oltean: Sarmi-ze-getusa = „Izvorul Divin al Geţiei” (Religia Dacilor, p. 628). Într-adevăr,
Sarmizegetusa este centrul religios și civil, izvorul de sacralitate și știință al dacilor, ras de pe fata pământului de romani,
procedeu utilizat de-a lungul sângeroasei lor istorii doar cu două ocazii: Cartagina și Ierusalimul. Este posibil ca dacii sa fi
venit in Transilvania ulterior, spre sec. II-I ien cum sugerează unii? Nu. In primul Menandru ii pomenește (alături de geți) in
sec. IV ien. Apoi, toponomistica din Transilvania este tracică, adică geto-dacică. Demonstrația aparține lui V. Pârvan, pe baza
hărții lui Ptolemeus (Getica cap. V). Nu în ultimul rând, l-am pomenit pe Florus care spune că „Dacii trăiesc nedezlipiți de
munți”. Aceasta elimină posibilitatea unui caracter migrator al populației aborigene, și ne arată cum au trecut geto-
dacii, și apoi urmașii lor, moții sau momârlanii valurile de popoare migratoare, ce și-a făcut iluzia de stăpânire asupra acestor
pământuri. Istoria Daciei nu a fost ușoară: primii invadatori au fost cimerienii iranieni, apoi a urmat marea invazie scitică,
urmată de stăpânirea celtică, alungată brutal de Burebista („ucigătorul de celţi”). După scurta dar puternica perioadă de
înflorire dacică au urmat romanii, vandalii, goții, vizigoții, hunii, slavii și apoi austriecii. Neam după neam s-a perindat peste
aceste ținuturi, dar Geții munților, purtând nume de lup, nu au pierit.
In ce privește diferențele culturale, în special cele de rit funerar, care sunt pilonul de argumentației sus-numiților,
o explicație acoperitoare o primim de la M. Eliade si G. Dumezil care confirma ca diferențele  de rit funerar (incinerație vs.
înhumare) nu sunt suficiente pentru o dualitate etnică. „Începând cu 1944, G. Dumezil a demontat piesă cu piesă această
construcție (rituri de înmormântare diferite semnifică grupuri etnice diferite – nn). Se știe de acum că existența a două moduri
de înmormântare – incinerarea și înhumarea – nu reflectă o dualitatea etnică” (M. Eliade, Nostalgia Originilor, pag. 194).
Exemplificarea o face pentru cazul sabinilor și romanilor, primii fiind considerați de alți autori un grup etnic diferit de cel
roman, ipoteza infirmata istoric, inclusiv în demonstrația lui G. Dumezil (La religion romaine archaïque, Paris, 1966).
Însumând cele de mai sus, se poate afirma cu convingerea lipsei de eroare că locuitorii acestui teritoriu ce
azi întâmplător se numește România, provin dintr-un fond etnic primar Getic, care prin status-ul politic și puterea militară
dobândită în antichitate a căpătat denominare Dacică, iar în limbaj oficial modern, neomologat de istorie, românească.
 

CONSPIRAȚIA ANTI-DACICĂ:
Dacii nu au fost romanizați niciodată și sunt
strămoșii împăraților romani
http://www.efemeride.ro/conspiratia-anti-dacica-dacii-nu-au-fost-romanizati-niciodata-si-sunt-stramosii-imparatilor-romani
By Efemeride
Posted on 7 aprilie 2015
România este țara care are o istorie fabuloasă. La Bugiulești, Vâlcea, s-a descoperit un femur uman care
are o vechime de peste 2 milioane de ani. Pe Valea Oltului s-au descoperit urme ale unor locuințe care sunt mai vechi de
un milion de ani. La Tartaria, pe Mureș, au fost descoperite cele mai vechi scrieri din lume, cu o vechime de 7000 de
ani. Așezarea de la Romanești, Dâmbovița, datează din 30000 î.e.n. Aici s-a născut legenda lui Prometeu, s-a inventat
arcul, au apărut primele mine și furnale.
Vechea Romă a existat în actualul oraș Roman. Cuvântul Roma este de origine tracică. Traco-dacii reprezintă
cea mai veche cultură din lume și cea mai numeroasă și extinsă cultură din lume. Scrisul a apărut în spațiul tracic și mai târziu
a apărut la greco-romani.
Dacii erau singurul popor care foloseau cercul, pentru măsurarea timpului. Într-o locuință de pe dealul Gradiștei
a fost descoperită o trusă medicală cu bisturiu și pensetă din bronz. La Piatra Roșie un scalpellum din bronz, iar la Poiana
sonde medicale și cu schelet cu craniul trepanat. S-a spus că Iisus Christos a fost influențat în filosofia sa de către esenieni.
Esenienii, la rândul lor, fuseseră inițiați de traci.
Nu știm ce s-a întâmplat cu dacii, după ce Dacia a fost cucerită de romani.
Unii istorici susțin că au fost romanizați foarte rapid. Puțini dintre noi cunoaștem că mulți împărați romani aveau
origine dacică. Acest lucru a fost ascuns și negat mult timp, cu toate că adevărul istoric este altul. Regalian, strănepot al lui
Decebal, a urcat pe tron în anul 260 d. Hr. Aureolus, dac și păstor, reușește prin măiestria sa și tenacitatea de care a dat dovadă
să ajungă suveran pe o parte a Imperiului Roman. Ca și Regalian a fost trădat de proprii săi soldați și ucis.
Cel mai mare împărat de origine dacică, din istorie, a fost Constantin. Primul împărat creștin din istorie era
moeso-dac, născut la sud de Dunăre. Cu siguranță originile sale dacice l-au determinat să distrugă friza de piatră a lui Traian.
Se sune că era cea mai mare friză din antichitate, avea peste 30 de metri înălțime.
Statuile dacice, înalte de trei metri, care erau amplasate în Forul lui Traian, sunt scoase de acolo și mutate pe
Arcul împăratului Constantin, ca semn al prețuirii pe care el o avea, față de strămoşii săi. Scrierile lui Traian cu privire la
cucerirea Daciei au fost distruse din ordinul lui Constantin. Documentele istorice atestă faptul că după retragerea romanilor din
Dacia, existau daci și nu fusese romanizată toată populația din Dacia.
Biblioteca Vaticanului conține documente care confirmă faptul că dacii nu au fost romanizați niciodată și că ei
sunt strămoșii împăraților romani. Cercetătorii de la Hamburg au prelevat ADN-ul din morminte străvechi descoperite pe
teritoriul României. ADN-ul confirmă faptul că dacii sunt strămoșii românilor. Este vorba despre ramura nordică a tracilor, și
această teorie devine un curent istoriografic autentic.
Miceal Ledwith, confident al Papei Ioan Paul al II-lea și omul care a avut acces la toate documentele secrete din
Biblioteca Vaticanului, a făcut recent o afirmație care a șocat întreaga lume academică.
 El a declarat că limba latină se trage din limba română străveche, și nu invers, cum se credea până acum.  El a
avut acces la cei 230 de kilometri de rafturi de documente secrete, din Biblioteca Vaticanului.
Istoricii români au mers pe pista falsă a Școlii Ardelene, în care se spune că noi suntem latini puri. În realitate,
romanii au cucerit numai 28% din teritoriul Daciei. Ocupația romană a durat 170 de ani, pe un teritoriu restrâns, cu mult mai
puțin ca în Galia și Britania, unde englezii nu vorbesc latina. Transilvania a fost ocupată de austrieci 218 ani și ardelenii nu
vorbesc germana.
Related Items:conspiratia dacica, daci, daci romanizati, dacii si romani, imparati romani, istorie ascunsa, roma