ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

I. Introducere
Etnogeneza românească reprezintă procesul de formare a poporului român şi a limbii
române.
Poporul român s-a format în urma unei duble asimilări:
 dacii sunt asimilaţi de romani → rezultând daco-romanii
 mai târziu, daco-romanii i-au asimilat pe migratori (dintre care slavii au jucat
rolul cel mai important) → rezultând astfel poporul român.
Poporul român s-a format atât la nord, cât şi la sud de Dunăre, în aria romanităţii
răsăritene.
Procesul de etnogeneză, s-a încheiat în secolul al VIII-lea, când putem spune că a apărut
poporul român.
Romanitatea românilor (adică originea romană a poporului roman) înseamnă atât
descendenţa românilor din coloniştii aduşi de Traian în Dacia, cât şi unitatea de limbă, neam şi
religie a tuturor românilor din întreg teritoriul locuit de aceştia.
Despre romanitatea românilor s-au formulat de-a lungul timpului două teorii:
Teoria continuității (sau teoria autohtoniei) – susține originea romană și vechimea
românilor pe teritoriul carpato-danubiano-pontic. Această teorie a fost susținută atât de
istoriografia românească, cât și de cea străină.
Teoria imigraționistă - susţinea că românii sunt un popor de origine slavă care s-au
format la sudul Dunării, iar apoi au emigrat  la nordul Dunării. Această teorie a fost susținută de
unii istorici maghiari şi austrieci, din motive politice.

II. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale 

În perioada medievală, cronici bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat
faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a format în spaţiul carpato-dunăreano-
pontic.
Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele
străine vlahi sau valahi  (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.). 

Primele informații care îi amintesc pe români drept urmaşi ai romanilor aparţin

unor surse bizantine:

 În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius,  în tratatul său militar ”Strategikon”, →

denumește populația de la nordul Dunării cu termenul de ”romani”;
 În secolul X, împăratul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea sa
”Despre administrarea imperiului” → vorbește despre originea latină a populației de la
gurile Dunării, numindu-i pe locuitori ”romani”;

1
 În secolul XII, Ioan Kynnamos, secretar al împăratului bizantin Manuel Comnenul, → scria
că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din Italia”.

Surse maghiare:

 Una dintre cele mai importante mărturii din perioada medievală este cea a
cronicarului maghiar numit Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera), notar al regelui
ungar Bela al III-lea. Cronica lui Anonymus (”Gesta Hungarorum”, în traducere, ”Faptele
ungurilor”), scrisă în secolul XII, povestește evenimentele petrecute în timpul aşezării
maghiarilor pe teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte
faptele eroice ale primilor conducători maghiari, dar cu această ocazie sunt povestite şi
expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, despre care Anonymus spune că era
locuită de români, locuitori de origine romană. Românii din Transilvania erau conduşi de
voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.
 Cronicarul maghiar Simon de Keza, scrie în secolul XIII în lucrarea ”Faptele hunilor și
ungurilor”, că la venirea ungurilor în Pannonia, românii erau deja acolo.

III. Romanitatea românilor în viziunea umaniștilor străini și a cronicarilor români 

Cauzele abordării romanității românilor de către umaniști:

În epoca Renaşterii (secolele XIV-XVI), cărturarii umanişti occidentali, interesați de

studierea valorilor culturale ale Antichității, au fost preocupați și de studierea culturilor și
limbilor greacă și latină. În acest context, umaniștii i-au cercetat și pe români, ca urmași ai
romanilor.

O altă cauză a interesului occidentalilor față de români, a apărut ca urmare a intrării

românilor ortodocși în atenția papalității și a misionarilor catolici, care erau deja afectați de criza
provocată de Reforma protestantă din secolul al XVI-lea.

În Țările Române, curentul umanist se dezvoltă începând cu secolul al XVII-lea.

Umaniștii români (cronicarii moldoveni și munteni), conștienți de identitatea lor latină, vor fi
preocupați de cercetarea originilor romanice ale poporului și limbii române.

Umaniști occidentali și români care au abordat problema romanității românilor

În perioada Renașterii (adică în secolele XIV-XVI în Occident, iar în Țările Române în

secolul XVII), originea romană a poporului român și latinitatea limbii române au fost susținute
de către o serie de umaniști străini și cronicari români, printre care:

1. Secolul XV: secretarul papal Poggio Bracciolini;

2. Secolul XVI: Enea Silvio Piccolomini, devenit papa Pius al II-lea.
3. Secolul XVI: Nicolaus Olahus, umanist transilvănean, el însuși de origine română, în
lucrarea sa ”Hungaria”.
2
 4. Secolul al XVII-lea: cronicarul moldovean Grigore Ureche, în lucrarea sa ”Letopisețul
Țării Moldovei”.
5. Secolul al XVII-lea: Miron Costin, în lucrarea sa ”De neamul moldovenilor”.
6. Secolul al XVIII-lea: Dimitrie Cantemir – în ”Hronicul vechimii romano-moldo-
vlahilor”

IV. Teoria  autohtoniei și Teoria imigraţionistă

Cauzele și contextul politizării ideii romanității românilor sunt diferite în funcție de

perioada istorică și de persoanele care abordează problema.

În secolul al XVI-lea, după ce Mihai Viteazul a cucerit Transilvania și a numit români în

funcțiile cele mai importante, nobilimea maghiară a început să se teamă că și-ar putea pierde
privilegiile pe care le deținuseră până atunci alături de sași și de secui. Astfel, istoricul maghiar
Istvan Szamoskozy, care la început susținea originea romană a românilor, după unirea lui Mihai
Viteazul a susținut că românii nu sunt urmașii romanilor.

În secolul al XVIII-lea vor apărea idei care vor contesta romanitatea românilor din cauza
faptului că românii au început să-și ceară drepturile în Transilvania.

Teoria imigraționistă în secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, Franz Sulzer, căpitan în armata habsburgică, a elaborat o teorie
greşită despre formarea poporului român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea Istoria
Daciei transalpine din 1781). El afirma că:
1. românii s-ar fi format ca popor la sudul Dunării, de unde au emigrat la nordul
Dunării în secolul al XIII-lea;
2. dacii ar fi fost exterminaţi total de către romani în anul 106;
3. împăratul Aurelian ar fi retras toată populaţia din Dacia, în anul 271, lăsând aici
un teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul al X-lea;
4. poporul român ar fi de origine slavă.
Contextul apariției teoriei lui Franz Sulzer: Teoria lui Franz Sulzer a apărut în
contextul în care românii din Transilvania îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte
naţionalităţi (maghiarii, sașii și secuii).
Românii îşi cereau drepturile susținând că ei sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei,
urmaşi ai poporului roman şi că drepturile le-au fost încălcate. 

Teoria continuității în secolul al XVIII-lea

În secolul al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Gheorghe Şincai, Samuil
Micu şi Petru Maior - au combătut teoria imigraţionistă, aducând o serie de argument itorice și
în special lingvistice.

3
 Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român. A apărut astfel teoria
autohtoniei. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat originea pur romană a poporului roman,
considerând nesemnificative influenţele dace şi slave din cultura română.
Argumentele reprezentanților Școlii Ardelene au fost sintetizate într-un memoriu numit
”Supplex Libellus Valachorum”, scris în 1791 şi trimis împăratului Imperiului Habsburgic. În
acest memoriu, reprezentanții Școlii Ardelene cer drepturi egale cu maghiarii, sașii și secuii,
aducând ca argumente originea romană, vechimea pe acest teritoriu și faptul că românii
reprezentau cea mai numeroasă populație a Transilvaniei. Din păcate, memoriul a fost respins.

Teoria imigraționistă în secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, istoricul austriac Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria
imigraţionistă în lucrarea ”Studii româneşti” din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai
numeşte şi ”teoria lui Roesler”. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi
nesiguri, următoarele:

1. Exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii; 

2. Imposibilitatea romanizării în 165 de ani; 
3. Retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în anul
271. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar
românii ar fi venit aici abia în secolul XIV;
4. Românii vorbesc o limbă slavă, o dovadă fiind aceea că au folosit multă vreme
alfabetul chirilic;
5. Roesler considera că nu există informații care să dovedească prezenţa românilor
la nordul Dunării în mileniul I. 
Contextul apariției teoriei lui Robert Roesler: Teoria lui Robert Roesler a apărut în
contextul în care, după formarea Austro-Ungariei în 1867, românii au protestat faţă de
desfiinţarea autonomiei Transilvaniei.

Teoria continuității în secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, mai mulți istorici și lingviști au adus argumente arheologice şi
lingvistice în sprijinul teoriei autohtoniei și au demonstrat că teoria lui Roesler este falsă:

 Mihail Kogălniceanu
 A.D. Xenopol - în lucrarea ”Teoria lui Roesler”
 Bogdan Petriceicu Hașdeu - în lucrarea ”Pierit-au dacii?”
 Grigore Tocilescu

Teoria continuităţii demonstrează cu argumente ştiinţifice:

1. originea latină a poporului român şi a limbii române;
2. continuitatea populaţiei autohtone pe teritoriul de formare a poporului român la sfârşitul
Antichităţii şi începutul Evului Mediu;

4
 3. desfăşurarea etnogenezei româneşti la nordul şi la sudul Dunării, având ca rezultat
formarea poporului român în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor și lingviștilor români sunt:

1. Toponimia dacică s-a păstrat, dovadă fiind hidronimele şi oronimele (Maris→Mureş,
Alutus→Olt, Pyrethus→Prut, Carpatos→Carpaţi etc.), acest lucru dovedind continuitatea
autohtonilor în spațiul carpato-danubiano-pontic.
2. Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au avut loc marile migraţii pe teritoriul
României, au fost descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se
ocupau cu agricultura, este clar că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât
cea daco-romană.
3. Pentru aceeaşi perioadă a secolelor IV-VIII, pe teritoriul României s-au
descoperit obiecte de cult creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă dovadă
a continuităţii daco-romanilor.
4. Romanizarea se putea realiza în 165 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii
cucerite de romani.
5. Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că
poporul român a existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).
6. Chiar dacă românii au scris cu litere chirilice până la jumătatea secolului XIX, caracterul
latin al limbii române nu a fost cu nimic afectat.

Teoria  imigraţionistă în secolul al XX-lea

Teoria imigraţionistă a fost reluată și în secolul XX.
După alipirea Transilvaniei la România în 1918, teoria imigraționistă a fost folosită de
maghiari pentru a-și demonstra drepturile teritoriale asupra Transilvaniei. 
Istoricii români din secolul XX au adus noi argumente istorice pentru a combate teoria
imigraţionistă. Cei mai importanţi dintre aceştia au fost:
 Nicolae Iorga – în lucrarea ”Istoria românilor”
 Vasile Pârvan – în opera sa ”Getica”. 
 Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa ”O enigmă şi un miracol istoric: poporul
român”, a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice, arheologice,
etnografice şi  lingvistice care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până
astăzi cea mai complexă lucrare pe această temă.
În perioada comunistă, mai ales în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă a
fost combătută constant. Istoricii români din perioada comunistă au pus accent pe elemental dac,
considerându-l mai important decât cel roman, deoarece comuniștii îi considerau pe
romani ”asupritori”.

V. Teoria  imigraţionistă astăzi

5
 Teoria imigraţionistă nu a fost acceptată de istoricii europeni, aceștia considerând-o
insuficient argumentată. Totuși, unii istorici maghiari au susținut-o până astăzi și au publicat-o în
principalele limbi europene.
Astăzi, disputa despre continuitatea românilor nu mai are o miză politică, deoarece
graniţele statelor europene nu se mai stabilesc pe baza argumentelor istorice. Mai mult, o
condiție a integrării în Uniunea Europeană a Ungariei și României, a fost ca ambele țări să
declare ca rezolvate conflictele teritoriale.
Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, datorită lucrărilor
ştiinţifice elaborate de istoricii români, dar şi străini.
Sintezele oficiale de istorie ori dicţionarele enciclopedice (gen  Larousse sau 
Encyclopedia Britanica) au acceptat punctul de vedere al istoriografiei române cu privire la
formarea poporului român.
În concluzie, romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o
realitate istorică.