Romanitatea românilor in viziunea istoricilor

Romanitatea unui neam este dată de descendenţa sa din poporul roman. Popoarele antice cucerite şi
înglobate în Imperiul Roman au fost supuse romanizării, un proces complex şi îndelungat prin care civilizaţia romană
pătrunde în toate compartimentele vieţii unei provincii, încât duce la înlocuirea limbii polulaţiei supuse, cu limba
latină. Astfel, componenta esenţială, definitorie a romanizării este cea lingvistică. Se poate vorbi de romanitate
doar în spatiile istorice în care procesul de romanizare a fost ireversibil, în care viaţa romană continuă în condiţiile
încetării autorităţii imperiale, în condiţiile marilor migraţii din sec. III-VIII.
Romanitatea este elementul esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a poporului român şi cuprinde în
ansamblul ei :
- ideea despre descendenţa romană, latină
- stăruinţa elementului roman în Dacia după retragerea aureliană ;
- continuitatea şi unitatea de neam a românilor
- latinitatea limbii române
- conştiinţa românilor despre originea lor romană.
Etnogeneza românească face parte dintr-un proces general continental desfăşurat în primul mileniu al erei
creştine. În condiţiile marilor migraţii de la începutul evului mediu, din romanitatea antică se constituie noi
popoare : portughez, spaniol, francez, italian, român. Poporul român reprezintă ramura romanităţii orientale.
Etnogeneza românească are la bază două sinteze :
- daco-romană (sec. II iHr- sf. Sec III d.Hr)
- asimilarea migratorilor de către autohtonii romanizaţi(daco-romanii)(sf.sec III- sec.VII-VIII).
Rezultatul celor două sinteze a fost formarea poporului român, proces încheiat în linii mari la sfârşitul sec.
VII, începutul sec. VIII şi datorită celor doi factori externi esenţiali : slavii, stabiliţi la sud de Dunăre în sec VII şi limba
greacă devine limba oficială a Imperiului Bizantin. Efectiv, din sec VII în Europa începe etapa de tranziţie spre
structurarea individualizată a limbilor romanice.
Odată cu încheierea procesului de etnogeneză s-a finalizat şi procesul de formare a limbii române(sec. VII-VIII)
Limba română este o limbă romanică, neolatină, se dezvoltă din limba latină(latina populară, vulgară) şi
reprezintă o entitate lingvistică originală.
Structura limbii române. Limbile romanice(italiana, franceza, spaniola, portugheza) sunt formate din trei straturi
lingvistice: elementul autohton(sunstratul), elementul latin(stratul) şi elementul migrator(adstratul). În cazul limbii
române aceste straturi sunt :
- substratul- traco-dacic(10% din lexicul românesc)
- stratul – latin(60%din vocabularul limbii române)
- adstratul- slav(20%)
Fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală ale limbii române sunt de origine latină. Există diferite
dialecte ale limbii române: dialectul daco-roman, vorbit pe întregul teritoriu al României, în Republica Moldova,
precum si în comunitatile românesti din tarile vecine (Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria), şi dialectele sud-dunărene
– dialectul aromân, istro-român si megleno-român.
Diferenţe locale de mica importanta caracterizeaza diferite graiuri – oltenesc, maramuresan, moldovenesc etc. Pe
baza graiului din Muntenia, dar cu un aport important al operelor literare create în Moldova, se constituie, în
secolul al XIX-lea, limba româna literară pe care o vorbim şi o scriem şi astăzi.

Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri este subliniată în istoriografia Evului Mediu.
Primii autori aparţin lumii bizantine, unde identitatea etnică a românilor era bine cunoscută. Într-un tratat militar,
Strategikon (scris de împăratul bizantin Mauricius în secolul al VII-lea), datorită limbii, aceştia erau numiti romani,

1
termen întâlnit mai târziu şi la împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) care, în lucrarea sa Despre
administrarea imperiului, preciza că “aceştia se mai numesc şi romani pentru că au venit din Roma şi poartă acest
nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost confirmat în cronica sa de Ioan Kynnamos(sec.XII), care a străbătut
teritoriile nord-dunărene: ,,se zice că sunt veniţi demult din Italia”. Geografia armeana a lui Moise Chorenati(sec.
IX) menţionează „Ţara căreia îi zic Balak, în timp ce cronica turcă Oguzname prezintă „ţara vlahilor, Ulak-ili”. Într-o
scrisoare, împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul îî denumeşte pe locuitorii de la nord de Dunăre, romani.
(secX). Podoaba istoriilor, tratatul geografului persan Gardizi(sec.XI), îi plasează pe români între „Dunăre şi un
munte mare”, în timp ce Kekaumenos preciza că românii locuiau în apropierea Dunării.
La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii, romanitatea acestora fiindu-le
cunoscută. Notarul anonim al regelui Bela al III-lea afirma în cronica sa, Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), că,
la sosirea lor, ungurii au găsit în Panonia slavi, bulgari şi “blachi, adică păstorii romanilor”(sec. IX). La fel, ungurii,
conduşi de şeful lor Tuhutum, i-au găsit în Transilvania (sec. IX-X) pe români şi pe slavi. În sec. al XIII-lea, Simon de
Keza nota în Gesta Hunnorum et Hungarorum, că românii erau în Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila
romanii, locuitori ai oraşelor, s-au înapoiat în Italia, doar “vlahii“, care erau păstorii şi agricultorii acestora, rămânând
de bunăvoie în Panonia.
Originea latină a românilor este afirmată şi în corespondenţa dintre Ioniţă cel Frumos(conducătorul
Ţaratului Româno-Bulgar) şi Papa Inocenţiu al III-lea.
Începând cu sec. XV, numărul informaţiilor şi a izvoarelor istorice despre români şi originea acestora s-au înmulţit.

Motive ale preocupării istoricilor/umaniştilor pentru studierea romanităţii românilor în evul mediu

1. Apariţia Umanismului şi interesul umaniştilor pentru Antichitate şi renaşterea valorilor culturale greco-romane
au atras atenţia europenilor şi către cercetarea românilor, conisderaţi urmaşi ai Romei.
2. Organizarea statală a românilor începând cu sec XIV (formarea statelor medievale) asigură o mai mare vizibilitate
a românilor în Europa şi duce la creşterea numărului de informaţii şi izvoare istorice despre originea românilor
3. Pe fondul reformei protestante şi al preocupării papalităţii de a diminua efectele acesteia, spaţiul românesc
intră în sfera de interese a Bisericii romano-catolice şi a misionarilor ei. Apartenenţa românilor la “ritul grecilor”,
nelegitm în viziunea curiei papale, a atras atenţia papalităţii, fiind o cauză a preocupărilor pentru cunoaşterea
românilor, a originii lor.
4. Declanşarea cruciadei târzii(antiotomane) face din Tările Române bastioane ale rezistenţei antiotomane. Odată
cu desfăşurarea luptei antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă de români a sporit, manifestându-se
în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora.
5. La rândul lor umaniştii români(cronicarii moldoveni şi munteni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,
Dimitrie Cantemir), conştienţi de propria identitate latină, vor fi preocupaţi de cercetarea originilor romanice ale
poporului şi limbii române. Ei au pus bazele istoriografiei româneşti şi au urmărit reconstituirea istoriei, afirmarea
latinităţii limbii şi romanităţii poporului român în spaţiul carpato-dunărean.
Istorici/umanişti care au abordat tema romanităţii românilor:
sec. XV
- Poggio Bracciolini, secretar al papalităţii a fost printre primii umanişti italieni care au afirmat originea romană a
poporului român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi romane, el a constatat existenţa la românii
nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o colonie fondată de Traian.
- Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se întâlnise la Roma că “invocau cu mândrie originea lor romană“,
- Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, a răspândit în Europa, prin scrierile sale, ideea
originii romane a românilor
- Antonio Bonfinius, umanist italian care a trăit la curtea regelui Matias Corvin, amintea de originea romană a
românilor: „românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane din Dacia”.
Sec XVI

2
- Nicolaus Olahus, umanist transilvănean de faimă europeană, el însuşi de origine română, în lucrarea sa Hungaria
(1536), este primul care susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor.
- Johannes Honterus, învăţat umanist originar din Braşov, înscrie în harta sa (1542) numele “Dacia” pentru întreg
teritoriul locuit de români.
Sec. XVII
- Grigore Ureche, cronicar moldovean afirmă în Letopiseţul Ţării Moldovei descendenţa romană a poporului
român:“De la Râm ne tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul“şi originea comună a moldovenilor, muntenilor
şi ardelenilor: „toţi de la Râm se trag”
- Miron Costin, în De neamul moldovenilor, vorbesc despre originea noastră latină aducând argumente
arheologice, lingvistice şi etnografice în acest sens.
Sec. XVIII
- Stolnicul Constantin Cantacuzino istoric şi geograf din Ţara Românească, în Istoria Ţării Româneşti dintru
început(1716),formulează originea comună a tuturor românilor „toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”.
- Dimitrie Cantemir, istoric, lingvist, om politic şi domn al Moldovei(1710-1711) abordează romanitatea românilor
în Descrierea Moldovei, reluând-o pe larg în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor. El susţinea originea pur
romană, comună a tuturor românilo, anticipând una dintre ideile de bază a Şcolii Ardelene. În viziunea lui D.
Cantemir „dacii şi romanii sunt moşii şi strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor şi a tutror unde se
află, a românilor.”
Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea romanităţii
românilor şi a originii comune a acestora este transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei. Şcoala Ardeleană
a făcut din aceasta o armă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni.
Politizarea romanităţii românilor.
Cauzele abordării romanităţii românilor sunt diferite în funcţie de epoca istorică şi de persoanele care abordează
problema. Astfel, atitudinea maghiarilor faţă de origine, vechimea şi autohtonia românilor din Transilvania a suferit
transformări evidente începând cu sec XVII, după unirea politică a Tărilor Române de către Mihai Viteazul. Se afirmă
acum puncte de vedere care susţin romanitatea românilor(Martin Opitz, cărturar german din Transilvania) dar şi
opinii care contestă romanitatea, cum a fost cea a lui Ştefan Szamoskozy, nobil maghiar, care la început susţinea
originea latină a românilor şi care, ulterior unirii lui Mihai Viteazul, şi-a contestat propriile opinii, susţinînd că
românii nu sunt urmaşii romanilor. Cu toate acestea, până în a doua jumătate a sec. XVIII,romanitatea şi
continuitatea românilor era considerată o evidenţă. Împăratul Imperiului Habsburgic, Iosif al II-lea(1780-1790), îi
considera pe români „incontestabil cei mai vechi şi mai numeroşi locitori ai Transilvaniei.”
În sec. XVIII românii, având statut de „toleraţi” din Transilvania îşi începeau lupta pentru drepturi politice refuzate
secole de-a rândul de către “naţiunile privilegiate”.. Cel care va deschide deschide drumul spre afirmarea naţiunii
române (ca naţiune receptă alături de celelalte trei: saşi, swcui, unguri) în Transilvania a fost Inochentie Micu-Klain
(1692 - 1768), episcop greco-catolic român, cel care a pus bazele Şcolii Ardelene. Fiind singurul român în Dieta
Transilvaniei el va cere drepturile fireşti ale românilor aducând argumente puternice(1744) şi trezind reacţii
potrivnice din partea naţiunilor privilegiate.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea au fost formulate o serie de teorii istoriografice
referitoare la procesul etnogenezei româneşti, care porneau de la contestarea romanităţii şi continuităţii de locuire
a populaţiei autohtone la nordul Dunării. Astfel, etnogeneza românească a devenit o problemă politică ca urmare
a declanşării mişcării de emancipare politică a românilor din Transilvania. În această atmosferă a fost lansată
“teoria imigraţionistă” conform căreia românii s-au format ca popor la sud de Dunăre de unde au imigrat în
Transilvania începând cu sec XIII, adică după cucerirea Transilvaniei de către unguri.
Susţinătorii teoriei imigraţioniste:
- sec XVIII
- Franz Joseph Sulzer, căpitan al armatei habsburgice în lucrarea Istoria Daciei Transalpine(Viena, 1781-1782),
susţine că românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu retragerea
aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au

3
preluat influenţe slave în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea
din sudul Dunării în Transilvania, unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea
unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Sulzer
este generatorul teoriei imigraţioniste şi principalul precursor a lui E.R.Rösler.
- Johan Christian Engel(1770-1814), istoric austriac, funcţionar în cancelaria aulică din Viena, susţine că românii au
imigrat la nord de Dunăre în sec IX sub presiunea bulgarilor şi contestă originea romanică a acestora. La această
teorie vor adera şi istoricii, I.C.Eder şi Bolla Marton (1751-1831). Justificarea teoriei imigraţioniste se face prin
absenţa surselor scrise privitor la românii din anii marilor migraţii, invocându-se chiar absenţa românilor în acea
perioadă în spaţiul carpato-dunărean.
- sec. XIX
Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă
tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler, pe fondul intensificării luptei pentru
obţinerea de drepturi politice a românilor . Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti.
Cercetări asupra istoriei vechi a românilor(1871) şi va fi denumită “roesleriană”. Ideile principale ale teoriei care
contestă romanitatea, autohtonia şi continuitatea românilor în spaţiul de la nord de Dunăre sunt:
- dacii au fost exterminaţi în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii
dacice;
- romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau
izolati,
- Dacia a rămas pustie după retragerea aureliană(271/275), a devenit o „terra deserta”;
- poporul român şi limba română s-au format în sudul Dunării unde a primit influenţa slavă şi a devenit ortodox şi
apoi a migrat spre nord,
- asemănările dintre limbile română şi albaneză ca urmare a convieţuirii timpurii între protoromâni şi albanezi.
- lipsa izvoarelor istorice timpurii, care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunări înainte de sec XIII.
Scopul acestei teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică din
Transilvania şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către maghiari, saşi şi secui.

Teoria autohtoniei (care combate teoria imigraţionistă)

Teoria imigraţionistă a fost combătută de istoricii romîni şi străini începând cu reprezentanţii Şcolii Ardelene.
Se naşte astfel teoria autohtoniei(continuităţii), care susţine romanitatea, autohtonia şi continuitatea românilor cu
următoarele argumente:
- continuitatea dacică după cucerirea romană este confirmată de numeroase dovezi: niciun izvor narativ nu vorbrşte
despre distrugerea dacilor ci doar despre înfrângerea şi supunerea lor(mai multe scene de pe Columna lui Traian
redau reîntoarcerea dacilor acasă); dovezi epigrafice(inscripţii); toponimia(nume de locuri): aproape toate oraşele
romane poartă nume dacice(Apullum, Napoca, Drobeta, Ulpia Traiana Sarmisegetusa, Piropboridava, etc)
hidronimia(nume de ape): marile râuri au nume dacice(Maris, Alutus, Samus, Crisius, etc); dovezi lingvistice:
menţinerea unor cuvinte de origine dacică în limba română( copil, băiat, moş, brad, gorun, mânz, viezure, barză,
urdă, vatră, gard, etc); dovezi arheologice: aşezări şi morminte dacice descoperite pe teritoriul fostei Dacii.
- romanizarea nu aa vut loc doar în timpul stăpânirii romane ci şi prin contactele dintre daci şi romani anterioare
cuceririi şi ulterioare retragerii aureliene.
- Aurelian a retras din Dacia armata şi administraţia romană. Niciun izvor antic nu confirmă evacuarea totală a
Daciei.În schimb există numeroase dovezi ale continuităţii daco-romane la nord de Dunpre după retragere
- nu există izvoare istorice care să ateste existenţa românilor la sude de Dunăre înainte de sec. XIII
- asemănarea dintre limba romînă şi cea albaneză se datorează fondului comun tracic
- românii sunt menţionaţi ca popor distinct în aria romanităţii orientale în izvoarele istorice medievale timpurii.
Susţinători ai teoriei autohtoniei
Sec XVIII

4
- Membrii cei mai de seamă ai Şcolii Ardelene(mişcare a intelectualităţii greco-catolice din Transilvania), Gheorghe
Şincai, Samuil Micu, Petru Maior şi Ioan Budai Deleanu au combătut teoria imigraţionistă.
În anul 1791 ei înaintează noului împarat al Sfantului Imperiu Roman, Leopold al II-lea (1790 - 1792) două
memorii cunoscute sub numele de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae ( Petiţia Valahilor din Transilvania).
Preambulul memoriului este un document de excepţie care sintetizează teoria latinistă pură (negau în totalitate
contribuţia dacilor în etnogeneză) susţinută de Şcoala Ardeleană, necesară în acel moment pentru câştigarea
drepturilor ca naţie în rândul “naţiilor privilegiate” din Transilvania. Ei aua dus argumente istorice, filologice şi
demografice privind originea latină a limbii şi poporului român, continuitatea şi unitatea sa atnică, punându-se astfel
bazele linvisticii româneşti.
- Istoricul englez E. Gibbon, autor a unei celebre istorii a Imperiului Roman (1787), arăta că în Dacia, după
retragerea aureliană, a rămas ,,o parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de
stăpânitorul got” . De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii “agricultura şi plăcerile lumii civilizate”.
Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I.
Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster).
Sec. XIX
- În prima jumătate a sec. XIX ideile Şcolii Ardele sunt continuate de reprezentanţii curentului romantic(Mihail
Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu) care admiteau cu greu ideea că la formarea poporului romîn au contribuit şi daci
pe care îi considerau un fel de strămoşi mitici.
- În a doua jumătate a sec XIX, teoria roesleriană a fost combătută cu succes de Bogdan Petriceicu Haşdeu(filolog şi
istoric). El devine susţinătorul cel mai inflăcărat al continuităţii dacice, aducând argumente lingvistice. El a scris
lucrarea Pierit-au dacii?(1860)în care demonstrează că dacii nu au fost exterminaţi, romanizarea a avut loc şi
poporul romîn s-a format din câteva elemente, din care niciunul nu a fost predominant.
- Alexandru Dimitrie Xenopol, istoric român, autorul primei mari sinteze a istoriei românilor, foloseşte argumente
istorice, linvistice şi logice pentru a combate teoria roesleriană. Ideile esenţiale, prezentate în lucrarea Teoria lui
Roesler. Studiu asupra stăruinţei romînilor din Dacia Traiană(1884) sunt:
- elementul traco-dacic, peste care se suprapune elementul roman reprezintă baza etnică a poprului român
- dintre migratori, slavi au avut influenţa cea mai mare
- migraţiile au împins populaţia daco-romană spre munţi
- arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuităţii dacilor (după 106) şi daco-romanilor
(după 271/275)
- poporul român este o îmbinare a elemetelor tracic, roman şi slav, dintre care cel roman este predominant şi
fundamental.
Sec. XX
. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu,
Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile,
infirmând teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi mulţi istorici străini -Th. Mommsen, I. Jung, C.
Patsch, P. Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor în Dacia
Traiană.
Astfel, în perioada interbelică(1918-1939) existau mai multe puncte de vedere cu privire ponderea celor două
elemente, dacic şi romanic, în procesul de etnogeneză.
- Arheologul Constantin Daicoviciu descoperă primele argumente arheologice privind continuitatea dacică
- Istoricul Vasile Pârvan a ilustrat în lucrarea sa, Getica(1926), sinteza daco-romană într-un echilibru perfect,
îmbinând informaţiile literare şi arheologice adunate.
- Nicolae Iorga afirmă sinteza daco-romană în cadrul romanităţii orientale
- Gheorghe Brătianu analizează şi respinge, cu argumente de natură istorică, lingvistică, geografică, etnografică şi
arheologică, teoria imigraţionistă în lucrarea sa O enigmă şi un miracol istoric: poporul român.
În perioada regimului comunist, istoriografia românească a insistat pe rolul slavilor în etnogeneza
românească.

5
- Mihail Roller, istoric comunist din perioada lui Gheorghiu-Dej, a pus accentul pe influenţa predominantă slavă în
etnogeneza românească, precizând că limba română este o limbă slavonă. Considera că populaţia daco-romană
rămasă la nord de Dunăre după retragerea aureliană a fost asimilată de slavi după 602. În manualele de istorie
publicate sub coordonarea sa, romanii erau consideraţi „cotropitori”, iar plecarea lor din Dacia era numită
„eliberare”.
- În perioada Ceauşescu, când trecutul istoric era folosit în scop politic şi propagandistic, se declanşează o mare
operaţiune de reînviere a sentimentului naţional al românilor. Apar teorii care minimalizau contribuţia romanilor
„asupritori” în etnogeneză, ajungându-se la o adevărată obsesie dacică, la falsificarea dovezilor istorice pentru a
dovedi continuitatea daco-romană, la protocronism( convingerea că dacii sunt primul popor din lume.
- După 1989, istoriografia a readus echilibrul în problema romanităţii. În contextul aparteneţei la Uniunea
Europeană, argumentul întâietăţii istorice nu mai are valoare politică, iar reconstituirea trecutului nu mai are
consecinţe pentru drepturile inalienabile ale cetăţenilor şi comunităţilor acestei regiuni. Romanitatea românilor
poate fi recunoscută ca fapt istoric cert. Dezbaterea ştiinţifică poate asigura o mai bună înţelegere a genezei etnice a
românilor.
Afirmarea romanităţii românilor a depăşit mereu cadrul ştiinţific interferând cu sfera politicului, în măsura în
care a reprezentat şi un semn al asumării unei identităţi europene, în vreme ce absolutizarea tradiţiei traco-getice a
reflectat mai degrabă tendinţa contrară, de închidere într-o identitate istorică izolată şi autarhică.

Consecinţele abordării problemei romanităţii românilor

Studierea romanitătii românilor este necesară şi importantă deoarece:

- a dus la clarificarea originii poporului român
- a oferit argumente solide în combaterea teoriei imigraţioniste
- în epoca modernă s-a transformat într-o veritabilă armă politică în susţinerea luptei pentru emancipare politică şi
naţională a românilor
-a favorizat trezirea şi dezvoltarea conştiinţei naţionale