I.

PARTICULARITĂȚILE ETNICE ALE

ROMÂNILOR
I.1. Fondul latin ( CLAUDIA GUGOAȘĂ )
I.2. Fondul nelatin ( DIANA BARARU )

Un număr considerabil de istorici, arheologi, cât și oameni de rând tind să glorifice

trecutul, atribuind României de astăzi un fond majoritar, chiar în totalitate latin. În scrierea
Istoria românilor, August Treboniu îi consideră pe români și romani ca fiind unul și același
popor. Această teorie era susținută cu vehemență de către Școala latinistă, o prelungire a Școlii
Ardelene. Desigur că acest trecut pune poporul român în cea mai bună lumină, fiindu-i mult mai
ușor să se integreze printre popoarele europene ca nație latină. „Spre mijlocul secolului al XIX-
lea, chestiunea originilor părea lămurită, în varianta cea mai favorabilă pentru promovarea
intereselor românești. Românii apăreau ca descendenți ai coloniștilor romani(..)Istoria românilor
apărea ca o continuitate a istoriei romane. Dispărea în fapt orice diferență între români și romani.
(...) Dificultatea Școlii Ardelene stătea în explicarea dispariției dacilor sau, oricum, a
neparticipării lor la formarea poporului român.”1
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea nu mai este acceptată ideea că dacii ar fi dispărut iar
românii sunt de origine pur latină, căci colonizarea romană nu a presupus o exterminare a
dacilor, ci o cucerire a acestora. Adversarii latinismului erau în general tot latiniști deoarece
acceptau originea romană , dar nu permiteau actualizarea abuzivă a originilor. Spre exemplu,
Kogălniceanu marca necesara distingere între „români si romani, între origini și prezent.” 2Era
de părere că Decebal era mai vrednic de a fi pe tronul Romei „decât mișeii urmași ai lui August”.
În 1860, Hașdeu publică un studiu curajos ce contrazicea convingerile școlii ardelene intitulat
Pierit-au dacii? unde afirma că dacii nu au dispărut, iar colonizarea nu a însemnat o pură
romanizare, dovedind amestecul de origini ce au creeat de fapt poporul român: „naționalitatea
noastră s-a format din câteva elemente, dintre care niciunul nu a fost predominator3”.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea nu mai este acceptată ideea că dacii ar fi dispărut iar
românii sunt de origine pur latină, căci colonizarea romană nu a presupus o exterminare a
dacilor, ci o cucerire a acestora. Adversarii latinismului erau în general tot latiniști deoarece
1
Lucian Boia, Glorificarea trecutului în Istorie și mit în conștiința românească p.100
2
Mihail Kogalniceanu, Cuvantul, 1843
3
B.P.Hasdeu- Pierit-au dacii? în Scrieri istorice, vol I, Editura Albatros 1973, p. 78-106 (sursa:
http://rdcnroman.blogspot.ro/)
acceptau originea romană , dar nu permiteau actualizarea abuzivă a originilor. Spre exemplu,
Kogălniceanu marca necesara distingere între „români si romani, între origini și prezent.” 4Era
de părere că Decebal era mai vrednic de a fi pe tronul Romei „decât mișeii urmași ai lui August”.
În 1860, Hașdeu publică un studiu curajos ce contrazicea convingerile școlii ardelene intitulat
Pierit-au dacii? unde afirma că dacii nu au dispărut, iar colonizarea nu a însemnat o pură
romanizare, dovedind amestecul de origini ce au creeat de fapt poporul român: „naționalitatea
noastră s-a format din câteva elemente, dintre care niciunul nu a fost predominator 5”.Alecu
Russo, adversar al purului latinism împărtășea în fond aceleași opinii. Făcând o paralelă între
Decebal și Ștefan cel Mare, exclama cu încredere „Și unul și altul au avut același țel, aceeași idee
sublimă; neatârnarea patriei lor! Amândoi sunt eroi, însă Ștefan un erou mai local, un erou
moldovean, când Decebal este eroul lumii!” 6A. D. Xenopol susținea aceleași idei, cum că dacii
au fost un important element al creării poporului nostru, totuși aprecia faptul că romanii sunt
majoritari, dar nu îi excludea în niciun fel pe daci, sprijinind ideea că un popor este un amestec
de naționalități, nu o continuare a uneia singure „(...) rădăcina poporului român e prinsă în
păturile istorice prin două vițe tot atât de energice, de trainice și de pline de virtute. Să nu fie deci
silă dacă și sângele dacilor se va regăsi amestecat în naționalitatea noastră(...) Suntem
dacoromani, dar mai mult romani decât daci!”7 Astfel, Dacia începea să își primească meritul
cuvenit pentru formarea poporului român de astăzi, datorită tuturor istoricilor, arheologilor,
oamenilor politici, care și-au impus punctul de vedere în publicări cu opinii bine structurate ce au
combătut ideologiile latiniștilor convinși. „Dacii începeau să fie percepuți altfel decât ca un
element barbar împovărător, susceptibil doar de a deranja schema latinității românești. Dragostea
de libertate și spiritul de sacrificiu, care nicicând nu le fuseseră contestate, apăreau generației
romantice revoluționare drept virtuți demne de admirat și de urmat.(...) Deși nu i-au reținut decât
rareori ca factor fondator, romanticii au contribuit la consolidarea temei dacice, pregătind terenul
pentru apropiata reelaborare a originilor(...) Dacii începeau să fie recunoscuți, mai întâi de câțiva
nonconformiști, apoi de istoriografia românească în ansamblu. Era în fond o îmbinare între
sursele occidentale(romanii, înrudirea cu națiunile latine surori) și cele autohtone(dacii). Oricum,
a accepta amestecul însemna o vindecare, cel puțin parțială, de complexe”
Astfel, dacii își afirmau ponderea biologică în formarea poporului român din ce în ce mai
intens cu începutul secolului XX, devenind chiar majoritari în Dacia romană: „cu toate pierderile
suferite în lupte, cu toată emigrarea unor triburi care, nevoind să se supună imperiului s-au retras
în munții de la miazănoapte, noi credem că populația rămasă a fost în număr însemnat, constituid
majoritatea locuitorilor noii provincii.” 8 Românii se defineau într-un bun sfârșit ca „daci
romanizați, după ce fuseseră mai întâi romani puri, apoi romani mai mult sau mai puțin
amestecați, apoi dacoromani…”9

4
Mihail Kogalniceanu, Cuvantul, 1843
5
B.P.Hasdeu- Pierit-au dacii? în Scrieri istorice, vol I, Editura Albatros 1973, p. 78-106 (sursa:
http://rdcnroman.blogspot.ro/)
6
Alecu Russo, Scrieri, Editura Academiei Române 1908, p.172 (sursa: Istorie și mit în conștiința românească)
7
A.D.Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol I, 1888(sursa: https://de.scribd.com)
8
C.C.Giurescu, Istoria românilor,vol I, ediția V, Editura Fundația pentru Literatură și Artă Regele Carol II, 1946,
p.123(sursa: Istorie și mit în conștiința românească)
9
Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, p.196, aceeași ediție
 Tuturor documentărilor etimologice și studiilor istorice li se adaugă și poezia. În viziunea
eminesciană, dacii sunt amintiți în nenumărate rânduri în scrieri precum „Memento mori...”
„Decebal” „Rugăciunea unui dac”.

I.1. FONDUL LATIN

„Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a
Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romani-zate (Dacia, Pannonia de sud,
Dardania, Moesia superioar ă şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste
provinciişi până în zilele noastre”10. Din această definiţie se reţine faptul că esenţa latină a limbii
române a fost conservată cu fidelitate de la origini până astăzi. Româna, ca toate limbile
romanice, continuă aspectul vorbit al limbii latine. Ea „s-a format” pe o largă arie romanizată,
situată atât la nordul câtşi la sudul Dunării. Rosetti invocă, totodată, conştiinţ a românilor, din
toate perioadele istoriei lor, că vorbesc aceeaşi limbă cu a strămoşilorşi că prin limbă se
deosebesc de popoarele vecine. „Acei care ne-au transmis limba latină – scrie Al. Rosetti – din
tată în fiu, în aceste părţi dunărene, au avut întotdeauna conştiinţa că vorbesc aceeşi limbă
(latina), spre deosebire de acei care vorbeau alte limbi. Se poate, deci, vorbi, în acest caz, de
«voinţa» vorbitorilor de a întrebuinţa o anumită limbă şi nu alta”. Sortită să evolueze izolat, într-
o zonă cu vecinătăţi nonromanice, româna a suferit numeroase transformări, multe dintre ele
datorate influenţei limbilor cu care a venit în contact. Se poate spune că dintr-un anumit punct de
vedere româna este şi un idiom balcanic. Precizările lui Rosetti în această privinţă sunt
remarcabile: „Oricât de mult s-a îndepărtat limba română de tipul latin şi oricât de mult s-ar mai
îndepărta de el în cursul evoluţiei sale ulterioare, nimic nu se va schimba prin aceasta în
raporturile de filiaţie dintre latină şi limba română, aceasta fiind pur şi simplu transformarea,
potrivit împrejurărilor, a celei dintâi”. Aşadar, trecerea de la o fază la alta în evoluţia limbii
române nu presupune schimbări care să altereze caracterul ei latin, unitatea structurii ei latine de
la origini până astăzi. Cât priveşte epoca „formării” limbii române, Al. Rosetti precizează că „în
niciunul din momentele sale, ca şi pentru celelalte limbi romanice occidentale, nu poate fi vorba
de «formarea» limbii române, căci româna, ca oricare dintre limbile romanice, nu este altceva
decât latina vorbită fără întrerupere în provinciile Imperiului Roman, de la cucerirea romană şi
până în zilele noastre”. O limbă este formată şi, în acelaşi timp, în continuă formare.
Româna face parte din familia limbilor romanice, ca şi franceza, italiana, spaniola,
portugheza, provensala, catalona, retoromana, sardaşi dalmata (aceasta din urmă a dispărut către
sfârşitul secolului al XIX-lea). La baza acestor limbi, deci şi a românei, se află latina vulgară
(sau populară; lat.vulgaris=„popular”). Aceasta reprezenta aspectul vorbit, uzual, familiar, al
latinei, era idiomul de conversaţie curentă al păturilor mijlocii ale societăţii( sermo vulgaris,
sermo rusticus), limba ţăranilor, a soldaţilor, meşteşugarilor, negustorilor. Ea se opunea latinei
clasice, aspectul îngrijit, literar, cult, savant, supus normelor codificate prin gramatici şi prin
tradiţia literară, limba marilor scriitori latini (din secolul II î.Hr. până spre sfâr şitul secolului I d.
Hr.). Deosebirile dintre cele două aspecte ale latinei nu erau esenţiale, erau deosebiri de
10
Al.Rosetti, Istoria limbii române de la origini până la începutul secolului al XVII-lea , Editura Științifică și
Enciclopeică, 1986 (sursa: slideshare.net)
pronunţare şi de vocabular. De fapt, latina vulgară, atât cât diferea de cea clasică, era un
„ansamblu de tendinţe” a căror evoluţie a dus la naşterea limbilor romanice. Liberă de rigiditatea
normelor care caracteriza latina clasică, ea era supusă uşor modificărilor, inovaţiilor, prin urmare
se îndepărta mereu de latina literară, fixată în scrieri. Studiul inscripţiilor şi comparaţia dintre
diferitele limbi romanice arată că latina vulgară de la baza limbii române nu diferă de latina
vorbită în celelalte provincii ale Imperiului. „Unitatea latinei vulgare – arată Rosetti – este
admisă ca o dogmă ce nu suferă dezminţire şi ea s-a menţinut atâta timp cât puterea centrală a
avut posibilitatea să impună o limbă comună întregului Imperiu Roman, adică până către
sfârşitul secolului al IV-lea pentru Imperiul de Orient şi sfârşitul secolului al VI-lea…. pentru
provinciile occidentale”. Vorbită pe un teritoriu atât de vast şi de o mulţime imensă de oameni
aparţinând la etnii diferite, latina vulgar ă va fi avut totuşi unele diferenţieri de pronunţie sau de
vocabular de la o regiune la alta, dar acestea nu afectau caracterul ei unitar, nu constituiau
variante dialectale ale latinei vulgare, care era o limbă comună. Unitatea acesteia s-a menţinut cât
timp a existat o unitate teritorială şi politică a Imperiului.
Cuvântul român (cu forma veche-rumân), provenit din latină (romanus), are semnificaţia
populară de „ţăran, agricultor”, de la care a derivat aceea de „iobag, vecin”, și exprimă în sens
larg legătura românului cu pământul. Şi vlah, termen cu care vecinii îi numeau pe români, este
un semn al continuităţii; în vechea germană, şi de acolo în slavă, vlah avea înţelesul de
„romanic”.Ţară, (din lat.terra), a avut o evoluţie semantică specific românească: „şes, câmpie,
loc cultivat, loc de agricultură, aşezare rurală, sat”, apoi „popor,ţinut, stat, patrie”, sensuri pe care
ţară nu le putea dezvolta decât în graiul unei populaţii stabile de agricultori şi păstori.
Terminologia fundamentală a așezărilor sociale(sat,cătun),a casei și a gospodăriei rurale provine
din latină și din substratul traco-dac.
La baza limbii române se află latina dunăreană(sau carpato-dunăreană), pe care o putem
reconstitui atât prin studiul celor aproape 3.000 de inscripţii din Dacia (la care se pot adăuga alte
cca. 3.000 descoperite în cele două Moesii), cât şi prin comparaţia românei cu celelalte idiomuri
romanice. Inscripţiile reflectă, prin „greşelile” pe care le conţin, tendinţele de evoluţie ale
foneticii, morfologieişi lexicului latinei vorbite. Aceste tendinţe devin, cu timpul, reguli ale
limbii române. În general, latina vorbită în Dacia nu diferea esenţial de latina vorbită în aria
balcanică sau în zonele apusene ale Imperiului; deosebirile dialectale vor fi fost neînsemnate. De
aceea, descrierea latinei dunărene se identifică, în bună măsură, cu descrierea latinei vulgare de
pe întreg cuprinsul romanic.
Într-adevăr formarea limbii române se datorează romanilor în proporție considerabilă, fapt
pentru care poporul latin a lăsat în urmă o multitudine de tradiții, obiceiuri, monumente și nu
numai. Este suficient să aruncăm o privire asupra locuinței noastre pentru a aprecia impactul pe
care romanii l-au avut asupra modului modern de viață, de la o distanță de două milenii.
Calendarul atârnat pe perete și betonul de sub picioare reprezintă doar o parte dintre ele, dar nici
vasele lor de bucătărie nu s-au schimbat prea mult în ultimii 2000 de ani. Canapeaua din cameră
vine tot de la ei, precum și ideea sistemului interior de încălzire – chiar dacă folosim deja altă
tehnologie. Renumiți și pentru apeducturile lor, romanii definesc în mare măsură ceea ce credem
azi despre confortul de bază al casei.
 Conform literaturii antice și descoperirilor arheologice, mâncarea a fost foarte importantă
pentru romani – atitudinea, curiozitatea și angajamentul lor punându-și amprenta și pe
gastronomia europeană de astăzi, mai ales în privința ingredientelor. Metodele de producție a
uleiului de măsline și a vinului, esențiale pentru grecii antici, au fost răspândite de romani. Spre
exemplu, ei au început să cultive măsline în Iberia și au pus bazele unor regiuni viticole franceze
și germane. Au fost foarte interesați de gastronomia zonelor îndepărtate: datorită lor au devenit
esențiale în bucătăria europeană piersicile, cireșele, piperul și puiul.

I.2. FONDUL NELATIN

„Orice comunitate, de la trib până la naţiunea modernă, se legitimează prin recursul la origini.” 11
(L. Boia)
Substratul limbii române îl reprezintă limba geto–dacă, vorbită înainte de ajungerea
coloniştilor romani.
„De teamă să nu înviem,
Ne-au risipit cetătile, ne-au ucis altarele,
Toate frumuseţile, ca într-un blestem,
Ni le-au schilodit. Şi-am rămas doar cu Soarele.
Din el ne-am croit poteci în pădure, în munte,
Lîngă vetre mărunte,
Am logodit timpul cu statornicia.
Dacă te uiţi bine-apoi
În pietre nemuritori, suntem noi, numai noi:
Noi, Tracii!”12
Cultura și civilizația dacică
1.Cultura și civilizația dacică
Civilizația și cultura dacilor a avut în spațiul carpato-dunărean o mare dezvoltare timp
de câteva sute de ani și a atins nivelul cel mai înalt în secolele I î.Hr - sec. I d.Hr.
Cultura daco-getică reprezintă o sinteză originală ce își are rădăcinile bine și adânc înfipte
în mediul și în credința autohtonă, putând fi urmărită în timp cu milenii în urmă. 
Hadrian Daicoviciu13 spunea că această originalitate nu exclude, ci, dimpotrivă, implică
acceptarea unor influențe din afară. Dar dacii nu s-au mulțumit cu preluarea unor elemente de
cultură materială de la alte popoare. Ei le-au adoptat, le-au transformat și adesea le-au îmbogățit,
contopindu-le în creațiile lor tradiționale și făurind o civilizație profund originală.
Dacii aveau, (după unele date istorice) păr brun deschis sau alb. Bărbații purtau bărbi.
Cum descrie Strabon, ei erau de statură înaltă și erau „lați în umeri” și aveau „pumnii ca ciocanii
de spart ziduri”.
Nobilii (pileati) aveau dreptul să-și acopere capul cu o cușmă, în timp ce ceilalți (comati),
care formau grosul armatei, (țăranii și meșteșugarii) purtau părul lung (capillati).

11
Lucian Boia in “Istorie și mit în conștiința românească”, anul 1997
12
Versuri delectate din poezia „ Terra Daciae” de ,Ion Brad, preluată de pe site-ul:
https://ro.scribd.com/document/349682774/Terra-Daciae-txt
13
Hadrian Daicoviciu in volumul „Dacii” , editura „Enciclopedica Română”, anul 1972
Formațiunea social-economică geto-dacă era cea de tipul obștei sătești, a proprietății colective a
pământurilor. Dar alături de proprietatea comună funciară exista și proprietatea privată
a comatilor, precum și proprietatea privată a regelui, a nobililor și a preoților. Teoretic, pământul
aparținea monarhului. Comatilor le rămânea tripla obligație față de stat (a plății dărilor, a
participării la lucrările publice și a satisfacerii obligațiilor militare).
Asemenea celorlalte ramuri tracice, și geto-dacii erau mari producători de cereale: orz,
secară, linte, bob și mai multe varietăți de grâu. Baza economiei o formau agricultura și creșterea
vitelor. Foloseau plugul cu brăzdar și cuțit de fier încă din sec. III î.e.n. Inventarul uneltelor
agricole de fier însuma la acea dată: coase lungi (de tip celtic), seceri, sape, săpăligi, cosoare
pentru tăiatul viței de vie, târnăcoape, securi, greble cu șase colți, etc. Pământul Daciei era foarte
bogat în minereuri. 
Meșterii geto-daci lucrau fierul și arama, argintul și aurul. Reducând minereul de
cupru la o temperatură de 1085°C și amestecându-l cu cositor obțineau bronzul din care făceau
felurite unelte și podoabe. Exploatau aurul nu numai din aflorismente (locurile unde, prin
eroziune, roca auriferă apare la suprafață), ci și din nisipul aurifer al râurilor de munte.
Dar podoabele erau mai ales din argint. În atelierele argintarilor daci (în care s-au descoperit și
uneltele meșterilor: nicovale mici, dălți, pile, ciocănașe) se lucrau coliere, brățări, inele, fibule,
broșe, catarame; de asemenea, piese de harnașament. Existau adevărate centre meșteșugărești,
grupând mai multe genuri de ateliere, printre care era și câte un atelier de orfevrărie; dar existau
și meșteri argintari ambulanți, care se stabileau temporar în diferite localități mai mici. 
Civilizaţia şi cultura poporului dac stau la temelia poporului român ca elementul etnic
component cel mai însemnat. După mărturiile literare antice, dacii sau geţii erau blonzi, cu piele
albă, cu ochi albaştri, ca şi ceilalţi nordici europeni. Atât Trofeul, cât şi Columna lui Traian ni-i
arată de statură potrivită, nici foarte înalţi, nici scurţi. Bărbaţii purtau părul mare şi aveau toţi
barbă : nicăieri nu găsim un dac reprezentat altfel. Pe frunte şi la tâmple părul e tăiat. Femeile,
judecând după Columnă, par să fi fost zvelte, înalte şi, în general, frumoase; părul îl purtau
pieptănat, cu cărare la mijloc şi strâns în spate, făcut coc. 
Ocupaţia de căpetenie a dacilor a fost agricultura. Lexicograful bizantin Suidas spune
că, în vremea războiului cu Traian, Decebal împărţise sarcinile între nobilii daci astfel: pe unii i-a
pus să apere cetăţile, pe ceilalţi să aibă grijă de  bunul mers al agriculturii. O ramură importantă
a agriculturii şi la care strămoşii noştri ţineau mult, era viticultura. Dacii au fost, de asemenea şi
remarcabili crescători de vite. Rasa cailor geţi era, pe drept cuvânt, vestită. Turmele de oi şi
cirezile de boi şi vaci jucau un rol important în economia vieţii getice. Din lâna oilor ca şi din
cânepa pe care ştiau atât de bine s-o lucreze, îşi făceau veşmintele. Apicultura era şi ea
dezvoltată. Existau numeroase prisăci prin poienile pădurilor şi în mijlocul fâneţelor aşa de
întinse în vremea aceea. Exploatau apoi sarea, iar în Munţii Apuseni aurul şi argintul. Cantităţile
enorme de metal preţios pe care le-a luat Traian din Dacia, implică o exploatare continuă a
zăcămintelor auro-argintifere. Ştiau să lucreze bronzul, fierul, aurul şi argintul; făceau unelte,
cum sunt secerile şi coasele de bronz, topoarele, fiarele de plug, cleştele de fier, arme cum sunt
săbiile de fier, găsite în mai multe parţi ale teritoriului dacic, obiecte de cult sau mobilier,
podoabe de tot felul, mai ales de argint. Ştiau să facă din acest metal preţios vase frumoase cum
sunt cele ale tezaurului de la Sâncrăieni sau ale tezaurului de la  Agighiol. Ştiau, de asemenea,
încă din prima jumătate a secolului al IV – lea î.e.n., să bată monede de argint de caracter
autohton sau imitând pe cele macedone şi greceşti, mai târziu pe cele romane. Numărul acestor
monede e considerabil şi ele au fost găsite pe toată suprafaţa pământului românesc, atât în
Muntenia, cât şi în Moldova, şi în Transilvania. Erau, în sfârşit, meşteri în lucrul lemnului, din
care făceau obiecte casnice şi unelte agricole. Se pricepeau în ceramică, lucrau din pământ ars
vase de diferite forme şi mărimi, unele foarte frumos împodobite. Într-un cuvânt, cunoşteau toate
îndeletnicirile economice esenţiale şi, prin bogăţia pământului, ar fi putut trăi fără să aibă nevoie
de ceva din afară. Dimpotrivă, puteau ei exporta şi exportau, de fapt, materii prime. Izvoarele ne
vorbesc de exportul de grâne, de peşte, de ceară şi miere, şi de sclavi. Se vor fi adăugat la
acestea, piei si blănuri şi, foarte probabil, sare şi lemne, nu numai spre Câmpia Panonică, dar şi
spre alte locuri mai departe ca Egiptul. Aduceau în schimb, din sudul grecesc, vin şi untdelemn.
Importau, de asemenea, ţesături fine, stofe scumpe pentru uzul nobililor şi al curţii regale.
După căderea Sarmizegetusei, s-au găsit într-o peşteră, ascunse, hainele şi stofele scumpe ale lui
Decebal. 
Daco-geţii, cunoşteau de asemenea, şi practicau scrisul. Faptul este confirmat de Dio
Cassius, care vorbeşte despre o scrisoare primită de împăratul Domiţian de la Decebal,
precum şi despre cea scrisă pe o iască, primită de Traian. Până în secolul I e.n alfabetul folosit
era cel grecesc, iar după această dată, mai mult cel latin. În afară de inscripţia amintită –
„Decebalus per Scorilo” – se cunosc azi doar litere izolate ori în grupuri de câte două sau trei,
însemnate pe diferite unelte, dar mai des pe vase, sau săpate în blocuri incluse în zidul cetăţilor.
În cazul din urmă, literele serveau pentru a consemna nume de persoane, de  zei, de regi şi preoţi,
deşi n-a fost posibilă, până în prezent, reconstituirea nici unui nume.14

14
Informații preluate din articolul „Cultura și civilizația dacică”, de pe site-ul:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cultura_%C8%99i_civiliza%C8%9Bia_dacic%C4%83