MATERIE COMPLETĂ ISTORIE

IN PRIMA PARTE, AVETI FIECARE LECTIE

SISTEMATIZATA
IN A DOUA PARTE, AVETI ESEUL COMPLET
PENTRU SUBIECTUL III

CAPITOLE RĂMASE:

1) ROMANITATEA ROMÂNILOR.
2) AUTONOMII LOCALE ȘI INSTITUȚII CENTRALE.
3) CONSTITUȚIILE ROMÂNIEI.
4) STATUL ROMÂN MODERN.
5) SECOLUL XX, ÎNTRE DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM.
 ROMANITATEA
ROMÂNILOR ÎN
VIZIUNEA
ISTORICILOR
I

Romanitatea românilor
A)Etnogeneza românească + etape

1. 106 (Cucerirea de catre Traian) – 271 (Retragerea Aureliană) - Are loc romanizarea daco-geţilor
Argumente ale teoriei continuităţii (continuitatea dacică sub stăpânire romană, izvoare epigrafice,
toponimie)
2. Secolele III-IV (Daco-romanii se creştinează prin convertire – Sf Andrei, Sf Ioan Gură de Aur –
Dovadă: Donariul de la Biertan – Dovedeşte că în sec. IV, în Transilvania locuia o populaţie
latinofonă şi creştină)
3. Secolele IV-VII (Continuitatea daco-romană în condiţiile marilor migraţii)
Valuri de migratori:
 Germanici (goţi, longobarzi, gepizi)
 Neamuri asiatice (huni, avari, bulgari)
 Slavi (De vest – cehi, polonezi, slovaci . De răsărit – ruşi, bieloruşi, ucrainieni . De sud –
bulgari, sârbi, croaţi, sloveni)

Se aşază între Dunăre şi M-ţii Balcani, rup graniţa dunăreană a Imperiului Bizantin şi deci,
bizantinii sunt nevoiţi să părăsească Dobrogea.

4. Secolele VII-VIII (Se încheie etnogeneza) – are loc procesul de structurare a lb. române:
 Substrat dacic (aprox. 180 cuv.) Se cunosc 4 dialecte: daco-român
 Strat latin (70% din lexic) macedo-român
 Adstrat slav (20% din lexic) aromân şi istro-român.

1791 - primul program politic modern al românilor (Cerere de libertăţi româneşti) redactat de
membri Şcolii Ardelene (Petru Maior, Gh. Şincai, Samuel Micu) şi trimis împăratului Austriei prin
care se cer drepturi pentru români.

Teoria continuităţii - Exagerări:

 Dacismul – exagerează rolul acestora, spunând că erau superiori romanilor în antichitate.
 Latinismul – afirmă originea pur romană – cazul Şc. Ardelene şi a lui D. Cantemir
 Slavismul – apare în timpul reg. comunist – Mihai Roller a rescris istoria în sens distorsionat.
B)Romanitatea românilor în viziunea istoricilor universali şi români

Viziunea istoricilor universali:

Teoria imigraţionistă:
1791 – Franz Sulzer afirmă că poporul român s-a format la Sud de Dunăre, de unde a emigrat în sec.
XII-XII
1871 – Robert Roesler publică Studii Româneşti şi argumentează (greşit) teoria imigraţionistă, astfel:
 Dacii au fost exterminaţi în lupta cu romanii (neagă autohtonia românilor)
 Toponimia dacică a dispărut
 Romanizarea nu s-a putut face în 165 de ani
 Toţi locuitorii au părăsit Dacia la 271 (de fapt au plecat doar soldaţii şi funcţionarii)
 Lipsa elementelor germanice din limba română
 Asemănarea dintre limba română şi albaneză (deşi există doar 7 cuvinte)
 Românii s-au creştinat la Sud de Dunăre sub influenţă slavă
 Românii – un popor de păstori nomazi (deşi principala ocupaţie era agricultura şi mineritul)
 Nu există izvoare scrise anterior secolului XIII referitoare la ronâni (deşi termenul de români
avea alte denumiri: vlah, valah, blach, voloh, olah)

Secolul XII – Anonimus (notarul regelui Ungariei) afirmă că la venirea ungurilor în Panonia, au găsit
în Transilvania pe blachi, slavi şi bulgari.

Secolele XIV – XVI (Perioada umanistă) – Creşte interesul învăţaţilor occidentali pentru răsăritul
Europei în contextul cruciadelor antiotomane.
Romanitatea românilor şi ideea unităţii de neam şi de limbă apar în scrierile umaniştilor italieni:
 Flavio Biondo , Antonio Bonfini, Enea Silvio Piccolomini (viitor Papă Pius al II-lea)

Viziunea istoricilor români:

Cronicarii secolelor XVI – XVII
 Transilvania
Nicolaus Olahus a publicat Hungaria afirmând descendenţa românilor din romani şi latinitatea
limbii române
Johanes Honterus a scris Dacia pe harta celor trei ţări române (Transilvania, Moldova, Ţara
Românească)
 Moldova
Grigore Ureche afirmă că de la Râm ne tragem.
Miron Costin – autorul tratatului despre originea poporului român De neamul Moldovenilor
Dimitrie Cantemir afirmă unitatea de neam şi limbă.
 Ţara Românească
Constantin Cantacuzino – autorul Istoriei Ţării Româneşti unde afirmă ideea descendenţei
românilor din Daci şi Romani.

Secolul XIX – Apare generaţia paşoptistă şi romantică prin ideea unităţii de neam şi limbă –
ideologia daco-românismului.
Reprezentanţi: M. Kogălniceanu, I.H Rădulescu
N. Bălcescu şi V. Alecsandri
Unirea din 1859 – Al. I. Cuza
Sfârşitul secolului XIX – A.D Xenopol şi Bogdan PP. Hasdeu – primii istorici români care răspund
lui Robert Roesler, formulând teoria continuităţii.
Secolul XX – Toţi marii istorici români (V.Pârvan, Gh. Brătianu, Nicolae Iorga, Giurescu, Boia) au
contribuit la închegarea argumentelor teoriei continuităţii.

ESEU COMPLET
Plan:

-Precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanității românilor;

-Precizarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor;

-Menționarea a două idei prin care istoricii au susținut romanitatea românilor;

-Menționarea a doi istorici care au abordat problema;

-Formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanității românilor în scrierile
istoricilor și susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Ideea romanității românilor este una fundamentală pentru istoria noastră, fiind elementul
care ne definește indentitatea lingvistică și culturală. La baza acestei idei stau câteva elemente
demonstrate de studiile istorice : că românii au o descendenţă romană, că pe teritoriul fostei Dacii
a existat o continuitate a daco-romanilor şi apoi a românilor, că indiferent unde au locuit a existat
o unitate de neam şi limbă a românilor. A vorbi despre romanitatea românilor înseamnă deci a face
referire la toate aceste elemente.

La fel ca şi celelalte popoare romanice din Europa, cum ar fi francezii, italienii, spaniolii,
şi românii vorbesc o limbă care se bazează pe limba latină. Argumentele în sprijinul acestei
afirmaţii sunt că aproximativ 60-70 % din fondul principal de cuvinte sunt de origine latină, dar şi
că structura gramaticală a limbii române este de origine latină. De altfel la baza formării limbii
române stau două procese importante, romanizarea dacilor şi mai apoi asimilarea migratorilor,
dintre care slavii au fost cei mai importanţi. Totul a început prin romanizarea provinciilor Dacia şi
Moesia, stăpânite de romani o lungă perioadă de timp. Dacia a devenit provincie romană în 106,
iar Dobrogea se adaugă acestei provincii în 46 d.Hr. Între 271 şi 275 romanii retrag din Dacia
armata şi administraţia, dar procesul de romanizare asupra populaţiei daco-romană rămasă pe loc
la nord de Dunăre continuă până în 602, odată cu venirea masivă a slavilor la sudul Dunării. Prin
asimilarea migratorilor de către daco-romani, procesul de etnogeneză românească se desăvârşeşte,
lucru petrecut până în secolul al VIII-lea.

Ideea romanităţii românilor este menţionată apoi în secolul al XV-lea de către umaniştii
italieni (Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini ) care
încercau astfel să arate moştenirea civilizaţiei antice, dar şi în secolul al XVI-lea, odată cu
răspândirea ideilor umaniste în spaţiul românesc. Acestea determină apariţia tiparului şi a scrisului
în limba română, ceea ce arată conştiinţa romanităţii la români.

O cauză a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor ar fi că fiecare popor

este interesat să afle cât mai multe despre modul în care a luat naştere. Fiecare naţiune doreşte
să cunoască în mod cât mai precis cine au fost strămoşii săi şi cum a apărut pe scena istoriei.

Primii autori români care și-au pus problema originii poporului din care făceau parte au
fost cronicarii din secolul al XVII-lea, Grigore Ureche, Miron Costin și Stolnicul Constantin
Cantacuzino. Grigore Ureche, în Letopisețul Țării Moldovei și Miron Costin în De neamul
moldovenilor vorbesc despre originea noastră latină. De la Râm ne tragem și cu a lor cuvinte ni-i
amestecat graiul. Stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria Țării Românești a subliniat
continuitatea de viață a dacilor sub stăpânire romană, unitatea şi continuitatea lor. Odată cu
cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste, chestiunea unanimităţii este
transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta
o armă în lupta de emancipare naţională şi socială a românilor transilvăneni. Până în secolul al
XVIII-lea, continuitatea românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal şi
logic. A fost elaborat Supplex Libellus Valachorum (1791), memoriu prezentat Curţii de la
Viena, în care se subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi
ai coloniştilor lui Traian.

În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer, din Istoria
Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia, aceasta
fiind părăsită în întregime odată cu retragerea aureliană. Prin urmare, românii s-au născut ca popor
la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum
şi credinţa ortodoxă. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea unanimă din cultura şi ştiinţa istorică
europeană care îi considera pe români urmaşi ai romanilor lui Traian. Netemeinicia afirmaţiilor lui
Sulzer a fost reliefată de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I.
Budai-Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster). Mai târziu, după
realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este readus cu şi mai multă tărie în
dezbaterile istoricilor de către un geograf austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată
şi îmbogăţită în lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi
denumită “roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze exterminarea
dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la dispariţia vechilor toponimii
dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani de stăpânire romană, iar, pentru că dacii
rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi limba
română s-au format în sudul Dunării.

Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările istoricilor români B.P. Haşdeu
şi A. D. Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice conduse de marii noştri istorici şi lingvişti –
N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu, Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de
cercetarea arheologică, au făcut progrese remarcabile, infirmând teoria imigraţionistă.

Ideea romanității are și acum un rol foarte important în scrierile istorice. Înainte de anii 1989
însă, nu a fost tratat ca un lucru cert, mai ales începând cu secolul al XVIII-lea, când Ardealul era
sub conducere maghiară. În această perioadă Școala Ardeleană a fost cea care susținea drepturile
naționale ale românilor ardeleni, prin reprezentanți ca Inocențiu Micu-Klein, Gheorghe Șincai sau
Petru Maior. Secolul al XIX-lea este cel în care s-a consolidat conștiința românilor, iar opere care
ajutau la înțelegerea fenomenului au apărut după anii 1918. Pe perioada comunistă, datorită
sovietizării culturii și a naționalismului agresiv, problema romanității a cunoscut denaturări și
exagerări, însă după 1989 acesta s-a echilibrat, romanitatea românilor fiind acceptată ca un lucru
cert, care nu mai necesită alte demonstrații.
AUTONOMII LOCALE
ȘI INSTITUȚII
CENTRALE
II

I. Autonomii locale şi instituţii centrale în

spaţiul românesc (secolele IX – XVIII)
I. Formaţiuni prestatale

1.Transilvania
Secolul IX – sunt atestate în cronica lui Anonimus trei voievodate româneşti:
 Voievodatul lui Menumorut
 Voievodatul lui Gelu
 Voievodatul lui Glad
Ungurii se stabilesc în Panonia, iar regele Arpad unește triburile devenint conducător de stat și
dinastie.
Secolul X – Ungurii încep expansiunea spre Est și cuceresc Voievodatul lui Menumorut.
Secolul XI – Izvoarele menționează două autonomii locale românești:
 Voievodatul lui Gyula (urmaș a lui Gelu)
 Voievodatul lui Arthem (urmaș a lui Glad)
Anul 1001 – Regele maghiar Vaik se creștinează sub numele de Ștefan I cel Sfânt și primește titlul
de rege apostolic, acesta atacând cele două voievodate românești.
La sfârșitul secolului XI se încheie procesul de cucerire a Transilvaniei de către unguri.

2.Dobrogea
(părăsită în 60 și recucerită de bizantini în secolul X, organizată în Tehma Paristrion)

Secolul X – Două inscripții menționează ca formațiuni prestatale jupanatul (forma specifică

Dobrogei) condus de Gheorghe și Dimitrie.
Secolul XI – În lucrarea Alexiada scrisă de Ana Comnena sunt menționate 3 voievodate conduse de
Tatos, Sestlav și Satza, iar în 1204, bizantinii pierd din nou Dobrogea.
Secolul XIII – Apare în documente Țara Cavarnei, situată în jurul Mangaliei, ambele denumiri
provenind de la ocupația locuitorilor zonei (extragerea cărbunelui de pământ – mangal)

3. Moldova
(Spațiul extra-carpatic s-a aflat în calea migratorilor, lucru care a împiedicat închegarea unor
structuri prestatale de tipul voievodatului)

Tipuri de autonomii locale specifice Moldovei:

 Codrii (Ex: Codrii Orheiului, Codrii Lăpușnei)
 Câmpuri (Ex: Câmpul lui Dragoș)
 Ocoale și Cobâle (În Vrancea, Neamț, Dorohoi)

4. Țara Românească sau Valahia

1247 – Se afirmă existența a 5 formațiuni politice românești între Carpații Meridionali și Dunăre din
Diploma Cavalerilor Ioaniți (document emis de regele Ungariei)
Țara Severinului
De la Vest la Est: Voevidatul lui Litovoi (Valea Jiului)
2 cnezate pe Valea Oltului (N: Cnezatul lui Farcaș / S: Cnezatul lui Ioan)
Voievodatul lui Seneslau (cel mai mare)
Prin unirea lor vor lua naștere statele medievale românești (Moldova, Transilvania, ȚR, Dobrogea)
II.Întemeierea statelor medievale româneşti

A. Voievodatul Transilvaniei sub stăpânire maghiară

(sec XI – 1541)

a)Organizarea politică
1111 – este atestat un Mercurius Princeps Ultransilvanus (Principe al Transilvaniei).
Sfârşitul secolului XII – este menţionat Leustachius Voievod. Ungurii sunt nevoiţi să păstreze forma
de organizare politică specific românească (voievodatul). Voievozi din secolele XIII-XIV, precum
Roland Borşa au beneficiat de o largă autonomie.
Sfârşitul secolului XIII - prima Adunare Nobiliară, instituţie devenită ulterior permanentă,
cunoscută sub numele de Dietă.

b) Organizarea administrativă
Ungurii au organizat 7 comitate conduse de câte un conte în calitate de reprezentant al contelui
Ungariei.
Secolele XII – XIII – sunt colonizaţi în Transilvania saşii şi secuii.
 Saşii:
De origine germană, aduşi în scopul dezvoltării economice, s-au aşezat în zone urbane şi au construit
oraşe noi, primind diplome de privilegii (La începutul secolului XIII primesc Andreanum sau Bula
de Aur a saşilor emisă de regele Andrei al II-lea prin care primesc dreptul de a se organiza în două
districte: Bistriţa şi Braşov.
 Secuii:
De origine asiatică, au fost aşezaţi în S-Estul Transilvaniei în scop militar. Se organizează în 7 scaune
conduse de un căpitan.

c)Organizarea religioasă
1365–1366 – Regele Ludovic I (al Ungariei) emite diplomele anti-româneşti prin care condiţionează
calitatea de nobil de apartenenţă la catolicism.
O parte foarte mică a nobilimii române a acceptat catolicismul şi s-a maghiarizat.
1437 – În timpul Răscoalei de la Bobârna, nobilii maghiari se unesc în Unio Trium Nationum,
formând 3 naţiuni privilegiate ale Transilvaniei. Statutul românilor este cel de ,,Toleraţi” sau
,,Admişi” şi sunt deposedaţi de drepturi politice şi religioase.

B. Ţara Românească
Etape ale Unificării:
I. Sfârşitul secolului XIII – Voievodatul Litovoi se opune încercării maghiare de a cuceri teritoriul,
este ucis în luptă, iar fratele său, Bărbat, este luat prizonier.
II. ,,Descălecatul’’ lui Radu Negru Vodă din Făgăraş la Câmpulung. Informaţia apare într-o cronică
şi nu este susţinută documentar, Negru Vodă fiind un personaj semi-legendar.
III. nceputul secolului XIV – Unificarea sub conducerea lui Basarab I, întemeitor de ţară şi
dinastie. Acesta a unit formaţiunile politice dintre Carpaţi şi Dunăre şi a stabilit capitala Ţării
Româneşti la Curtea de Argeş. Basarab I a purtat lupte împotriva tătarilor şi a eliberat teritoriul de la
Nordul Gurilor Dunării care a primit numele de Basarabia Istorică.
1330 – Intră în conflict cu regele Ungariei, teritoriul în litigiu fiind Banatul de Severin.
În lupta de la Posada, Basarab îl învinge pe Carol Robert de Anjou, obţinând recunoaşterea
independenţei statului său.
 IV. Organizarea statului sub urmaşii lui Basarab. Fiul şi urmaşul lui Basarab I a fost Nicolae
Alexandru, care a întemeiat Mitropolia la Curtea de Argeş şi a organizat Sfatul Domnesc.
Vadislav Vlaicu a bătut monedă (banul de argint) – prima monedă românească – şi a întemeiat a doua
Mitropolie la Severin, respingând primul atac otoman la Nord de Dunăre.
Dinastia Basarabilor va conduce Ţara Românească până la sfârşitul sec. al XVI-lea.

C. Moldova
Etape:
I. ,,Descălecatul” lui Dragoş
Mijlocul secolului al XIV-lea – regele Ludovic I întemeiază o marcă în Nordul Moldovei, pusă sub
conducerea voievodului român din Maramureş, Dragoş, Grigore Ureche creând legenda care explică
numele Moldovei şi stema.
II. ,,Descălecatul” lui Bogdan
1359 – Bogdan, un voievod român din Maramureş se răsvrăteşte împotriva lui Ludovic I şi trece
munţii în Moldova, unde potrivit cronicii lui Ioan de Târnave a întemeiat o domnie. Bogdan I
stăpânea doar jumătatea de Nord a Moldovei şi avea capitala la Baia (Suceava)
1360-1365 – Bogdan I a fost atacat în mai multe rânduri de unguri dar i-a învins şi a obţinut
independenţa Moldovei.
III. Consolidarea statului sub urmaşii lui Bogdan I
Laţcu (al 2-lea domn al Moldovei) care mută capitala la Siret şi, sub influenţa poloneză, trece la
catolicism.
Petru I Muşatinul (1375-1391) – întemeitorul dinastiei Moldovei, dinastia Muşatinilor care va
conduce până la sfârşitul secolului XVI. Construieşte Cetatea de Scaun a Sucevei unde înfiinţează şi
Mitropolia Moldovei, bate monedă şi înfiinţează Sfatul Domnesc. Spre sfârşitul domniei acceptă
suzeranitatea Poloniei. La cererea suzeranului său, Vladislav Jagiello îi împrumută 3000 ruble de aur
şi primeşte Pocuţia.
Roman I Muşatinul este considerat unificatorul Moldovei. Basarabia istorică intră în componenţa
Moldovei, probabil cedată de Mircea cel Bătrân pentru a atrage Moldova în frontul antiotoman.

D. Dobrogea
Singurul stat românesc care ia numele întemeitorului.
A doua jumătate a secolului XIV – conducătorii dobrogeni se amestecă în luptele pentru tron din
Imperiul Bizantin, context în care Dobrotici primeşte titlul de Despot.
Fiul său, Ivanco este conducătorul unui stat independent de vreme ce bate monedă. Confruntat cu
pericolul otoman de pe mare, consideră că nu se poate apăra şi se pune sub ascultarea lui Mircea cel
Bătrân.
1388 – Unirea Dobrogei cu Ţara Românească.

III. Instituţii centrale în statele medievale româneşti

1. Instituţia centrală (domnia)
În Ţara Românească şi Moldova, instituţiile sunt, cu mici excepţii, identice.
Domnia în Ţara Românească ereditează în două dinastii: Basarabii (ŢR), Muşatinii (Moldova)
Domnia a fost în anumite perioade instabilă datorită luptelor fraticide.
Secolul al XVII-lea – Se impune modelul statului boieresc în care domnia este tutelată de marea
boierime.
Secolul al XVIII-lea – Se impune regimul fanariot, deoarece turcii nu mai au încredere în domnii
români (D. Cantemir – Moldova şi C. Brâncoveanu – Ţara Românească)
2. Biserica
A doua instuţie ca rol în statul medieval român. Domnul era şeful bisericii, numea mitropolitul şi
episcopii. Mitropolitul era primul sfetnic al domnului.
Domnii întemeitori de mitropolii:
 N. Alexandru (Ţara Românească) – a adus la Argeş pe Mitropolitul Iachinte, cu
aprobarea Patriarhiei de Constantinopol.
 Petru I. Muşat (Moldova) – a adus la Suceava un mitropolit rus, fără a cere
încuviinţarea Constantinopolului. Aceasta nu a fost recunoscută decât în timpul domniei lui
Alexandru cel Bun.

Rol cultural au avut mai ales Mănăstirile devenite centre de cultură, datorită Daniilor primite de la
domnitori, cele mai multe fiind ctitorii ale lor. (Mircea cel Bătrân – Mănăstirea Cozia)
Viaţa monarhală a devenit mediul pt. dezvoltarea atelierelor de obiecte de lux (ţesături în fir de
aur). Secolul XV-lea – după cucerirea Constantinopolului de către turci, apare fenomenul
Mănăstirilor Închinate prin care domnii români îşi arătau milostenia faţă de locurile sfinte,
oferindu-le bani.

3. Sfatul Domnesc
Instituţia formată din boierii cu dregătorie (cele mai importante: Portarul Sucevei, banul Craiovei)
Restul dregătoriilor sunt comune (Vornic = şef administraţie, Vistiernic = tezaur, Spătarul = şeful
armelor, Logofăt = şeful cancelariei domneşti)

4. Adunarea Ţării
Era format din reprezentanţii boierimilor, târgoveţilor, ţărănimii libere şi ai clerului. Se întruneau
rar, în situaţii excepţionale: Alegerea Domnitorului, război.

5. Armata
Compusă din:
 Curtenii (garda permanentă a domnului)
 Steagurile boiereşti (fiecare boier trebuia să întreţină pe cheltuiala lui soldaţii)
 Oastea cea Mare însumând toţi bărbaţii apţi de luptă.

6. Administraţia
Moldova era împărţită în ţinuturi Conduse de
T.Românească era împărţită în judeţe pârcălabi

7. Justiţia
Până în secolul al XVIII-lea s-a bazat pe normele de drept bizantine, transmise oral sub forma
cutumei (legea nescrisă).
 ESEU COMPLET

- precizarea unei autonomii locale din spațiul românesc din secolele al IX-lea – al XIV-lea și
menționarea a două caracteristici ale acesteia;
- prezentarea unui fapt istoric referitor la implicarea unei instituții centrale din spațiul românesc în
diplomația din secolul al XIV-lea;
- menţionarea a două conflicte militare în care sunt implicați reprezentanți ai unei instituții centrale
din spațiul românesc din secolul al XV-lea;
- formularea unui punct de vedere referitor la atitudinea reprezentantului unei instituții centrale din
spațiul românesc față de relațiile internaționale din secolul al XVI-lea şi susţinerea acestuia printr-un
argument istoric.

Societatea românească de la începutul mileniului II gravita în jurul obştii rurale, bazat pe

proprietatea comună a pământului, cu propria ierarhie socială, cu o incipientă clasă feudală, plătind tribut
statului sau unei puteri politico-militare vremelnice.
Primele informaţii despre formaţiunile statale româneşti ne sunt date pentru începutul secolului
X, de către Gesta Hungarorum a lui Anonymus ce vorbeşte în Transilvania de voievodatele/ducatele
lui Gelu, Glad şi Menumorut. Acestea sunt localizate în interiorul spaţiului transilvan, în Banat şi Crişana,
opunându-se expansiunii maghiare. Un secol mai târziu ofensiva maghiară are de a face cu opoziţia
luiAhtum urmaş al lui Glad ce stăpânea Banatul şi Crişana şi ceea a lui Gyla/Gyula/Geula urmaş al
cuceritorului Tuhutum ce stăpânea intregul spaţiu al depresiunii transilvane. Ambii sunt vasali Bizanţului şi
se opun, fără succes cuceriri iniţiate de regele Ştefan cel Sfânt.
Marea invazie tătaro-mongolă a produs distrugeri, dar în acelaşi timp a oprit expansiunea maghiară
şi polonă, permiţând o mai bună cristalizare a formaţiunilor prestatale de la sud de Carpaţi. Diploma
cavalerilor ioaniţi, colonizaţi de regii maghiari în Banatul de Severin menţiona existenţa voievodatelor lui
Litovoi(nordul Olteniei şi Ţara Haţegului) şi Seneslau(Argeş, Muscel, Dâmboviţa şi Făgăraş), acnezatelor
lui Ioan şi Farcaş (pe cursul Oltului sud carpatin). După eşecul tentativei de independenţă a lui Litovoi din
perioada 1275-1277, documentele îl menţionează în 1324 ca mare voievod şi unificator peBasarab, fiul lui
Tihomir şi urmaş al lui Seneslau. Unificarea teritoriilor sud carpatice pe fondul vidului de putere în Ungaria
şi Balcani este desăvârşită militar prin victoria împotriva lui Carol Robert de Anjou în1330 la
Posada. Nicolae Alexandru consolidează statul îi extinde graniţele spre est la nord de gurile Dunării, crează
mitropolia ortodoxă de la Argeş(1359) şi se apropie de puterile balcanice. Vladislav I Vlaicu desăvârşeşte
instituţiile statului, bate monedă şi respinge un atac maghiar.
Spaţiul est carpatic se află în atenţia Poloniei şi Ungariei, în contextul luptei antitătare. Regele
maghiar Ludovic I cel Mare, creează în nord-vestul Moldovei o marcă militară cu capitala la Baia, condusă
de voievodul român maramureşan Dragoş de Bedeu. Pe fondul luptei antimaghiare are loc trecerea în
Moldova a conducătorului maramureşan, voievodul Bogdan de Cuhea împreună cu oamenii săi. Acesta va
prelua conducerea luptei reuşind să obţină îndependenţa ţării. Urmaşii săi Laţcu, Petru I Muşat şi Roman I
Muşat, vor consolida instituţiile statului, se vor apropia de Polonia şi vor desăvârşi unificarea teritorială.
Formaţiunile existente în secolele XI-XII sunt unificate în Ţara Cavarnei de către
despotul Balica(1346-1354) şi transformată într-o forţă politică locală de către Dobrotici(1354-1386).
Ivanco(1386-1391) se desprinde de Bizanţul muribund şi dispare în lupta cu turcii, teritoriul dobrogean
fiind inclus Ţării Românneştă, până în 1420 de Mircea cel Bătrân. După această dată Dobrogea trece până
în 1878 sub stăpânirea imperiului Otoman.
Voievodul Transilvaniei exercita puterea în 7 comitate, organisme de administraţie de model
occidental, bucurându-se de o largă autonomie faţă de regalitate. Coloniştii saşi şi secui, aşezaţi din motive
militare şi economice în sudul şi estul provinciei, dispuneau de o organizare autonomă în 7 scaune şi 2
districte, respectiv 7 scaune. Românii îşi menţineau organizarea autonomă în 30 de districte de margine
Instituţiile sunt de factură occidentală, cu specificitate pentru comitate, dar şi pentru saşi şi secui.
Voievodatul se bucură de autonomie şi autoguvernare, trecând după 1541 sub suzeranitate otomană.
Catolicizare şi maghiarizarea nobilimii româneşti este dublată de impunerea după răscoala din 1437 a
sistemului naţiunilor(medievale) privilegiate şi introducerea în a doua jumătate a secolului XVI a
principiului religiilor recepte, ambele excluzând pe românii majoritar ţărani de rit ortodox. Habsburgii vor
iniţia din interese personale prin Diploma leopoldină – 1701, crearea bisericii Greco-catolice, ce a permis
accesul unor români la studii, contact cu occidentul şi dezvoltarea conştiinţei naţionale.
H. Structuri instituţionale – Ţara Românească şi Moldova
Instituţiile se structurează în secolele XIV-XV, după clasicul model occidental, dar cu
particularităţile locale. Instituţia centrală este DOMNIA, electiv ereditară pentru Basarabi şi Muşatini,
deţinătoarea puterii economice, politice, militare, juridice, fiscale şi religioase. Ea era dublată de SFATUL
DOMNESC, format iniţial din toţi boierii şi apoi de boierii cu dregătorii, ce asigurau aparatul
administrativ-militar şi juridic, la care se adaugă ADUNAREA STĂRILOR PRIVILEGIATE şi ierarhia
bisericească ortodoxă condusă de mitropolit, dar subordonată domniei.. Perioada fanariotă marchează
pierderea autonomiei militare şi de politică externă, transformarea domniei într-o funcţie administrativă
egală cu paşa cu 2 tuiuri. Vânzarea tronului şi grecizarea sfatului şi bisericii, este dublată de generalizarea
corupţiei, a vânzării-cumpărării funcţiilor, multiplicarea servituţiilor, funcţiilor, dărilor, maximizarea
venalităţii, corupţiei şi decăderii puterii domneşti.
 CONSTITUȚIILE
DIN ROMÂNIA
III

CONSTITUȚIILE DIN ROMÂNIA

Primele Constituții ale statului modern român au fost precedate de acte cu caracter constituțional:

 Declarații de principii (“Cererile norodului românesc”, redactate în 1821, în timpul revoluției conduse de Tudor
Vladimirescu)
 Declarații de drepturi (“Proclamația de la Islaz”, ca de altfel și celelalte programe revoluționare de la 1848)
 Proiecte de reformă (“Constituția cărvunarilor” redactată de Ionică Tăutu în 1822 și “Osăbitul act de numire a
suveranului românilor” redactat de Ion Câmpineanu în 1838)
 Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc din Moldova și Țara Românească din 1857

Istoria Constituțională a României între 1859 și 1991 cunoaște mai multe perioade:

1. Etapa de implementare a instituțiilor constituționale (24ianuarie 1859 – 1 iulie 1866)

2. Etapa de continuitate a acestor instituții (1 iulie 1866 – 20 februarie 1938)
3. Etapa de instabilitate constituțională (20 februarie 1938 – 30 decembrie 1947)
4. Etapa dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 – decembrie 1989)
5. Etapa revenirii la sistemul democratic, fapt statuat prin adoptarea Constituției din 1991

Constituțiile statului român au fost reprezentate de:

1. Regulamentele Organice

 primele documente cu caracter constituțional din istoria modernă românească

 redactate în timpul ocupației rusești a Principatelor (1828-1834)
 au fost aplicate în perioada 1831-1858 (Țara Românească) și 1832-1858 (Moldova)
 pentru prima oară, cele două Principate erau organizate după legi asemănătoare

2. Convenția de la Paris

 Elaborată de marile puteri

 Prevederile ei au fost puse în aplicare în Principate între 1858-1864
 Stabilea crearea Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei, dar cu doi domni, două adunări, două guverne,
așadar o unire formală
 Deschidea calea spre formarea statului român modern

3. Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris

 Adoptată de domnul Al. I. Cuza, în urma loviturii de stat din 2 mai 1864
 Prevedea atribuții lărgite pentru domn, precum și înființarea Corpului Ponderator, al doilea Corp legislativ (viitorul
Senat)

4. Constituția din 1866

 Prima constituție românească în adevăratul sens al termenului

 A avut ca model Constituția Belgiei din 1831
 Nu a fost supusă aprobării marilor puteri europene
 A fost promulgată de domnul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen pe 1 iulie 1866
 Structurată pe 8 titluri
 Impunea numele oficial al statului român – România
 Forma de organizare statală era cea de monarhie constituțională ereditară
 Menționa principiul suveranității naționale
 Impunea principiul separării puterilor în stat
 Drepturile și libertățile cetățenești prevăzute: dreptul la liberă asociere, libertatea persoanei, inviolabilitatea
domiciliului și a proprietății, libertatea cuvântului și a presei, dreptul la educație

Puterea era împărțită în trei:

a) Puterea executivă – deținută de domn și de guvern

Domnul avea prerogative largi: numea și revoca miniștrii; avea drept de amnistie politică; era șeful armatei; acorda
distincții și decorații; avea dreptul de a bate monedă; putea declara război și încheia tratate

Guvernul era condus de un prim-ministru ales de domn; prim-ministrul alegea Cabinetul (echipa de miniștri) care
trebuia aprobat de monarh

b) Puterea legislativă – deținută de Domn și de Parlament

Domnul: avea inițiativă legislativă; sancționa și promulga legile; avea drept de veto

Parlamentul: ales prin vot cenzitar; era bicameral (format din Senat și Adunarea Deputaților); iniția, dezbătea și
aproba legile
 c) puterea judecătorească – deținută de Înalta Curte de Justiție și Casație

Constituția a fost modificată în mai multe rânduri:

 1879 – este modificat art. 7, prin care este anulată interdicția obținerii cetățeniei române de către cei care nu erau
creștini (evreii și musulmanii)
 1884 – se introduce noua titulatură a statului care devine Regat, iar Carol și soția sa, Elisabeta de Wied, primii regi
ai României

– se reduce numărul colegiilor electorale de la 4 la 3 prin scăderea censului (se mărește numărul celor
cu drept de vot)

 1917 – sunt votate proiectele de revizuire privind adoptarea votului universal și realizarea reformei agrare

5. Constituția din 1923

 Legitima noua realitate politică de după Primul Război Mondial (realizarea României Mari prin unirea Basarabiei,
Bucovinei și Transilvaniei cu România)
 A fost promulgată de regele Ferdinand I pe 28 martie 1923
 Relua, în cea mai mare parte, conținutul Constituției din 1866, fiind o sinteză între aceasta și proiectele
constituționale votate în 1917
 Era structurată pe 8 titluri
 Insista asupra caracterului național unitar al statului
 Introducea votul universal, egal și direct (acordat doar bărbaților de peste 21 de ani)
 Prevedea separarea puterilor în stat:

1. Puterea executivă – deținută de rege și de guvern

2. Puterea legislativă – deținută de rege și de Parlament
3. Puterea judecătorească – deținută de tribunale, curți de justiție și de Înalta Curte de Justiție și Casație

 Afirma respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, inclusiv pentru minorități

 Introducea controlul preventiv al constituționalității legilor, care revenea Consiliului legislativ
 A introdus un regim politic democratic
 A rămas în vigoare până în 1938, repusă ulterior în aplicare în 1944

6. Constituția din 1938

 A fost promulgată de regele Carol al II-lea pe 27 februarie 1938

 A fost supusă unui plebiscit
 Impunea monarhia autoritară, în care atribuțiile regelui erau mult lărgite
 Desființa separarea puterilor în stat
 Regele devenea “capul statului”, în mâinile lui concentrându-se puterea executivă și cea legislativă (Parlamentul
– numit Reprezentanța Națională – avea un rol decorativ și era mult limitat în privința inițiativei legislative)
 Regele numea un număr mare de senatori
 Regele putea convoca, închide sau dizolva una sau ambele Camere ale Parlamentului
 A rămas în vigoare până la instaurarea dictaturii antonesciene

Ulterior promulgării, se înființează Frontul Renașterii Naționale ca partid unic.

7. Constituțiile comuniste

Au fost în număr de trei

 cea din 1948

 cea din 1952
 cea din 1965

 Erau asemănătoare din punct de vedere al prevederilor

 Au fost inspirate de constituția sovietică din 1936
 Consfințeau adoptarea republicii ca formă de organizare a statului (Constituția din 1948 și cea din 1952 proclamau
România ca Republică Populară, în timp ce Constituția din 1965 proclama țara noastră ca republică socialistă)
 Prevedeau drepturi și libertăți cetățenești, precum și principii democratice (votul universal, suveranitatea
poporului), care în practică au fost grav încălcate
 Desființau separarea puterilor în stat

Prin Constituția din 1948 se hotărau:

 Executivul (cea mai mare parte) și legislativul erau exercitate de Marea Adunare Națională, un parlament
unicameral considerat organul suprem al puterii
 Marea Adunare Națională alegea Prezidiul Marii Adunări Naționale; forma guvernul; modifica textul Constituției;
vota legile; vota bugetul

Prezidiul Marii Adunări Naționale emitea decrete, convoca Adunarea, numea și revoca miniștrii, încheia tratate
internaționale.

 Puterea executivă aparținea și Consiliului de Miniștri (guvernul), care avea în frunte un președinte
 Puterea judecătorească era exercitată de instanțele de judecată și de Curtea Supremă, însă acestea erau subordonate
factorului politic, reprezentat de Partidul Muncitoresc Român
 Prin Constituția din 1952

 Nu se aduceau modificări esențiale celei din 1948

 Prevedea rolul conducător al P.M.R.

Prin Constituția din 1965 se hotărau:

 Partidul Muncitoresc Român devenea Partidul Comunist Român, care era socotit “forța conducătoare” a întregii
societăți
 Statul era socotit proprietarul resurselor subsolului, al mijloacelor de producție, al pământului etc.
 Prin revizuirea ei din 1974, se înființa funcția de președinte al României, având ca prerogative: prezida Consiliul
de Stat; era comandantul suprem al armatei; numea și revoca miniștrii; încheia tratate internaționale; emitea decrete
prezidențiale și decizii; conferea decorații.

8. Constituția din 1991

 Adoptată de Adunarea Constituantă la 21 decembrie 1991

 A avut ca model de inspirație Constituția din 1923
 A restabilit regimul democratic din România
 Forma de guvernare rămânea republica, condusă de un președinte ales pe 4 ani, prin vot universal
 Parlamentul redevine bicameral (Camera Deputaților și Senatul)
 Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice
 Se instituie:

– calitatea de Avocat al Poporului, pentru apărarea drepturilor și a libertăților cetățenești

– Curtea Constituțională, care veghează asupra constituționalității legilor

 A fost revizuită în anul 2003, hotărând ca președintele să aibă un mandat de 5 ani

 A fost adoptată prin referendum
 ESEU COMPLET

ÎN CONTEXTUL ACESTUI CAPITOL, SUNT DE SPECIFICAT

URMĂTOARELE:
1) Nu există un eseu prestabilit.
2) În funcție de varianta pe care o aveți în ziua examenului, se decide
pe moment despre ce constituție sau constituții se discută.
3) Aveți mai jos o introducere generală pentru orice tip de eseu legat
de constituții.
4) Recomandare mea este să învățați câte 3 principii de la fiecare
constituție și să știți să le plasați în spațiu și timp.

INTRODUCERE GENERALĂ

În evoluția istorică a fiecărui stat a fost nevoie de reglementări, de legi. Din cele mai vechi
timpuri statele lumii și-au tocmit legiuitori, au constituit coduri de legi care să reglementeze mai bine
diferitele segmente ale vieții: politice, economice, sociale, religioase sau culturale. Deși au existat,
după cum am spus astfel de reglementări, totuși nu a existat o formă unitară a acestora, până târziu, în
epoca modernă. Altfel spus, constituțiile sunt creații ale epocii moderne, atunci când statul național se
fondează și aceste acte fundamentale sunt foarte necesare. Așadar, constituțiile reprezintă actele
fundamentale de funcționare și organizare a tuturor instituțiilor dintr-un stat, sursa tuturor
reglementărilor ulterioare. Acestea fixează modul de organizare al statului, regimul politic, legăturile
dintre instituțiile statului.
 STATUL ROMÂN
MODERN
IV

FORMAREA STATULUI ROMÂN MODERN. DE LA

PROIECT LA POLITIC LA REALIZAREA ROMÂNIEI MARI.

VĂ RECOMAND DOAR SĂ LECTURAȚI PRIMA PARTE DIN TEORIE, IAR PE ESEU

SĂ VĂ AXAȚI. DE ALTFEL, O SĂ VĂ FOLOSIȚI DE PUNCTUL CU REFORMELE
PENTRU EXERCIȚII.

I. PROIECTE POLITICE ŞI ÎNCERCĂRI DE MODERNIZARE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC (SEC. XVIII -

ÎNCEP. SEC. XIX)

1. Situaţia politică a Principatelor în secolul al XVIlI-lea

Prin instaurarea domniilor fanariote (1711 in Moldova si 1716 in Tara Romaneasca), Principatele Române au pătruns tot mai
mult în lumea Orientului. Apariţia şi dezvoltarea conştiinţei naţionale după 1750 - face posibilă ideea de regenerare şi redeşteptare
naţională a românilor, de renaştere culturală - care are semnificaţia unei modernizări, care nu era posibilă decât prin europenizare.
Aplicarea reformelor - stânjenită de fluctuaţiile dominaţiei otomane şi ostilitatea boierimii.
Agravarea decadenţei otomane şi seria războaielor ruso-austro-otomane au adus noile soluţii politice anti-fanariote ale
mişcării de emancipare naţională.

2. Reformismul domnesc
a) Reforme politice şi sociale
Constantin Mavrocordat (1730-1769) - a domnit alternativ în Moldova şi Ţara Românească. Cu aprobarea Porţii,
el a început aplicarea unui program de reorganizare a instituţiilor fiscale, administrative şi judiciare în spiritul de
raţionalizare a statului.
Reformele aplicate de Mavrocordat succesiv, în cele două Principate, au avut în vedere realizarea unei monarhii
moderate prin puteri intermediare şi corpuri constituite în cadrul Adunărilor de Stari. În anul 1741 publică un Proiect de
constituţie, prin care preconiza introducerea unor reforme cu caracter social, economic şi administrativ. Amintim:
- leafa pentru dregatori;
- judeţe conduse de ispravnici
- desfiinţarea dărilor multiple şi înlocuirea lor cu dări fixe în 4 rate anuale
- desfiinţarea şerbiei (1746 - în Ţara Românească; 1749 - în Moldova): ţăranii devin clăcaşi (liberi-juridic, dar fară pământ);
claca este dependenţă economică, fiind fixată la 12 zile/an (în Ţara Românească) şi 24 zile/an (în Moldova).
Maria Tereza. suverană a Imperiului Habsburgic (1740-1780) a deschis o nouă fază în istoria practicii reformiste
la nivelul întregului Imperiu habsburgic, care a avut efecte şi în Transilvania - politică continuată şi de fiul său, împăratul
Iosi f a l II -l ea (1780-1790).
Reforma socială - august 1785 (după răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan) - o patentă imperială prin care desfiinţa
iobagia în Transilvania (situaţia ţărănimii nu era îmbunătăţită decât parţial).

b) Reforme juridice
În Ţara Românească primul cod de legi - tipărit în 1780, din iniţiativa lui Alexandru Ipsilanti - Pravilniceasca
Condica, care se va aplica până în preajma revoluţei lui Tudor Vladimirescu (1821), când a fost înlocuit cu Legiuirea lui
Caragea (1818) - redactat din iniţativa domnului fanariot Ioan Gh. Caragea.
În Moldova: Codul Callimachi (1817)- redactat din iniţiativa domnului fanariot Scarlat Callimachi.

c) Reforme religioase şi culturale

În Transilvania, Maria Tereza prin edictul din 1759 a restaurat ortodoxia. De asemenea, prin politica şcolară, în
special prin Ratio Educationis (1777) s-a format o elită intelectuală în Transilvania, instruită în universităţi catolice (la Roma
sau Viena) - în paralel cu sporirea reţelei şcolare rurale şi instrucţia preoţimii şi care promova idei în sprijinul emancipării
naţionale.
Reformele în acest domeniu au fost continuate de Iosif al II-lea care, prin Edictul de toleranţă (1781), asigura liberul
exerciţiu religiilor necatolice, fără să prejudicieze primatul catolicismului.
Prin reformele practicate de fanarioţi - s-a îndeplinit un proces de unificare treptată a condiţiilor politice şi sociale din
Principate în vederea unirii din secolul următor.

3. Reformismul boieresc
a) Internaţionalizarea problemei Principatelor
Boierii au încercat să intenaţionalizeze problema Principatelor transformându-le în state neutre tampon - sub protecţia Rusiei,
Austriei şi Turciei - idee exprimată, de exemplu, în divanul muntean în 1772.
Memoriile boiereşti trimise către puterile creştine - atitudine naţională manifestată la nivel internaţional – reprezintă
punctul de plecare al programului revendicativ de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea. Ei cereau:
• - respectarea drepturilor politice;
• - respectarea autonomiei statale;
• - obţinerea independenţei;
• - neutralitate;
• - domni pământeni în locul celor fanarioţi etc;

b) Proiecte politice
Principala preocupare a programelor boiereşti era problema formei de guvernământ a Principatelor (recâştigarea
puterii politice). Între 1716 şi 1821, boierii au cerut de 40 de ori înlocuirea fanarioţilor cu domni pământeni (la Constantinopol,
Petersburg, Viena, Paris). În aceste proiecte politice, boierii au propus diferite forme de guvernământ pentru Principate:
•- în 1769 – „partida naţională” - condusă de mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei propunea instaurarea unei
republici aristocratice conduse de 12 mari boieri;
•- în 1817-1818 - marele vistier Iordache Rosetti-Rosnovanu a redactat 8 proiecte de reformă, propunând instaurarea
unui regim politic în care domnia să fie un simplu organ de supraveghere şi control, puterea reală trecând în mana unei
Adunări Obşteşti şi a unui divan controlat de boierime.
Din punct de vedere social, programele boiereşti nu aduceau nimic nou, situaţia ţărănimiii nu era uşurată –
exploatarea pământeană fiind tot la fel de grea ca şi cea fanariotă.
Programul politic al revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu - care a reuşit prin revendicările naţionale să
solidarizeze întreaga naţiune - Cererile norodului românesc (1821) - era în aparenţă îndreptat împotriva fanarioţilor, nu a
Porţi, dar - în realitate - alungarea grecilor era primul pas în calea cuceririi independenţei.
Boierii au continuat acţiunile lor şi după înfrângerea mişcării lui Tudor Vladimirescu: în 1821 şi 1822 au redactal
75 de memorii şi proiecte de reformă, pe care le-au înaintat ruşilor, austriecilor şi turcilor, cerând recunoaşterea drepturilor naţionale
şi acordarea dreptului de a avea domn pământean.
Consecinţa acestor cereri a fost revenirea la domniile pământene. Astfel, în septembrie 1822, Poarta a acceptat
înlocuirea fanarioţilor, numindu-l pe Grigore Dimitrie Ghica - domn al Ţării Româneşti şi pe Ioniţă Sandu Sturdza - domn
al Moldovei.
Boierimea mică şi mijlocie a avut iniţiativa unor proiecte politice, în condiţiile unei confruntări de interese între
puterile vecine, pentru supremaţie politică în S-E Europei.
În 1822, Ionică Tăutu a redactat Constituţia cărvunarilor care conţinea revendicări inspirate din ideile Revoluţiei
franceze:
- domn pământean;
- Adunare obştească;
- autonomie faţă de Poartă;
- drepturi şi libertăţi.
Treptat, mişcările politice au o organizare mai închegată, au aderenţă mai mare în rândui boierimii liberale,
intelectualilor şi orăşenilor. Reformele propuse de Eufrosin Poteca urmăreau:
- instituirea impozitului pe venit;
- libertalea tiparului;
- libertatea ocupării funcţiilor administrative.
Dinicu Golescu, în lucrarea Însemnare a călătoriei mele (1826) susţinea unirea tuturor provinciilor româneşti sub
forma Daciei Mari.
Partida naţională din Ţara Românească din jurul lui Ioan Câmpineanu a elaborat în anul 1838 două documente
referitoare la organizarea Ţării Româneşti. Primul, intitulat Act de unire şi independenţă, cerea înlăturarea suzeranităţii
otomane şi a protecloratului ţarist; unirea principatelor într-un regat al Daciei; alegerea unui domn ereditar. Al doilea act, intitulat Osăbitul
act de numire a suveranului românilor, era un proiect de constituţie.
 Societatea secretă Fraţia (1843) a avut un rol principal în pregătirea şi desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 în Ţara
Românească) - avea înscrise în program obiective precum:
- unirea Ţării Româneşti cu Moldova şi independenţa lor;
- emanciparea clşcaşilor;
- egalitatea cetăţenilor în faţa legii.

c) Proiecte care vizau aspectul naţional

În absenţa nobilimii naţionale, în Transilvania, conducerea luptei românilor pentru drepturi politice a fost asumată de cler în
secolul al XVIII-lea. Episcopul greco-catolic Inochentie Micu, în memoriile sale a cerut:
- includerea românilor între Stări ca naţiune aparte;
- revendicări de ordin ecleziastic, dublate cu cele naţionale:
- reprezentarea naţiunii în viaţa publică
- anularea legilor discriminatorii pentru români.
Inochentie Micu dezvolta argumentaţia istorică într-o petiţie intitulată Suplex Libellus - adresată Curţii de la Viena şi
împărătesei Maria Tereza. În 1744 este convocat un sinod la Blaj, în urma căruia episcopul este exilat la Roma.
De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, elita românească din Transilvania trece la o formulă politică neconfesională. În anul
1791 este redactat Supplex Libellus Valachorum, program politic şi naţional al Şcolii Ardelene, elaborat de personalităţi de seama:
Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Molnar Piuiariu, Samuil Micu, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ion Para.
- Conţinut:
- desfiinţarea denumirii jignitoare de ,,toleraţi” pentru români;
- egalitate în drepturi cu celelalte naţiuni;
- utilizarea toponimiei româneşti;
- numirea în funcţii proporţională cu numărul locuitorilor etc.
Înmânat împăratului Leopold al II-lea, acesta îl trimite Dietei de la Cluj care îl respinge sub motivaţia că recunoaşterea acestor
drepturi ar fi răsturnat ordinea constituţională a Transilvaniei.

STATUL ROMÂN MODERN – ÎNFĂPTUIRE ŞI MODERNIZARE

1. Contextul intern şi internaţional

- Unirea Principatelor Române (Ţara Românească cu Moldova) a devenit ideea centrală, din punct de vedere politic, a
perioadei de după revoluţia de la 1848.
- în aprilie 1849 între Rusia şi Turcia se încheie Convenţia de la Balta-Liman.
Prevederi:
• - a restabilit Regulamentele Organice şi dominaţia efectivă a Rusiei şi Porţii;
• - domnii erau numiţi pe 7 ani şi consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului otoman, fapt ce afecta
grav autonomia Principatelor. Puterea protectoare şi suzerană le controla activitatea.

2. Principatele între diplomaţie şi interesele Marilor Puteri ale Europei

- pe plan internaţional are loc o nouă etapă a „crizei orientale” manifestată prin desfăşurarea „războiului Crimeii” (1853-
1856) izbucnit între Rusia şi Turcia, ultima susţinută de Anglia şi Franţa, cu consecinţe asupra situaţiei interne din
Principate; Rusia este înfrântă.
- în urma războiului se desfăşoară Congresul de pace de la Paris (martie 1856), cu participarea tuturor puterilor europene.
- pentru prima dată „problema românească” (adică problema unirii Principatelor) devine „problemă europeană” (adică este
discutată de Marile Puteri europene).
- Tratatul de pace de la Paris conţinea prevederi speciale referitoare la Principate.
Prevederi:
• - înlăturarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu garanţia marilor puteri;
• - menţinerea suzeranităţii otomane;
• - libertatea navigaţiei şi a comerţului;
• - retrocedarea către Moldova a judeţelor din sudul Basarbiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad);
• - convocarea Adunărilor ad-hoc care aveau dreptul de a se pronunţa în problema unirii.

- în anul 1857 au fost convocate Adunările ad-hoc; ele aveau un caracter reprezentativ şi consultativ.
- Rezoluţiile adoptate prevedeau:
- respectarea autonomiei Principatelor potrivit capitulaţilor încheiate cu Poarta;
- unirea Principatelor într-un singur stat cu numele de România;
- prinţ străin dintr-o familie domnitoare europeană care să-şi crească moştenitorii în religia ţării;
- neutralitatea şi inviolabilitatea teritoriului noului stat.
- mai 1858 are loc la Paris Conferinţa marilor puteri garante; este adoptată Convenţia de la Paris (1858) care va juca rol de
Constituţie pentru Principate.
- acest document oferea o unite trunchiată:
- erau comune numele - Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti (sub suzeranitatea otomană şi garanţia colectivă
a marilor puteri); se constituia Comisia Centrală (urma să adopte legi comune pentru Principate) şi Înalta Curte de Justiţie
şi Casaţie (rol judecătoresc), ambele cu sediul la Focşani;
- rămâneau separate instituţiile fundamentale ale statului: Domnia, Guvernul şi Adunarea.
- Domnul era ales pe viaţă prin vot cenzitar;
- convenţia de la Paris prevedea şi o serie de drepturi şi libertăţi, cum ar fi egalitatea în faţa legii, desfiinţarea privilegiilor
şi rangurilor boiereşti.

3. Înfăptuirea Unirii Principatelor Române

- pentru că marile puteri nu au ţinut cont de dorinţele exprimate de Adunările ad-hoc, românii s-au organizat pentru a realiza
unirea Principatelor, folosindu-se de „tactica faptului împlinit”.
- pentru a realiza unirea românii s-au folosit de o omisiune din Convenţia de la Paris care nu preciza că aceeaşi persoană
nu putea ocupa funcţia de domnitor în ambele Principate.
- după o campanie electorală agitată cele două adunări elective alegeau ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza, atât în
Moldova (5 ian. 1859), cât şi în Ţara Românescă (24 ian. 1859).
- Importanţa – la 24 ian. 1859 se puneau bazele statului naţional român modern.

4. Domnia lui Al. I. Cuza (1859-1866)

a) Alexandru loan Cuza şi alinierea la cerinţele modernităţii europeane
- După unire, situaţia Principatelor a fost complexă;
- cauze: - uniunea personală nu era recunoscută de Marile Puteri;
- funcţionau două guverne şi două Adunări;
- organizarea administrativa - lipsita de unitate.
- Principalele obiective ale domnului au fost:
1. consolidarea unirii prin recunoaşterea dublei alegeri şi realizarea unirii depline (administrative şi politice).
2. plan de reforme care să modernizeze societatea românească după modelul Europei.

1. Recunoaşterea dublei alegeri este obţinută în toamna anului 1859 în cadrul Conferinţei Marilor Puteri de la Paris. Între timp, pe
plan intern are loc unificarea serviciului telegrafic şi vamal, unificarea agenţiilor diplomatice, unificarea armatei şi realizarea unui singur
minister de război.
- recunoaşterea unirii depline este obţinută în urma Conferinţei Puterilor Garante de la Constantinopol. În dec. 1861 sultanul dă un
firman prin care recunoaşte oficial unirea pe timpul domniei lui Cuza.
- În urma acestei recunoaşteri, îşi deschideau, la Bucureşti (care devine capitala ţării) primul guvern unic al Principatelor condus de
conservatorul Barbu Catargiu (22 ian. 1862) şi prima Adunare (Parlament) unică (24 ianuarie 1862).

2. Adoptarea unor reforme moderne, radicale era greu de realizat datorită conservatorilor care dominau Adunarea
(Parlamentul).
- în primăvara anului 1862 conservatorii prezintă proiectul legii rurale care lasă practic neatinse bazele marii proprietăţi funciare; proiectul
lor preconiza împroprietărirea ţăranilor cu loturi egale.
- liberalii moderaţi, prin Mihail Kogălniceanu, prezintă un contraproiect care prevedea emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea
ţăranilor în mod
diferenţiat.

- Alexandru I. Cuza refuză să sancţioneze proiectul propus de conservatori.

- 23 iunie 1862 - Barbu Catargiu este asasinat, ceea ce determină sfârşitul proiectului propus de conservatori.

b) Proiectul Cuza - Kogălniceanu

- Guvernul condus de M. Kogălniceanu (oct. 1863 – ian. 1865) - este considerat cel mai important cabinet pentru activitatea sa
reformatoare.
- martie 1864 - începe în Adunare dezbaterea chestiunii rurale. Conservatorii, care domină parlamentul, se menţin pe vechile poziţii şi
resping proiectul prezentat de Kogălniceanu (emanciparea clacaşilor şi împroprietărirea cu loturi diferenţiate). Mai mult, ei dau un
vot de blam (neîncredere) guvernului.
- Consecinţe - Kogălniceanu îşi prezintă demisia, însă aceasta este respinsă de domn.
- printr-o lovitură de stat, dată la 2 mai 1864, Alexandru I. Cuza dizolva Adunarea, menţine guvernul Kogălniceanu şi dă
o nouă constituţie Statutul Dezvoltator al Convenţiei de la Paris. Noua lege fundamentală este supusă unui plebiscit, odată cu proiectul
unei noi legi electorale.
- prin noua constituţie se instaura un nou regim: domnia autoritară; impune preponderenţa executivului asupra legislativului.
- Atribuţiile Domnului sporesc: iniţiativă legislativă; avea drept de veto; numea pe preşedintele Camerei (Adunării) şi membrii Senatului.
- Este introdus Parlamentul bicameral prin înfiinţarea Senatului (Corpul Ponderator).
- Legile erau elaborate de Consiliul de Stat (organ nou creat).
- Legea electorală menţine votul cenzitar, dar măreşte numărul alegătorilor; alegătorii erau împărţiţi în două categorii: alegători
primari şi alegatori direcţi.
- Noua lege fundamentală este recunoscută de Marile Puteri în iunie 1864.

- 14 august 1864 - domnitorul sancţionează legea rurală.

- Prevederi:
- emanciparea clacaşilor prin despăgubire (platită în 15 ani);
- ţăranii erau împroprietăriţi în funcţie de numărul de vite (forţa de muncă);
- pentru pământul primit se plătea o răscumpărare;
- pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30 de ani.
• Importanţa:
- au primit pământ (circa 1.800.000 ha), aproximativ 460.000 familii de ţărani;
- proprietatea ţărănească a ajuns la aproximativ 30% din suprafaţa arabilă şi păşuni;
- a contribuit la dezvoltarea agriculturii, la uşurarea situaţiei ţărănimii.
- s-a schimbat statutul ţăranilor;
- efectul politic:
- abolirea şerbiei,
- eliberarea pământului,
- libertatea de mişcare a ţăranului proprietar,
- libertatea de transmitere a acestor pământuri prin moştenire.
• Limite:
- întinderea mică a lotului;
- neîmproprietărirea unui număr mare de ţărani.

- Alte legi adoptate în perioada domniei lui Cuza:

Domeniu Legislaţie

Juridic - Legea pentru organizarea Curţii de Casaţie.

- Legea pentru organizarea judecătorească.
- Codul penal şi de procedură penală.
- Codul civil (1865) - garanta egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii, apăra proprietatea privată.

Administrativ - Legea pentru organizarea administrativă.

- Legea comunală.

Economic - Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti (1863) - trecerea pământurilor mănăstireşti (care reprezentau
aproape un sfert din teritoriul ţării) sub controlul statului.
- Legea contabilităţii.
- Introducerea sistemului metric de măsuri şi greutăţi.
- Înfiinţarea Casei de depuneri şi consemnaţiuni (1864).

Învăţământ - Legea instrucţiunii publice (dec. 1864) - introduce structura modernă a învăţământului (3 trepte) şi
învăţământul primar obligatoriu şi gratuit;
- Înfiinţarea universităţilor din Iaşi (I860) şi Bucureşti (1864).

Politica externă - Înfiinţarea Ministerului de Externe.

- Înfiinţarea agenţiilor diplomatice româneşti în străinatate.
- Limitarea jurisdicţiei consulare.
- Încheierea unor convenţii vamale, poştale şi de comerţ.
- în ian. 1865 - relaţiile dintre Cuza şi Kogălniceanu se deteriorează;
- Primul ministru îşi prezintă demisia, care este acceptată de domnitor;
- ,,Monstruoasa coaliţie” (conservatorii şi liberalii radicali) îşi intensifică activitatea;
- 10-11 februarie 1866 - Al.I. Cuza este obligat să abdice şi să părăsească ţara. Fostul domnitor
 moare în exil, în străinătate.
 5. Importanţa domniei lui Cuza
- Dezideratele revoluţiei de la 1848 au devenit realitate în condiţiile în care pe plan intern tendinţele conservatoare erau puternice,
iar pe plan extern Rusia ţaristă şi Imperiul otoman nu renunţaseră să considere Principatele teritorii asupra cărora aveau
drepturi depline.
- In timpul domniei lui Cuza au fost create instituţii statale moderne.
- România se afirma între statele europene ca un stat naţional şi modern.

REFORMELE LUI CUZA

Contextul internaţional în care se realizează unirea celor două principate

Congresul de Pace de la Paris (1856), datorită înfrângerii Rusiei:

 pune capăt statutului ei de putere protectoare asupra Principatelor;

 Ţările Române dobândesc un nou statut juridic internaţional, rămânând sub suzeranitatea Porţii, dar intră, în acelaşi
timp, sub garanţia colectivă a celor şapte mari puteri;
 se hotărăşte libertatea de navigaţie pe Dunăre;
 Moldova primeşte cele trei judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad;
 se hotărăşte consultarea populaţiei din Principate prin adunări ad-hoc cu privire la problema unităţii statale.

Ce sunt adunările ad-hoc?

 sunt realizate în anul 1857, pe baza hotărârilor Congresului de pace de la Paris;

 au rol reprezentativ în sensul că, în componenţa lor intră reprezentanţi ai proprietarilor, dar, şi ai ţăranilor;
 au rol consultativ în problema unirii sub un principe străin.

Care sunt hotărârile adunărilor ad-hoc?

În cadrul adunărilor ad-hoc organizate de caimacami (locţiitori de domni) s-a hotărât:

 în favoarea unirii Principatelor;

 noul stat să se numească România şi să fie condus de un prinţ străin.

Care sunt prevederile Convenţiei de la Paris din 1858 ?

 unirea Principatelor cu doi domni, două guverne şi adunări separate;

 noul stat se numea Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei;
 existenţa a două instituţii comune: Comisia Centrală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu sediul la Focşani;
 desfiinţarea privilegiilor şi egalitatea în faţa legi.

Cum s-a realizat dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza?

Unioniştii din Moldova îl aleg în cadrul adunării elective ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, pe 5 ianuarie 1859. În
Ţara Românească, la presiunea populaţiei bucureştene, adunarea electivã îl alege domn tot pe Alexandru Ioan
Cuza, pe 24 ianuarie 1859. Se realiza astfel unirea românilor sub acelaşi domnitor.

La ce dată s-a înfăptuit unirea?

Data unirii celor două Principate este considerată data de 24 ianuarie 1859, dată la care domnul Moldovei, Al. I.
Cuza, este ales şi domn al Ţării Româneşti.

Care sunt marile puteri ce refuză să recunoască unirea?

La Conferinţa marilor puteri, Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic refuză să recunoască dubla alegere a lui
Al. I. Cuza. Acest lucru se va realiza în august-septembrie 1859.

Enumeraţi principalele măsuri adoptate de domnitor în perioada 1859-1862.

În perioada 1859-1862 au fost luate măsuri pentru realizarea deplină a unirii celor două Principate:

 capitala a fost stabilită la Bucureşti;

 s-au unificat armata, vămile, poşta şi telegraful;
 stemă comună;
 realizarea unui curs monetar unic;
 unificarea guvernelor şi adunărilor legislative la 24 ianuarie 1862.

Care sunt marile reforme din perioada 1863-1866?

Cele mai importante măsuri din această perioadă au avut în vedere rezolvarea problemei ţărăneşti. Aceste măsuri
sunt:

 1863, Legea secularizării averilor mănăstireşti închinate (trecerea în proprietatea statului a averilor mănăstirilor
închinate);
 mai 1864, Legea electorală menţine votul cenzitar, cu un cens mai scăzut, ceea ce duce la creşterea numărului de
alegători;
 mai 1864, Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris care are rol de constituţie;
 august 1864, Legea agrară, împroprietărirea ţăranilor cu loturi în folosinţă, în funcţie de numărul de vite, cu
răscumpărare în 15 ani;
 noiembrie 1864, Legea instrucţiunii prin care învăţământul primar devine gratuit şi obligatoriu;
 decembrie 1864, Codul Civil prin care se modernizează sistemul juridic.

În ce condiţii are loc abdicarea lui Al. I. Cuza?

Domnia autoritară a lui Cuza a provocat nemulţumirea clasei politice. Se formează o alianţă denumită
„monstruoasa coaliţie”, care îi reunea atât pe liberali cât şi pe conservatori, în scopul detronării lui Cuza. Se punea
tot mai acut problema unui prinţ străin. Pe 11 februarie 1866 Al. I. Cuza este obligat să abdice şi părăseşte ţara,
murind în exil în 1873.

Precizaţi care este importanţa domniei lui Cuza?

Domnia lui Al. I. Cuza a însemnat crearea statului român modern, iar prin măsurile pe pe care le-a întreprins a dus
la dezvoltarea principalelor instituţii ale statului.

ESEU COMPLET

Elaboraţi, în aproximativ douã pagini, un eseu despre evoluţia statului român, în

secolele al XIX-lea - al XX-lea, având în vedere:
- precizarea unui eveniment desfãşurat pe plan internaţional care a influenţat
constituirea statului român modern, în secolul al XIX-lea;
- prezentarea unui eveniment desfãşurat pe plan extern care a permis afirmarea
României în relaţiile internaţionale ale secolului al XIX-lea şi menţionarea unei
consecinţe, pentru statul român, a acestui eveniment;
- menţionarea unui eveniment, din secolul al XX-lea, care a favorizat realizarea
României Mari şI a douã acţiuni prin care românii şi-au îndeplinit obiectivul
naţional;
- formularea unui punct de vedere referitor la evoluţia statului român, în secolele al
XIX-lea şi al XX-lea şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.
 Secolul al XVIII-lea şi prima jumătate al secolului al XIX-lea au marcat intrarea societăţii româneşti
într-o nouă fază a evoluţiei sale istorice, identificată prin apariţia semnelor modernizării şi afirmarea
conştiinţei necesităţii unităţii politice naţionale. Statul român modern, înainte de a deveni o realitate
instituţională, a existat ca proiect politic- proiect care a fost raportat întotdeauna la realităţile autohtone, pe
deoparte şi la raportul de forte dintre marile puteri vecine, pe de altă parte.
Proiectul politic care a dus la modernizarea societăţii româneşti şi realizarea României Mari este
definitivat însa de revoluţia de la 1848. Pregătite de reprezentanţii Partidei Naţionale, programele politice
elaborate în teritoriile româneşti aveau în vedere un tip de guvernare bazată pe principiile suveranităţii
poporului, separării puterilor în stat, responsabilităţii ministeriale, precum şi drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
în sens modern. După 1848, ideea de unire a cuprins întreg poporul român. Marile puteri, întrunite în
Congresul de pace de la Paris - în anul 1856, ca urmare a Războiului Crimeii (1853-1856), au luat în discuţie
problema unirii principatelor şi statutul juridic al acestora. În ţară, programul politic unionist a fost adoptat
în rezoluţiile Adunărilor ad-hoc – 1857. Dorinţele românilor (autonomia principatelor, unirea într-un singur
stat sub numele de România, prinţ străin, neutralitatea statului, adunare legiuitoare reprezentativă) au fost
supuse atenţiei reprezentanţilor celor şapte mari puteri garante, întruniţi în Conferinţa de la Paris din 1858.
Aceasta conferinţă s-a soldat cu o Convenţie prin care Marile puteri se implicau atât în unirea principatelor
cât şi în modernizarea noului stat. Convenţia de la Paris (1858) menţinea suzeranitatea Porţii şi garanţia
colectivă a Marilor Puteri, iar Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei urmau să aibă fiecare câte un
domnitor, un guvern şi o adunare legislativă proprie. Se înfiinţau două instituţii comune: Comisia Centrală
de la Focşani şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la 5, respectiv 24
ian 1859, deschidea una dintre perioadele cele mai intense în reforme şi înnoiri din istoria modernă a
românilor astfel statul s-a consolidat prin reforma agrară, reforma electorală, reforma învăţământului, Codul
Civil, Codul Penal, Legi de organizare a armatei şi a administraţiei.
O perioadă deosebit de importantă pentru procesul de modernizare a statului român este inaugurată
de Constituţia din 1866 şi aducerea pe tron a lui Carol de Hohenzollern. Într-un răstimp de 48 ani de domnie
s-au înregistrat progrese noi: au apărut partidele politice, statul şi-a dobândit independenţa în 1878, a fost
proclamat Regatul României la 1881, s-a instalat rotativa guvernamentală şi s-au făcut demersuri importante
în direcţia realizării României Mari.
În plan internaţional Statul Român modern începe să joace un rol activ. Între 1875-1878 Criza
orientală înregistrează un nou capitol. Sub pretextul „protejării fraţilor creştini”, în 1876 Rusia intenţiona să
se amestece în războiul declanşat de sârbi şi muntenegreni împotriva Imperiului Otoman. România a
întrevăzut în această situaţie ocazia de a obţine independenţa printr-o alianţă cu Rusia. Refuzată iniţial, alianţa
româno-rusă s-a concretizat prin Convenţia de la 4 aprilie 1877. Rusia dădea asigurări cu privire la
respectarea integrităţii României, iar România permitea armatei ruse să treacă în Bulgaria. Înfrângerea
forţelor ruseşti la Plevna a determinat solicitarea intervenţiei grabnice a României în război. Sacrificiile
făcute de România pe câmpul de luptă din Bulgaria aveau să fie răsplătite prin recunoaşterea independenţei
sale de către Tratatul de Pace de la Berlin, semnat la 1 iulie 1878. Un merit major al Congresului de la Berlin
(pe lângă recunoaşterea independenţei) este de a fi adus în componenţa statului Român Dobrogea, Delta
Dunării şi Insula Şerpilor; în acest fel România dobândea deschiderea la Marea Neagră şi şansa de a se
dezvolta economic şi politic pe un alt nivel.
Primul Război Mondial (1914-1918), pentru România a avut caracterul unui război de întregire a
neamului. Deşi a necesitat mari sacrificii, dezideratul naţional s-a împlinit prin actele de la 27 martie 1918
(când Sfatul Ţării de la Chişinău a decis unirea Basarabiei cu România) de la 28 noiembrie 1918 (când
Congresul General al Bucovinei a hotărât unirea acestei provincii cu România) şi de la 1 decembrie 1918
când în cadrul Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia românii din Ardeal au adoptat Rezoluţia de unire a
Transilvaniei cu România.
Prin actul de la 1 decembrie 1918 s-a desăvârşit astfel procesul de constituire a Statului Naţional
Unitar Român. În istoria românilor, anul 1918 reprezintă triumful idealului naţional.
În secolul al XIX-lea şi prima jumătate din al XX-lea spaţiul românesc a cunoscut o perioada de
accelerată modernizare, realizarea statului naţional român ieşirea lui de sub suzeranitate otomană, ieşirea de
sub stăpânire străină a Dobrogei, Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei şi Banatului, constituirea Statului
Naţional Unitar. Modernizarea societăţii româneşti a fost un proces ireversibil, evidenţiat prin reforme de
natură politică, economică şi socială. În perioada interbelică România a ajuns, astfel, un exemplu privind
sistemul politic democratic, echilibrul promovat în relaţiile internaţionale şi dezvoltarea economică
accentuată.
SECOLUL XX -ÎNTRE
DEMOCRAȚIE ȘI
TOTALITARISM
Secolul al XX-lea între democraţie şi
totalitarism. Ideologii şi practici politice în România
şi Europa
 ESEU COMPLET

- numirea a două definiri conceptuale referitoare la secolul al XX-lea;

- menționarea factorilor şi a carenţelor vieţii politice şi a societăţii, care să ateste
caracteristici ale democraţiuei interbelice româneşti;
- prezentarea unor fapte/evenimente care au marcat trecerea de la democraţie la
regimuri totalitare;
- menționarea unei asemănări şi a unei deosebiri între ideologiile statului de drept şi cel
totalitar;
- formularea unui punct de vedere referitor la impactul negativ al regimului autoritarist
în România și susținerea acestuia printr-un argument istoric.

Secolul al XX-lea a fost numit „secolul extremelor” întrucât a reprezentat o perioadă istorică în care s-au
afirmat regimuri politice diverse, alternând între statul de drept şi statul totalitar. După 1918, regimurile politice
democratice erau dominante. Situaţia se schimbă după 1930, când regimurile de mână forte, de extremă dreaptă,
totalitare, erau în expansiune.
Secolul al XX-lea a fost numit şi „secolul dezastrelor” datorită celor două războaie mondiale (1914-1918
şi 1939-1945) cât şi perioadei postbelice, numită „Războiul rece”.
După Primul Război Mondial, factori ai dinamicii societăţii româneşti care au contribuit la afirmarea
democraţiei au fost de natură geo-politică, demografică, legislativă, institiţională, economico-socială, de schimbări
de mentalităţi, în învăţământ şi cultură. Să ne amintim de integrarea provinciilor unite, în 1918, la Vechiul Regat
(Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş), de transformarea statului român într-o ţară
medie europeană, din punct de vedere teritorial şi demografic, de introducerea votului universal şi adoptarea
Constituţie din 1923, de legile de unificare, de legea rurală, de pluralismul politic, marcat de dispariţia unor partide
(cele conservatoare), apariţia şi fuziunea unor partide, chiar şi a celor extremiste, de transformarea Mitropoliei în
Patriarhie, de autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Complexitatea vieţii politice româneşti a fost dată de
integrarea partidelor politice din teritoriile unite în 1918, confruntările de idei şi multiplicările ofertelor politice,
de mutaţii în mantalitatea colectivă şi afirmarea spiritului civic, de eliminarea rotativei guvernametale şi
organizării periodice a alegerilor paralmentare, de diversificarea mijloacelor de informare.
Societatea românească interbelică a fost tarată şi de carenţe ale democraţiei, precum: subictivismul unor
politicieni, abuzurile administraţiei în alegeri, dizolvarea Parlamentului (regele a dizolvat de opt ori Parlamnetul
prin decret regal, înainte de termenul legal de 4 ani), legea primei electorale din 1926 (Partidul care obţinea
minimum 40% din voturi primea 50% din totalul mandatelor în Adunarea Deputaţilor (prima electorală), cealaltă
jumătate se împărţea proporţional între toate partidele, inclusiv cel câştigător) sistemul „răsturnat” de guvernare:
prin care regele numea guvernul, dizolva Parlamentul, se schimba administraţia care organiza alegerile, exagerările
presei, cenzura, demagogia, starea de asediu, amesteculregelui Carol al II-lea în actul de guvernare pentru a
introduce regimul de autoritate monarhică, ascensiunea organizaţiilor de extremă dreaptă, şantajul, crima-
asasinatul politic (prim-miniştrii I.G. Duca în 1933 şi Armand Călinescu în 1939 şi savantul Nicolae Iorga în
1940).
 După anul 1918 a avut loc în Europa şi în România o amplă confruntare de idei privind evoluţia politico-
economică a fiscărui stat. S-au construit ideologii şi practici politice care au reprezentat ameninţări la adresa
regimului democratic, ca de exemplu: bolşevismul/comunismul (apărut în Rusia în 1917, avîndu-i ca promotori
pe Lenin şi Troţki şi continuator pe Stalin) – regim de extremă stângă; fascismul instalat în Italia, prin „marşul
asupra Romei” organizat de Benito Mussolini, în octombrie 1922 şi nazismul/naţional-socialismul instalat în
Germania, în 1933, când în urma alegerilor parlamentare, Hitler a fost numit cancelar – regimuri de extremă
dreaptă.
În cadrul statului de drept, ideologiile care s-au manifestat înainte de Primul Război Mondial au fost
liberalismul şi conservatorismul; în sistemul politic din România interbelică, ideologiile democratice:
neoliberalismul şi ţărănismul au coexistat cu curente extremiste, naţionalismul legionar şi comunismul.
Neoliberalismul a fost promovat de Partidul Naţional Liberal (PNL) şi reprezenta interesele burgheziei
industriale şi financiare, intelectuali şi meseriaşi. Doctrina economică a liberalilor urmărea să dezvolte industria
naţională prin realizarea politicii „prin noi înşine”; evoluţia societăţii să se realizeze prin respectarea echilibrului
social, iar în plan politic era adeptă a democraţiei parlamentare. Organul central de presă era „Viitorul”. Un rol
important în conducerea PNL l-au avut liderii politici Ion I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, I.G. Duca, C.I.C.
Brătianu (Dinu Brătianu). Ca teoreticieni s-au remarcat Ştefan Zeletin, Vintilă Brătianu, Mihail Manoilescu. În
practica politică, PNL s-a remarcat prin guvernările din 1922-1926, 1927-1928 şi 1933-1937, în timpul cărora au
elaborat Constituţia din 1923 şi legile de unificare.
Ţărănismul a fost promovat de Partidul Ţărănesc, care s-a înfiinţat în 1918 şi reprezenta interesele lumii
satului.Prin fuziunea cu Partidul Naţional Român din Transilvania, la 10 octombrie 1928 s-a creat al doilea mare
partid al ţării, Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ). Ca lideri politici, interesele PNŢ au fost reprezentate de Iuliu
Maniu, Ion Mihalache, Alexandru Vaida-Voevod. Această teorie a fost promovată de Constantin Stere, Virgil
Madgearu, Gh. Zane. Organul central de presă al PNŢ era „ Dreptatea”. Doctrina susţinea, până la fuziunea din
1928, primatul ţărănimii, ca o clasă omogenă şi independentă, iar în plan politic urmărea crearea statului ţărănesc
prin teza „luptei de clasă”a ţărănimii şi muncitorimii împotriva „burgheziei oligarhice”. Noul partid şi-a întemeiat
principiul economic pe doctrina „porţilor deschise” iar în plan politic pe respectarea democraţiei parlamentare. În
practica politică, PNŢ s-a remarcat prin guvernările din 1928-1931, 1932-1933, militând pentru apărarea regimului
democratic, dar acceptând şi permiţând venirea lui Carol în ţară, în 1930.
La polul opus, au apărut şi curente extremiste: naţionalismul şi comunismul.
Evoluţia politică a naţionalismului s-a exprimat prin mişcarea de extremă dreaptă, a legionarilor.
Organismele întemeiate în perioada interbelică au fost: Liga Apărării Naţional-Creştine (înfiinţată în 1923 de A.C.
Cuza), Legiunea Arhanghelului Mihail (creată de Corneliu Zelea Codreanu, în 1927), Garda de Fier (secţie politică
a Legiunii Arhanghelului Mihail, activând între 1930-1933), „Totul pentru Ţară” (ce va activa între 1934-1940
având ca lideri pe Ion I. Moţa, C. Papanace, gen. C-tin Cantacuzino Grăniceru) şi Partidul Naţional Creştin, creat
în 1935, prin fuziunea LANC cu Partidul Naţional Agrar (Oct. Goga). Principiile de bază ale mişcării legionare
făceau referire la ortodoxie, naţionalism şi tradiţionalism. Ele promovau antisemitismul, anticomunismul şi
misticismul. Erau adepţii regimului totalitar, considerând regimul democartic parlamentar şi partidele politice
cauza tuturor relelor din România. Pentru atragerea cetăţenilor legionarii foloseau diverse modalităţi: procesiuni
religioase, repararea unor construcţii religioase, organizarea taberelor de muncă, a cantinelor şi magazinelor pentru
muncitori şi propaganda prin ziare precum „Pământ strămoşesc”, „Buna Vestire”, „Cuvântul”, „Axa”. Adepţi ai
regimului totalitar, ei propuneau soluţii radicale precum ştergerea datoriilor făcute la bănci şi cămătari, stârpirea
hoţiei şi folosind formaţiuni paramilitare recurgeau la violenţă şi asasinatul politic. La alegerile parlamentare din
1937, legionarii - prin partidul „Totul pentru Ţară”- s-au clasat pe locul III, cu 15,58% din voturi.
Comunismul a fost ideologia extremei stânga, reprezentată prin Partidul Comunist Român (PCR).
Urmărea instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea proprietăţii private, considera România „stat
multinaţional”şi instiga la tulburări şi revolte antistatale. A fost interzis prin lege, în 1924, datorită ideilor
antinaţionale. Între 1924-1944 a funcţionat în ilegalitate, având un impact redus asupra populaţiei de la oraşe şi
sate. Funcţionând ca o secţie a Internaţionalei a III-a Comuniste (condusă de Moscova), PCR a avut un singur
lider român: Gheorghe Cristescu. Din 1931 a pus bazele ziarului „Scânteia”.
Un element important este cel care se referă la dinamica regimului politic. În perioada interbelică,
România a parcurs drumul de la regimul democratic (1918-1938) la un regim de autoritate monarhică (instaurat
de regele Carol al II-lea între 1938-1940); apoi un regim de dictatură, cu două etape: militaro-legionar (guvern Ion
Antonescu şi legionarii, între septembrie 1940 –ianuarie 1941) şi dictatură militară
(guvernarea Ion Antonescu, între februarie 1941- august 1944). În Europa, la 1918, existau 28 de ţări cu regimuri
democratice (monarhie sau republică) şi o ţară comunistă (Rusia Sovietică, din 1922, URSS). În perioada
postbelică, statele din zona centrală şi sud-estul Europei au intrat, datorită înţelegerii dintre Puterile Aliate (SUA.
Marea Britanie şi URSS), sub dominaţie sovietică, cu unregim totalitar, de extremă stângă. Ţările comunizate de
Moscova aveau un nivel submediocru de dezvoltare economoco-socială şi aplicau reţeta partidului unic, partidul-
stat. În România se constată o slabă coeziune socială, lipsa elementelor constitutive ale societăţii civile, nivel de
trai scăzut, rămânerea în urmă din punct de vedere economic. În perioada de după 1989, ţările satelite, aflate în
sfera de influenţă comunistă a URSS, au trecut la înfăptuirea de reforme democratice, au elaborat constituţii.
România a revenit, în plan intern, la valorile democraţiei: libertate, toleranţă, pluralism politic, separaţia puterilor
în stat, respect faţă de lege, unitate în diversitate, iar în plan extern, a aderat la NATO-în 2004 şi a intrat în UE –
în 2007.
Studiind principiile regimurilor statale putem constata deosebiri fundamentale între regimurile
democratice şi regimurile totalitare, în plan economic (economie de piaţă, bazată pe cerere-ofertă – economie
centralizată şi planificată) , politic (pluripartidism – monopartidism), cetăţenesc (respectarea – încălcarea
libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti), cultural (libertatea de opinie – cultul personalităţii), social ( nivel de trai în
raport cu importanţa socială a muncii – egalitatea în sărăcie).
În istorie sunt cunoscute diverse acţiuni de instaurare a regimurilor totalitare, precum revoluţia combinată
cu lovitura de stat (în 1917, în Rusia), marşuri asupra capitalei (în 1922, în Italia), alegeri parlamentare (în 1933,
în Germania), impunerea din exterior a regimului comunist (după 1945, de către URSS), lovituri de stat, puse la
cale de serviciile de contrainformaţii (în epoca postbelică, de către SUA).
Regimul autoritarist şi, apoi, totalitar, instaurat în România a condus la schimarea regimului statului de
drept, de tip monarhic. Regimul comunist era impus de puterea de la Răsărit. În perioada regimului de autoritate
monarhică impus de regele Carol al II-lea, România a suferit grave pierderi teritoriale (Basarabia, nordul
Bucovinei, ţinutul Herţei, nord-vestul Transilvaniei). În perioada regimurilor comuniste, dirijate de Moscova şi
realizate de Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceuşescu, impactul negativ a constat în lichidarea elitei politice şi culturale
şi înlocuirea cu nomenclatura comunistă, lichidarea proprietăţii private şi trecerea la naţionalizarea
întreprinderilor, etatizarea băncilor şi colectivizarea agriculturii. Prin revenirea la democraţie după 1989, se
demonstra astfel că regimurile totalitare sunt depăşite şi se deschidea calea spre un nou stadiu istoric.

INDICAȚII

1) NU VĂ SPERIAȚI CĂ SUNT PREA MULTE PAGINI SAU CĂ ESTE

PREA MULTĂ INFORMAȚIE!!!LECTURAȚI PRIMA PARTE DE
SINTEZĂ, DAR ÎNVĂȚAȚI ESEUL CÂT SE POATE DE BINE!!!
2) CÂND REZOLVAȚI EXERCIȚIILE, FOLOSIȚI PARTEA DE
SINTEZĂ PREZENTATĂ. O SĂ VĂ FIE FOARTE DE FOLOS ȘI ÎN
ACEST FEL, O SĂ REȚINEȚI INFORMAȚIILE ESENȚIALE.