Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Dicționar
Continuitate = persistența populației băștinașe dacii și daco-romanii pe teritoriul vechii Dacii.
Dialect = particularitate locală a unei limbi
Emigrarea = părăsirea țării de origine pentru a se stabili într-o altă țară.
Etnogeneză = procesul de formare a unui popor.
Imigrare = deplasarea și stabilirea într-o țară străină.
Imigraționism = curent în istoriografie care se opune ideii continuității de locuire a poporului român în
spațiul fostei provincii Dacia, da la formarea sa și până astăzi.
Romanitate = caracter romanic al unui popor sau al unei culturi; origine, descendență romană.

1. Romanitatea în sursele medievale timpurii ( sec. VII-XIII)

Încheierea etnogenezei românești în secolele VII-VIII și apariția pe harta Europei a unui nou popor, poporul
român, a făcut ca românii să intre în atenția celor care consemnau evenimentele, oamenii de cancelarie și
cronicarii.
Românii sunt menționați în scris, sub numele de vlahi. Vlah înseamnă un străin, un popor neslav de limbă
roanică. Termenul a cunoscut apoi diferite variante: vlah, voloh, valachus, blach, olah, etc. Ei înșiși, având
conștiința descendenței romane, s-au numt români sau rumâni.
Primele mențiuni care oferă informații despre romanitatea românilor în Evul Mediu timpuriu sunt:
 În sec. al VII-lea, tratatul militar bizantin Strategikon, denumește populația de la nord de Dunăre cu
termenul de ” romani”;
 În sec. al IX-lea - Moise Chorenati, în Geografia armeană, menționează o țară numită Balak
( Valahia);
 În sec. al X-lea - împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, relatează despre așezarea
slavilor în Balcani, prezentând întrepătrunderea dintre lumea slavă și cea românească străveche,
numindu-i pe cei din urmă ” romani”;
 În sec. al XI-lea, geograful persan Gardizi, oferă informații despre români, situându-i, între ”
Dunăre și un munte mare”;
 În sec. al XII-lea :
- Anonymus, notarul regelui Ungariei, Bela al III-lea, în Faptele ungurilor, oferă
informații despre români și formațiunile politice prestatale din sec. al IX-lea din
spațiul intracarpatic. Îi desemnează pe români cu numele de ”blachi”;
 În sec. al XIII-lea - cronicarul maghiar, Simon de Keza, relatează că românii erau în Pannonia la
venirea hunilor și că vlahii, care erau păstori și agricultori, au rămas să trăiască în continuare acolo;
- În corespondența dintre Ioniță cel Frumos ( conducătorul Țaratului Româno-
Bulgar) și Papa Inocențiu al III-lea, originea latină a românior ocupă un loc central
2. Romanitatea românior în viziunea umaniștilor
a) Umaniști occidentali și români care au abordat problema romanității românilor:
 În sec. al XV-lea - Poggio Bracciolini, este printre primii umaniști italieni, care susțin cu dovezi
originea latină a poporului român, constatând existența la românii nord-dunăreni a unei tradiții
referitoare la descendența lor dintr-o colonie fondată de Traian;
- Flavio Biondo, afirma despre românii cu care se inâlnise la Roma, că se mândreau
cu originea lor romană;
- Enea Silvio Piccolomini (Papa Pius al II-lea), răspândește în Europa teoria despre
originea romană a poporului român;
- Antonio Bonfinius, care a trăit la curtea regelui maghiar Matei Corvin, a amintit de
originea romana a poporului român (” românii sunt urmașii coloniei și ai legiunilor
romane din Dacia).
1
 -
 În sec. al XVI-lea – Nicolaus Olahus, umanist român din Transilvania, în lucrarea sa Hungaria, este
primul care susține unitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a românilor;
- Johannes Honterus, umanist sas din Brașov, înscrie pe harta sa numele Dacia
pentru întreg teritoriul locuit de români;
 În sec. al XVII-lea – Grigore Ureche, cronicar moldovean, scrie Letopisețul Țării Moldovei, în care
afirmă descendența romană (” de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele
românești și cele latinești. Cronicarul afirmă și originea comună a muntenilor, moldovenilor și
ardelenilor;
- Miron Costin, în De neamul moldovenilor, aduce în discuție problema originii
românilor și oferă argumente arheologice, lingvistice și etnografice pentru a susține
originea latină a poporului român;
 În sec. al XVIII-lea – Stolnicul Constantin Cantacuzino, istoric și geograf din Țara Românească, în
Istoria Țării Rumânești, analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici și,
formulează originea comună a tuturor românilor;
- Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, susține originea
comună a tuturor românilor, dar exagerează rolul romanilor în etnogeneză, ajungând
să susțină ca suntem de origine pur latină.

Teoria imigraționistă
Contextul și cauzele politizării ideii romanității românilor
 În sec. al XVIII-lea, a început lupta românilor din Transilvania pentru drepturi politice prin elaborarea
documentului Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu trimis Curții de la Viena în care se
subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmași ai coloniștilor lui Traian.
În această atmosferă sunt lansate ideile imigraționiste, care contestă romanitatea românilor,
susținând ca Dacia ar fi devenit un teritoriu rămas nelocuit după retragerea aureliană (271/275), că poporul
și limba română s-ar fi format la sud de Dunăre, iar, de aici, românii ar fi ajuns, în sec. al XIII-lea în
Transivania, unde i-au găsit stabiliți pe unguri.
Susținătorii teoriei imigraționiste
 În sec. al XVIII-lea:
- Franz Sulzer, susține că românii s-au format ca popor la sud de Dunăre, de unde au
emigrat în sec. al XIII-lea în Transilvania, unde i-au găsit pe unguri și pe sași;
 În sec. al XIX-lea: după realizarea dualismului austro-ungar, lupta românilor pentru drepturi
politice s-a intensificat. Ei subliniau vechimea lor în aceste regiuni și descendența lor din
coloniștii romani.
În acest context, austriacul Robert Roesler sistematizează teoria imigraționistă în cartea sa Studii
românești. Teoria roesleriană contestă roamnitatea românilor și susține că românii nu au origine latină.
Principalele idei:
 Dacii ar fi fost exterminați ca popor în timpul războaielor cu romanii. Roesler se bazează pe o
informație care apare la Eutropius (istoric roman din sec. al IV-lea) care spunea ca Dacia a fost
secătuită de bărbați;
 Romanizarea nu s-ar fi putut realiza în cei 165 de stăpânire romană, intervalul fiind prea scurt;
 Toți locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene;
 Poporul român s-ar fi format la sudul Dunării, unde a primit influența slavă și a devenit ortodox;
 Nu există izvoare istorice care să ateste prezența românilor la nord de Dunăre înainte de sec. al XIII-
lea, deci românii ar fi venit după maghiari în Transilvania.
2
 Teoria autohtonistă ( teoria continuității)
Teoria imigraționistă a fost combătută de istoricii români și străini începând cu reprezentanții Școlii
Ardelene (Samuil Micu, Ghe. Șincai, Petru Maior). A apărut astfel teoria autohtoniei sau continuității, care
susține romanitatea românilor cu următoarele argumente:
 Afirmația lui Eutropius se referă la pierderile de luptători și nu poate fi interpretată ca exterminarea
populației dacice de către Traian;
 Romanizarea nu s-a produs doar în etapa stăpânirii romane efective, ci și prin contactele dintre daci și
romani anterioare cuceririi si ulterioare retragerii aureliene;
 Aurelian a retras din dacia armata și administrația romană. Nici un izvor antic nu confirmă
evacuarea totală a daciei romane. Există dovezi ale continuității daco-romane după 271: inscripții în
limba latină, tezaure monetare, răspândirea creștinismului la nord de Dunăre în limba latină;
 Nu există izvoare istorice care să ateste existența românilor la sud de Dunăre înainte de sec. al XIII-
lea;
 Românii sunt menționați ca popor distinct în aria roamnității orientale în izvoarele medievale
timpurii.
Susținătorii teoriei autohtoniei

 În sec. al XVIII-lea, Școala Ardeleană, a demonstrat continuitatea și originea latină a poporului

român. Reprezentanții săi au susținut însă originea pur latină a poporului român, negând în
totalitate contribuția dacilor la etnogeneză. Aceste exagerări aveau scopul de a întări argumentele
pentru egalitatea în drepturi a româniolr din Transilvania cu celelate națiuni;
 În prima jumătate a sec. al XIX-lea, ideile Școlii Ardelene sunt continuate de reprezentanții
curentului romantic, de exemplu, Mihail Kogălniceanu, care admiteau cu greu că la formarea
poporului român contribuiseră și dacii;
 În a doua jumătate a sec. al XIX-lea - B.P.Hașdeu, susține continuitatea dacică și în lucrarea
Pierit-au dacii? Demonstrează că dacii nu au fost exterminați, romanizarea a avut loc și poporul
român s-a format din câteva elemente, din care nici unul nu a fost predominant;
- A.D. Xenopol, în lucrarea Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană,
combate ideile lui Roesler cu următoarele argumente:
 Elementul traco-dacic, peste care se suprapune elementul roman, reprezintă baza
etnică a poporului român;
 Dintre migratori, slavii au avut influența cea mai mare;
 Migrațiile au împins populația daco-romană spre munți;
 Arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuității
dacilor după 106 și daco-romanilor după 271;
 Poporul român este o îmbinare a elementelor tracic, roman și slav, dintre care cel
roman este fundamental.

 În perioada interbelică (1918-1939) – Vasile Pârvan, în Getica, a reușit să demonstreze sinteza daco-
romană, aducând dovezi arheologice și literare;
- Nicolae Iorga a afirmat sinteza daco-romană în cadrul romanității orientale;
- Gheorghe Brătianu analizează și respinge cu argumente istorice, lingvistice,
geografice teoria imigraționistă.

3
 Romanitatea românilor în perioada regimului comunist.

În perioada regimului comunist, când România a devenit stat satelit al URSS-ului, istoriografia
românească a insistat foarte mult pe slavi și contribuția lor la formarea poporului român.
În prima etapă - perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej- Mihail Roller, istoricul oficial al regimului, a pus
accentul pe influența slavă în etnogeneza românească, precizând că limba română ar fi o limbă slavonă. Scria,
că, după retragerea aureliană, populația a rămas la nord de Dunăre, fiind asimilată de slavi după 602. Romanii
erau numiți ”cotropitori”, iar plecarea lor din Dacia numită ”eliberare”. = „SLAVISMUL”

În cea de-a doua etapă – perioada Ceaușescu- din cauza regimului care folosea trecutul istoric în scop
politic și propagandistic, au apărut teorii care minimalizau contribuția romanilor ”asupritori” în etnogeneză,
ajungându-se la o adevărată obsesie dacică. Au existat chiar lucrări care susțineau că dacii sunt primul popor din
lume sau că Ceaușescu este urmașul lui Burebista. =„ DACISMUL”

Concluzie:

Istoricii au abordat romanitatea românilor în funcție de contextul și interesele epocii în care au trăit.
La procesul memorandiștilor, președintele Partidului Național Român din Transilvania spunea: „Existența
unui popor nu se discută, se afirmă!”

SĂ RECAPITULĂM!
– Etnogeneza românească (formarea poporului român și a limbii române) are la bază romanizarea spațiului
daco-moesian și continuitatea autohtonilor daco-romani în acest spațiu.
– Poporul român s-a format la nord de Dunăre, pe teritoriul fostelor provincii romane Dacia și Moesia.
-Se consideră că etnogeneza românească s-a încheiat în secolul al VIII-lea, ca și a celorlalte popoare
romanice.
– Limba română este o limbă romanică (neolatină).
– În primele izvoare medievale referitoare la români (secolele al VII-lea – al XIII-lea), aceștia sunt
menționați cu numele de vlahi, blachi, romani etc.
– Umaniștii italieni în secolele al XIV-lea și al XV-lea au contribuit la răspândirea ideii romanității
românilor în mediile intelectuale.
– În secolul al XVIII-lea, pentru a justifica lipsa de drepturi a românilor din Transilvania, a apărut teoria
imigraționistă, care a fost sistematizată în secolul al XIX-lea de Robert Roesler.
– Istoricii români și străini au combătut teoria imigraționistă prin teoria autohtoniei și a continuității, bazată
pe argumentele științei istorice.

Întrebări posibile:

1. Menționați doi istorici care au abordat romanitatea românilor în secolele al VII-lea – al XIII-lea.
2. Menționați o asemănare în abordarea romanității românilor de către cărturarii orientali.
3. Prezentați două motive ale abordării romanității românilor de către umaniștii occidentali.
4. Menționați doi istorici care au abordat romanitatea românilor în secolele al XVI-lea – al XVII-lea.
5. Menționați o caracteristică a izvoarelor istorice care susțin romanitatea românilor în secolul al
XV-lea.

4
6. Menționați o asemănare în abordarea romanității românilor de către umaniștii occidentali,
respectiv cronicarii români.
7. Prezentați momentul de început al politizării romanității românilor.