Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

C.Romanitatea românilor în sursele medievale din secolele XIV-XVI

În această perioadă romanitatea românilor a fost influenţată de mai multe evenimente:

 Apariţia statelor medievale Ţara Românească şi Moldova (secolul al XIV-lea), care au
constituit cadrul de afirmare politică, economică şi culturală a poporului nostru
 Expansiunea otomană în Balcani (secolul al XIV-lea), ocuparea statelor creştine de la sud
de Dunăre şi ameninţarea asupra statelor româneşti au dus la trezirea conştiinţei europene,
romanitatea românilor fiind afirmată de umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Pogio
Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini)
 Apogeul Imperiului Otoman în timpul domniei lui Soliman Magnificul (1520-1566) a
determinat ştirbirea autonomiei Ţărilor Române şi rezistenţa românilor care a culminat cu
acţiunea lui Mihai Viteazul şi Unirea din 1600
 Apariţia tiparului în spaţiul românesc şi a scrisului în limba română au dus la afirmarea
conştiinţei romanităţii la români, la primii cronicari din spaţiul românesc – din
Transilvania

Umaniştii italieni.
Interesul umaniştilor italieni faţă de români se explică prin preocuparea occidentalilor
de a opri ofensiva otomană, dar şi prin preocuparea pentru reînvierea moştenirii civilizaţiei
antice greco-romane. În sprijinul romanităţii românilor aceştia aduc argumente istorice şi
filologice: cucerirea şi colonizarea romană a Daciei, limba de origine latină vorbită de
români, explicarea termenului „valachus”.
Primul umanist italian care afirmă originea romană a poporului român este Pogio
Bracciolini (1380-1459). El afirmă continuitatea elementului roman în Ţările Române,
locuite de o populaţie romană de la Traian încoace şi care nu şi-a pierdut uzul limbii latine,
transformată în limba română. Era pentru prima dată când argumentarea latinităţii limbii
române se realiza cu probe culese direct din spaţiul românesc de cunoscători ai limbii latine.
Afirmarea originii romane reapare la Flavio Biondo (1392-1463), secretar apostolic şi
erudit umanist. Umanistul italian care a contribuit cel mai mult la răspândirea teoriei despre
originea romană a poporului român a fost Enea Silvio Piccolomini (papă sub numele Pius II
între 1458-1464). În lucrarea sa „Cosmografia” (1501) a folosit informaţii de la misionarii
dominicani şi franciscani, afirmând că Transilvania a fost „locuită odinioară de daci”, iar
„românii sunt de neam italic”. Pe lângă argumentele folosite de ceilalţi umanişti, el prezintă
denaturat originea cuvintelor valachi şi Valachia ca provenind de la numele generalului
roman Flaccus, din care au derivat termenii Flaci şi Flaccia, explicaţie preluată de mulţi
cărturari în secolele următoare.
Un alt umanist italian, Antonio Bonfini (1434-1503) a trăit în ultimii ani ai vieţii la
curtea regelui maghiar Matei Corvin şi la comanda acestuia a scris o istorie a ungurilor
„Decadele” în care afirma originea romană a poporului român: „românii sunt urmaşii
coloniei şi ai legiunilor romane din Dacia; acest adevăr e dovedit de limba lor romană,
pentru care românii s-au luptat, ţinând la ea mai mult decât la propria lor fiinţă”. În
sprijinul afirmaţiilor sale, Bonfini a invocat ca argumente ruinele şi inscripţiile romane,
toponimele, Corvineştii şi numele poporului român.

1
 În secolul al XVI-lea legătura dintre limba română şi limba latină este reafirmată de
cărturari europeni care şi-au bazat afirmaţiile pe cunoaşterea directă a românilor: umanistul
italian Francesco della Valle, care a vizitat mai multe oraşe din Transilvania şi dalmatul
Anton Verancsics, care a locuit o vreme la Alba Iulia şi a avut funcţia de primat al Ungariei.

„Limba lor e puţin deosebită de limba noastră italiană, ei îşi zic în limba lor români,
spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară şi
când unul întreabă dacă careva ştie să vorbească limba lor valahă, ei spun: ştii româneşte,
adică ştii să vorbeşti limba română.”
(Francesco de la Valle, „Însemnări despre originea, obiceiurile şi oraşele românilor” – 1532)

„Aceste state se deosebesc printr-o întreită împărţire în Transilvania, Ţara

Românească şi Moldova. Şi locuitorii acestora se numesc români … Poporul care locuieşte
aceste pământuri este cel al vlahilor, care îşi trage originea de la romani, deşi cu un nume
mult schimbat.”
(Anton Verancsics, „Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti” – după 1549)

Umanişti din alte spaţii.

Informaţii despre români apar şi în cronicile lui Johannes Leunclavius şi la umaniştii
atenieni Demetrie şi Laonic Chalcocondil (cel care după veacuri de gândire tipic
medievală, revine la teoria antică elină, care identifica limba cu neamul). Romanitatea
românilor este surprinsă şi de cărturarii polonezi, precum Jan Dlugosz (1415-1480) în
„Historia Poloniae” (locuitorii Moldovei sunt „unul din cele mai vechi neamuri romane”) şi
Jan Laski, episcop de Gnezno, care la Conciliul de la Lateran (1514) afirma despre
locuitorii Moldovei că”spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor”.

Umanişti din spaţiul românesc.

În secolul al XVI-lea se afirmă şi primii cronicari din spaţiul românesc, din
Transilvania.
Nicolaus Olahus (1493-1568), cărturar umanist de origine română, născut la Sibiu,
secretar al Ţărilor de Jos, apoi al regelui maghiar Ludovic al V-lea, arhiepiscop al Ungariei şi
vicerege în 1562, a purtat o bogată corespondenţă cu Erasmus de Rotterdam. În lucrarea sa
„Hungaria” (1536) a susţinut unitatea de neam, de limbă, obiceiuri şi religie a românilor din
Moldova, Ţara Românească şi Transilvania pe baza originii lor comune: descendenţi ai
coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină.
Johannes Honterus (1498-1549), umanist sas originar din Braşov, format la Viena,
Cracovia, Basel, a înfiinţat prima tipografie din Braşov şi a militat pentru recunoaşterea
religiei luterane – adoptată de Universitatea Saşilor din Transilvania în 1545. În 1542 a
întocmit o hartă a teritoriilor româneşti peste care a înscris numele „Dacia”.
David Hermann, cărturar sas din Transilvania care a afirmat descendenţa romană:
„Atât cei de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, îşi trag originea şi numele, ba
chiar şi limba română, din coloniştii aduşi de Traian.”