Atitudini vechi și noi, An 3, nr.
4-2023 Editorial
Românii transilvăneni și starea lor
în secolul al XVI-lea
— Ioan-Aurel POP, președintele Academiei Române –
Trăim în secolul al XXI-lea și ne plângem adesea de
„moștenirea istorică”, dar, în fond, știm tot mai puțin ori nu
vrem să știm nimic despre soarta românilor din trecutul mai
îndepărtat. Programele școlare actuale aproape că nici nu
mai includ noțiunea de „istoria românilor”. Ne interesează
comunismul și „istoria recentă”, numai că viața românilor
de popor deplin constituit datează de peste o mie de ani. În
bună parte din acest mileniu (circa 1100-1541), aproape
jumătate din teritoriul României de azi (Transilvania privită
în sens larg), cu români cu tot, a fost cuprinsă în Regatul
Ungariei. Dar și după destrămarea Ungariei istorice și până
la 1918, bunurile imobiliare și funcțiile de conducere din
Transilvania s-au aflat, în majoritate, tot în mâinile
stăpânilor unguri. Ungaria (refăcută ca stat independent la
finele Primului Război Mondial) nu a încetat niciodată după
1918 să revendice – direct sau indirect – Transilvania, sub
forma unei propagande acerbe, din care nu a lipsit deloc
istoria, deși în decursul acestei istorii de dominație a fost
întotdeauna prezentă și discriminarea față de români. În
etapa actuală a propagandei, se vehiculează din nou ideea
„marii generozități” a regimului de „toleranță” propus de
stările sau națiunile Transilvaniei românilor în secolul al
XVI-lea. Pentru necunoscători, ideea a fost izbitor de
modernă și le-ar fi asigurat românilor libertatea, printr-un
„fenomen de transfer cultural”, adică prin mâna întinsă
„dezinteresat” sub forma Reformei protestante. Numai că
românii, „îndărătnici, înapoiați și inculți”, ar fi ratat ocazia
multiculturalismului, a plurilingvismului, a
interculturalității și a apartenenței la o Europă ante litteram,
suspect de asemănătoare celei visate de globaliștii, de
„progresiștii” și de neomarxiștii actuali. Cu alte cuvinte,
liderii Transilvaniei („cele trei națiuni și patru religii”) și
mai ales calvinii maghiari ar fi fost plini de bune intenții, iar
românii ar fi fost în cel mai bun caz dezinteresați, dacă nu
de-a dreptul recalcitranți, ostili progresului și închistați în
tradiție. Oare chiar așa să fi stat lucrurile în acel frământat
secol al XVI-lea?
Să luăm exemplul unui român transilvănean,
provenit din Țara Românească, rudă cu familia lui Iancu de
Hunedoara și cu domnii din dinastia Basarabilor (cu Vlad
Drăgulea, poreclit Țepeș). Este vorba despre Nicolaus
Olahus sau Nicolae Românul (1498-1568), catolicizat și
maghiarizat, ajuns în cea mai mare funcție ecleziastică
posibilă din Regatul Ungariei, adică arhiepiscop primat și în
cea mai înaltă funcție politică posibilă (cu excepția calității
de rege), tot din Regatul Ungariei, anume cea de guvernator/
vicerege sau regent (al Ungariei habsburgice). Până aici, s-
ar putea spune că Regatul Ungariei era țara tuturor
posibilităților. Olahus a scris – în manieră umanistă – despre
Ungaria, despre trecutul acestei regiuni, despre locuitorii
țării, despre vecini. Are și scrieri în frumoase versuri
1
latinești . Când detaliază situația țării sale, el vorbește în
chip natural – ca și cum ar fi fost o realitate obișnuită –
despre multele națiuni (în total, sunt enumerate 13) care
alcătuiau Ungaria: „Întreg acest regat al Ungariei cuprinde
în el, în vremea noastră, diferite națiuni – unguri, germani,
boemi, slavi, croați, sași, secui, români, sârbi, cumani,
1
iazigi, ruteni și, în sfârșit, turci – care, toate, se folosesc de
2
limbi diferite […]” . Despre țara sa de naștere, Transilvania,
același Olahus scrie: „În ea trăiesc patru națiuni de origine
diferită: ungurii, secuii, sașii, românii […]. Ungurii și secuii
folosesc aceeași limbă, numai că secuii au anumite cuvinte
specifice lor […]. Sașii sunt, se zice, coloniști saxoni din
Germania […]; ceea ce poate susține adevărul <acestei
păreri> este asemănarea dintre limba acestor popoare. Se
zice prin tradiție că românii sunt coloniști ai romanilor.
Dovada acestui lucru este faptul că ei au multe lucruri în
comun cu limba romanilor, popor ale cărui monede se
găsesc din belșug în aceste părți; fără îndoială, acestea sunt
3
mărturii importante ale vechii stăpâniri romane aici” .
Olahus, umanist de origine română (cum se vede și după
acest numele său în chip de poreclă, la care nu a renunțat
niciodată), vorbește despre națiuni în sens etno-lingvistic
renascentist, modern și nu în sens politic, cum era cazul încă
în Transilvania contemporană lui, unde națiunile erau
grupuri elitare privilegiate. Pentru el, adeptul noilor idei, nu
mai contează doar națiunile politice, adică grupurile
privilegiate deținătoare ale puterii în principat, ci sunt
relevante națiunile etnice, cele născute în chip organic, care
dădeau conținut țării sale și care se caracterizau prin limbi,
origini, credințe și tradiții diferite. Olahus făcea parte dintre
acei români care știau să explice istoria poporului lor. Prin
urmare, exista și la unii dintre români conștiința originii
poporului român, descins de la Roma, dintre coloniștii aduși
de împărații romani după cucerirea Daciei4. Chestiunea
originilor – reale, imaginare sau situate între real și imaginar
– ale popoarelor preocupă în secolul al XVI-lea elitele
comunităților etnice europene, deopotrivă ca o conștiință de
sine sau ca o cunoștință despre destinul altuia. Nici
Transilvania – împodobită cu atâtea etnii – nu face excepție
de la această preocupare. Olahus se află între primii autori
de origine românească care exprimă ideea de unitate a
românilor din toate cele trei țări pe care le descrie
(Transilvania, Țara Românească, Moldova): „Moldovenii
se folosesc de aceeași limbă, obicei [și] religie ca și
muntenii; pe alocuri, se deosebesc parțial în port. Ei
socotesc că sunt și de viță mai aleasă și mai harnici și mai
buni călăreți decât muntenii. Se îndepărtează mai des de
regele Ungariei; se războiesc mai des cu regele Poloniei. Se
spune că pot chema la arme patruzeci de mii și mai bine de
oșteni. Graiul lor și al celorlalți români a fost cândva latin,
ca al unora care se află într-o colonie a romanilor; în vremea
noastră se deosebește foarte mult de acela, numai că multe
cuvinte ale lor sunt de înțeles pentru cei [care vorbesc]
latinește” (Lingua, ritu, religione eadem Moldavi utuntur,
qua Transalpini; vestitu, aliqua saltem ex parte differunt.
Iudicant se, Translpinis esse, & generosiores, & magis
strenuos; equis præstant. Sæpius a rege Hungariæ
defecerunt; sæpius cum rege Poloniæ bellum gessere. Ad
quadraginta, & ultra, millia hominum armatorum dicuntur
cogere posse. Sermo eorum, & aliorum (i) Valachorum, fuit
olim Romanus, ut qui sint coloniæ Romanorum: nostra
tempestate, maxime eo differt; præterquam quod multa
5
eorum vocabula, latinis sint inteligibilia).
Umanistul avea două motive de mândrie:
2 Editorial
descendența sa din principii Țării Românești (și înrudirea cu
„atletul lui Hristos”, care a fost Iancu și cu regele Matia, fiul
lui Iancu), pe de o parte și descendența românilor din
romani, care fuseseră „stăpânii civilizatori ai lumii”, pe de
alta. De aceea, în textul diplomelor de înnobilare a sa către
împăratul romano-german – text elaborat de însuși Olahus –
spune că românii săi se coboară din Roma, regina orașelor
lumii, că au fost puși de strajă contra inamicilor din acea
parte foarte prosperă a Daciei, numită Țara Românească și
6
că ei își zic și acum pe limba lor „romani” : „Așa sunt
originile tuturor neamurilor celor prea lăudate, între care
valahii, neamul tău, nu sunt cei din urmă, despre care se știe
că sunt născuți din Roma, doamna și stăpâna împărățiilor, și
s-au așezat într-o parte a vechii și foarte bogatei Dacii, al
cărei nume este acum Țara Românească7, ca să apere
provinciile romane de incursiunile inamicilor din vecini, de
unde și acum încă romani se cheamă pe limba lor” ( ... Aiunt
sic vero sunt omnes propemodum laudatissimarum gentium
origines, inter quas Valachi gentiles tui minime postremas
habent, ut quos ab ipsa rerum domina urbe Roma oriundos
et in veteris illius Daciae opulentissima parte, cui nunc
nomen est Transalpinae, ad arcendos hostium finitimorum
in provincias Romanas incursiones collocatos esse constat,
unde nunc quoque sua lingua Romani vocantur).8
Fiindcă se considera român de stirpe princiară și, în
același timp, roman (cum erau îndreptățiți să se considere
toți românii), el, Olahus – o spune indirect –, era demn de
cele mai înalte onoruri și fiindcă românii erau urmașii
romanilor, ei meritau renumele de păzitori ai civilizației
creștine contra inamicilor, mai ales a „păgânilor turci”.
Olahus a fost un cetățean (regnicolarus) deplin și
loial al Regatului Ungariei, un catolic convins, un european
fidel ideii de universalism catolic. A fost membru conștient
al „Republicii Creștine” și al „Republicii Literelor”
europene. Totuși, a păstrat toată viața o mândrie romană și
românească, fapt care i-a deranjat pe unii dintre
contemporani. Aceștia încep și ei să fie animați de
sentimente naționale și chiar de exclusivism etnic. Astfel, la
moartea lui Nicolaus Olahus, întâmplată în 1568, un supus
al său, dar și un cunoscut inamic al său, Francisc Forgach,
episcopul catolic de Oradea, răsufla ușurat, neputându-și
înăbuși invidia și ura: „Arhiepiscopul de cea mai joasă
speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva
celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența
și sigiliul regesc. Căci el deținea toate aceste demnități
foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în
mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora”
(Archiepiscopus ex sordissimo loco, et Valacho patre natus,
ad summum locum aliorum odio evectus, locumtenentiam et
regium sigillum retinere studebat. Haec enim omnia summa
officia tenebat cum gravi omnium offensione, quod
multorum dignitates, et loca indigne occuparet)9. Pentru
Francisc Forgach nu mai contau nici solidaritatea
confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare
europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici
slujirea cu devotament a Ungariei de către Nicolaus Olahus,
ci doar originile lui „josnice” românești, nașterea sa într-un
neam inferior, de supuși. Episcopul subliniază aceste origini
cu dispreț și cu ură, privește cariera fulminantă a
„valahului” cu invidie, fără să-și ascundă satisfacția că totul
se sfârșise. Sunt semne clare că, cel puțin în conștiința
elitelor intelectuale, națiunea începe să prevaleze în fața
confesiunii.
Un umanist ungar de origine croată, Anton
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023
Verancsics sau, latinizat, Verancius (1504-1573), ajuns
arhiepiscop al Ungariei (1568-1573) după Olahus, scria și
el, pe la 1549, despre români: „Odinioară acești principi
<domnii români> erau întăriți de regii Ungariei, care,
câteodată, puneau alți principi sau îi aduceau din nou în
scaun pe cei alungați – astfel, regele Ioan [Zapolya] a adus
înapoi pe Radu și pe Vlad; față de acești regi, principii se
legau solemn, jurând credință regilor și le plăteau un tribut
anual (?) sau ascultau de ei, ca unii ce prin armele multor
regi din vechime fuseseră alipiți sau, mai bine zis, readuși
sub atârnarea Ungariei. Căci foarte adeseori, simțind cum se
trezește în cugetul lor un oarecare spirit al puterii lor de
altădată și căutând să-și așeze iarăși vechea lor stăpânire,
cădeau din nou în răzvrătire. Într-acolo tindeau mai ales
muntenii în timpul domniilor lui Carol, Ludovic și
Sigismund, căci stăpânirea ungurească le era mai urâtă
decât se poate spune”10. Altfel spus, Verancsics știa, pe la
jumătatea secolului ai XVI-lea, că domnii români urau
puternic „stăpânirea ungurească”. Despre locuitorii de drept
Transilvaniei și despre românii de acolo, umanistul notează:
Țara „este locuită de trei națiuni, secuii, ungurii , sașii; i-aș
adăuga totuși și pe români, care, deși îi ajung ușor la număr
<pe ceilalți>, nu au nicio libertate, nicio nobilime, niciun
drept al lor, afară de puțini care locuiesc în districtul Hațeg,
unde se crede că a fost capitala lui Decebal și care, în vremea
domniei lui Iancu de Hunedoara, originar de acolo, au
dobândit nobilitatea, fiindcă au luat parte mereu, neobosit,
la lupta contra turcilor. Ceilalți <români> sunt cu toții
oameni de jos, iobagi ai ungurilor și fără un teritoriu al lor,
răspândiți peste tot, în toată țara, locuind arareori în locuri
deschise, de cele mai multe ori retrași în păduri; iar ei,
împreună cu turmele lor, duc o viață fără noroc”. Aici,
românii sunt „adăugați” locuitorilor Transilvaniei, fiindcă
existau în număr mare și nu se putea face abstracție de ei, dar
nu erau „națiune”, adică participanți la putere, ci doar un
popor au o populație (gens).
Condiția de inferioritate a românilor începe să
transpară tot mai mult, de la jumătatea secolului al XVI-lea,
chiar și în deciziile (cu putere de lege) ale adunărilor de stări
(adunările comițiale sau dietale) ale Transilvaniei, decizii
luate de cele trei națiuni. Unele exemple de astfel de hotărâri
ale adunărilor țării, dintre 1542 și 1555, sunt edificatoare:
ungurul (Hungarus) acuzat de furt se poate apăra prin
jurământul primarului satului (iudex) și al unor oameni
cinstiți în număr de trei, dar românul (Valachus) are nevoie
de jurământul cnezului satului11 și de jurămintele a patru
români și trei „creștini” unguri (1542); românul nu poate
reclama la judecată pe ungur ori pe sas, dar ungurul și sasul
îl pot denunța pe român (1552); țăranul ungar nu poate să fie
acuzat numai cu trei martori, ci cu șapte persoane de
încredere și abia apoi poate fi pedepsit, pe când românul
poate fi pedepsit prin pronunțarea a trei oameni de încredere
(1554); omul țăran și creștin (catolic) poate fi ridicat (închis)
prin jurământul (mărturia) a șapte „creștini”, dar românul cu
jurământul a trei „creștini” sau șapte români. Din aceste
documente oficiale reiese că „românul” nici nu este
considerat creștin. Opoziția dintre creștini și români poate
să fie considerată drept una dintre catolici și ortodocși, deși
(https://evz.ro/)
un termen religios este contrapus unuia etnic (creștini-
români). Cu alte cuvinte „valahul” se confundă în
Transilvania cu ortodoxul („schismaticul”).
Un alt umanist, Szamosközi István sau Zamosius
(1570-1612) – de această dată un calvin, cu studii la Padova
– a fost impresionat de efortul antiotoman al lui Mihai
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023 Editorial
Viteazul de la finele secolului al XVI-lea și l-a lăudat pe
acesta cât timp domnul a luptat contra turcilor. Dar după
1599, odată cu trecerea oștilor comandate de Mihai în
Transilvania, atitudinea menționatului cronicar umanist s-a
schimbat radical. Acesta nu a putut înțelege și nici accepta
domnia în Transilvania a unui principe român, adică de
aceeași etnie cu disprețuiții valahi, cu iobagii, cu truditorii,
cu locuitorii de mâna a doua. După octombrie 1599, Mihai
este numit de acest cărturar, cu dispreț, „Valahul” și
„Tiranul”, iar populația românească în întregul său este
apreciată ca “leneșă”, “murdară” și înclinată spre “tâlhării”
și “prădăciuni”. Același cronicar observă alăturarea
românilor transilvani la politica lui Mihai Viteazul și
răscoala țăranilor români contra nobililor odată cu intrarea
oștilor „Valahului” în zona intracarpatică. El pune toate
acestea pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la
vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie
1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară,
națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și
cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu
poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât
și separat, au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați
de încrederea că aveau un domn din neamul lor [...], au
ocupat drumurile și au ucis pretutindeni [...]. Acum, fiind
încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le
îndrăzneala din pricina războiului [...], cu atât mai multă
cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara
era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă
rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse. Peste tot,
spânzurătorile, butucii, securile, cârligele, funiile și toate
12
locurile de osândă erau pline mai mult de români” . Opinii
asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus
(Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul
anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au
răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar
Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași,
răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor,
adică un român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari
erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai
13
Viteazul.
Toate aceste mărturii nu lasă nicio urmă de îndoială în
legătură cu rolul pe care începe să-l joace etnicitatea în
secolul al XVI-lea. Pe de o parte, își întăresc individualitatea
și identitatea stările Transilvaniei, care sunt numite de-acum
aproape invariabil națiuni, iar pe de altă parte, se afirmă prin
conștiința lor etnică românii. Națiunile, însă, cu rare
excepții, fac front comun atunci când este vorba despre
supușii români. Aceștia sunt disprețuiți ca iobagi, ca
„schismatici”, ca locuitori fără privilegii sau drepturi
depline. Discriminarea românilor se vede la fiecare pas și
mai ales atunci când principele român preia frâiele
Transilvaniei. Atunci răbufnește ura față de „națiunea”
românilor (este de mirare că Zamosius îi numește așa),
răspândită peste tot în Transilvania și care, în unire cu
românii din Țara Românească, pradă prin toată țara,
„încurajată de încrederea de a avea un domn din neamul
său”. Prin urmare, românii, disprețuiți și urâți, se unesc și ei
și nu contra nobililor, ca odinioară, ci contra ungurilor. Cel
puțin așa scriu unii martori. Și nici nu trebuie să fie de
mirare, din moment ce românii erau pedepsiți cu cruzime
fiindcă erau români (instrumentele de tortură „erau pline
mai mult de români”, nu de delincvenți), după cum spun
autorii citați.
Toate aceste mărturii nu arată că oamenii de la 1500
3
se gândeau numai la neamul lor, la limba lor ori la credința
lor. Sunt și date despre traiul împreună, despre viețuirea
normală în comunități mixte, despre maghiari care mergeau
la biserici ortodoxe, despre români trecuți la calvinism,
despre catolici ocrotiți de protestanți sau de ortodocși și
multe altele. Dar există în societatea transilvăneană și acest
dispreț față de „valahi” și față de „religia lor valahă”, există
această discriminare cuprinsă în decizii luate de diete, există
dovezi de afirmare a identității românilor și acestea nu pot și
nu au de ce să fie ignorate. Prin urmare, este greu de înțeles
de ce unii autori contemporani, cuprinși de o pudoare subită,
se feresc să observe etnicitatea stări și la români, să accepte
discriminarea românilor, să înțeleagă de ce s-au ridicat
românii transilvăneni în Epoca Modernă la lupta pentru
libertatea și egalitatea lor cu națiunile oficiale și „religiile
recepte”. Faptul acesta al afirmării sentimentului național la
diferite popoare nu are nicio legătură cu naționalismul în
sens de xenofobie, de rasism ori de șovinism. Națiunile sunt
grupuri mari de oameni care au drept natural la existență,
fiindcă ele nu au fost create prin decizii luate de anumite
organisme omenești (regi, președinți, guverne, parlamente)
și nici nu pot să dispară la comandă. Iar „internaționalismul”
și „globalizarea” nu sunt împiedicate să existe de națiuni, ci
de modul de teoretizare greșit, de punerea eronată în
practică a teoriilor care le susțin. Toate modalitățile de
punere la un loc a națiunilor aplicate până acum (imperiile
multinaționale, federațiile formate din mai multe națiuni,
comunismul universal, național-socialismul etc.) s-au
dovedit falimentare. Națiunile există, cu binele și cu relele
lor, iar românii au fost și încă sunt o astfel de națiune, cu
manifestări specifice, din Evul Mediu până azi. Nu există
națiuni superioare și națiuni inferioare, ci pur și simplu
națiuni, cu drepturile lor de a trăi sub soare alături de alte
națiuni și (atât cât se poate) în egalitate cu acestea.
1
Nicolaus Olahus, Versuri, Ediție bilingvă, Traducere, Cuvânt asupra
ediției și note de Antal Gyöngyvér, București, 2001, 121 p.
2
Nicolaus Olahus, Hungaria et Atila sive de originibus gentis regni
Hungariae, ed. F. Kollarius, Viena, 1763, p. 90. Idem, Ungaria, Ediție
bilingvă, Traducere, Cuvânt înainte și note de Antal Gyöngyvér,
București, 2011, 201 p.
3
Ibidem, p. 61.
4
Șerban Papacostea, Les Roumains et la conscience de leur romanité au
Moyen Age, în „Revue roumaine d'histoire”, IV, 1965, nr. 1, p. 15-24.
5
Nicolaus Olahus, Hungaria, ediție bilingvă …, p. 128-131.
6
Hurmuzaki-Densușianu, Documente privitoare la istoria românilor,
vol. II/4, București, 1894, p. 333-338. De fapt, oamenii își spuneau lor
înșiși români sau rumâni, în formă foarte apropiată de romani, dar
redarea în latinește nu se poate face decât prin cuvântul Romanus, la
plural Romani.
7
Literal, „Țara de peste munți”, după felul în care era numită Țara
Românească în Ungaria și în ungurește.
8
Alexandru Tonk, Diplomele de înnobilare ale lui Nicolaus Olahus.
Unele probleme privind genealogia familiei Olahus, în „Revista
Arhivelor”, 1, 1969, p. 24.
9
Gymesi Forgach Ferenc, Magyar historiája (1540-1572) De statu
reipubl. Hungaricae, în „Monumenta Hungariae Historica”, II.
Scriptores, vol. XVI, Pest, 1866, p. 254; D. Prodan, Supplex Libellus
Valchorum…, p. 106.
10
Maria Holban, Călători străini despre Țările Române, vol. I, îngrijit de
Maria Holban, București, 1968, p. 405.
11
Cnezii (kenezii) erau în secolul al XVI-lea un fel de primari (villici,
iudices) ai satelor românești aservite, dar la origine fuseseră mici feudali
români, posesori de pământuri și țărani.
12
Ștefan Pascu, Mișcări țărănești prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul
în Transilvania, în „Studii și materiale de istorie medie”, vol. I, 1956, p.
132.
13
Ioan-Aurel Pop, Identity and Alterity in Transylvania during the
Confrontations of 1599-1601, în „Transylvanian Review”, IV, 1995, nr.
4, p. 173.
4 Meridiane literare
EVA AËPPLI
.
PANTOFIORUL
Un pantofior de sare se plimba singur-singurel
de-a lungul unui râu.
Era necăjit pentru că-și pierduse perechea și cum
știm cu toții cât de greu mai găsești așa ceva, cu atât
mai ușor ne este să-i împărtășim suferința.
Amintirile fericite îl chinuiau, iar amintirile
chinuitoare erau date uitării.
Obosit de plimbare, pantofiorul găsi un loc
plăcut pentru a se odihni. În curând ochii lui se
închiseră, iar el uită de toate.
Îl trezi un ușor frison. Soarele dispăruse în
spatele copacilor, dar cerul era încă roșu, de colo până
colo.
Nu departe de locul unde se afla, el zări plin de
uimire o balerină extrem de frumoasă, dar care nu era
ca el, din sare.
Ca să rupă o tăcere care devenea stânjenitoare,
aceasta îi spuse: „Sunteți tare singurel”, iar el îi
răspunse: „Nu vă e frică noaptea?”, „Ah! nu, prezența
dumneavoastră aici înseamnă pentru mine că n-am de
ce să mă tem”, urmă balerina.
Asemenea cuvinte erau de natură să încălzească
inima pantofiorului nostru de sare așa încât acesta se
apropie un pic de ea.
Luna răsări perfect rotundă și aurie, iar sub
razele ei balerina începu să lucească ușor, gingașă și, la
rândul ei, se apropie un pic de el.
Împreună se uitară cum urcă luna pe cer, în
noapte.
Când unul, când celălalt spunea o frază, câteva
cuvinte ca: „Te-am așteptat dintotdeauna” sau „Știam
că te voi regăsi astă-seară” și altele asemenea.
Spre dimineață, mână în mână sau mai degrabă
picior în picior, adormiră legănați de murmurul apei...
Dar ce trezire! ... Smulși din somnul lor, din visul lor,
de niște cuvinte furioase. Perechea pantofiorului de
sare stătea proțăpită în fața celor doi criminali. Și țipa
cât o ținea gura: „Sus, acasă cu tine!” și multe alte
vorbe la fel de categorice.
Odată cu fuga frumoasei balerine, amintirile
fericite luară sfârșit pentru pantofiorul nostru de sare.
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023
L'ESCARPIN
Un petit escarpin de sel se promenait tout seul
le long d'une rivière.
Il avait du chagrin, ayant perdu son autre
moitié, et comme nous savons tous à quel point cela est
difficile à trouver, il nous est facile de partager sa
peine.
Les souvenirs heureux l'écrasaient, et les
souvenirs écrasants étaient oubliés.
Fatigué par sa promenade, il trouva un lieu
agréable pour se reposer. Bientôt ses yeux se
fermèrent, toutes ses peines furent oubliées.
Un petit frisson le réveilla. Le soleil avait
disparu derrière les arbres, mais le ciel était encore tout
rose.
Avec étonnement il vit non loin de là une
ballerine toute belle, mais pas de sel.
Pour rompre un silence qui devenait gênant,
elle lui dit : „Vous êtes bien seul” à quoi il répondit :
„Vous n'avez pas peur la nuit ?” ; „Oh ! non, comme
vous êtes là, il n'y a pas à avoir peur”, poursuivit la
ballerine.
Cela réchauffa le cœur de notre petit escarpin
de sel, et il s'approcha un peu d'elle.
La lune se leva, toute ronde et dorée et faisant
briller doucement la ballerine toute fine qui, elle aussi,
de son côté, s'approcha un peu plus près de lui.
Ensemble ils regardèrent monter la lune dans
la nuit.
Parfois l'un, parfois l'autre disait une phrase,
quelques mots tels que : „je t'ai attendu depuis
toujours” ou bien „je savais que je te retrouverais ce
soir” et d'autres encore.
Vers le matin, main dans la main, ou plutôt,
pied dans le pied, ils s'endormirent, bercés par le
murmure de l'eau … Mais quel réveil ! … Arrachés à
leur sommeil, à leur rêve, par des paroles furieuses.
L'autre moitié de l'escarpin de sel se tenait devant les
deux criminels. On entendait crier : „Debout, rentre !”
et bien d'autres mots encore.
Avec la fuite de la ballerine si belle, les
souvenirs heureux prirent fin pour notre petit escarpin.
.
Traducere de Vasile Moga
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023 Meridiane literare
Didier Nordon
.
SCUTIȚI-NE DE
DEMOSTRAȚII!
IV. Cap tare
Mauvaise tête
166 – „Sunt de acord cu tine” este comentariul cel mai
puțin convingător. Dar pe care ne dorim cel mai mult
să-l auzim.
– „Je suis d'accord avec vous” est le moins
tonifiant des commentaires. Et c'est celui qu'on désire
le plus entendre.
167 – Doi gânditori elaborează câte o teorie universală
despre care nu suflă o vorbă celuilalt …
– Deux penseurs élaborant chacun une théorie
universelle et dont aucun ne fait allusion à l'autre …
168 – Când întrebările degenerează în erudiție se
inventează o catedră de filosofie.
– Quand l'interrogation dégénère en savoir, on
invente une agrégation pour la philosophie.
169 – Dacă diplomele nu i-ar impresiona pe cei care le
au, ele ar fi, poate, un indice al inteligenței.
– Si les diplômes n'impressionnaient pas ceux qui
en ont, peut-être seraient-ils un indice d'intelligence.
MAXIME ȘI AFORISME
— Nicolae MAREȘ —
· Josnicia și nemernicia nu știu ce-i
iubirea.
· Mereu în treabă se află cei care pot să
muncească.
·Pentru cel prost rușinea e un moft.
· Neeconomisite, lacrimile sunt
pierdute.
· Dreptatea dreaptă să rămână nu
compensată.
· Ferește-te de cel care are mesaj înțepat și sacadat. Te
păcălește. El cu emfază spune doar ceea ce stăpânii i-au
dictat.
· Internaționalismul socialist, pe care din plin l-am trăit,
și sistemul capitalist, cu care, zi de zi, mă frig: unul și
același drac. Ambele bune de aruncat.
· Politicienilor falși totdeauna le rămâne o șansă: mita
negociată.
· Greu conștientizăm că, tot ceea ce de noi ține, doar
țărânei îi aparține.
· S p i r i t u l c r i t i c și J u d e c a t a dreaptă, chiar și
neîmpărtășite luminează.
·În zadar, între amic și inamic ai întins punți; ele se frâng
5
170 – Ofensată că s-a născut într-un creier mediocru, o
idee genială își ia tălpășița și nu va mai reapărea decât
când va găsi o gazdă demnă de ea.
– Offusquée d'être née dans un cerveau médiocre,
une idée géniale s'en échappe et ne réapparaîtra pas
avant d'avoir trouvé un hôte digne d'elle.
171 – Finețea deschide, rafinamentul închide.
– La finesse ouvre, le raffinement ferme.
172 – Un text atât de încâlcit încât nu poate fi citit nici
măcar printre rânduri.
– Un texte si touffu que, même entre les lignes, on
n'arrive pas à le lire.
173 – A spune că un gânditor e profund înseamnă că
necesită comentarii infinite – nimic mai mult.
– Dire qu'un penseur est profond signifie qu'il
suscite l'interminable glose – rien de plus.
174 – Erudiția este un labirint căruia niciun erudit nu-i
va găsi ieșirea.
– L'érudition est un dédale dont aucun érudit ne
trouvera l'issue.
175 – A-i face înțeleși pe anumiți autori ar însemna
să-i trădezi.
– Rendre compréhensibles certains auteurs serait
les trahir.
Traducere de Vasile Moga
la prima adiere de vânt.
· Fracturile și erorile de gândire azi, mai mult decât
oricând, ca o avalanșă din munți se prăvale, nemilos,
pentru a ne arăta lucruri de mult știute: peștele de la cap
se împute.
· Natura e înțeleaptă, dreaptă și mare. Ce-i pasă ei că
prostul moare?
·Puțin mulțumit mai greu fi-vei nefericit.
· Sensul vieții – bine înțeles – pe omul adevărat îl ține
treaz.
·Cu răsuflarea tăiată, chiar poți rămâne în viață.
·Mustrarea – blând instrument de îndreptat purtarea.
· În fața prostului, care veșnic se autoapreciază, lasă-i
impresia că tu ai putea fi ceva mai prost ca el. Dacă are un
pic de minte, poate fi dezarmat pe loc.
· Dumnezeu a fost este și va fi, nu o închipuire, ci o
permanență vie.
·Se pare că doar nobilii renunță la orgolii.
·Pentru că perie, lingușitorul nu ne sperie.
·De la lipsa de omenie la golănie e un pas.
· Se face de r - - - t „șeful”, care încă o dată se vrea votat,
fără ca-n viață ceva să fi realizat.
6 Dramaturgi contemporani
GRĂBITA APOLOGIE A MEMORIEI
— George CRINTĂ —
(Monologul este rostit într-un ritm monoton, foarte atent
controlat de către actor. Tonul este unul obosit.)
- Mă bântuie decedata mea copilărie.
- Crepuscul venit, parcă, din imaginar.
- Parcă pe o bicicletă, parcă febril, parcă pe din două.
- Și uite așa mă urmăresc felinare galbene, murdare.
- Ceață densă cu întuneric masiv cu blocuri
simpatice.
- Lungi și înguste trotuare cu pași azvârliți, cu mingi
rostogolite, cu salcia plângătoare ce crește ca un Făt-
Frumos, pieptănată, adulată.
(Scurtă pauză)
- Imaginar norocos, veștedă memorie, îmbrățișare a
minții,
- Iată sinele meu cum stă semeț ca un fagure de
miere.
- Iată sinele meu cum călătorește, cum tropăie, cum
zguduie podeaua memoriei.
- Cum se contorsionează, cum străpunge ape cu
creștetul și cum se zvântă iute.
- Cum urcă ferm munți de răstimp și cum coboară
violent albii de întrebări.
(Scurtă pauză)
- Ritual norocos, ascuțită memorie, tandrețe fără
echivoc,
- Somnoros cocon, dulce biberon, fâșneață
locomotivă,
- Brad de Crăciun golaș, manuale mirositoare,
penumbre de cutii poștale metalice, verzi, îndoite,
numerotate prost,
- Colivie dansantă,
- Spitalul era mare și intens luminat. Îmi rașcheta
privirea.
- Tot orașul era zgomotos, era crâncen.
- Tata era slab și nebărbierit. Nu-i priise coma.
- Sandvișul de la etajul unu era destul de gustos.
- Mama era neliniștită, dar caldă.
- Soarele împrăștia melancolii galbene pe fațadele
lipsite de speranță.
- Perfuzia ilustră tremura lângă halatele animate din
orașul zgomotos, crâncen.
- Spitalul îmi părea un palat de cleștar, pereți de pe
care se prelinge moartea până în oasele sfinților.
- Medici în halate albe – îmi par lucioși, uleioși
(Scurtă pauză)
- Sleită reîntoarcere, splendid vârtej, încrezută
voluptate -
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023
(monolog)
- Toate îmi par desprinse din ultimele rânduri ale
unui scriitor nebun
- Care le-a iubit
- Și care le-a zgâriat pe toate pe oglinda apei chiar la
ultima scufundare.
- Toate îmi par urme de miros – cam cât s-ar prinde
pe un fir de păr
- Și ar rămâne acolo pitite, nemișcate, îngrozite.
(Scurtă pauză)
- Memoria n-ar trebui să fie a omului.
- Pasul omului e greoi, pasul omului e apăsător,
pasul omului cutremură, mișcă, schimbă.
- Memoria ar trebui să fie a îngerului.
- Îngerul ar ști cum să zboare prin ea fără să mute o
scamă.
- Pasul omului e lipicios, aripa îngerului e grațioasă.
- Pasul omului e tulbure, aripa îngerului e senină.
- N-am să mă întorc niciodată în inima mea de unul
singur.
(Scurtă pauză)
- Copilul meu, să nu te închini la trecut.
- Copilul meu, să nu retrăiești, să nu te întorci, să nu
te abați.
- Copilul meu, să nu faci ocoale inutile, să nu trudești
în memorie, să nu te înspăimânte.
- Copilul meu, memoria nu e a omului.
- Copilul meu, memoria e a îngerului.
(Scurtă pauză)
- Copilul meu, plătesc scâncetul tău cu propria mea
copilărie.
- Copilul meu, ne e totul doar o copioasă mantră, un
splendid truc, o magică scamatorie.
- Veșnici suntem precum e clorofila în frunze, cum e
pielea pe șarpe, cum e laptele în sân.
- Copilul meu, învățăm să uităm înainte de a învăța
să ținem minte.
- Învățăm să tăcem înainte de a învăța să vorbim.
- Învățăm să stăm locului înainte de a învăța să ne
agităm.
- Pentru că, iată, nu ne-am născut nici liberi, nici
lucizi.
- Nici veșnici, nici bogați, nici ușurați, nici pregătiți.
(Scurtă pauză)
- Ne-am născut goi, slabi și uzi, într-o coajă de ou de
femeie.
- Copilul meu, memoria nu este a omului.
- Copilul meu, memoria este a îngerului.
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023 e-cronica
ARTISTUL FOTOGRAF, VENEȚIAN AUGUSTO VANNI,
ÎN VIZIUNE ROMÂNEASCĂ
— Ion DUMITRU —
Augusto Vanni s-a născut în
Mestre, orașul satelit al Veneției («Terra
ferma» venețiană), la 7 august 1944, fiu
de doctor farmacist. Mama sa era de
origine nobilă, cu rang de marchiză. A
fost licențiat al Universității din Padova,
cu o teză despre George Bacovia, poet
simbolist.
Pasiunea pentru fotografie a început în anii de liceu,
prin colecționarea de fotografii și aparate fotografice. La
casa din Mestre are o impresionantă colecție de aparate
fotografice, clasificate pe țări de origine și tipuri de mărci.
Vorbea foarte bine limba română și avea cunoștințe
despre literatura română, pe care le etala în Italia și în
România în diverse împrejurări. Vorbea perfect și germană
și franceză.
Fotografia obiective turistice, peisaje, chipuri umane,
cărți vechi, documente, întâlniri cu oameni de seamă. A
avut numeroase expoziții de artă fotografică, printre care:
Expoziții colective: Padova,1975; Galeria S. Vidal
– Veneția, 1980; Prima expoziție de Arte vizuale “Città
di Mestre”, 1983;
Expoziții personale: Primosten (Iugoslavia),
1983; “Incontro 81”, Veneția, 1984; Morostica, 1984;
“Prezențe internaționale la Veneția”, 1985;
Luxemburg, 1986; “Incontro 81” Veneția, 1986;
Centrul de artă contemporană “Verifica 8+1”, 1990;
Galerie im Haus-Villach, 1996; Scuola dei Calegheri,
Veneția, 1998 și 1999; Institutul Român de Cultură și
Cercetare Umanistă din Veneția, 2000; București,
Constanța, Iași, Ploiești, 2003; Ploiești, 2015.
Din anul 1972, anul căsătoriei cu Rodica Tănăsescu
(deși catolic, acceptă cununia, slujba și nunta, ortodoxe),
organizează expoziții de artă fotografică împreună cu soția
sa cu care s-a cunoscut în „Palatul Dogilor” din Veneția,
(prezentată în articolul „Rodica Tănăsescu Vanni, o artistă
româno-venețiană”, din „Atitudini vechi și noi”, Anul II,
nr.3(11), iulie-septembrie, 2023, p.15).
Unele dintre expoziții expun, în arta bidimensională a
fotografiei, mai multe lucrări din ciclul „Zidurile Veneției”.
Fotografiile au darul fanteziei și al rigorii formale
„prin module expansive incisive”, interesante și
neliniștitoare, „dintr-un posibil vis oniric” (Ruxandra
Ionescu).
7
Regretata Ruxandra Ionescu, fost director al
Muzeului de Artă „Ion Ionescu-Quintus”, Ploiești, critic de
artă, apelând la „dicționarul de simboluri” explica
argumentat că „Zidul închis înseamnă protecție, iar zidul
străpuns de orice fel de fisură, inclusiv de una care
înseamnă dâra de lumină, poate să semnifice neliniște
pentru că această protecție este pe undeva fisurată.”
Este un mesaj metafizic în arta fotografică a lui
Augusto Vanni.
La Constanța, prof.univ. dr., critic de artă și istoric al
picturii, Doina Păuleanu, fost director al Muzeului de Artă
Constanța (decedată în 2020), afirma, la vernisajul
expoziției celor doi artiști, că fotografiile lui Augusto Vanni
reprezintă o „sinteză între picturalitate și sculptură”,
invitând la reflecții/meditații asupra istoricelor ziduri
venețiene care au rezistat fluxurilor și refluxurilor mării
rămânând mărturii ale unei Veneții falnice, strălucite în
timp și spațiu, nicicând întunecată în îndelungata ei
existență.
La expoziția de la Iași, criticul de artă Valentin Ciucă,
în articolul “Oglinzi venețiene”, scria:
„Companionul sculptoriței este, dincolo de datele
stării civile, Augusto Vanni, un fotograf de insolite
montaje, desprins de constrângerile realului, dar nici
sedus pe de-a-întregul de abstracțiile iraționale.
Fotografiile lui țintesc către geometrii lirice unde
planurile nu atentează la eliminarea liniei și nici la
distrugerea raporturilor dintre alb și negru prin utilizarea
în exces a umbrei. Motivul pare a se afla la limita ambiguă
dintre real și imaginar, concret și abstract, în acea zonă
atât de profitabilă discursului ambivalent. Seriile de
motive asamblate în compoziții ritmate sugerează
atomizarea materiei, dar și abisurile psihologicului.
Augusto Vanni face din tehnica fotografiei “artă” prin
expresivitatea imaginilor și performanță de creație prin
meșteșug.
Prin oglinzile lagunei trece fantoma timpului și,
odată cu ea, iluzia noastră că Veneția nu va pieri niciodată
deoarece ficțiunile se împlinesc arareori…”
Va r i a n t a a I I - a a
expoziției a fost organizată de
Muzeul Județean de Artă „Ion
Ionescu-Quintus”, cu anunțul:
„Vineri, 16 ianuarie
2015, la ora 12.00, va avea loc
la Muzeul Județean de Artă
Prahova «Ion Ionescu-
Quintus», din Ploiești, B-dul
Independenței nr.1, vernisajul
expoziției de grafică și
fotografie a artiștilor plastici
Rodica Tănăsescu Vanni și
Augusto Vanni. Expoziția,
o rg a n i z a t ă d e M u z e u l
Județean de Artă Prahova «Ion Ionescu-Quintus», va sta la
dispoziția publicului în perioada ianuarie-februarie
2015.”
8 e-cronica
Despre lucrările artiștilor Rodica Tănăsescu Vanni și
Augusto Vanni au apărut articole în presa județelor
Constanța, Iași, Prahova, precum la Constanța: „Din
lumină se întrupează Veneția” (Alina Voiculescu , în
„Observatorul de duminică”); „Sculptură în sticlă și artă
fotografică” (Oana Troancă, în „Impact de Constanța”);
„Expoziție inedită de sculptură în sticlă și de fotografie”
(Roxana Clinciu, în „Cuget liber”); la Ploiești, „Vernisaj de
talie internațională, fotografiat în sticla de Murano” (R.
Ene, în „Prahova”); „Transparență în lumină” și „Lumini
interioare” (în „Telegraful de Prahova”); „La o artistă”
(Nicolae Boaru, în „Școala Prahovei”).
A mai apărut un articol „Plastică de reală valoare în
galerii ieșene”, semnat de Vasile Iancu, în „România
liberă”).
Toate au fost publicate în anul 2003.
În „Lumini interioare”, ziarista Camelia Radu, de la
„Telegraful de Prahova”, concluzionează, sintetizând:
„Ca fundal al lucrărilor realizate de Rodica
Tănăsescu Vanni, sala de expoziție a Muzeului Județean
de Artă este înnobilată cu fotografia artistică realizată de
soțul artistei, Augusto Vanni, venețian autentic, cunoscut
ca iubitor și promotor de artă modernă, contemporană.
Între alb și negru, fotografia reprezintă o meditație
asupra luminii și a autodefinirii ei din întuneric.
„POEZIA, ALTFEL”
— Traian D. Lazăr —
Trecut-au anii ... Și odată cu trecerea lor s-a schimbat
și mentalitatea indivizilor și a comunității.
În poezie – pentru că acesta este obiectul exegezei
noastre –a dispărut specia poeților a căror mândrie era să
știe pe de rost versurile maestrului – precum Artur Enășescu
ce putea recita integral versurile lui Eminescu - și să scrie ca
el, să-l imite la perfecție. Obicei/mentalitate moștenită din
Renaștere, când era mare lucru să poți spune anche io son
pittore.
A venit epoca în care fiecare poet, este, se vrea, crede
că este unic, scrie o poezie nouă, deosebită de a celorlalți.
Pentru oricine, obișnuit să folosească în procesul
cunoașterii atât analiza cât și sinteza, obișnuit să studieze
fenomenul atât în unicitatea sa, dar și ca parte a generalului,
acțiunea de înnoire a poeziei face parte din procesul de
înnoire a civilizației.
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023
Pretextul artistic îl reprezintă zidurile Veneției, privite nu
în ansamblul lor, ci în intimitatea compozițională, ce
devine suport al luminii și al călătoriei sale prin lume.
Fotografiile devin asemeni plasei unui pescar, captivități
suave pentru forme și spații conceptuale. Spirala unei
scări, intrarea pe sub o boltă, trepte, unghere, toate ar fi
doar beznă, dacă lumina nu le-ar dezvălui frumusețea
clasică, perfectă. Fotografia lui Augusto Vanni este
strigătul vieții țâșnind din haos, avându-și sorgintea în
tragedia antică. Este greu să definești o întreagă
concepție despre viață și moarte, doar în câteva imagini,
dar impresia profundă care rămâne este neliniștitoare și
de neuitat. Dacă am dreptate sau nu puteți hotărî singuri,
petrecând câteva ore într-o expoziție ce reprezintă pentru
orașul nostru un eveniment cultural deosebit.”
Artistul fotograf, Augusto Vanni, a închis ochii la 22
ianuarie 2022, fiind înmormântat în cimitirul din insula San
Michele, Veneția.
Fie ca inima-i să pulseze energie și în suișul către
Dumnezeu!
La vernisajul expoziției celor doi artiști (în stânga) Rodica
Tănăsescu Vanni și Augusto Vanni, vorbește Ruxandra
Ionescu (7 august 2003)
Se face „poezie altfel”, pentru că se face „școala
altfel”, locuința, hrana, îmbrăcămintea „altfel”, se folosesc
mijloace tehnice „altfel” și se practică politică „altfel”.
Întreaga societate trebuie să fie „altfel” decât până acum și
anume o „societate deschisă”. Nu este obiectul nostru de a
aprofunda toate aceste aspecte înnoitoare. Ne limităm la
poezie.
Printre înnoitorii poeziei, printre poeții ce creează o
poezie „altfel” și se afirmă programatic în acest sens, se
numără Christian Mocanu prin volumul Apocrife creștine,
Editura Kartagraphic, Ploiești, 2023, care constituie vol. I
al unui proiect mai vast intitulat Apocrife în(-)chipu('-
')i(te).
Chr. Mocanu nu își pierde vremea în dezbateri
științifice sterile privind ortografia, justificarea renunțării
la un anume semn ortografic și argumentarea necesității
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023 e-cronica
înlocuirii lui cu alt semn. Om de acțiune el scrie, după cum
am redat mai sus, titlul proiectului său folosind ortografia
proprie și își afirmă paternitatea acesteia pe pagina tehnică
a cărții: „Ortografie: Christian Mocanu”. Iar toate poeziile
volumului sunt scrise cu noua ortografie. Iată primul vers al
volumului: ..Cu gấndul prin veácuri , prin vèrs, străbătút-
am –/. La o privire rapidă observăm că înnoirile constau din
unele fantezii ortografice ( 2 puncte de suspensie în loc de
3) și din reînvierea practicii mai vechi (vintage!) de folosire
a apostrofului în loc de cratimă și de a scrie accentul pe
cuvinte. Uneori, folosește concomitent apostroful și
cratima: “s'-'o”, să-'ți etc Cercetând întregul volum nu am
mai găsit elemente însemnate ale ortografiei Chr Mocanu,
doar mici variațiuni la ortografia actuală: auctor-ului,
Bethlehem, dzis, jum'áte, 'năúntru-'ncercài etc. Alți creatori
de “poezie altfel” își direcționează acțiunea către înnoirea
limbajului. Vlad Moldovan, în Ezoezo, Editura OMG, Alba
Iulia, 2021 (Vezi Ion Pop în Viața românească, nr 7-8/2023)
folosește termeni din domeniul electronicii în limba
engleză ori românizați; airbnb, quixcotică, darkoșenii,
neflipate, shot, bolovănași de speed… Întrucât în acest
volum nu există argumente pentru justificarea reformei
ortografice propuse de d-l Chr Mocanu, nu vrem să ne
hazardăm în presupuneri și lăsăm misterul nedezlegat cu
speranța că autorul va binevoi cândva să se explice!
Volumul Apocrife creștine este o istorie versificată a
începuturilor creștinismului. ARS POETICA. Pentru a-și
realiza opera, el a străbătut cu gândul „prin veacuri”;
sursele poeziei sale sunt participanții la evenimente:
Adésea actórii 'mi-au plầns în uréche ori î ń săși durérea lor
m'-à săgetàt .. Poetul a fost afectat de cele aflate dar nu și-a
asumat decât rolul de cronicar, de scrib: ca dúpă dictáre ,
poémele síngure pár'că s'-au scrìs ; (…)drept scríb le-am
servìt – drept modèst cronicàr .. Chr Mocanu scrie o poezie
deschisă, căci a ascultat cu súflet deschìs și a redat cu
deschíse cuvínte.
Poezia lui Chr Mocanu este o poezie polifonică, scrisă
pe mai multe voci. Prima dintre aceste surse-voci este
însuși Iisus, care ne prezintă o micro-auto-biografie: „..
Venít-am pre lúme vestìt de un î ń ger/să crèsc printre
oámeni, Lumínă s'-adùc/ –să-'ndrèpt răutátea din Neámuri
prin fúlger –/păcátele toáte pe úmeri să dùc/și sằ le
răscúmpăr pe crúce când sấnger' ..../ 'Cea I ḿ părățíe din Cèr
să condùc !..Iehoshua” O altă sursă-voce relatează
decalogul creștin orthodox din predica de pe munte.
Poetul scrie ceea ce i-au mărturisit sursele folosite.
Fiecare sursă-voce relatează un anume moment din istoria
creștinismului.
Există surse-voci ale unor personaje importante din
istoria creștinismului. Isaiia, fiul lui Ramos prorocește, în
forma unor aforisme, venirea unui Mântuitor. Buna vestire
adusă de arhanghelul Gabriel. Iosif din Nazara mărturisește
frământările lui legate de sarcina fecioarei Maria. Un păstor
din Bethlehem istorisește faptele din momentul nașterii lui
Iisus. Un scrib regal din Egipt relatează despre situația
evreilor emigrați din cauza prigonirilor lui Irod. Un mirean
se miră de înțelepciunea copilului Iisus la dezbaterea din
Marele Templu. Însuși Ioan Botezătorul narează faptele
privind botezul lui Iisus etc. Textul final cuprinde pildele lui
Iisus consemnate de Sf. Apostol Toma.
Există și surse-voci livrești, având ca și precedentele
caracter apocrif: discursul antecesorului la preluarea de
9
către Pilat din Pont a funcției de guvernator (pretor) al
Iudeii; scurta dictare a lui Irod Antipatros către scribal
regal; însemnările lui Pilat din Pont; Inscripții din peștera
Sfântului Apostol Andrei..; Ordonanța lui Nero.. etc.
Ingenioasă ideea de a folosi ca surse-voci elemente ale
naturii prezente în unele dintre momentele istoriei
creștinismului și depunându-și mărturia: muntele
Quarantania privind ispitirea Domnului; vântului din
Marea Galileei; un bătrân măslin din grădina Ghetsimani
etc.
Titlul cărții precizează caracterul apocrif al acestor
surse. Pentru a le întări spusele și atenua aspectul apocrif,
autorul integrează în textul lor citate din cărțile sfinte ale
creștinismului marcate prin bolduire.
Valoarea estetică a cărții constă, între altele, în marea
varietate a formelor/structurilor literare în care se exprimă
vocile: anale, spovedanie, bocet, mărturie, adeverire,
evocare, plângere, cugetare, confesiune, certificare,
istorisire, depoziție, tânguire etc. Simpla lor enumerare
evidențiază măiestria poetului, care și-a acordat lira după
tonul și registrul zicerii. Adăugăm faptul că, după cum
precizează poetul încă din subtitlu, întreaga versificare este
“în ritm amfibrahic” . Un amfibrah fluent și încântător, dacă
e dezbrăcat de noua haină ortografică: …Mioárele-'n seáră
mânàm către cásă/urmằnd cătinèl berbecúțul sătùl ../Pe
lấngă oràș , cum stă drúmul să úrce ,/văzùi o sclipíre în
véchiul pătùl ..
Privite din perspectiva înnoirilor, a “poeziei altfel”,
comentariile privind conținutul volumului și poetica lui
Christian Mocanu , s-ar părea că probează mai mult
conformismul poetului decât reformismul. În acord cu
tendințele artistice de după 1989, el scrie poezie religioasă,
iar în ceea ce privește tehnica înclină către un neoclasicism.
Înnoirea promovată de el s-ar reduce doar la ortografie.
În fapt, avem de-a face cu o înnoire „altfel”, care nu
aduce numai ceva realmente nou ci, preia într-o viziune și
tehnică nouă elemente literare/poetice vechi dându-le o
înfățișare nouă, un fel de vintage poetic.
Da, versurile tratează tema religioasă, dar în
comparație cu poezia religioasă anterioară admit fapte
neacceptate de canoane, cum ar fi prezența lui Iisus în
Himalaia în anii pe care Biblia scrie că i-a petrecu în pustiu.
(Vezi poezia Manuscrisul de la mănăstirea Hemis despre
călătoria lui Issa). Versurile religioase sunt însoțite de note
ce le dau caracter quasi științific: se precizează dat
calendaristică a Bunei Vestiri, momentul în care Pilat din
Pont a devenit guvernator al Iudeii, numele lui Iisus în
aramaică, ebraică, greacă, latină. Se practică grafia unor
termeni într-o variantă a celei existente: orthodox,
Bethlehem, arhanghelul Gabriel în loc de Gavriil, luănd și
urmănd în loc de luând și urmând etc.
Volumul de versuri al lui Christian Mocanu face parte,
meritoriu, din valul înnoirilor propuse în poezia actuală.
Experimentul în artă, ca și în alte domenii, fie că este
reformist ori revoluționar, este hazardat, te poate duce în
vârful ierarhiei, dar poți și să-ți frângi ... CV-ul. Șansele de
reușită cresc atunci când nu e o acțiune singulară, în care
arunci o carte pe piață, precum sticla cu un mesaj de ajutor,
de către marinarul izolat pe o insulă. Coagularea unui
cenaclu, editarea unei reviste, organizarea unor acțiuni de
răspândire a ideilor experimentului și atragere de adepți, ar
mări șansele promovării și acceptării experimentului.
10 e-cronica
NELINIȘTE sau creația, mântuire și blestem
— Alina MAER —
Am amânat să scriu despre
NELINIȘTE, piesa lui Ivan Vîrîpaev,
pusă în scenă de Bobi Pricop la Teatrul
Odeon. Am simțit nevoia așezării ei în
straturi de rațiune și poezie, am simțit
teamă în fața cuvintelor ce nu o pot
cuprinde pe de-a-ntregul, scăpându-le
prea multe înțelesuri. Ce este NELINIȘTE? O dramă
polifonică care explorează concepte despre artă și raportul
dintre artă și societate? O piesă claustrofobă al cărui subiect
respectă unitatea clasică de timp și spațiu? O analiză
psihanalitică a relației cu trecutul năclăit de sângele
amintirilor violente și înțepătoare?
Cum definim „neliniștea”? În dicționar, ca pe o stare
de agitație, de frământare, de neastâmpăr; panică
(nelămurită)cu sinonime: frământare, grijă, panică, teamă,
tulburare, îngrijorare. Psihologic vorbind, denumim
neliniște starea neplăcută de emoție, de activare extremă.
Este însă un termen mai degrabă generic, pentru că
persoana neliniștită se poate simți entuziasmată, excitată,
tensionată, confuză sau iritabilă.
După „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul
nopții” și „UFO” la Teatrul Național din București, „Iluzii”
la Teatrul Național din Craiova, „Conferința iraniană” de la
Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, regizorul Bobi
Pricop a revenit la unul dintre dramaturgii săi preferați,
Ivan Vîrîpaev, într-un context geopolitic ce aduce noi
semnificații scrierilor sale. „Mă interesează mecanismele
prin care reușește să creeze emoția asta super puternică,
autentică. E fascinant cum joaca lui cu tot felul de
convenții, teatralitatea, anti-dramaticul, granița asta
dintre umor, metafizică, ironie, spiritualitate și protest
politic duc întotdeauna la o emoție profundă, la un adevăr
care e uneori dincolo de explicații raționale” declara într-
un interviu din anul 2021 Bobi Pricop despre scrierile lui
Vîrîpaev.
Piesa „Neliniște” montată în premieră la Teatrul
Odeon are șansa traducerii doamnei Raluca Rădulescu.
După ce traduci scrierile lui Stanislavski, este clar că nimic
din ceea ce este omenesc nu mai este străin cuvintelor în
ceea ce privește dramaturgia rusă, fie ea clasică, fie
contemporană. Scrisul lui Vîrîpaev intră subtil în tine și
odată ajuns acolo realizezi cât de comprimate și îndrăznețe
sunt temele sale, în câte direcții poate duce povestea fără a
te încurca, dimpotrivă, limpezindu-ți mintea și făcând-o
permeabilă multor idei, multor neliniști.
În New York, în apartamentul faimoasei scriitoare
americane, cu origini polonezo-germane, Ula Richter
(Dorina Lazăr) se întâlnesc pentru un interviu jurnalistul
polonez Krzysztof Zieliński (Niko Becker), fiica Ulei,
Natalie (Nicoleta Lefter), impresarul acesteia, Steve
(Alexandru Papadopol) și Michael (Mihai
Smarandache), un fotograf de succes. Întâlnirea dintre
aceștia este relatată de un personaj neutru (Gabriel
Pintilei) cu rol de narator. Scenele acestei întâlniri
oscilează între putere, supunere, duritate, intimitate,
confort, frică și neliniște. O pândă vizibilă pune stăpânire
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023
pe cei prezenți, fiecare
personaj emană o
anxietate febrilă și
agitată, dialogurile se
învolburează, totul se
transformă în ceva
e x p l o z i v, ș o c a n t ,
imprevizibil. Regizorul
Bobi Pricop asigură
piesei un ritm bine dozat,
pauzele și tăcerea fiind
folosite eficient.
Scenografa Oana
Micu plasează
personajele din
„ N e l i n i ș t e ” î n t r- u n
univers albastru intens,
pe de o parte claustrofobic, ca un pântec marin, pe de altă
parte astral, ca o constelație albastră în care, în jurul unei
unice planete, gravitează mai mulți sateliți. Mare și cer,
interior, exterior, minte și suflet, iar printre ele mișcarea
noastră nesigură și fără țintă.
Privind aceste personaje în costume elegante și ușor
incomode intrând, ieșind, răsucindu-se unele spre altele,
dând roată spațiului scenic, așezându-se, ridicându-se, am
avut senzația unor sateliți, a unor comete cu cozi obraznice
orbite de lumina planetei în jurul căreia gravitează. Privirea
albastră, tăioasă a doamnei Dorina Lazăr, glasul cristal pe
care îl auzi prin toate simțurile, cu toți receptorii sunt parte
dintr-un univers galactic, regal, inaccesibil, pe deplin
oamenilor simpli în felul de gândi și înțelege lucrurile.
Personajele, atât cel principal, cât și cele secundare
par a proba ideea lui Milan Kundera(tot un estic), aceea că
destinul uman individual (iubirea, trădarea, exilul,
identitatea) este condiționat de istorie. Nimic nu se rupe de
timpul istoric, timp așezat împotriva celuilalt timp
individual. Fiecare are un tip de discurs congruent
identității sale, fiecare are propriul limbaj scenic. Nici un
actor nu îngroașă, nu recurge la stridențe, cu toții evoluează
nuanțat, cu maximă concentrare și respect spre împlinirea
rolului.
Lui Niko Becker îi simți emoția de a fi pe scenă într-o
companie aristocratică. Teama și neliniștea lui Krzysztof
Zieliński de a fi pe aceeași canapea cu Ula Richter se
suprapun peste starea de grație trăită de un actor foarte tânăr
de a fi partenerul uni actor deja legendă. Între admirație și
interes, între idolatrie și frica de eșec, tânărul actor își
însoțește personajul cu atenție și intuiție. În postura lui
Natalie, fiica Ulei Richter, Nicoleta Lefter se dovedește
din nou a fi în același timp actrița puternică și fragilă care se
pliază prin gestică, mers, atitudine, privire pe acest personaj
feminin care adună în caracterul său aroganță, supunere, o
independență afișată ostentativ pentru a masca profunde
dependențe. Gabriel Pintilei, maestru de ceremonii,
narator, raisonneur sau o voce neutră ce explorează cu
pricepere și umor gândurile celorlalte personaje. Se plimbă
grațios și invizibil printre ceilalți, livrează explicații scurte,
concentrate, cu un simț al replicii rotund și echilibrat.
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023 e-cronica 11

Alexandru Papadopol dezvăluie cu multă pricepere
ipostaze ale impresarului de astăzi, cu replicile lui
clișeistice, cu aroganța poziției sale de a putea
închide–deschide ușile intimității creatorului pe care îl
promovează. Permanent într-o stare de supraveghere și de
încordare, atent la mișcările și replicile celorlalte personaje,
Steve eșuează într-un abandon total al prerogativelor și
îndatoririlor profesionale, strivit sub lespedea nemiloasă a
sincerității și autenticului cărora nu le este în stare să le facă
față. Aparent doar un tip orbit de succes superficial,
fanfaron și arogant, fotograful Michael creionat de Mihai
Smarandache știe să valseze pe ritmul superficialității, dar
și pe cele ale cunoașterii și intuiției asupra firii umane,
singurul ritm apropiat de cel al Ulei. Are morgă și stil ca un
fante de lux și alege să își înzestreze personajul cu
frivolitate pentru a disimula inteligența practică și o
înțelegere a lucrurilor ce altora scapă.
„Cum îmi amestec eu amanții/vii și morții/în această
tavernă/numită poezie” sună versurile scriitoarei Norei
Iuga. Cum își amestecă actrița Dorina Lazăr iubirile și
spaimele, viața și neviața, trecutul, prezentul și
incertitudinea viitorului, negrul și albastrul, sunetul și
tăcerea în această catedrală care este teatrul! Doamna
Dorina Lazăr susține în fața publicului un admirabil
exercițiu de sinceritate cu sine, cu teatrul și cu lumea. O
introspecție demnă ce coboară în raiul și iadul sufletului de
artist, o exteriorizare revărsată cu generozitate dezarmantă,
o probă de metacogniție pe toate paliere gândirii sale
profunde și complexe. Cine este Ula Richter? „Eu sunt o
femeie care nu-și iubește sângele. El te face sclav al
neamului tău. Sângele diferențiază națiuni și delimitează
culturi. Sângele înseamnă conflict: conștiința contra
genelor. Mintea contra sângelui!”
Cine este doamna Dorina Lazăr? O femeie care își
iubește la sânge menirea artistică. Un sclav al artei. Arta
care diferențiază spații și vremuri. Artă care înseamnă
conflict între rațiune și simțire, între „trebuie” și „cred”.
Fără emfaze inutile, fără tonalități agresive sau afectări
sterile, dintr-o poziție aproape imobilă, marea actriță își
întinde forța spiritului ca o pânză învolburată obligându-te
să navighezi cu ea spre un tărâm incert unde calci doar pe
incertitudini, întrebări și îndoieli. „Când spun că e un
roman despre mine, nu mă refer la fapte, ci doar la
neliniștea chinuitoare pe care autorul o simte pentru tema
pe care și-a ales-o. Pentru că eu sunt un nimeni. Toate
interviurile mele sunt totală ipocrizie. Doar cărțile mele
sunt adevărate.”
Pe o canapea de catifea albastră, marea artistă
(Richter, Lazăr) emană o siguranță de sine fără vreo nuanță
intermediară. Textul rostit sună lucid și are sonoritate de
prevestire și de testament. „Am vrut doar să spun că pentru
mine, viața înseamnă cuvinte. Viața, în general, și viața
mea personală înseamnă cuvinte. Cuvinte spuse de mine și
cuvinte spuse despre mine.”. Aceasta este fraza pe care am
luat-o cu mine, definitiv. Pentru doamna Dorina Lazăr știm
că viața înseamnă teatru. Viața în general și viața personală.
Teatru spus despre noi și teatru spus întru crezul său.
Creație, temelie, sânge, blestem, mântuire se înșiră într-o
salbă de cuvinte purtată cu o mândrie regală. Îi simțim și noi
pentru câteva clipe strălucirea și avem confirmarea
infinitului. Ce mărunți suntem, ce neliniște ne cuprinde în
fața lui!
NELINIȘTE
de Ivan Vyrypaev
Traducerea: Raluca Rădulescu
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Cu: Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Niko Becker,
Alexandru Papadopol, Mihai Smarandache, Gabriel
Pintilei

La aniversare
Marcel Miron – Jumătate de veac de serviciu divin
— Gelu Nicolae IONESCU —
Unul dintre cei mai (1966-1971) și la Seminarul Teologic de Grad
harnici duhovnici și poeți, care Universitar din București (1971-1973).
ne face cinstea de a ne fi prieten Este hirotonit la 1 Decembrie 1973, în Biserica
și colaborator, împlinește, pe 1 Golia din Iași – când... „...am simțit că nu mai sunt
Decembrie 2023, 50 de ani de acolo...” – și slujește ca preot în parohia Boțești,
activitate duhovnicească. Protopopiatul Huși, Județul Vaslui, până în anul 1982,
L a c e a s a n i v e r s a r, când este trasnferat la parohia „Sf. Apostol Toma” din
Atitudinile vechi și noi îl laudă Huși, unde slujește și azi, dând ascultare vrednicului de
și îl sărbătoresc, precum bine-merită părintele poet pomenire ierarh Eftimie al Episcopiei Romanului și
născut la 29 octombrie 1951, în satul Cozmești din Hușilor. Părintele a renovat și consolidat ambele
județul Vaslui, al doilea dintre cei șase copii ai biserici.
Ruxandrei și ai lui Dumitru Miron. În perioada 1990-2010, a fost protopot al
Călcăm cu pași moi pe urmele Sfinției-Sale, spre Protopopiatului Huși, perioadă în care a contribuit din
a vă face cunoscută povestea unei vieți închinate slujirii plin, ajutat de prieteni dintre care îi amintim pe
Domnului și slujirii poeziei. scriitorul Teodor Codreanu, pe Boris Colceag și pe col.
Clasele primare le-a urmat în localitatea natală, Ionel Sârghie), la reînființarea Episcopiei Hușilor, fapt
între 1958 și 1962 iar clasele gimnaziale la Școala petrecut în anul 1994.
Generală din Oșești, între 1962-1966. S-au succedat ... Dar nu uităm să facem câte un popas, cu drag, și
studiile la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț în timpurile începuturilor sale literare! În clasele
12 La aniversare
gimnaziale îl regăsim scriind poeme – începând cu clasa
a VI-a și până la sfârșitul gimnaziului. Pasiunea
scrisului îl însoțește și în anii de Seminar, la București
îndrăznind să frecventeze grupări literare: cenaclul
„Luceafărul”, cenaclul „George Bacovia” – unde avea
să o cunoască pe soția poetului, Agatha Bacovia, și
cenaclul umoristic „G. Călinescu”, acesta din urmă
ținându-se în zona de Nord a capitalei, în proximitatea
Gării de Nord.
Rememorăm, cu zâmbet de drag, debutul său
arghezian, târziu, în volum, în 2015, cu volumul de
poezii „Versuri albastre și aurii”, cu care avea să obțină
Premiul I pentru cea mai bună carte de debut a anului,
oferit de Casa de Cultură „Mihai Ursachi” din Iași, în
cadrul evenimentului intitulat „Zilele recoltei literare”.
Amintim că primul său volum de poezie a apărut
la 15 ani de la debutul în revistă, care nu s-a petrecut în
țara natală, ci în SUA, în revista „Lumină lină”, condusă
de prietenul său Teodor Damian. Tot acest prieten este
cel care a insistat pentru ca primul său volum de poezii
să apară, lucru petrecut în târgul Ieșilor, la editura
„Junimea”.
În același an cu apariția volumului de debut, îi
apare în Cetatea Alba-Iulia, la editura Gens Latina, al
doilea volum de poezii: „Caiere de lumină”.
În anul următor, apare cel de-al treilea volum de
versuri al părintelui poet, la editura „Timpul” din Iași:
„De la Kogaion la Athos”, iar în 2017 apare, la aceeași
editură, volumul – al patrulea – „Spre orizonturi
albastre”.
De aici, calea îi este înflorită an de an cu noi și noi
Poeții de la AVN
Schimbarea
Iulia DRAGOMIR
Renaște inima într-un septembrie șăgalnic,
crucificat de ademenirile pietrelor puse în cale.
Parcă foșnește, aripă a gândului,
curgând cuminte între răsărit și apus, între rai și iad,
deșteptând din apatie avatarul sentimentelor.
Taci și totuși te aud coabitând cu dorul.
Tac și totuși mă auzi cum decorez în dorințe plasa zilei.
E un progres subtil, invizibil pentru iluzia frunzelor,
muzical pentru vibrația toamnei.
Recunoaște!
Îți cântă și ție sufletul, stagiar continuu în ridicarea la
dragoste.
Simfonia trupului
Sorana BRUCĂR
M-aștern, și-ți șoptesc în ureche:
Cântă-ți pe trupul meu simfonia!
Fă din fiece arcuire o clapă
Și cântă-ți dorința.
Lasă-ți privirea să-și piardă prezentul
În ochii mei
Și vei afla începutul și sfârșitul.
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023
apariții în volum – a ajuns, de curând, la al optulea
volum! – sau în reviste literare precum: „Lumină lină”
(New York), „Gând românesc” (Alba-Iulia), „Scriptor”
(Iași), „Convorbiri literare” (Iași), „Hiperion”
(Botoșani) și, mai nou, „Atitudini vechi și noi”
(Ploiești).
Începând cu anul 2016 a fost primit membru al
Filailei Iași a Uniunii Scriitorilor din România.
Așadar, la început a fost... poezia, cuvântul! Dar
„cântecul pe drum” a fost și este și el tot la poalele
Împărăției lui Dumnezeu. Mersul cântat lui Dumnezeu
și oamenilor, al celui împrimăvărat de vers și de trăirea
acestuia, aduce floare-n timpan și în suflet de pădure-
nverzită.
Dar și lucrarea divină a curs, căci ce e cuvântul
dacă nu dăruire oamenilor? A participat la repararea mai
multor biserici. În prezent, este implicat în construirea
unei biserici noi într-unul dintre cartierele Hușilor –
Huși 3.
Părintele poet a crescut patru copii și a îndrumat,
de-a lungul anilor mii de suflete spre calea luminoasă a
credinței în Dumnezeu. A participat la multe festivaluri
în țară și peste hotare și mai are multe isprăvi literare...
Ah! Albul tiparului e gata nins și am spus că îl
laud și n-am apucat decât să spun despre lucrurile
frumoase ce le-a făptuit. Dar de laudă este ce a făcut
părintele poet Miron și v-am spus cu plăcere și îi urez
întru mulți ani tare frumoși, în starea dumnezeiască de a
face minuni și bine și-a scrie și-a iubi”!
Atinge-mi clipa!
Și vei înțelege foșnetul necuprins al nopții.
Vei auzi strigătul nuferilor ce se deschid în tăcere
Și dorul neatins de gând.
Te va durea secunda așteptării
Și-n buza tăcerii, îți voi săpa nemurirea.
Valuri de inimi îți vor lovi țărmul
Și nu vei vrea decât să fii o epavă
Abandonată în voluptatea caldă a nopții mele.
Paharul
Emilia LUCHIAN
Într-un târziu din noapte am revenit acasă.
Paharul plin cu apă stătea acum pe masă.
Ce umbră îl pusese?
Ce mână-l alesese?
Tocmai pe el, paharul venit din lumi celeste?
De ce e plin de gânduri senine de toamnă alungate?
De ce stătea cuminte, privind în altă parte?
Oprește întrebarea! mi-am zis.
El nu cuvântă!
Stă și așteaptă o buză ce-l sărută.
Și gura descleștată sorbi cu însetare
Apa cea pură strânsă din izvoare,
Din visele de toamnă și din soare.
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023 Poeții de la AVN 13

A priori, către sufletele veterane Trunchiul rămâne, nu-l distruge o poticală

Ana Alexandra CHIRICĂ
Iarna;
Toamna; Este grea... mormântală pentru majoritatea
Mereu va fi așa, nu? Adică, despre ce vorbim!
Iei veștejirea sufletului drept rugină Mai ales pentru tine,
Mintea ta istovită drept defunctă Tu, cel cu cugetul irosit..
Inima-ți rigidă se datorează Oh! Parcă-i demn de mirare!
Orelor suplimentare si ocărilor repetate Viscolul strigă cu exaltare:
Bătăturile de pe ea nu le poți lua drept inepție Renaștere!
Ele îți imbrățiseaza neajunsurile, le glorifică și le valorează; M-am înșelat, tu nu ai sfârșit...
le înțelege
Dimineață de vară
Toamna; Emilia DRAGOMIR
Te înăbușești, îți simți gâtul cu mii de amprente fantomă...
în schimb, ea nu are timp de buciumă Într-o zi cu cer senin,
Se strecoară domol, la fel cum are și să plece Să ne bucurăm din plin!
Cât stă, Vântul respiră ușor,
Lasă-ți pielea năpârlita a sufletului Ducând pe aripă dor
Să nu însemne înfrângere Și răcoare pe ogor.
Să fie îndrumată de însuși vânt aspru; Păsărelele-părinți
Care nu ține cont de seninătatea cerului Ies cu puii lor cuminți.
Ori de crengile firave Grațioase, îi învață
Și pătrunde, arde tot ce-i stă in cale Cum e să zbori lin în viață,
Așa că, unde-s răscoale in spirit Începând de dimineață.
Amintește-ți că este nimic mai mult decât o simplă Rouă de mărgăritar,
tulburare: Cu sclipire de cleștar!
Nu-ți caracterizeaza ființa, felul tău de a fi Miroase a fân cosit
Și e vremea de iubit,
Lasă-te prăbușit și rupt precum frunzele Până-n ceas de răsărit.
Ale căror timp a trecut Florile galben-de-soare
Dar nu-ți permit să crezi că ai fi Se răsfață în splendoare.
veșnic-adormit. Sub azurul nesfârșit,
Ești mai complex decât atât: Te simți mic și copleșit
Frunzele cad în fiece toamnă Și în suflet răvășit.

PLOIEȘTENI CARE S-AU PERINDAT PRIN „ȚARA DISTIHULUI”

— Adrian VOICA —
u Spre Casa Poeziei u Moștenire
Lui Nicolae Dumitrescu Lui Traian D. Lazăr
Nici nu mai știu când am pornit. Acum Un teanc de cărți rămâne după mine
Mă simt mai obosit, dar tot pe drum. Și-o întrebare ce-a rodit suspine.
u Omagiu u Axiomă
Lui Constantin Tudorache Lui Constantin Trestioreanu
Pe gândul tău poezia se mulează Simt freamăt nou în vechi cuvinte
Cu adieri venind dinspre amiază. Căci viața merge înainte.
u Viață secretă u La sfârșit
Lui Nicolae Stanciu Lui George Moroșanu
Alei cu trandafiri fardați de vară Au mai rămas în pungă doar câteva cuvinte
În așteptarea clipelor de seară… Să am cu ce plăti cândva obraze sfinte.
u Moștenire u Limite
Lui Gelu Nicolae Ionescu Lui Mihai Nedelcu
Speranța mea e versul menit să dăinuiască Fereastra am zidit-o precum am convenit:
Săpat în cea mai pură gândire românească. Să nu privești prea multe, să n-ai de povestit.
u Așteptări u Schior metafizic
Mihaelei Radu Lui Valeriu Naum
Cuvântul așteaptă în dicționar Lunecând pe pârtia versului
Ochi de artist și o mână cu har. Refac nostalgia mersului.
u Timp u În cerc
Lui Ticuță Popescu Lui Costel Ionescu
De când stă el pe cruce răstignit Orbecăiesc în haos și-n obscur
Și veșnicia a îmbătrânit. Și pretutindeni este împrejur.
14 Meridiane literare
„Lecţia cea mai însemnată pe care omul
o poate învăţa de la viaţă nu este că
durerea nu există pe lume, dar că
depinde de noi s-o folosim şi să o putem
transforma în bucurie.”
Rabindranath Tagore
— Roxana Di Natale —
Milano, 30 august 2023
Utopia omului de rând
Am visat mereu la o lume ideală: era propria mea
utopie, precum cea pe care John Lennon o cântă și dincolo
de moarte. Din păcate Lennon, asemeni șeicului lui
Macedonski, moare în fața propriei iluzii fără a o putea
atinge. Neputând călări pe valul faimei, eu m-am mulțumit
cu rolul cerșetorului din același poem, alegând să merg pe
cărarea sinuoasă dintre pomi către cetatea promisă, neștiind
că de fapt aceea era calea către Valea Plângerii fantastic
plăsmuită în basm de cel care a fost Mihai Eminescu. Am
trăit aici iluzia fericirii, descoperirea paradisului promis,
doar pentru a comite eroarea primordială de a mușca din
mărul cunoașterii și asemeni atâtor creatori de filme
science-fiction să realizez că indiferent cât de mult va
evolua societatea umană niciodată cetatea promisă nu va fi
altceva decât o marasmă.
Trăiesc cu convingerea că am fost și voi fi mereu
cerșetorul șchiop care se mulțumește cu fărâmituri sperând
că astfel va avea ca răsplată onoarea de a trece pragul cetății
promise. Cerșetorul, care pe măsură ce trec anii, înțelege
imposibilitatea de a crea o lume ideală pentru că lumea este
duală, cum induce în mod subliminal Bulgakov în a sa
controversată operă ”Maestrul și Margareta”. Și atunci
începi să te întrebi precum Maestrul pe cine imaginează
John Lennon: pe „Dumnezeu oferind paradisul pierdut” sau
pe „diavol care să te ducă în tentație”? Sau este poate pe
Maestru, cel care vede imposibilitatea existenței luminii
fără întuneric, bineului fără rău, Dumnezeului fără diavol?
Cine suntem de fapt noi, cei care visăm la lumea ideală unde
vom fi stăpânii universului, microscopice popoare, după
cum se exprimă ironic același Eminescu? Suntem cei care
vom pleca călărind precum Maestrul alături de dualitatea
diavol-divinitate către orizont? Sau suntem din acele
civilizații avansate care vor călători tot universul pentru a
descoperi că peste tot guvernează aceeași lege a haosului?
„Din chaos, Doamne, am apărut/ Și m-aș întoarce-n
chaos.../ Și din repaos m-am născut,/ Mi-e sete de repaos”,
îmi sună ades în minte și îmi pot imagina creierul lui
Eminescu generând această imagine în tumultul lumii. Îmi
pot imagina fiecare moleculă rătăcind pe un traiect
nedefinit și lovindu-se de altele la fel și creând de aici
energia acestei lumi, așa cum a demonstrat-o Brown. Îmi
pot imagina aroganța cu care fiecare din aceste particule se
ciocnesc de celelalte pentru a fi aruncate în direcții
neprevăzute în întunericul primordial. Atunci se naște
întrebarea de unde lumina dacă întâi a fost întunericul?
Oare suntem noi artizanii acestei lumi iluminate care este
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023
generată doar de moleculele creierului nostru care folosesc
aceeași frecvență să comunice și de aceea vedem aceeași
imagine? Oare de aceea nu reușim să creăm lumea ideală:
pentru că urmărim iluzia luminii când paradisul a apărut din
întuneric? Nu cumva Valea Plângerii este calea reală către
lumea ideală? Nu se zice că fiecare creație se naște din
durere?
Copiii se nasc din durere, dar cum am putea percepe
durerea dacă nu am percepe bucuria? Cum am putea să
vedem sclipirea din ochii copiilor noștrii dacă nu le-am
vedea lacrimile? Și ce ar putea îndulci lacrimile lor dacă nu
mâna mamei care le șterge de pe pielea obrazului? Doar
acolo omul de rând poate vedea utopia cetății promise,
privind în ochii celor care nu au trecut încă prin Valea
Plângerii, lovindu-se fără logică moleculă cu moleculă doar
pentru a parcurge o cărare infinită către o iluzie efemeră.
Pentru că idealul nu stă în mișcare, nu poate sta.
Fiecare ciocnire sacrifică moleculele, le transformă în
energie, care se transformă în mișcare și inexorabil ciclul se
repetă. Idealul nu poate exista decât în nemișcare pentru că
doar nemișcarea este constantă și doar constantul e ideal,
pentru că idealul e previzibil, în timp ce utopia omului de
rând este imprevizibilă, mereu necesitând îmbunătățiri. Nu
mi-l pot imagina pe Dumnezeu sau oricare altă divinitate în
mișcare. Cum ar putea să urmărească logica lumii dacă s-ar
mișca? Fiecare lege a fizicii indică o divinitate imobilă,
întunecată, unde fiecare transformare apare din nemișcare
doar pentru a fi destinată imobilității eterne.
Și atunci mă întreb lovind cu disperare tastele de ce
avem atâta nevoie de lumină ca să existăm? De ce ne
agățăm atât de aparențe când suntem doar iluzii? De ce
creăm tipare de frumusețe efemere când eternul este
singura constantă? Și de ce nevoia asta de convalidare, de
atingere a unei stări superioare care poate nu ne-a fost
destinată pentru că din ea ne-am născut? Și mă duc cu
gândul la versurile lui Eminescu: ”N-a fost lume pricepută
și nici minte s-o priceapă”. Dar mă opresc doar pentru a
continua mânată de nepricepere pentru că nimic nu poate fi
întâmplător și totuși totul este.
Milano, 29 august 2023
Fereastra sufletului
Zgomotul cioburilor a luat-o prin surprindere. S-a
întors să vadă geamul zburând în mii de bucăți în timp ce un
sunet sfâșietor i-a ajuns până în creier. Nu a avut timp să se
gândească decât la vocea aceea mică și neajutorată: era fiica
ei. Ultimele momente înainte de leșin au făcut-o să se
gândească dacă va trăi sau nu.
*
A încercat să se miște, dar ceva o oprea. Auzea urlete
deasupra ei, vedea un tavan decripit cu tencuiala scorojită
de trecerea anilor și de umiditate. În stânga ei copilul era
adus pe o targă plină de sânge. Era în spital. Groaza era mai
mare decât cea de moarte.
*
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023 Meridiane literare
Mirosul de proaspăt îi inunda nările: era acasă și totuși
nu era. Era dormitorul ei cu toate mobilele în perfectă stare
de curățenie. Fereastra deschisă cu geamul impecabil spălat
dădea spre livada cu pomii în floare. Am murit, se gândea.
Cumva teama o ținea ghemuită sub cearceaful perfect
călcat.
* geamăt inuman din gât, dar nu vine nimeni. Reușește să
S-a trezit din nou noaptea. Alături de ea soțul.
Bărbatul dormea profund. Nu sforăia și nu transpira. Aerul
era proaspăt cu un ușor miros de tei.
* o paralizează. Simte o căldură ciudată și speră la camera
Dimineața veni cu o schimbare de decor. Doctorul era
în camera ei. Manevra cu atenție un ecograf mobil. A
deschis ochii speriată. ”E totul în regulă”, i se spune. Soțul e
neutru. Privește pe ecranul ecografului fătul. ”E doar până
diseară”, îi explică doctorul, ”apoi îl vom extirpa. ”Nu”,
vrea să țipe ea dar nu-i iese din gură nimic.
* mari. Are dureri insuportabile. Urlă, urlă cu vocea ei. Vocile
Seara doctorul vine cu o echipă și extirpă fătul într-un
incubator portabil. Nu reușește să se miște. ”Asasinilor”, ar
vrea să spună. Dar nu spune nimic. Mâna se întinde după
telecomanda de lângă pat și aprinde instinctiv un ecran.
Caută pe internet cuvântul ”copii”. Apare o descriere
detaliată a fecundării, urmată de extirparea fătului,
conservat nouă luni într-un incubator mobil în lichid
amniotic legat la o sondă de hrănire, transferat apoi într-un
pătuț echipat cu atmosferă nutritivă și echipamente de
dezvoltare a mușchilor și inserat apoi gradual în comunități
de copii de vârsta lui până la maturitate. Adulții sunt
singurii care trăiesc în comunitatea extinsă.
* spre fereastră către camera cealaltă: cea cu mobile curate și
Simte liniște, totul este atât de organizat, de curat. Îi
revine în minte colțul scorojit de tavan, urletele disperate,
Să te cunoască pe Tine... Ioan 17 : 3 .
— Valdi Herman —
Nu este același lucru, ce vedem noi în Scriptură
Cu ce are de spus Domnul, prin a ei învățătură.
Viața veșnică NU este, numai să știi ce stă scris,
Ci să Îl cunoști pe-Acela, care El Însuși le-a zis.
După standardele noastre, care noi ni le-am fixat
Potrivit cu cele câte, din Scriptură-am observat,
Viața de creștin înseamnă, să râvnești la împlinire
A standardelor cunoscute, ca fiind desăvârșire.
Asta-i bine, și-i frumos, e o-nvățătură care
Trebuie urmată-n viață, de noi toți, de fiecare.
Dar asta nu este totul, ci trebui să luăm aminte
Că ăsta-i doar începutul, vieții ce ne stă-nainte.
Viața veșnică nu este, doar o simplă-nvățătură,
Doar să știm ce ne-a scris Domnul, în cartea Lui, în
Scriptură.
Viața veșnică ne spune, Domnul Dumnezeu în carte
Este să-L cunoști pe Tatăl, Cel viu din eternitate,
Și pe Fiul Său pe Care, L-a trimis la noi de sus,
Pe Hristos, pe Dumnezeul, și omul Hristos Iisus.
Despre cel care cunoaște, doar cuvintele Scripturii
Fără să-L cunoască însă, pe Domnul învățăturii,
Poți spune că-i la-nceputul, dobândirii veșniciei
De-a petrece sus, în slavă, pentru toți vecii veciei.
15
sângele, nevoia să ajungă la targa plină de sânge. Deschide
ochii în noaptea profundă: coșmarul reîncepe. Simte
mirosul fetid de spital, se aud zgomote înfundante, apoi bip-
urile aparatelor.
*
Când se trezește din nou încearcă să strige. Îi iese un
miște mâna și simte durerea de la perfuzii: simte trei ace în
mână. Aude alte gemete lângă ea, dar nu se poate mișca,
simte marginea rece a patului, e întuneric și fiecare mișcare
curată cu aer proaspăt.
*
Aude voci deasupra ei. Cineva îi dă palme. Aude
vorbind: ”Asta nu își mai revine. Poate e mai bine că nu o să
trebuiască să afle că a murit copilul”. Urlă deși nu are voce.
Geamurile nespălate o fac să vomite. Le privește cu ochii
se agită, încearcă să o țintuiască de pat în timp ce înfig un alt
ac în ea. Se luptă cu toți, nu mai vrea nimic, îi face scârbă
camera murdară de spital, fereastra închisă, aparatele
urlându-i în creier. Nu mai poate.
*
A pierdut șirul, șirul zilelor, al acelor, al vocilor în
timpul zilei și al nopții. A primit cu resemnare știrea.
Urmărește cu ochii țesătura cearceafurilor: știe că e acolo
trebuie să fie o bacterie sau locul unde s-a oprit mâna cuiva
sau piciorul sau unde s-a fixat privirea sau toate împreună,
pentru că știe că aici timpul e irelevant și veacurile
supraviețuiesc împreună incapabile să evolueze. Privește
cu aer proaspăt unde timpul e suspendat într-o plăcută
iluzie...
Mântuirea nu înseamnă, doar o simplă-nvățătură
Nici chiar dacă-nvățătura, e adusă din Scriptură.
Căci viața nu stă-n cuvinte, ci-n Iisus – Persoană vie.
El e nava spațială care-l zboară-n veșnicie,
Pe oricine Îl primește, în sine ca să-și trăiască
Propria Sa viață sfântă, în a sa, cea pământească.
Poți doar să cunoști că trebui, să-l iubești pe-acela care
Te urăște și-ți aruncă, vorbe rele, jignitoare.
Dar ca să-l iubești din suflet, cu dragoste și cu milă
Să-i vorbești și să-l înconjuri, cu o dragoste umilă,
Asta numai Iisus poate - dacă tu-I faci loc în tine,
Să-Și trăiască răstignirea, lepădarea Lui de Sine.
Mântuirea NU înseamnă, să cunoști DESPRE Hristos
Ce-a făcut, ce-a zis, ce-a fost, când trăia printre noi, jos.
Ci este o cunoștință, vie, cu-o Persoană vie
Al Cărei glas poartă timbrul, vieții celei din vecie,
Viață care întâi smulge, distruge și nimicește
Tot ce e păcat și vină. Și în urmă-apoi sădește
Sămânță de viață nouă, care-n veac NU mai apune,
Plină de virtuți divine, și numai de fapte bune.
Viața veșnică îl face, pe acela care-o are
Un Iisus care trăiește, astăzi, viața viitoare.
16 Meridiane poetice Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023

Crinoline-aurii, mâini încleștate

Poeme Pe sub cireși înfloriți iubiri furișate...
Prezent, amintiri și etern.
Madalina Barbălată
Nu-mi ești aici, și, totuși, pe umeri,
Mi-e cald sărutul tău... mi-e fierbinte.
Într-un pustiu de timp În nebunia asta numită dragoste
Ești real și zâmbești.
O cafea neagră? Un ceai?
Să nu m-alungi, nu ți-e somn Cu ce-ți mai ninge pe suflet, dragostea mea?
Îți arde prin gânduri
Un vraf de doruri... Dragii mele
Și mie mi-e drag să m-adun
Încet de prin cotloane Să-ti fie cald, iubito, ai grijă, să-ți fie bine.
Un bulgăre de umbre Și când pe gene umbre îngânând minciuni
Să-ti bat prin vise Seninul pe-o clipă vamă hulpav îți vor cere
Cadențat în piept. Tu nu-ți pleca privirea învălmășind suspine
Ci să zâmbești, copilă, și să clipești minuni
Melancolii Nestăvilite holde de doruri și miere.
Dospind culori și clipe și-amintiri Să-ți șipotească lin, prin suflet, iubire
Ușor coboară înserarea adormind iubiri. O noapte-ncântată de zboruri măiastre
Tu n-avea teamă de frumos și de nou
Pe marea mea de suflet, Pășește-ncrezătoare, viața-i un cadou!
Leagănă vântul încet catarge de dor. Respiră din plin, umple-ți privirea cu cer
Nu-i vamă pe visat. Atât îți sper!
Și mă trezesc ca de-obicei, Mama
Pe-un mal de ieri.
Când toate-aveau un loc al lor, Treceri
Și nu ne despărțeau de casă
mii de pași Azi mi-am pierdut prin mine ochii tăi
Când tu zâmbeai, și-ți înfloreau în ochi Abis culoarea castanelor coapte...
Atâtea flori de tei Și parcă într-un ceas uitat timp
Aș vrea pe undeva să nu mai fiu
E liniște, e rece și pustiu, Să mă dizolv, așa, încet,
În anotimpul tău e prea târziu… Într-o noapte de toamnă
Mi-adun la întâmplare, de prin desagă rătăcit, Și tu,
Un vis leoarcă de lacrimi și de valuri, Înnebunit să-ți cauți ochii
M-apuc-așa o deznădejde și-un amar Prin sufletul meu.
Că-l zgâlțâi bine de umerii strâmbi Cu mâini hulpave
Și-l întreb apăsat: Prin jăratec de-amintiri
Să te arzi răscolind.
Vezi, dacă alergi bezmetic, ce pățești? Și-așa mă strânge
Rămâi nătâng și singur și răcești. Clipa asta 'ntr-un corset
Avem un drum, băiete, n-avem timp Mă judec-amar și mă condamnă.
Găsește-ți o pereche de-ncălțări,
Aprinde-un felinar, Mi-e un amar de mine și de stele,
Se-apropie marea, peste-un ceas
Vom fi vâslind spre-un alt necunoscut. M-a prins înserarea prin văi
Și mi-e noapte,
Sfârșit de Mai Ca de-obicei în contratimp...
Înțelegi, mi-e pustiu
Mă-nchin Și mi-e foame... foame de-un noi.
În fața unui asfințit aprins de Mai,
Cu mâini de foc, din lutul ce sunt Mi-alerg desculță clipele zălude
Rup bucăți. Pe-un octombrie tăcut
Pârguite vise prin nopți de-un albastru orb Au mai rămas atât:
Catarge aruncate înserării spre tine. Doar visuri,
Ascunse prin pliuri ușoare de rochii
E-un iureș de vânturi, Iluzii stupide născute din ploi
Mi-aleargă lumina-ntr-un caier de dor Învăluind cu amintiri
Dansează frenetic prin vene Pe umeri reci copacii goi
Minunea aceasta a vieții
Un vals de petale M-adun încet pe-un colț de inimă
În care timpul învârtește-n loc Și tac.
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023 Meridiane poetice
LA ZAPOROJIA PRIN FOC ȘI TANCURI
— Olimpia Iorga-Popescu —
Am parafrazat titlul romanului Prin Foc și
Sabie al marelui prozator polonez, Henryk
Sienkiewicz (1846-1916), laureat al premiului Nobel
pentru literatură pe anul 1905, pentru că între ceea ce
se întâmplă acum în Ucraina, îndeosebi de-a lungul
marelui fluviu Nipru, și ceea ce autorul zugrăvește în
primul volum al trilogiei sale istorice, se pot face
numeroase analogii. În primul volum al trilogiei, Prin
Foc și Sabie, Potopul și Pan Wolodyjowski, apărut în
1884, care s-a bucurat de un imens succes în Polonia,
autorul zugrăvește viața și conflictele, de la mijlocul
secolului al XVII-lea (1647), din bogata și sălbatica
stepă ucraineană, dintre zaporojenii conduși de
Bogdan Hmelnițki și panii polonezi, (pe atunci granița
Poloniei era pe Nipru), dintre cazaci și tătarii din Crȃm
(Crimeea) și alte conflicte care atunci măcinau zona.
Un interes deosebit pentru situația actuală din Ucraina
poate prezenta și răspunsul lui Henryk Sienkiewicz la
criticile că, perioada descrisă de el este prea
îndepărtată în trecut, că unele adevăruri istorice n-ar fi
respectate întocmai. Iată acest răspuns: În loc să
zugrăvesc situația de spirit actuală, consider mai util
să arăt societății că au existat clipe și mai grele, mai
cumplite, mai desnădăjduite, și că, totuși renașterea și
salvarea au sosit. Ce îndemn mobilizator pentru
luptătorii ucraineni!
Zugrăvirea plaiurilor ucrainene, îndeosebi a
celor zaporojene, prezintă acum un interes deosebit și
pentru faptul că mulți oameni vor să localizeze
acțiunile barbare și cumplite de pe harta războiului, și
care, de aproape doi ani, abundă în toate tipurile de
buletine de știri.
De aproape doi ani, numele unor așezări din
Ucraina precum, Zaporojia, Nicolaev. Lugansk,
Mariupol, Bahmut, Herson, Berdiansk, ș.a. le auzim
poate mai des decât Bârlad, Vaslui, Baia Mare sau
Calafat. Adevărul este că până la acest război,
neașteptat și anacronic, puțini dintre noi, așa cred eu,
știau că Ucraina, la Zaporojia, pe Nipru, are cea mai
mare centrală atomo-electrică din Europa, lacul ei de
acumulare acoperind renumitele praguri ale
fluviului, că este cel mai mare furnizor de cereale din
lume și că unele produse alimentare mai ieftine
proveneau din Ucraina.
Și atunci ca și acum, pe malurile Niprului se
săpau tranșee, diferite seminții care râvneau la
bogățiile sălbaticei stepe se vânau unele pe altele, așa
cum spune Sienkiewicz, ca lupii.
Și atunci ca și acum, cetele de zaporojeni
așteptau iarna ca mlaștinile să înghețe și să pornească
lupta cu șleahtnicii (împuterniciții) polonezi, ca să
meargă la Crȃm pentru a cere sprijinul tătarilor.
Uneori, ei primeau și sprijinul unor cete de moldoveni,
17
care așa cum spune H. Sienkiewicz, veneau de dincolo
de Nistru. Cu siguranță acele milioane de tone de grâu
provin și din acea sălbatică stepă care, cu multă
sudoare, a fost transformată de poporul ucrainean în
câmpie mănoasă. Dar, pentru a cunoaște mai bine
trecutul locurilor în care astăzi se duc, în unele orașe
ucrainene, lupte grele pentru fiecare metru pătrat,
pentru fiecare clădire și unde trupele aflate în conflict
se vânează unele pe altele, să redăm descrierea lor
făcută acum aproape un secol și jumătate de H,
Sienkiewicz: În bungetele întunecate ale codrilor
trăiau laolaltă puzderie zimbrii bărboși, urși și
mistreți, haite nenumărate de lupi, râși, jderi, turme
de căprioare și de antilope roșcate, iar prin mlaștini și
prin cotloanele râurilor își clădeau așezările lor
castorii, despre care se zvonea în Zaporoje că sunt unii
de câte o sută de ani, albi ca zăpada de bătrâni… Pe
întinderile mai înalte, uscate, ale stepei hălăduiau
herghelii de cai sălbatici, cu capetele lor păroase și
ochii însângerați. Râurile erau pline de pește și de
păsăret de apă. Zaporojenii povesteau că în câmpiile
sălbatice bântuiau duhuri și stafii, iar noaptea
răzbăteau urlete de animale necunoscute, strigăte pe
jumătate omenești pe jumătate animalice. Cei care
profitau de bogăția acestor locuri erau cazacii, care
deprinseseră îndeletniciri comerciale și care duceau la
Crȃm, căci numai așa numeau pe atunci Crimeea,
pește uscat, vânat, seu de oaie, ceară, miere de stepă și
alte produse.
În roman sunt scene care nu diferă de cele
petrecute în actualul război la Bucea, doar că atunci se
realizau faptic cu sabia iar acum cu arme de foc, sau cu
tancuri și tunuri, deși între fragilitatea ființei umane și
multele tone ale tancurilor există o înfricoșătoare
disproporție. Undeva mai sus am spus că acest război a
fost neașteptat, pentru că până și în roman declanșarea
luptelor dintre zaporojeni și panii polonezi a fost
prevestită de unele semne: în vara aceea năvălise un
mare stol de lăcuste, avusese loc o eclipsa de soare, iar
la Varșovia, pe cer un nor avusese forma unui sicriu cu
o cruce. Pe 22 februarie 2022 nimic nu prevestea
pieirea a zeci de mii de suflete nevinovate,
transformarea în moloz a unor cămine dragi sau a unor
orașe înfloritoare. De regulă războaiele sunt anunțate
prin faptul că ele nu sunt fatale, precum cutremurele,
inundațiile sau alte dezastre, ci de cele mai multe ori
sunt rezultatul unor îndelungate tratative, a epuizării
tuturor variantelor de aplanare a unor conflicte.
Oare dacă Ucraina ar fi fost o țară săracă, fără
resurse, care n-ar fi putut asigura populației sale în
primul rând resursele alimentare, oare ar mai fost
invadată de trupele rusești?
18 Postdecembrisme
România – un stat mafiot
— Mihai Tudor —
„Comunismul a pierdut partida.
Comuniștii însă au câștigat-o. E ca
ș i c u m î n t re a g a p o v e s t e a
comunismului n-ar fi avut alt rost
decât acela de a înlocui o clasă
dominantă prin alta.”
Lucian Boia, citat din cartea sa „Strania istorie a comunismului
românesc (și nefericitele ei consecințe)”, editura Humanitas, 2016.
Afirmația din titlu cred că nu mai miră pe nimeni
ținând cont de evoluția statului român și a instituțiilor sale
în ultimii 33 de ani, după evenimentele dramatice de la
sfârșitul anului 1989, evenimente care nici până astăzi nu
au fost elucidate iar justiția nu a condamnat vinovații din
spatele lor.
Nu voi face o analiză a evenimentelor scurse în
această perioadă. Ea poate fi găsită în alte lucrări ale
autorului acestor rânduri. Mă voi referi doar la motivele și
cauzele actualei crize sistemice intolerabile a statului
român și voi încerca să-mi motivez afirmația tranșantă cu
care mi-am început expunerea.
Cauzele corupției generalizate sau mai bine zis
endemice care aproape că au paralizat funcționarea
normală și eficientă a statului sunt foarte vechi și se pierd în
negura timpului. Metehnele, obiceiurile, comportamentul
și mentalitatea cu care se confruntă astăzi societatea
românească s-au creat în timp datorită ocupanților care s-au
perindat și au stăpânit, vremelnic sau nu, aceste meleaguri.
Fiind o țară mică, dar foarte bogată (cel puțin eram
cândva) nu am dus lipsă de invadatori care și-au pus
amprenta, chiar și fizic, nu doar economic, cultural sau
comportamental asupra autohtonilor. Mă tem că ocupația
otomană, apoi cea fanariotă și terminând cu cea sovietică,
pentru a mă referi la cele mai importante, au lăsat urme mult
mai adânci decât alte popoare care ne-au cucerit (exceptând
romanii care stau la baza etnogenezei poporului român), și
care au rămas bine impregnate în mentalul colectiv al nației
române.
Peșcheșul, bacșișul, ciubucul sau astăzi șpaga sunt
trăsături dominante ale caracterului românului. Fără ele nu
poate exista, iar statul cu instituțiile sale nu poate funcționa.
Să fim bine înțeleși, nu toți românii sunt hoți și corupți, însă
la nivel social așa se întâmplă lucrurile.
Nu am pus doar noi monopol pe corupție, dar nu cred
că este bine și nici nu avem ceva de câștigat dacă știm că
există și alte popoare sau națiuni care suferă de această
meteahnă deloc onorabilă.
A venit apoi comunismul impus de ocupantul sovietic
care a deformat și mai mult corpusul social deja viciat.
După cum bine se știe comunismul a suprimat proprietatea
privată. Totul aparținea statului, adică nimănui, așa că toată
lumea a profitat, fiecare după posibilități și nevoi, pentru că
toată lumea trebuia să trăiască sau să supraviețuiască după
caz.
Nemaiexistând competitivitate, rentabilitate a muncii,
concurență sau valoare ca în capitalism, românii au învățat
să se adapteze la noile condiții, adică să se facă că fac,
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023
conform dictonului de atunci „voi vă
faceți că ne plătiți, noi ne facem că
muncim.”
S-a produs nu doar o cruntă
degradare materială, socială și
economică ci și o dereglare majoră
morală, etică și de percepție a valorilor
cu care ne confruntăm astăzi și care ne
întârzie parcursul democratic și ne
afectează la nivelul deciziilor personale
sau de grup.
Odată cu re(integrarea) în instituțiile euro-atlantice
avem șansa să modernizăm și reformăm instituțiile, să
ajungem la bunăstarea dorită, dar în primul rând să învățăm
să respectăm și să aplicăm temeinic ce înseamnă reguli,
proceduri și legi coerente și eficiente fără de care nu se
poate construi un stat viabil și puternic.
Revin la afirmația din titlu și cred că marea majoritate
a societății constată, din păcate, veridicitatea ei. Noua clasă
și elită politico-economică desprinsă din sistemul comunist
controlează și s-a infiltrat în domeniile cheie ale statului
(justiție, poliție, mass-media, servicii secrete, armată,
administrație, sănătate sau cultură) și datorită relațiilor și
legăturilor vizibile sau invizibile create și consolidate
reușește să exploateze și să devalizeze, cu succes aș spune,
avuția națională.
Politica este privită ca posibilitate de îmbogățire
rapidă și cu cât mai puțin efort, și nu pentru ceea ce ar trebui
să fie scopul și rostul ei esențial, adică rezolvarea treburilor
stringente ale țării. Și, de multe ori, cei care încalcă legea
scapă nepedepsiți sau primesc pedepse „cu dedicație” fiind
eliberați înainte de termen.
Aceste lucruri se cunosc iar exemple de abuzuri și
infracțiuni repetate și dintre cele mai grave zguduie
societatea și fac nenumărate victime nevinovate. Le
amintesc doar pe cele de la Colectiv, crimele de la Caracal,
azilele groazei din Voluntari, moartea lăuzei de la Botoșani,
accidentul mortal de la 2 Mai sau mai nou exploziile de la
Crevedia.
Vor reuși instituțiile statului să-și facă în sfârșit datoria
și să meargă până la capăt? Se vor face reformele mult
așteptate și se vor curăța instituțiile de „pilele” de partid și
de nepotismele care le blochează activitatea? Vor exista
concursuri și numiri politice transparente și pe criterii de
integritate morală și probitate profesională sau se va merge
pe filierele obscure și corupte ale partidelor ca până acum?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt așteptate de prea
mult timp de societatea românească. Statul, până acum, a
fost incapabil să se ridice la nivelul așteptărilor populației și
a eșuat. Reformele necesare funcționării sale au fost
întârziate sau nu au fost făcute. Românii sunt profund
dezamăgiți și își caută salvarea în țările dezvoltate din
Occident. Țara are nevoie de speranță și de încredere în
revirimentul care se lasă atât de mult așteptat. Vor reuși
conducătorii statului român să câștige încrederea
cetățenilor săi și să rezolve problemele acute și grave ale
țării? De răspunsul la această întrebare poate depinde chiar
existența sa în viitor. Deocamdată cetățenii săi mai au încă
răbdare...
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023 e-cronica
„PĂSTORELUL” SAȘA
— Serghie BUCUR —
Motto: „Ne ducem, parcă nici n-am fost
În plai ceresc, fără de vamă,
Pământu-ar trebui să geamă
Când dă la trupuri adăpost”!
(Rondelul morții nedrepte)
Epoca de subtilă și reconfortantă sărbătoare –
continuă – a Poeziei, per total a Limbii Române, dominată
de poetul și epigramistul Ștefan Alexandru Sașa, în lumea
muzicală, fondator al grupului de rock-folk Meteor,
rămâne, pe un raft de Bibliotecă publică / particulară, proba
unui scriitor al rimelor de o savoare păstoreliană,
indiscutabil originală. Prezent la mai toate festivalurile,
concursurile și spectacolele de Poezie și de Epigramă,
ilustrul Sașa – nimbat de podoaba capilară precum zăpezile
de pe Kilimanjaro – a primit milioane de aplauze, de bis-uri
și mai ales simpatia afectuoasă a iubitorilor versurilor lui
totdeauna mustind de fervorile candorii și umorului stenic-
trepidant, printre premiile atribuite de jurii de profil dintre
cele mai competente. Două decenii, începând din 1991,
poeziile, parodiile, rondelurile și epigramele semnate de
Sașa au fost încununate de rezonante aprecieri – rostite și
tipărite – peste care aplauzele și hohotele de râs au
configurat coroanele admirației publice adeseori delirante,
rimele ritmate de el împletindu-se – sub pecetea harului
muzical – cu privirile lui napolitane în arcul zâmbetelor
iradiante, de o blândețe fraternă, mereu familială.
Spirit cu rădăcini esopice în cripticul caragialesc,
Sașa a fost meridianul câmpinean al umorului de o
delicateță nobilă, din vremuri când exuberantul Ion
Pribeagu și scolasticul Vasile Militaru perfuzau Limba
Română poetică îndelung, magnetizând-o princiar. Dublat
de vocalistul înnăscut percuționist, Sașa a survolat cerul
ritmicității cu ecouri satiric-humoristice fără egal,
bandajând tarele omenești și, cu voluptate discretă,
metehnele și virtuozitățile masculin-feminine, cu arta
subtilă a ironiei super-inteligente. Ni-l relevă neted-
memorabilul „Rondel al lui Păstorel”, pe care, de-ar fi trăit
în aceiași ani cu Sașenca, Oswald s-ar fi îmbătat de plăcerea
ascunsă în versurile inspirate de el: „Mai vino iarăși
Păstorel,/ Cu verva-ți fără de cusur,/ Te-așteaptă astăzi
mulți în jur,/ Ca să-i încondeiezi nițel.// Subiecte bune-s fel
de fel,/ Doar țării să-i dai înconjur,/ Mai vino iarăși,
Păstorel,/ Cu verva-ți fără de cusur.// Găsești oricând vreun
mișel/ Ce-și duce traiul în huzur,/ Din furt, minciună ori
19
sperjur,/ Pentru-al satirei carusel.// Mai vino iarăși,
Păstorel”!
Blajinul acid sașian arde pe sub glazura zâmbetului
izvorând din vivanta lui naturalețe, pe care darul încropirii
pe loc, a epigramei, calamburului, rondelului – probată de-a
lungul miilor de reuniuni literare – culturale, sub cupola
casei de Cultură Geo Bogza, a Bibliotecii Istrati, a Casei
Tineretului, a multora dintre liceele și instituțiile Câmpinei,
în fața publicului din piațetele orașului, de la Fântâna cu
Cireși, cu ocazia numeroaselor Festivaluri și Concursuri
naționale, susținute în sălile mereu pline ale unor instituții
artistice și din Ploiești, Sinaia, Mizil, Iași, Galați, Brăila,
Craiova, Cluj, Oradea, Sibiu, Brașov, Petroșani, Constanța,
București etc., l-a consacrat drept un talent înnăscut să
gliseze între umorul de certă valoare estetică și ritmul
muzical împletit în candide inflexiuni sonore.
În slova împerecheată a lui Sașa, incidența fanteziei
cu realitatea transfigurează tumultul vieții omenești, de la
naștere până la moarte, confirmându-i nonșalanta
apartenență la optimismul genetival. „Iubito, încă mai sunt
demn/ Ca să-ți descalț piciorul suplu/ De-al pașilor prin
colb însemn/ Și tatuajul pal, de cupru.// În plânsul tău cu
perle reci/ Zăresc doar toamna crisalidă/ Atunci când peste
poduri treci/ Cu umeri de cariatidă.// Mă-nțeapă-n ochiul
osândit/ Adânc exilul tău de doamnă,/ Deși prin vreme-a
vremuit/ Sărutul care te înseamnă.// Unul într-altul am trăit/
Sublim, vocale excitante,/ Când ne-aduceau pe tăvi de mit/
Licori, drogatele bacante.// Iar geometricul tărâm/
Chemând la-mpreunări divine,/ Precum o floare de salcâm/
A-mbătrânit și el cu tine.// Prin veacul ce s-a sinucis/ N-a
mai rămas din noi pe stradă/ Decât simbolul circumcis/ Și-o
ne-nsemnată acoladă.” (Simbol circumcis).
O terifiantă panoramă pașnic-neurastenică ne-o
zugrăvește Sașa astfel: „Rămâi acolo, omule,/ Privește
ofilirea cerului/ Cu miopia palmelor politice./ N-au mai
rămas din noi/ Decât legiunile de termite/ Adaptate la
devorarea/ Cărnii cracate catalitic./ Palpează fără ură/
Respirația greoaie/ A cerbilor intoxicați/ Cu verdele
capitalelor/ Europene și distilează/ Anotimpul cinci,/
Primvartoamiarna./ Și-n epicentrul/ Plămânilor
pietrificați,/ Suntem cei evadați fără voie/ Din paradisul
zădărnicit,/ Murind de mână/ Cu uitarea de a muri./ Suntem
cei orbiți/ Cu slove cancerigene/ În mansardele sufletului/
Și păsările ucise/ Care jalonează drumul/ Spre niciunde./
Rămâi acolo, omule,/ Curând te vor îmbrăca/ În bronz și te
vor expune/ În piața din centrul/ Sfârșitului” (Piața din
centrul sfârșitului).
Parodistul Sașa „aleargă” printre metafore și licențe
poetice proprii, alăturea cu Sașa poetul și Sașa
epigramistul, de-a lungul întregii sale opere lăsată
urmașilor prin raftul de cărți adorabile – cantabile –
memorabile: ZEU FĂRĂ NUME PE BICICLETĂ, 1991;
POLAROID, 2001; FORME FIXE ȘI LIBERTINE, 2001;
REGELE EFEMERIDELOR, 2003; CUVINTE DE
ALUNGAT TRISTEȚEA, 2005; PARODII, 2009;
CARTEA MAIEI, 2011; SAȘARONDELURI, 2012;
PARFUMURI ȘI DELICATESE, 2013; CÂNTECE DE
LĂUTAR PRIBEAG, 2016, POEZIE INDIRECTĂ, Á LA
MANIÉRE DE… 2016 – carte în ale cărei pagini Sașa a
20 e-cronica
parodiat, cu o măiestrie incandescentă, operele nu mai puțin
de 70 de poeți, printre care: Tudor Arghezi, Ana Blandiana,
Geo Bogza, Radu Cârneci, Mircea Dinescu, Ion Pillat,
Ștefan Augustin Doinaș, Octavian Goga, Alexandru
Macedonski, și mai apropiații de zilele noastre: Maria
Nicolai, Marta Petreu, Gherasim Rusu Togan, Ion Stratan,
Niculae Stanciu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu.
Păstorel-ul de Câmpina, cu anvergură poetică
națională notorie, Ștefan Alexandru Sașa dăinuie veridic și
patetic, în Panteonul poeziei noastre contemporane, voce
lui tenorală șoptită în rime fertil muzicale, în cadențele
tobelor atinse cu candoare. O strângere de mână cu el,
luminată de fanta azurie a privirilor lui, a zidit în mine
sentimentul caleidoscopic al existenței cosmice a spiritului
înalt uman. Meticulos, de un bun-zimț camaraderesc unic,
mereu nevinovatele lui priviri m-au atins ca niște adieri
fraterne, dincolo de sinea lui temându-se ca nu cumva să
eseu
Petrol, gaze și cărbune, noi scheme de ajutor?
— Ioan Corneliu DINU —
Să ne reamintim că în anul 2020
schema mondială de ajutor pentru
producerea energiei din surse regenerabile
a fost în jur de 66 miliarde de dolari. Sursele
fosile utilizate la producerea energiei,
industrie, transporturi etc. utilizau pe întreg mapamondul
subsidii de circa 775 mii de miliarde de dolari, ceea ce poate
reprezenta un adevărat paradox. Economiștii sectorului au dat
vina, fie pe o total-neatentă abordare politică, fie mai ales pe
puterea de nebănuit a ceea ce mai recent numim generic,
lobby. Întorcându-ne la cei 66 mld. dolari utilizate ca suport la
producerea energiei, două treimi, adică 44 mld au fost alocate
către sursele regenerabile, iar cei 22 mld., dolari, adică o
treime din cei 66 mld., către obținerea biocarburanților. În
ceea ce privește cele 775 mii mld. dolari, au fost consumate
pentru întregul lanț de producere a petrolului și al gazelor
naturale, deci pentru așa-zisele surse fosile utilizate la
producerea de energie și nu numai. Specialiștii au evaluat nu
mai mult de 100 mld. dolari pentru producerea de energie,
restul subsidiilor fiind utilizate în întregul sector de petrol și
gaze, resurse folosite în mod curent în industrie, transporturi
etc. În ceea ce privește statele dezvoltate, suportul statal
pentru producerea energiei din surse regenerabile este în jur
de 45 mld. euro pe an, iar suma totala a subsidiilor din statele
în dezvoltare, precum și a celor chiar nedezvoltate ajunge la
cifra de 409 mld. euro pe an, evident sumele variind an de an și
divizarea acestora pe state fiind mereu alta, funcție depinzând
de multe necunoscute.
Întorcându-ne la utilizarea în continuare cu
preponderență a hidrocarburilor fosile pentru producerea
energiei lobby-ul pentru dezvoltarea surselor fosile a avut
foarte mulți adepți în timpul campaniei electorale din SUA.
Vicepreședintele „Legambiente” (Asociație profesională de
Mediu din Italia) declara în marja acestei susțineri „Exista
așa-numiții fiziologici care afirmă ceea ce afirmă uitând că
deja sistemul energetic se focalizează pe sursele fosile, asta
gândind doar la lobby-ul petrolului care l-a susținut direct pe
Trump, explicația susținerii electorale găsindu-se și în sumele
miliardare care provin din activitățile petroliere.” Pe aceeași
linie de abordare am aminti și faptul că sursele fosile inspiră și
susțin pe Andrea Boraschi – responsabil al campaniei Energia
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023
scape vreo stângăcie. Totdeauna a afișat demnitate și
respect în jurul său, cu grija – în cuvinte și gestică – să nu
pară superior celuilalt. Asta n-are a face cu vocația poetică!,
va spune cineva, poate. Ei, el a ținut să contrazică; talentul
și educația, în privința operei poetului Ștefan Alexandru
Sașa, au construit personalitatea care ne-a rămas în
dicționar și-n amintire. Un continuu „Ridendo castigat
mores” a întruchipat SAȘA – fabulosul maestru al rimelor
și ritmurilor, pe esplanada românească a poeziei și muzicii
june, încât – vorba lui – alăturând două strofe – din
CÂNTECE DE LĂUTAR PRIBEAG –, statuia lui se
edifică într-o umbră veșnică:
● „Rămasă între coaste piramida,/ Cu foșnetele
morții mă vestește/ Iubirea își încheie-aici partida,/ Centura
se închide ca un clește” /// ● „Cu brațul mai bătrân și mai
beteag,/ Lipsit de fericire și de trac,/ Sunt încă lăutarul cel
pribeag/ Și tatăl de familie posac.”
și Clima făcută de Greenpeace, exemplul precum „în Europa
este în curs o intensă dezbatere la nivel de eficiență a
motoarelor paralel cu reducerea emisiilor pentru a se ajunge la
o decizie care să ducă la rezolvări blânde a problematicii atât
de presante. Definirea ideilor complexe va ține cont de faptul
că sursele energetice care cuprind strategiile din unele
economii-state deci, precum utilizarea cărbunelui pentru
India și China, petrolul și gazele naturale pentru SUA, cu
toate ca Braschi a adus aminte specialiștilor sectorului
energetic că sursele regenerabile atrag mai mult capital vizavi
de sursele fosile.
După US National Academy of Sciences fiecare an în
SUA se vor cheltui mai puțin cu 120 mld. dolari, dată fiind
scăderea poluării, pentru susținerea sistemului sanitar, banii
provenind de la Marile companii producătoare de energie.
Italia, de exemplu, cheltuie în fiecare an 63 mld. euro pentru
autotransport, cumpărând combustibili fosili preferând în
acest fel, cu preponderență, transportul tradițional. Evident și
emisiile de CO2 sunt importante, Italia eliberând
gratuitamente permise de emisie de gaze cu efect de seră.
Exemple pozitive sunt așezând printre primele Germania.
Specialiștii domeniului indică obiective obligatorii pe trei
arii: industrial, de transport și nu numai, susținând cu ajutoare
de stat obținerea energiei din surse regenerabile, chiar dacă
pentru asta remodelează rețelele de transport a curentului
electric, refaceri și adecvări tehnice care să absoarbă
cantitățile de electricitate paralel cu insistența rezolvării prin
investiții concludente a problemei eficienței energetic, una
dintre cele trei arii de care vorbeam mai sus. Obstacole sunt și
în Germania, fără doar și poate, dar perspectivele strategice
ale țării sunt obligatorii. Analiza vizavi de diferitele rezolvări
tehnologice în țările emergente scoate în evidență un adevăr
evident, acela legat de faptul că bunele practici aplicate numai
într-una, două țări europene contează destul de puțin pe
„câmpul de luptă” cu schimbările climatice. Poate că ar trebui
definită ca o „voce unică”, europeană și pentru această luptă
complexă și deloc simplă, adică măsurile, abordările,
ajutoarele să fie aplicate în majoritatea țărilor membre astfel
încât propunerile Conferinței de la Paris să fie puse în operă
prin colaborarea tehnologică dintre țările dezvoltate și cele, să
le zicem, în curs de dezvoltare, sau mai puțin dezvoltate.
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023 clio 21

Ploești, 31 ianuarie 1904 (stil vechi)

Căsătoria lui Ioan A. Bassarabescu cu Ecaterina T. Dinescu
— Alexandru H. Popa —
II – Acte de stare civilă ani, casnică și Gheorghe Cordescu, de 57 de ani, funcționar,
cunoscuți ai defunctei. Ofițerul stării civile care a întocmit
Conform legislației în vigoare din acea perioadă, la actul de deces a fost consilierul C. Carâp.
dosarul de căsătorie trebuiau atașate copii după actele de În dosar actele de stare civilă au fost validate prin
naștere ale viitorilor soți, actele de deces ale părinților semnăturile ofițerului stării civile și ale mirelui sau a
acestora dacă ar fi fost morți, actele de naștere ale copiilor miresei (vezi figurile 1 și 2).
ce urmau a fi legitimați, de moartea precedenților soți, Menționăm că în actele de deces numele de familie al
dovezi de desfacere a căsătoriilor precedente, mirelui este scris Basarabescu și nu Bassarabescu.
consimțămintele date în scris, precum și orice acte Autorul ține să mulțumească personalului care
modificatoare sau complectătoare, după cum rezultă din deservește „Sala de studiu” de la S.J.Ph.A.N., din Ploiești,
nota explicativă tipărită în subsolul Declarației de pentru ajutorul dat în documentarea pentru scrierea acestui
căsătorie (spre știință), ([1], fila 2 față). articol.
Din copia după actul de naștere al mirelui, aflăm că
acesta a văzul lumina zilei în „urbea Giurgiu”, în ziua de 17 Bibliografie
decembrie 1870 (stil vechi), la ora două după amiaza, în 1) - * * * - S.J.Ph.A.N. – Primăria Ploiești, Dosarul 45/ianuarie 1904,
casa părinților săi din strada Căpitan Marcu Nr. 8 și era fiul Actele căsătoriei Domnului Ioan A. Bassarabescu din Ploesci, Sub.
Sf. Gheorghe vechi, cu Ecaterina T. Dinescu din Ploesci, Sub. Sf.
funcționarului Alexandru Bassarabescu, de ani cinci zeci și Voievozi, Nr. 95 în Registrul de căsătorii, filele: 3 față, 4 față, 5 față și
trei și al doamnei Elisabeta Alexandru [Bassarabescu], de 6 față.
ani trei zeci și doi. Martori au fost domnii Petrache
Gheorghescu, de ani trei zeci și nouă, de profesie funcționar
și Ioan N. Biliargiu, de ani trei zeci, de profesie comerciant.
Ofițerul stării civile a fost Teodor Mărculescu, ([1], fila 3
față, prezentată în fig. 1).
În actul de naștere nr. 76, întocmit la Oficiul stării
civile din „urbea Ploesci”, în anul 1881, în luna ianuarie,
ziua 24 la orele zece și jumătate dimineața, se precizează că
domnișoara Ecaterina s-a născut alaltăieri (22 ianuarie) la
orele 10 dimineața, „la domiciliul tatălui și mamei sale,
casa cu N .... din strada Bucuresci”, suburbia Maica
Precista, fiică a domnului Temelie Dinescu, de ani 42,
comerciant și a doamnei Mariea, născută Oprea Petcu, de
ani 28, menajeră. Martori au fost: Ghiță Prundaru, de ani
35, comerciant și George P. Grigorescu, de ani 22,
funcționar. Actul a fost întocmit de Stravache Georgescu,
delegatul primarului „urbei Ploesci”, ([1], fila 4 față,
prezentată în fig. 2).
În dosarul de căsătorie al lui Ioan A. Bassarabescu cu Fig. 1
Ecaterina T. Dinescu [1], filele 5 față și 6 față sunt
„extractele” din registrele de stare civilă pentru decedați ale
părinților mirelui.
Din actul de deces al lui Alexandru Basarabescu,
rezultă că a încetat din viață în ziua de 20 iunie 1893 la ora
două post meridian, în locuința sa din București, strada
Plevnei nr. 155, suburbia Sfântul Constantin, era pensionar
și avea 75 de ani. A fost căsătorit cu Elisa și a fost fiul
decedaților Ștefan și Zoe Basarabescu. Martori au fost fii
defunctului: Ion A. Basarabescu, de 22 de ani, student și
domiciliat în București, în strada Plevnei nr. 155, respectiv
locotenent George Basarabescu, de 28 de ani, militar,
domiciliat în București, strada Fântânii nr. 20. Ofițerul
stării civile a fost consilierul Ștefan Velescu.
Mama lui Ioan A. Bassarabescu, Elisa (Elisabeta, în
actul de naștere al mirelui), a decedat în „urbea Buzău”, în
anul 1897, luna septembrie, ziua 15 , la ora unu ante
meridian. Elisa Alexandru Basarabescu a decedat la 62 de
ani, era pensionară, locuia în Buzău pe strada Pandurului nr.
Fig. 2
20, iar martorii decesului au fost: Olga Teodorescu, de 45 de
22 remember
URME (6)
— Ioan (Nelu) STAN —
Palatul Culturii era (în anii 60, 70/în vremea directoratului meu)
un complex cultural în care își desfășurau activitatea mai multe
instituții culturale și formațiuni artistice. Ele se aflau în subordinea
mea financiară (eram ordonator secundar de credite). La rândul meu
aveam privilegiul de a mă implica în activitatea oricăreia dintre ele.
Între formațiunile artistice ale/din Palatului Culturii se afla
Ansamblul (artistic? de cântece și dansuri populare) Prahova. În
anul 1976, Ansamblul a întreprins un turneu în Italia.
În luna iulie, ziarul Il Tempo dAbruzzo își informa cititorii că
„două formațiuni artistice de mare notorietate, Ansamblul folcloric
Prahova din România și grupul studențesc al Universității Marie
Curie-Sklodovska din Lublin- Polonia. (...) Formațiunea artistică
Prahova din România posesoare a numeroase premii internaționale
prezintă cântece și dansuri din zone diferite ale României, cu
acompaniamentul unei orchestre în componența căreia intră
instrumente originale, specifice muzicii populare, țambal, lăută,
fluier ...”.
La 15 august am dat un spectacol gratuit în localitatea Tarcento,
pentru alinarea cetățenilor marcați de consecințele cutremurului ce
afectase Italia în mai 1976. Despre acest turneu, amintirile mele sunt
completate de articolul publicat în ziarul Il Matino, Anno LXXXVI,
martedi, 17 august 1976. Titlul articolului consemnează elementele
esențiale pe care cititorii trebuiau să le afle despre spectacol și
protagoniști: „Din inițiativa (asociației)Pro Loco; Baletul „folk”
românesc va da/a dat un spectacol la San Martino. O caracteristică
ce distinge acest „grup” e faptul că toți componenții săi, în număr de
52. sunt amatori puri”. Textul articolului exprimă elogii la adresa
grupului și a unora dintre componenții săi: „Pentru prima dată un
grup de balerini/dansatori din România este prezent în provincia
noastră. Excepționalul spectacol s-a desfășurat în localitatea San
Martino Valle Caudina din inițiativa (asociației) Pro Loco în cadrul
manifestărilor artistice, culturale și sportive care, și în acest an, au
avut un interes viu, larg demonstrat de marea participare a
publicului. San Martino a avut marea plăcere de a admira unul dintre
cele mai cunoscute grupuri folclorice din Estul Europei, care este
considerat reprezentativ pentru zona Prahova-Ploiești. Trupa
română a fost însoțită de președintele Regiunii Prahova și de alți
funcționari de la ministerul Culturii din România. Corpul de
balerini/dansatori români e format din 52 membri conduși magistral
de directorul (instructorul artistic) Dumitru (Pană) și e legat de
clasicele tradiții ale dansului popular, acompaniat de vioara
delicioasă a lui Ion Pană, de ocarina lui Ilie Nicolai și de Iancu
Nicolai care ne-a făcut cunoscute sunetele dulci ale unui instrument
numit „cbosa” (cobză), mult asemănător cu mandolina noastră. Una
dintre caracteristicile care disting acest grup român este purul
diletantism (amatorism) al componenților săi. În fapt, excepționala
forță a cântăreței Maria Scarlat (Maria Carta de România), care a
apărut la televiziunea națională așază deasupra tuturor lucrurilor
pasiunea pentru reînvierea folclorului și tradițiilor culturale ale
românilor, ceea ce îi ține uniți pe toți cei 52 membrii ai grupului. În
general turneul lor, la care s-a referit Fiore Pisaniello,
vicepreședintele asociației Pro Loco din San Martino, Arnaldo
Pagnozzi și Gerardo Parrella, a semănat cu o feerie. În acest an, spre
exemplu, primul lor spectacol dat la San Martino urmat de cele de la
Grosseto, Messina și Regio au fost primite cu entuziasm și simpatie
pentru dansurile și cântecele lor tipice.
În acest mod, Iulian Rădulescu, biolog ce lucrează la un institut
de cercetări din Ploiești a cântat la vioară imitând ocarina; Moț
Negoescu, profesor de teatru și Nelu Stan, profesor de liceu au
interpretat excepțional cântece populare purtând în jurul lumii
tradițiile folclorice și prietenia românilor.
Cu multă bucurie au cântat în cor grațioasele Ana Gogulancea,
Mariana Crăciun, Dragomirescu Tania, Mariana Stanciu, Victoria
Preda, împreună cu Marilena Chirilescu, Daniela Costache, Rodica
Chesa, Rodica Paleza, Daniela Ilie, Lucia Teodorescu, și Lucia
Năstase, care formau grupul de balet. Mult aplaudate și admirate au
fost Dora și Cornelia Ichine (Ichim) și Lily Condruț. Grupul român a
format o singură familie cu populația din San Martino mai cu seamă
că un membru al grupului s-a adresat cu cuvintele: „Dacă ți-aș tăia
vena și tu pe a mea, ne-am da seama că sângele care curge în noi e
același. E sânge de la anticii romani. Strămoșii mei și ai tăi au făurit
Atitudini vechi și noi, An 4, nr. 3-2023
marele imperiu roman. Noi considerăm Italia, a doua noastră patrie.
Sentimentele unității tradițiilor culturale sunt comune celor două
țări. Sunt convins - și este convingerea tuturor artiștilor români – că
nu ne vor despărți nici întunericul vremurilor, nici distanța
geografică, nici deosebirile politice, La revedere, pentru anul viitor!
Chissa” (Final) O adevărată declarație spontană care a exprimat
sentimentele și căldura umană a unui grup și a unui popor ce are
rădăcini comune și profunde cu al nostru și pe care românii speră s-o
facă totuna”. În timpul turneului, ca de obicei, între artiștii români și
gazde s-au înfiripat legături personale și proiectat planuri comune,
de corespondență și de vizite. Am primit de la unul dintre acești
prieteni ziarul LA NAZIONE de joi, 9 septembrie 1976, în care se
afla o fotografie a mea și a Mariei Crăciun, în fruntea Ansamblului
nostru ce defila prin localitate în cadrul tradiționalelor serbări
populare de aici, aflate la a XXV-a ediție.
Personal am stabilit relații mai strânse cu Arnaldo Pagnozzi, pe
care l-am cunoscut la San Martino, ne-am deplasat împreună la
Napoli și care voia să învețe limba română. El locuia în Milano, Via
Telesio, nr 22, cod 20145. La 11 octombrie 1976, aflat la hotelul
Meridien din Nisa, acesta îmi scria: „Dragă prietene Nelu: „scuză-
mi întârzierea de a-ți scrie și a expedia fotografiile ce ți-am făcut la
Napoli”. Mai sper că tu poți să înțelegi italiana. Însă din când în
când, după cum vei vedea, vei găsi câte un cuvânt sau câte o expresie
în românește. (Le-am marcat în text cu italice, n.m.)
„Scuză-mi cunoașterea limitată a limbii. Sper totuși să mă
înțelegeți. Ajută-mi arătându-mi greșelile elementare, abia am
început să studiez limba română”. Ce mai faci? Eu sper ca sănătatea
să fie foarte bună! Eu, după ce am părăsit S(an) Martino V(alle)
C(audina) (localitatea unde ne-am cunoscut) am fost câteva zile la
mare. Poate că ai primit ilustratele cu salutări.
La mijlocul lui septembrie, m-am întors în orașul în care
locuiesc și muncesc, adică Milano. Abia m-am întors la birou, că am
găsit un maldăr de lucrări întârziate, pentru rezolvarea cărora am
fost și sunt încă foarte ocupat. Din cauza aceasta a trebuit să amân
data venirii în România. Dar asta nu înseamnă că eu și prietenul meu,
Alfredo, am renunțat să venim în România. Foarte probabil și
excluzând neprevăzutul contăm să fim în România la sfârșitul lunii
(octombrie, n.m.) sau în primele zile ale lunii noiembrie. Numai să
nu se întâmple ceva care să ne împiedice. De fapt, țara noastră
continuă să treacă printr-o perioadă de criză economică însemnată:
criză de conjunctură, dar și structurală. Spre a face față crizei și, mai
ales, spre a împiedica cursa inflaționistă, guvernul nostru tocmai
adoptă o întreagă serie de măsuri a căror realizare cere enorme
sacrificii. Ne aflăm într-o totală „austeritate”. Și, mai ales, au crescut
toate taxele și tarifele tuturor serviciilor publice . În afară de aceasta,
cine vrea să plece în străinătate, acum - și sperăm să fie de scurtă
durată, - trebuie să verse Statului – în depozit cauțional – jumătatea
valorii valutare pe care are de gând să o exporte și, în orice caz,
valoarea aceasta nu poate depăși 500000 lire. Am lăsat mâna să scrie
în voie și nu mi-am dat seama că am ajuns aproape la capătul paginii.
Și tu? Îmi închipui că și tu, abia te-ai întors în patrie, ai reluat lucrul.
Nu spre a-ți face complimente, ci numai pentru că acesta este
adevărul, țin să-ți spun că toți locuitorii lui S(an) Martino V(alle)
C(audina) păstrează o foarte plăcută amintire despre voi toți. Este de
prisos să îți spun că sentimente asemănătoare nutresc și eu despre
voi toți și, mai ales, față de tine, având ocazia să constat noblețea
valorilor tale omenești și sensul profund al prieteniei, care
sălășluiește în ființa ta.
În așteptarea reîmbrățișării cât mai urgente în dulcea ta
Românie, te rog să primești, împreună cu familia ta, simțămintele
fraternei mele stime.
Cu dragoste Arnaldo”.
Nu am dat curs acestei oportunități de a coresponda și a schimba
vizite cu un italian. Cine cunoaște atmosfera întreținută în România
de regimul politic dinainte de 1989, mă va înțelege. Relațiile cu
străinii, corespondență, vizite, te desemnau automat drept „dușman
al poporului” supus represiunilor legale. Experiența personală îmi
arăta că asemenea temeri nu erau lipsite de fundament concret. După
revenirea din turneele efectuate în străinătate mi se cerea, totdeauna,
un raport detaliat asupra turneului, chipurile pentru organele de stat
superioare ierarhic pe linie culturală. În fapt, ele ajungeau la
Securitate.
Corespondența mea cu Arnaldo Pagnazzi l-a determinat pe unul
dintre ofițerii de securitate să mă cheme la ordine, să mă sfătuiască
să nu întrețin această relație cu un străin.
Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023
Cardinalul
(film artistic, România 2019)
— Mihai TUDOR —
(foto: https://m.cinemagia.ro/filme/cardinalul-2809195/)
Pe data de 2.06.2019 șapte episcopi greco-
catolici și anume Iuliu Hossu, numit de Papa Paul al
VI-lea în anul 1969 cardinal pe când era în
domiciliu forțat la mănăstirea Căldărușani, Valeriu
Traian Frențiu, Alexandru Rusu, Ioan Suciu, Tit
Liviu Chinezu, Ioan Bălan și Vasile Aftenie, uciși în
închisorile comuniste din România, au fost
beatificați la Blaj de actualul Papă catolic Francisc,
beatificarea reprezentând primul pas din procesul
de sanctificare în biserica Catolică.
Cu acest prilej în același an s-a realizat un film
în memoria și ca omagiu adus victimelor regimului
comunist, în prim-plan aflându-se episcopii greco-
catolici amintiți, dar și alte personalități
importante ale neamului românesc cum ar fi Iuliu
Maniu, președinte al Partidului Național Țărănesc
în perioada interbelică, fost prim-ministru și unul
din artizanii Unirii tuturor românilor din anul
1918, sau Gheorghe Brătianu, istoric și
academician din aceeași perioadă.
Filmul prezintă momente cruciale din viața
e-cronica 23
cardinalului Iuliu Hossu, dar mai ales anii grei de
temniță din lagărul de la Sighet, și lupta nemiloasă
și insidioasă a autorităților comuniste din ordinul
lui Stalin de a convinge preoții greco-catolici să
renunțe la religia lor și să îmbrățișeze religia
ortodoxă.
Imaginea oscilează extrem de edificator de la
nuanțele cenușii și reci din epoca ceaușistă, la cele
întunecate și sinistre din perioada detenției, până
la cele luminoase și calde în cadre în culori față de
cele alb-negru de până atunci, sau cele gri din
scurtele momente din epoca Ceaușescu, cadrele în
culori simbolizând momentele plenare, de mare
însemnătate ale istoriei neamului nostru.
Muzica lui Cornel Țăranu cu adagioul lui
George Enescu susține bine momentele sumbre și
tensionate ale frământărilor și dramelor sufletești
din partea personajelor principale, iar scenariul
scris de Bogdan Adrian Toma este inspirat, cu flash-
backuri emoționante care conturează exemplar
personalitatea demnă, plină de har și înțelepciune
a cardinalului Hossu.
Sub bagheta regizorului Nicolae Mărgineanu,
vechi și valoros cineast cunoscut și ca operator sau
producător pentru filme precum Pădureanca,
Ștefan Luchian, Întoarcerea din iad, Binecuvântată
fii, închisoare sau Faimosul Paparazzo, cu o
prodigioasă carieră pentru care a primit
numeroase premii și mențiuni la diverse festivaluri
de film naționale și internaționale, strălucesc
partituri de înalt dramatism ale actorilor Radu
Botar, Ioan Andrei Ionescu, Richard Bovnoczki sau
Remus Mărgineanu.
M-a impresionat în mod deosebit filmul, dar,
în opinia mea, scena de le sfârșit când episcopul
Hossu este numit cardinal și la cererea guvernului
român de atunci i se pune în vedere să părăsească
țara și să plece la Roma, iar proaspătul cardinal
refuză și rămâne alături de frații, preoții și
credincioșii români, este un mesaj profund
patriotic, un moment de adâncă prețuire și aleasă
recunoștință pentru un popor ingrat care n-a știut
să-l cinstească așa cum merita.
Nu pot să nu remarc o pagină de istorie vie, o
operă artistică bine închegată care amintește de
faptele înălțătoare ale martirilor neamului, dar și
de un trecut nu prea îndepărtat umilitor și
degradant care nu trebuie uitat niciodată, din ale
cărui lecții avem permanent de învățat și mai ales
de împărtășit generațiilor viitoare.
24 Muzica zilelor noastre Atitudini vechi și noi, An 3, nr. 4-2023

S-au dus și ei, Recitaluri de consemnat.

vara asta,... Căci auditor le fui meritat!
...să cânte la piane cerești. Împlinind Mai întâi, cel al trio-ului bucureștean
voia sorții. Lăsându-ne pe noi, — Adrian SIMEANU — Andrei Petrache. Poliinstrumentist, compozitor,
pământenii, mai săraci în sunete minunate acesta. Jazz-ist cu vocație. Și pricepere pe clape,
vădit. Împreună cu Philip Goron, toboșar
pe claviaturi. Căci Valentin Gheorghiu și
excelent, și contrabasistul Alexandru Marin. Cu toții, o
Ioana Maria Lupașcu fost-au doi pianiști remarcabili minitrupă solidă. Și curajoasă. Implicându-se-n partituri
ai Țării Românești actuale. Purtând fala acesteia proprii de gen. Vădind calitate, virtuozitate. De (re)adus
dincolo de granițe... neapărat pe la orice filarmonică...
Născuți la juma de veac unu` după altu în orașe Al doilea, fuse susținut de Irina
apropiate, porturi la Dunăre, Valentin și Ioana Maria Rădulescu și Răzvan Florescu. Doi
s-au jucat pe clape încă din copilărie. Ajungând, în ani, percuționiști tineri, de nivel însă. Într-un
la măiestrie, la performanță artistică indubitabilă. I-am s u p e r d u o i n c o n t e s t a b i l .
cunoscut personal pe amândoi și onorat mă declar să-i PERCUSSIONescu, numele de scenă. Cu
fi ascultat. Să le urmăresc sprinteneala pe clape. palmares deja, pe marimbă și vibrafon.
Vigoarea tușeului. Precizia deslușirii partiturilor. Îmbogățit anual cu premii și turnee.
Repertoriul denotând categoric abordări
Entuziasmu` cu care se dezlănțuiau în concerte și muzicale specifice tot mai îndrăznețe și convingătoare.
recitaluri. Furați de splendoarea muzicii și resorturile Simfo, latino și jazz, subtil combinate. Chiar și pantomimă
inefabile dintre ei și auditori. Discuțiile purtate după ritmică, chestie mai rar întâlnită în România...
mă însoțesc și astăzi benefic. Făcându-mă și mai abitir În fine, Alexandra-Ioana Potîngă-Cotoșman. Pe afiș,
să scriu despre ei și prestația lor instrumentală. Cu Aleka Potîngă. Vocalistă timișoreană, actualmente stabilită
Ioana îndeosebi având o relație amicală, umană în Dublin, împreună cu prietenu` Chris Guilfoyle. Bun
întreținută util prin îndelungi convorbiri telefonice. Cu ghitarist de jazz, cu mâna stângă iute pe grif în improvizații.
varii subiecte. Cititu-i-am totodată și recenzat meritat Amândoi se arată un cuplu potrivit, armonizat, rodat.
„Prințul baghetei”. Roman parțial autobiografic, Abordând adecvat jazzu` propriu-zis, bossanova,
etnojazzu` într-un amestec uneori foarte inspirat, capătă
izbutit vădit, cert binevenit... întemeiat aplauze îndelungate. Ea practică bogat maniera
Firește însă, m-au atras cel mai mult cântările lor scat pentru improvizația vocală. I-a ajutat vizibil același
pe scenele filarmonice. Unde-și etalau vrednic, Alexandru Marin amintit mai sus. De astă dată, cu chitara
impresionant potențele solistice. I-am văzut, auzit în bas. Păcat că n-avură cu ei pianist și tobar, ar fi sunat și mai
timp colo sau dincolo și câștigu` cultural-artistic și...
aparținându-mi. Maria mi-a dăruit, cu dedicații faine, Concluzia firească: tot mai mulți tineri cu vocație
și câteva înregistrări ale sale. Așa că n-am cum s-o uit. oferă, și-n muzică, surprize plăcute. Bravo lor!
Iar maestrul Gheorghiu, ca și fratele CUPRINS: C2: 3 ani de Atitudini vechi și noi..., Gelu Nicolae Ionescu * C2: Un nume de poet: Ion D.
Ștefan (violonist), rămâne, Șirna * C4: Mari caricaturiști ai lumi în colecția Nicolae Ioniță * P.1: Românii transilvăneni și starea lor în
neclintit, un pilon al pianisticii Nordon sec. al XVI-lea, Ioan-Aurel Pop * P.4: Pantofiorul, Eva Aëppli * P.5: Scutiți-ne de demonstrații!, Didier
; Maxime și aforisme, Nicolae Mareș * P.6: Grăbota apologie a memoriei, George Crintă * P7:
românești. Care-a cântat admirabil Augusto Vanni, Ion Dumitru; Poezia, altfel, Traian D. Lazăr * P.10: Neliniște sau..., Alina Maer;Marcel
și afară, și în țară. Păcat că nu se mai Miron - Jumătate de veac de serviciu divin, Gelu N. Ionescu * P12: Poeții de la AVN * P13: Poeții de la
află printre noi în carne și oase. Și AVN; Ploieșteni care..., Adrian Voica * P14: Roxana Di Natale * P15: Roxana Di Natale; Să te cunoască
pe Tine..., Valdi Herman * P.15: Mădălina Barbălată * P.16: La Zaporojia..., Olimpia Iorga-Popescu *
că-s nevoit să mai scriu despre P.18: România - un stat mafiot, Mihai Tudor * P.19: „Păstorelul” Sașa, Serghie Bucur * P.20: Petrol, gaze
dânșii doar la trecut. Mângâindu- și cărbune..., Ioan Corneliu Dinu * P.21: Căsătoria lui Ioan Al. Bassarabescu..., Alexandru H. Popa *
mă cu gându` că activitatea lor P.15: Rodica Rănăsescu Vanni... - Ion Dumitrú * P.22: Urme, Ioan (Nelu) Stań * P.23: Cardinalul, Mihai
interpretativă vie rămâne totuși și Tudor * P. 24 S-au dus și ei, vara asta..., Recitaluri de consemnat..., Adrian Simeanu
d-aici încolo. Măcar în parte.
Talentu` real fiind, la urma urmei,
nemuritor. Amândoi l-au avut,
Revistă editată de S.C. GETIX ART 2000 SRL
Ploiești, str. Oltului nr. 35 * ISSN 2734–8792 ISSN-L 2734–8792
incontestabil.
Fie-le țărâna ușoară... Editura ATU Redacția: Colaboratori:
.
Gelu Nicolae Ionescu - Director Alex Ștefănescu
Tipărit la: Selado Com Srl
. Mihai Tudor - secretar general redacție Nicolae Ioniță
Coperta 1: Festivalul-concurs Marian Avramescu
național de poezie Redactori: Serghie Bucur
„Lucian Avramescu” Alexandru H. Popa Adrian Simeanu
.

Coperta 4: Violonistul Nicolae Mareș Claudius Dociu

Alexandru Tomescu Traian D. Lazăr Nelu Stan
.
Iulia Dragomir Olimpia Iorga-Popescu
Telefon: 0754211493 Alina Maer Ioan Corneliu Dinu
e-mail: gelunionescu@yahoo.com Madalina Barbălată
.

DTP: Nitz’Art & Book SRL