ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR STRĂINI

1. Context

Romanitatea românilor cuprinde în ansamblul ei:

• ideea despre descendenţa romană a românilor,

• stăruinţa elementului roman în Dacia postaureliană,

• unitatea de neam a românilor,

• latinitatea limbii române,

• esenţa romană a .unor obiceiuri şi datini populare, .

• conştiinţa românilor despre originea lor romană.

În contextul migraţiei slavilor în sudul Dunării - romanitatea orientală se

identifică cu poporul român;

2. Românii văzuţi de către istoricii orientali

Cronicile bizantine din acea epocă acordă atenţie teritoriilor locuite de români datorită

• politicii imperiului la Dunărea de Jos;

• repetatelor incursiuni ale populaţiilor migratoare peste Dunăre.

Împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul(976-1025) - aminteşte de poporul

român folosind termenul „vlahi.”

• La originea denumirii de vlah se află:

♦ numele unui trib celt {volcae) amintit de Caesar în De bello Gallico;

♦ în germana veche erau desemnaţi vecinii din sud şi apus (yalh -

roman şi gal romanizat);

♦ în germană, termenul a suferit o restrângere, referindu-se numai la

locuitorii din Peninsula Italică (wălcher);

♦ biograful apostolului slavilor - Metodie a aplicat denumirea

de wlach italienilor - deci, vlah - străin, un neslav de limbă romanică.

Termenul de vlah a cunoscut diferite variante: vlah -la bizantini şi la slavii

sudici; voloh - la slavii răsăriteni; valachus - la latino-catolicii apuseni; blach - la
unguri, unde s-a transformat în olâh etc.

• Apariţia acestui nume dat de către străini românilor în evul mediu:

♦ marchează sfârşitul etnogenezei române,

♦ exprimă caracterul său romanic, cu conţinut etnic.

 Sec. VII= “Strategicon”, mentioneaza cu termenul de “romani” populatia

de la N. de Dunare;
  Sec.IX= “Geografia armeana” a lui Moise Chorenati aminteste o tara
necunoscuta “Balak”[Valahia].

 Sec. IX=“Oguzname” aminteste tara valahilor”Ulak-ili”.

 Sec.X= Constantin al VIII-lea Porfirogenetul scrie

“Despre administrarea imperiului” in care mentioneaza” acestia se mai
numesc si romani pentru ca au venit din Roma si poarta acest nume pina in ziua
de azi”.

 Sec.XI= “Sfaturile si povestirile lui Kekaumenos” amintesc romanii

care traiau in apropierea Dunarii si pe Sava.

 Sec. XI= Gardizi in “Podoaba Istoriilor ” ii consemneaza pe romani intre

Dunare si un munte mare[probabil Carpati].

 Sec XII= Ioan Kynamos, referindu-se la romanii nord-dunareni scria” se

zice ca sunt veniti demult din Italia”.

Sec. XIII= romanii sunt amintiti in corespondenta dintre Ionita cel

Frumos( Kaloianul) si Papa F. Imp Împăratul bizantin Constantin al VII-lea
Porfîrogenetul (912-959) - afirmă originea romană a poporului şi limbii române
(denumeşte populaţia românească străveche - romani, iar pe bizantini - romei).

3. Românii văzuţi de istoricii occidentali

Despre romanitatea românilor se afirmă în:

• corespondenţa papei Inocenţiu al III-lea şi Ioniţă Caloianes (Cel Frumos);

• cronicile maghiarilor Anonymus şi Simon de Keza (anterioare întemeierii

Ţărilor Române) – sunt lipsite de ostilitate faţă de români, când românii din
Transilvania nu erau excluşi de la drepturi de statul ungar;

• umaniştii secolului al XV-lea, când românii aveau deja un cadru politic

propriu (Ţara Românească şi Moldova - începând cu secolul al XlV-lea).
Preocuparea lor faţă de români exista din două motive:

♦ preocuparea occidentalilor de a stăvili ofensiva otomană;

♦ preocuparea pentru antichitatea clasică, pentru vestigii materiale sau

populaţii şi limbi de origine antică.

Primul umanist italian - Poggio Bracciolini - afirmă continuitatea elementului

român în Ţările Române locuite de o populaţie romană de la Traian încoace şi
latinitatea limbii române (pentru prima dată argumentat cu probe culese direct din
spaţiul românesc).

Flavio Biondo. secretar apostolic şi erudit umanist italian - afirmă originea limbii
române.

Enea Silvio Piccolomini. care între 1458-1464 a fost papă sub numele de Pius al
II-lea a răspândit teoria despre originea romană a poporului român.
 Antonio Bonfini - „românii sunt urmaşii coloniei şi ai legiunilor romane din Dacia;
acest adevăr e dovedit de limba lor romană, pentru care românii s-au luptat, ţinând la
ea mai mult decât la propria lor fiinţă".

4. Politizarea ideilor romanităţii românilor

În secolul al XVI-lea ideea de romanitate s-a îmbogăţit cu două elemente:

• începutul scrisului în limba română;

• începutul politizării ideii originii latine a poporului român.

Domnia lui Mihai Viteazul:

• a marcat o epocă în istoria românilor şi în cea a ideii romanităţii;

• i-a făcut cunoscuţi pe români în întreaga Europă datorită victoriilor sale asupra
turcilor şi tătarilor;

• a atras ostilitatea nobilimii maghiare; cronicarii maghiari, după moartea lui au

contestat originea romană a românilor şi l-au judecat aspru pe domnitor („Nero
verus").

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea rivalitatea austro-otomană se

reflectă şi în mărturiile despre români:

• Ioan Lucius (Lucie) în cronica sa din 1666, umărind istoria Croaţiei şi Dalmaţiei,
face consideraţii şi asupra vecinilor - un capitol despre originea romană a
poporului român: nu a negat continuitatea elementului roman în Dacia traiană
dar a susţinut că el a fost sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari:de la
sud, la nord de Dunăre.

• Istoricul austriac I. Ghr. Engel

♦ elimină din teoria lui Lucius afirmarea continuităţii elementului roman în

Dacia;

♦ adaugă la teoria sa nuanţa peiorativă din „teoria exilaţilor-şi răufăcătorilor"

lansată de istoriografia umanistă poloneză

F.I. Sulzer, ofiţer de justiţie al armatei austriece: .

♦ susţinea că românii nu se trăgeau din coloniştii romani;

♦ poporul român s-ar fi format la S. Dunării, de unde au imigrat în secolul al

XII-lea- aşa a apărut teoria imigraţionistâ - sistematizată în secolul al XIX-lea de
Robert Roesler –teoria roesleriană.

• Teoria lui R.Roesler a apărut după realizarea dualismului austro-ungar; a

avut un caracter interesat şi neştiinţific; a încercat să demonstreze că stăpânirea
austro-ungară în Transilvania se baza pe argumentele dreptului istoric.

Teoria roesleriană aducea argumente ca:

♦ dacii ar fi fost exterminaţi ca popor în timpul războaielor cu romanii;.

 ♦ romanizarea nu ar fi fost posibilă în numai 165 de ani;

♦ toţi locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene;

♦ poporul român s-ar fi format la S. Dunării unde-au primit influenţa slavă şi

au devenit ortodocşi;

♦ n-ar exista izvoare istorice care să ateste prezenţa românilor la N Dunării

înainte de secolul al XlII-lea, deci românii ar fi venit după maghiari în
Transilvania.

• Teoria imigraţionistâ a fost combătută de:

♦ istoricii români, începând cu Şcoala Ardeleană şi până astăzi; .

♦ istoricii străini ca: E. Gibbon, Th. Momsen, J. Jungeţc.

Lucrarea lui Robert Roesler - Studii româneştii Cercetări cu privire la istoria

veche a .României (1871, Leipzig) a fost combătută de istoricul român
- A.D.Xenopol în Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană( 1884,.Iaşi).a
apărut într-o epocă de intense dispute politice şi naţionale în legătură
cu.drepturile românilor din.Transilvania.

• Lucrarea lui A.I). Xenopol:

♦ a sistematizat dovezile continuităţii românilor la nordul Dunării

folosind
argumente:

- istorice, lingvistice şi logice

♦ Ideile esenţiale referitoare la etnogeneza. românilor în concepţia lui

A.D.Xenopol:

- Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român;

- Peste această bază se suprapune elementul roman; 1

- Migraţiile barbarilor au împins populaţia daco-romană spre munţi.1

- Prezenţa termenilor creştini de origine latină se explică prin permanentele

legături între populaţia romanizată din dreapta Dunării cu ceea din stânga ei.

- Arheologia, toponimia, hidrdnimia aduc dovezi incontestabile ale

continuităţii dacilor şi daco-romanilor.

- Dintre.migratori, -slavii -au avut .o influenţă mai puternică asupra poporului

român şi a limbii române.

- Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic roman şi slav din care
cel roman este predominant şi fundamental şi „dă poporului nostru
caracterul unei naţionalităţi, romanice'' (A.D: Xenopol).

• Istoricul Lucian Boia:

 „negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor la sud de Dunăre a
corespuns evident obiectivelor austro- ungare în secolele al XVIII- lea şi al XIX-
lea continuând să fie un p u n c t de dogmă în
istoriografia maghiară de astăzi, cu scopul de a asigura maghiarilor primatul
cronologic în Transilvania" (Istorie şi
mit în conştiinţa româneasca”

D. ROMANITATEA ROMANILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR DIN

SPAŢIUL ROMÂNESC

1. Cronicarii medievali

Cronicarii români - misionari naţionali ai romanităţii românilor - au realizat nuanţat şi

gradat o sinteză referitoare la
elucidarea acestei probleme, acţionând în două direcţii:

♦ în sânul propriului neam, urmărind, informarea conaţionalilor şi

♦ în afara cadrului politico-geografic românesc, urmărind combaterea

teoriilor greşite apărute în străinătate.

Nicolaus Olahus (1493 -1568) a fost primul român care a susţinut unitatea de
neam, limbă, obiceiuri şi religie a romanilor.Una din cele mai importante lucrări scrise
este lucrarea Hungaria. '

Grigore Ureche (c 1590-1647) a fost primul cronicar umanist moldovean din

secolul XVII care în Letopiseţul Ţării Moldovei a afirmat şi demonstrat romanitatea
românilor, latinitatea limbii române.

Miron Costin (1633-1691) - cronicar moldovean acordat o atenţie deosebită

originii românilor, a scris primul tratat savant consacrat originii neamului – „De neamul
moldovenilor” în care afirma că:

• istoria românilor începea cu cea a dacilor antici, cuceriţi de romanii lui

Traian considerat descălecătorul cel dintâi.

• după retragerea romanilor din Dacia a rămas pe loc multă populaţie care a
rezistat năvălirilor barbare şi din aceste elemente s-a format poporul român;

• originea poporului român era atestată de:

♦ numele pe care ei şi străinii l-au dat populaţiei care locuia în toate ţinuturile române;

♦ latinitatea limbii române;

♦ urmele lăsate de romani în Dacia.

Stolnicul Constantin Cantacuzino (c 1640-1716) - din Ţara Românească în

lucrarea Istoria Ţării Româneşti:

• susţine că românii au credinţa că sunt urmaşii romanilor şi se mândresc cu

descendenţa lor.

Dimitrie Cantemir (1673-1723) - scrie Hronicul romano-moldo-vlahilor,cea

mai întinsă lucrare istorică de analiză a originii românilor, care inaugurează
 efortul istoriografiei române de a determina şi fixa locul românilor în istoria
universală:

♦ descendenţa pur romană din Traian {„săditorul şi răsăditorul nostru");

♦ stăruinţa neîntreruptă şi unitatea romano-moldo-vlahilor în spaţiul

carpato-dunărean;

♦ dăinuirea elementului roman în Dacia şi după retragerea aureliană

2. Cronicarii saşi din Transilvania

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea cronicarii saşi au adoptat o teorie umanistă

germană:

- cu scopul de a demonstra presupusa lor origine dacă;

- confuzia lor a provenit de la identificarea dacilor cu goţii;

Teoria lor a fost desfiinţată de comiele saşilor, Valentin Frank von Frankenstein. în
secolul al XVII-lea şi a dispărut definitiv în secolul al XVIII-lea.

Ei au continuat să afirme în lucrările lor originea latină a românilor:

- istoricul braşovean Martin Schmeitzel - a contribuit la răspândirea teoriei originii

romane a românilor în străinătate.

În lucrări secuieşti de la începutul secolului al XVIII-lea se afirmă că toţi românii din

cele trei ţări române sunt urmaşii romanilor.

3. Ideea romanităţii românilor în epoca modernă şi contemporană

Ideea romanităţii în epoca modernă a devenit oarmă politică în revendicări

naţionale.

• În a doua jumătate a secolului al XVIII-leaea este prezentă în Transilvania - la

urmaşii luiIoan Inochentie Micu;

 În Ţara Românească şi Moldova - în memoriile unor boieri.

• În secolul al XlX-lea - Şcoala Ardeleană are o contribuţie deosebită în

afirmarea ideii romanităţii românilor:

♦ luptă pentru emanciparea românilor transilvăneni, ţinuţi în

inferioritate de elita conducătoare maghiară, luptă la care s-au angajat
urmaşii lui Ioan Inochentie Micu(care invocau exterminarea şi alungarea
dacilor din noua provincie, inexistenţa căsătoriilor mixate etc);

♦ militează pentru drepturi politice şi culturale;

• în Principate, istoricii greci stabiliţi aici (Daniel Philiphide, Dionisie Fotino),

şi români (Ienăchiţâ Văcârescu. Naum Râmniceanu) - abordează ca pe un
fenomen natural fuziunea daco-romană.

• în secolul al XlX-lea, în Principate, Şcoala Latinistă avea ca reprezentant

pe August Treboniu Laurian:
 ♦ considera că istoria românilor începe de la fondarea Romei;

♦ urmărea „purificarea" limbii române pentru a o apropia cât mai

mult de limba latină originară (între 1871-1876 scoate Dicţionarul limbii
române, în care sunt eliminate elementele nelatine) - tentativă de a crea
o limbă artificială, care a discreditat şcoala latinistă.

• Reprezentanţii romantismului au evidenţiat curajul şi spiritul de sacrificiu al

dacilor.

• Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei

teza originii pur latine a poporului român a început să fie considerată o eroare:

♦ B.P. Hasdeu a scris o serie de lucrări:

Pierit-au dacii ? (1860) - în care demonstra că Şcoala Ardeleană şi

urmaşii ei au făcut o interpretare forţată a izvoarelor antice
referitoare la exterminarea neamului dac şi la colonizarea Daciei
cu romani puri. Dacii nu au pierit, iar colonizarea s-a făcut cu
romani de diverse origini. Deci poporul român s-a format din
câteva elemente din care nici unul nu a fost
predominant.demonstrează că substratul dacic al poporului român
nu poate fi contestat;a formulat teoria circulaţiei cuvintelor,
arătând că structura unei limbi este dată de circulaţia
cuvintelor, nu de numărul lor.

• Istorici care susţineau că dacii au avut o pondere limitată în sinteza

românească: Grigore Tocilescu. Dimitrie Onciul şi chiar A.D. Xenopol şi N.
Iorga.

Arheologul Vasile Pârvan a reuşit să fixeze sinteza daco-romană într-un echilibru

perfect - românii sunt în cel mai înalt grad şi daci şi romani.

C.C. Giurescu (în 1935) susţinea că majoritatea locuitorilor Daciei romane au

constituit-o dacii şi că „românismul a biruit în Dacia fiindcă el a câştigat pe autohtoni".

Evidenţierea rolului dacilor a cunoscut şi forme exagerate:

♦ Nicolae Densusianu - în Dacia preistorică (1913) - Dacia înainte de cucerirea

romană a fost centrul unei mari civilizaţii, care s-a revărsat asupra întregii lumi.

În etapa prosovietică a comunismului în România - a fost exagerată influenţa slavă,

nefiind negată romanitatea românilor (Mihai Roller).

Istoriografia după 1989 a readus echilibrul în problema romanităţii (istoricul Lucian

Boia în lucrarea Istorie şi mit în conştiinţa românească):

♦ singura raportare incontestabilă la origini este oferită de limbă;

♦ esenţa romanică a limbii române, la care se adaugă şi numele de român

înclină balanţa spre romani