Revoluţia franceză şi edificarea politică a naţiunii

Gavrilă Mariana-Loredana
Grupa H212

În anii premergători lui 1789, ani tulburați de criza socială, a avut loc o gravă criză
politică, cauzată de incapacitatea monarhiei în materie financiară, precum și de neputința ei de a
se adapta împrejurărilor. Ori de câte ori un ministru a vrut, prin reforme, să modernizeze statul,
aristrocrația feudală s-a ridicat să-și apere privilegiile. Revoluția aristrocației a precedat revoluția
și a contribuit, încă înainte de 1789, la zdruncinarea monarhiei.
Principalul punct de sprijin al doctrinei era dreptul divin al monarhului. Spre deosebire de
societatea feudală însă, puterea politică era din ce în ce mai concentrată în mâinile monarhului,
cu toate că din unele aspecte aceasta era limitată de corpurile intermediare, de provincii, de
parlamente.
Monarhia absolută și administrativă se afirmase de pe vremea lui Henric al IV-lea și
înflorise sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, menținându-se de-a lungul veacului al XVIII-lea.
Forțele independente care se manifestaseră în perioada precedentă își pierduseră din putere.
Stările Generale, întrunite pentru ultima dată în 1614, au căzut în desuetudine, iar
municipalitățile au ajuns sub tutelă în secolul al XVIII-lea. În schimb, Stările provinciale,
Parlamentele, Adunările clerului s-au menținut și au funcționat mai departe, însă sub controlul
regelui 1.
Organizarea administrativă a monarhiei s-a reglementat și s-a perfecționat prin instituirea
de Consilii regale și a intendenților pentru administrarea locală.
Instituția Stărilor Generale s-a impus regilor încă din secolul al XIV-lea. Monarhia
absolută, fără a le suprima, se abținuse să le convoace dupa 1614. Atribuțiile lor erau
consultative, regele cerându-le doar să aprobe impozitele pe care le putea stabili și fără ele.
Convocarea lor în 1789 a însemnat renașterea unei instituții dispărute.
Parlamentele și curțile suverane aveau drepturi politice mult mai primejdioase pentru
puterea regală. Jucau un rol politic important. Legile izvorâte din voința regală, nu deveneau
executorii decât în momentul în care Parlamentul le înregistra. Aveau dreptul de a refuza aceste
înregistrări.
Drepturile Parlamentului constituiau știrbirea autorității suveranului. Ele serveau la
apărarea aristocrației parlamentare amenințată de încercări de reformă ale monarhiei, în special
în domeniul fiscal. Începând cu afirmarea principiului suveranității naționale, cariera lor politică
se încheie 2.

1
Saboil Albert, Revoluția Franceză 1789-1899, Editura Științifică, București, 1962, p. 60.
2
Ibidem.