DACISM

LATINITATE
SUSTINATORI AI DACISMULUI
LUCIAN BLAGA
BOGDAN PETRICEICU HASDEU
CONTRIBUTIA LUI BOGDAN PETRICEICU
HASDEU
Marele lingvist Bogdan Petriceicu Hasdeu afirma că dacii aveau propriul alfabet, însă teoria
academicianului a fost contestată de-alungul timpului, la fel cum au fost respinse şi
ipotezele că strămoşii noştri foloseau scrierea.
Tema unui alfabet al dacilor i-a fascinat de-alungul timpului pe cercetători, iar unul dintre cei care i-au acordat o atenţie deosebită a fost Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838
- 1907), una dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române, din toate timpurile. În „Istoria critică a românilor” (1873 - 1874), Hasdeu vorbeşte despre un alfabet
dacic al lui Deceneu, pe care îl prezintă cu entuziasm. „Fără a trece peste teritoriul român, noi o vom demonstra printr-un abecedar dacic, întrebuinţat de către străbunii
noştri până pe la 1500 şi absolutamente neştiut până acum în paleografie. Acest preţios alfabet ne arată pe latini, moştenind în Carpaţi o civilizaţiune pe care dacii o
căpătaseră împrumut de la semiţi, astfel că Roma şi Sidonul, Adriatica şi Marea Roşie, fruntea lui Iafet şi fruntea lui Sem, se ciocnesc prin două curente opuse pe ţărmii
Danubiului”, anunţa Bogdan Petriceicu Hasdeu, în prefaţa studiului său. Potrivit lingvistului, alfabetul a fost amintit într-o cronică maghiară din secolul al XIII-lea, de
Simon Kézai, păstrată în secolul al XIX-lea în Biblioteca Imperială din Viena, despre care afirma că este autentică. „Într-un loc Kézai zice: „săcuii sunt resturile hunilor.
Aflând despre reîntoarcerea ungurilor în Panonia, ei le-au ieşit înainte la hotarele Galiţiei şi dimpreună cu dînşii au cucerit Panonia, din care au şi căpătat o parte, nu însă
pe şes, ci la munte învecinaţi si amestecaţi cu vlahii, de unde se vede că au şi adoptat literele vlahice”, scria Hasdeu în capitolul dedicat alfabetului dacic, citat în volumul
„B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol. I-III (1972-1976), Ediţie îngrijită de Grigore Brâncuş. Academicianul concluziona că „un cronicar maghiar ne
spune, sunt acum şase secoli, că românii posedau atunci un alfabet propriu al lor, „litterae Blackorum”, care nu era nici lătinesc, căci lătineşte scria însuşi Kézai, nici
slavon, grec sau german, de vreme ce pe „sclavi, greci, teutonici” Kézai nu-i confunda niciodată cu românii. Hasdeu afirma că alfabetul dacic de care amintea putea fi
găsit în unele manuscrise vechi de la 1700, depuse la Biblioteca Evangelică din Braşov, de către preotul Stefan Lakatos. „Lakatos ne spune că pe la 1700 săcuii mai
întrebuinţau încă un alfabet propriu al lor”, scria Hasdeu. Acest alfabet ar fi fost cel de origine dacică. „Iacă dară „litterae Blackorum”, pe cari cu mult înainte de anul
1250, după cum ne-o spune Kézai, săcuii le-au fost împrumutat de la străbunii noştri în cursul unei îndelungate vecinătăţi în creierii Carpaţilor. Pe la 1700, uzul lor se
mai conserva în Săcuime întocmai ca în secolul XV, adecă tot prin încrestăture pe beţe.
 Ce-i drept, nu s-a descoperit pînă acum nici un act românesc cu „litterae Blackorum”; dar tot astfeli nu s-a găsit nici un zapis săcuiesc, deşi e cert ca
săcuii s-au servit cu ele pînă pe la 1700”, scria Hadeu, citat în volumul „B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol. I-III (1972-1976),
Ediţie îngrijită de Grigore Brâncuş. Deceneu şi scrierea la daci Lingvistul lega originea alfabetului dacic de povestea marelui preot Deceneu. Odatã
demonstrat dacismul caracterelor, să urmărim pe însuşi părintele acestui alfabet, luând drept călăuze două fântâne istorice dintre cele mai
ponderoase: pe Strabone şi pe Dione Crisostom. Cel întâi sub August, celălalt sub Traian, ambii ne spun că civilizaţiunea dacilor se datorea unui
Dekeneu cu vreo sută de ani înainte de Crist. „Acest fărmecător – zice Strabone – învăţase în Egipt neşte semne, prin cari pretindea a cunoaşte
voinţa divină”. Aducîndu-ne aminte că semnele sacre la egipteni erau ieroglifele, că până astăzi în India alfabetul sanscrit se cheamă dêvanâgari,
adecă dumnezeiesc, şi că la vechii germani termenul rûna se aplica dopotrivă la scriere şi la farmec, cuvintele lui Strabone devin foarte clare. Ele
indică introducerea în Dacia de cătră Dekeneu a unor caractere grafice din Egipt”, informa Bogdan Petriceicu Hasdeu, citat în volumul „B. P.
Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol. I-III (1972-1976), Ediţie îngrijită de Grigore Brâncuş. Literele dacice au putut să supravieţuiască
cu atâta puritate la români şi apoi la secui, pentru că se scria foarte puţin, iar caracterele trebuiau încrestate, informa academicianul. Ipoteza acestuia
a fost contestată de alţi lingvişti. „Alfabetul dacilor, de a cărui „descoperire” se entuziasmase Haşdeu, nu era decât o mare eroare, pe care el însuşi a
evitat-o mai târziu”, afirma Grigore Brâncuş, în chiar studiul introductiv al volumului „B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol. I-III
(1972-1976), care prefaţează lucrările lui Hasdeu.
 Odatã demonstrat dacismul caracterelor, să urmărim pe însuşi părintele acestui alfabet, luând drept călăuze două fântâne istorice
dintre cele mai ponderoase: pe Strabone şi pe Dione Crisostom. Cel întâi sub August, celălalt sub Traian, ambii ne spun că
civilizaţiunea dacilor se datorea unui Dekeneu cu vreo sută de ani înainte de Crist. „Acest fărmecător – zice Strabone – învăţase
în Egipt neşte semne, prin cari pretindea a cunoaşte voinţa divină”. Aducîndu-ne aminte că semnele sacre la egipteni erau
ieroglifele, că până astăzi în India alfabetul sanscrit se cheamă dêvanâgari, adecă dumnezeiesc, şi că la vechii germani termenul
rûna se aplica dopotrivă la scriere şi la farmec, cuvintele lui Strabone devin foarte clare. Ele indică introducerea în Dacia de
cătră Dekeneu a unor caractere grafice din Egipt”, informa Bogdan Petriceicu Hasdeu, citat în volumul „B. P. Hasdeu,
Etymologicum Magnum Romaniae, vol. I-III (1972-1976), Ediţie îngrijită de Grigore Brâncuş. Literele dacice au putut să
supravieţuiască cu atâta puritate la români şi apoi la secui, pentru că se scria foarte puţin, iar caracterele trebuiau încrestate,
informa academicianul. Ipoteza acestuia a fost contestată de alţi lingvişti. „Alfabetul dacilor, de a cărui „descoperire” se
entuziasmase Haşdeu, nu era decât o mare eroare, pe care el însuşi a evitat-o mai târziu”, afirma Grigore Brâncuş, în chiar
studiul introductiv al volumului „B. P. Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae, vol. I-III (1972-1976), care prefaţează
lucrările lui Hasdeu.
CONTRIBUTIA LUI LUCIAN BLAGA

Scoala ardeleana-latinista

In cadrul acestui capitol, autorul incearca sa realizeze o revizuire a unei scoli ardelene-latiniste,
cu dezavantajul nestiintei documentare, insa cu avantajul unei priviri de ansamblu, nestingherita de amanuntul doct si de multe ori derutant.

Lucian Blaga nu incearca sa reabiliteze tot alaiul de greseli a acestei scoli.Latinistii cautau sa intrezareasca prototipul latin sau “orighinalul”,
cum ziceau ei. Ei vizau sa apropie cat mai mult limba romaneasca de prototipul latin <<o ingereasca sete de “puritate” i-
a indemnat sa mature tot ce li se parea strein si “barbar”>>.

In primele numere ale revistei “Gandirea” a fost publicat in 1921 un articol tineresc intitulat “Revolta fondului nostru nelatin”, in care
se punea un accent apasat pe dacismul nostru.

Imaginea neconturata lasata de invatamantul liceal cat priveste acesti latinisti este aceea a unor imbacsiti de carte,
a unor utopisti cu privirea intoarsa spre trecut, intru catva a unor straini de realitate

“Romanii . dupa ce apuca la ceva . mai toti isi uita de sine, isi uita de sangele din care sint parasiti si numai pre cei misei inalta,
pre aceia ii ridica din gunoi, iar pre cei vrednici ii urgisasc, ii strica unde pot ca ei singuri sa se vada a fi temeiurile neamului romanesc, pre
care il sugruma si-l impiadeca de la sporirea inainte”-Sincai 1809- pag. 106
Latinistii trebuiau sa ridice un popor, lasat cu secole in urma, la inaltimea unui “veac prealuminat”.
“Cartea” si “invatatura” erau pentru ei mijloacele unei mutatii istorice ce trebuia grabita si stimulata pe toate caile.
Filozofia ocupa un loc insemnat in domeniile amintite de latinisti, iar atmosfera in care se desfasura acest mecanism al cartii era
de zbucium. Viata latinistilor era din cele mai framantate, siliti sa cutreiere singuri, cu saptamanile, tinuturi si tari, sa-si aduca volumele, tot
de ei scrise
Problema latinistilor era desprinderea unui univers lingvistic romanesc de pe un fundal de romanitate pura- problema constructiva. Latinistii se ga
sesc in cautarea fenomenului originar al limbii romanesti, spre a da un foarte ilustru exemplu.
“Modul lor de a desfasura si de a propune aceasta problematica ne invita sa le atribuim profunde inclinari filozofice”-pag.166
Eforturile latiniste si-
au gasit expresia cea mai indrazneata in teoria lui Petru Maior. “Fiindca limba cea romaneasca e latineasca, celui ce va sa cerce inceputul li
mbei romanesti ii este de lipsa mai inainte sa aibe cunoscute intamplarile limbei latinesti”-pag.167
“Limba romaneasca e acea limba latineasca comuna, care a pre la inceputul sutei a doua era in gura romanilor si a tuturor italienilor”-pag.167
Limba romaneasca de astazi este mai apropiata de limba latina comuna decat italiana- Petru Maior.

Miron Costin si Dimitrie Cantemir considera ca limba romana descinde din latina, iar Petru Maior considera ca limba latina deriva din limba romaneasca.
Filozofii sunt obisnuiti cu astfel de “rasturnari”. De exemplu, Oswald Spengler profeseaza o conceptie in care
Napoleon este contemporan cu Alexandru Machedon.

Aparitiile latiniste anunta insa un potential specific ardelenesc Latinistii devin, in ciuda ratacirilor, mai actuali decat oricand.

“Ne-ar bucura nespus sa stim ca prin expunerea de fata am izbutit sa redeschidem un proces in care mortii nu au fost ascultati in ultima instanta”-
pag.170
MITUL ETNOGENEZEI ROMÂNILOR
DOCHIA ȘI TRAIAN,
DE GHEORGHE ASACHI

Dochia a fost, se pare, sora lui Decebal, una dintre acele femei dace care, cu vitejie și-au apărat țara alături de bărbați.
Înainte ca Traian să înceapă războaiele cu dacii, Dochia a mers la Roma alături de solii lui Decebal pentru a apăra pacea
poporului său. Se povestește că Dochia era atât de frumoasă și înțeleaptă, încât Hadrian, nepotul lui Traian și urmașul său la
conducerea imperiului s-ar fi îndrăgostit de ea. După ce romanii victorioși au ars și dărâmat cetatea, Dochia a plecat cu alte
femei în pribegie. Pe drum a aflat ca fratele ei, Decebal, își pusese capăt zilelor. Atunci le-a sfătuit pe femei să se întoarcă la
casele lor și să trăiască în pace cu romanii. Se spune că Hadrian, dorind-o de soție, ar fi trimis să fie căutată și adusă la
Roma. Astfel că pe Dochia au prins-o și au adus-o în fața generalului roman. Hadrian i-a vorbit cu blândețe și prietenie.
Dochia nici nu a vrut să audă, ea prefera să moară decât să fie soția unuia dintre ucigașii fratelui său. Atunci Hadrian a lăsat-
o să plece liberă. Dochia și-a luat o turmă de mioare și a rătăcit prin munți cu oile și câinii săi până ce a ajuns pe muntele cel
înalt, numit Ceahlăul. Oamenii de prin sate veneau la sora regelui dac să-i povestească ce mai era prin țară și să-i ceară sfat.
Cu timpul i-au zis Baba Dochia. Tradiția spune că Dochia nu a murit niciodată, ci s-a împietrit de durere împreună cu oile
sale. Și astăzi se vede stana de piatră, în mijlocul turmei sale de stânci, pe muntele Ceahlău, aproape de vârful Toaca.
Acțiunea baladei este localizată în spațiul românesc, autohton „Sub muntele Pion, din
Moldova, / Între Piatra Detunată / Ș-al Sahastrului Picior”, muntele Pion este Ceahlăul, un
spațiu de legendă, care a inspirat de-a lungul secolelor mulți scriitori români, Ceahlăul este
„piatra nestemată a Moldovei” după cum îl numea Dimitrie Cantemir, George Coșbuc îl
numește: „Un uriaș cu fruntea-n soare / De pază țării noastre pus”. Masivul Ceahlău apare
ca cea mai reprezentativă formă și mai bine cunoscută în literatură și folclor dintre toate
masivele Bistriței Moldovenești și chiar din toți Carpații Orientali. Muntele este considerat
sacru la daci, poate din această cauză Dochia alege să se refugieze în acest spațiu protector,
împreună cu turma sa de mioare.
Dochia era frumoasă, înțeleaptă „La frumusețe și la minte / Nici o giună-i samana, / Vrednică de-a ei părinte, / De
Decebal, ea era” și dă dovadă de un puternic sentiment patriotic, ea dorește să rămână în țara ei, având statutul de
păstoriță, decât să meargă la Roma, în calitate de soție a împăratului Traian. De la statutul de prințesă „A ei haină
aurită / O preface în șăiag, / Tronu-i iarba înverzită / Schiptru-i este un toiag” trece la cel de păstoriță, neacceptând să
devină soția celui care i-a distrus familia și i-a cotropit țara. Dacii erau legați de pământul strămoșesc, așa cum sunt
munții si pietrele, refugierea ei în mijlocul naturii scoate în evidență comuniunea om-natură, care e o trăsătură
definitorie a poporului român. Dacii erau aproape de natură și prin preocupațiile pe care le aveau, existența acestora
fiind pastorală și agrară prin excelență. Interesul lui Traian pentru Dochia este ridicat la nivel exponențial, dezvăluind
interesul Romei pentru Dacia. Eroul civilizator este fascinat de natura neîmblânzită, sălbatică a Dochiei (Daciei), ce
definește atributele poporului dac: dragostea pentru pământul natal, dorința de libertate și spiritul de sacrificiu,
moartea preferată sclaviei. Dacii simbolizează înrădăcinarea în pământul țării, romanii, aportul de civilizație
Deși „Fiul Romei cel mărit” e obișnuit să fie învingător, el se închină frumuseții Dochiei
„Frumuseței ei se-nchină”, dar dragostea nu-i este împărtășită. Traian o găsește pe Dochia
pe munte, dorind să o îmbrățișeze și să-și exprime dragostea față de ea. Dochia, văzând că
nu mai are scăpare și nu este nimeni care s-o ajute, strigă către Zamolxis, zeul suprem în
religia geto-dacilor „Zamolxis, o, zeu, striga, / Te giur pe al meu părinte, / Astăzi rog nu mă
lăsa!” cu dorința ca acesta s-o metamorfozeze pe ea și pe oițele ei, în stânci. Invocarea lui
Zamolxis are atribute profetice și ocrotitoare pentru Dochia. Zeu celest, Zamolxe este mai
presus de orice simbolul esențial al modului de existență a unui popor. Gesturile Dochiei au
și ele valoare exponențială, relevând credințele dacilor:
Deși „Fiul Romei cel mărit” e obișnuit să fie învingător, el se închină frumuseții Dochiei
„Frumuseței ei se-nchină”, dar dragostea nu-i este împărtășită. Traian o găsește pe Dochia
pe munte, dorind să o îmbrățișeze și să-și exprime dragostea față de ea. Dochia, văzând că
nu mai are scăpare și nu este nimeni care s-o ajute, strigă către Zamolxis, zeul suprem în
religia geto-dacilor „Zamolxis, o, zeu, striga, / Te giur pe al meu părinte, / Astăzi rog nu mă
lăsa!” cu dorința ca acesta s-o metamorfozeze pe ea și pe oițele ei, în stânci. Invocarea lui
Zamolxis are atribute profetice și ocrotitoare pentru Dochia. Zeu celest, Zamolxe este mai
presus de orice simbolul esențial al modului de existență a unui popor. Gesturile Dochiei au
și ele valoare exponențială, relevând credințele dacilor:
• Credința în imortalitatea sufletului: oamenii nu mor, ci acela care piere se duce la Zamolxis, zeul lor, pentru
a trăi pururi și a avea parte de toate bunurile;
• Comuniunea între zeul suprem și popor, realizată pe două căi: individuală (asceză- vezi decorul sihastru,
sălbatic) și publică (prin rituri, urcări pe munte) – Urcarea pe munte are ca finalitate ascensiunea la cer;
• Sacrificiul uman. În lupta cu inamicul țării al regelui și al zeului suprem (Traian);
• Răsplata pentru sacrificiul uman: paradisul lui Zamolxe – paradis ceresc în care sălășluiau adepții Zamolxis
într-o post-existență fericită și eternă; intrarea în rai presupunea să cunoști drumurile de 3 acces (căile raiului/
potecile) care duceau spre gurile raiului (acestea se aflau în plaiuri, fapt ce explică și credința că omul ascende
spre divinitate urcând „pe-un piciorul de plai, pe-o gură de rai”; raiul se ridică de pe pământ, imanentul este
așadar în contact cu transcendentul.
Rugăciunea fierbinte a Dochiei este ascultată de către Zamolxis, prefăcând-o atât pe tânără,
cât și pe oițele sale, care erau risipite pe stânci, în stane de piatră. Și astăzi se pot vedea
aceste stânci pe muntele Ceahlău. Deși Dochia nu mai exista ca ființă umană, Traian „nu-
ncetează a iubi / petroasa ei icoană”, acest gest relevă persistența iubirii lui Traian pentru
Dochia- etnogeneza este rezumată așadar de Gheorghe Asachi ca un gest de iubire. Prin
implantarea unei culturi și civilizații superioare, prin maxima deschidere spre universalitate,
prin sinteza etnică realizată, perioada etnogenezei a avut însemnate consecințe asupra
evoluției istorice ulterioare a celor două popoare. Etnogeneza românilor se prezintă ca un
dublu proces:
Un proces de asimilare a elementului autohton de către cel roman vizibil în romanizarea lingvistică
– prestigiul latinei se impune în fața idiomului autohton. Elementul roman conferea noblețe și
prestigiu, căci limba latină era limba de cultură folosită în cea mai mare parte a Europei.
Romanitatea limbii române se dovedește prin structura gramaticală și sistemul lexical. • Un proces
de integrare, de raliere a indigenilor la civilizația și cultura romană (romanizare nonlinvistică).
Faptul că romanii au fost eroi civilizatori se poate deduce din activitățile edilitare desfășurate în
Dacia (drumuri și poduri, apeducte, băi termale) care au contribuit la progresul urbanizării, din
includerea Daciei în circuitul economic prin valorificarea bogățiilor sale naturale etc. Dar, Dacia nu
a fost cucerită doar cu armele și nu s-a lăsat impresionată doar de civilizația superioară a romanilor,
Dacia a fost cucerită și de capacitatea de iluminare spirituală a Romei.
Reticențele inițiale vor fi substituite de dorința dacilor de a asimila elemente de cultură și
civilizație superioară; confortul urban invadează lumea rurală: așezările nefortificate, rurale ale
dacilor, cu case de lemn și bordeie, îndeletniciri specifice ale acestora (olăritul, agricultura) vor
fi treptat înlocuite de elemente civilizației romane: își fac apariția construcțiile din piatră și
cărămidă, se constituie tezaure monetare, vase de argint (amfore, opaițe), dar și podoabe din
argint, lucrate prin tehnica filigranului, obiecte din sticlă; operele arhitecturale din Dacia sunt
asemănătoare celor din Imperiul Roman: au capiteluri, sunt realizate în stilul doric, ionic sau
corintic, amfiteatre devin construcții obișnuite (Sarmisegetusa sau Porolissum). Pictura criptelor
boltite 4 reflectă și ea faptul că elementele păgâne cedează locul celor crestine