PROGRAMĂ BAC

I. Popoare și spații istorice

1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

II. Oamenii, societatea și lumea ideilor

2. Secolul al XX-lea - între democrație și totalitarism. Ideologii și practici politice în România și
în Europa
3. Constituțiile din România

III. Statul și politica

4. Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele al IX-lea – al XVIII-lea)
5. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele al XVIII-lea –
al XX-lea)
6. România postbelică. Stalinism, național-comunism și disidență anticomunistă. Construcția
democrației postdecembriste

IV. Relațiile internaționale

7. Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la începuturile modernității
8. România și concertul european; de la “criza orientală”, la marile alianțe ale secolului al XX-lea
 1. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor este o problemă care se leagă de istoria veche; pentru a clarifica această
problemă, e necesar să dezbatem aspecte legate de:

I. Identitatea românilor
Cine sunt strămoșii românilor și cum au trăit ei înainte de cucerirea romanilor?

II. Romanizarea
Cum au fost cuceriți strămoșii românilor de către romani și cum au trăit după cucerire?

III. Etnogeneza românească

Cum s-au format poporul român și limba română?

IV. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

De ce există 2 teorii istoriografice opuse legate de romanitatea românilor și ce susțin ele?

I. Identitatea românilor
• în mileniul al III-lea î. Hr. în Europa au venit comunități de păstori indo-europeni; din cadrul
acestora s-au format grecii, ilirii și tracii
• tracii s-au răspândit în S-E Europei și s-au stabilit în spațiul carpato-danubiano-pontic
• romanii i-au numit “daci”, iar grecii i-au numit „geți”, pentru că „ei vorbeau una și aceeași limbă”,
după cum afirmă geograful grec Strabon în sec. I î.Hr.
• geto-dacii erau organizați în triburi și uniuni de triburi care stăpâneau un anumit teritoriu ce
conținea o așezare mare, fortificată, centru spiritual și administrativ, numită Dava/e
• geto-dacii erau politeiști, zeitatea supremă fiind Zamolxis
• triburile geto-dace au fost unite pentru prima dată în cadrul unui regat condus în 82 î. Hr. de
Burebista până în 44 î. Hr., după moartea lui statul fiind împărțit în 4-5 regate mai mici
• în secolul I d.Hr. Decebal (87-106 d. Hr.) va crea un nou stat cu capitala la Sarmizegetusa-Regia
• în urma a doua războaie dacice (101-102 și 105-106 d.Hr.) cu Traian, Dacia va fi transformată în
provincie romană

II. Romanizarea
 A. Context și factori favorizanți
B. Etapele romanizării
C. Factorii romanizării
D. Consecințe

A. - după cucerirea Daciei de către romani în 106 (11 august) a început un proces ireversibil ce a
avut drept rezultat transformarea teritoriului stăpânit și transformarea limbii locuitorilor după modelul
Romei
- componenta principală a fost cea lingvistică; procesul de romanizare presupune anumite condiții,
cunoaște mai multe etape, se desfășoară prin intermediul unor factori și are anumite consecințe

B. 1. Etapa preliminară/anterioară cuceririi romane (secolul al II-lea î.Hr. - 106 d.Hr.)

- au existat influențe romane aprox. cu 200 de ani înainte de cucerirea Daciei de către Traian; aceste
influențe s-au manifestat în domeniul culturii materiale, în viața spirituală și în viața politică

2. Etapa stăpânirii romane (106 - retragerea aureliană din 271-275 d. Hr.)

• stăpânirea romană în Dacia a durat 165 de ani, aproximativ 5 generații; romanizarea s-a realizat
datorită limbii latine, a coloniștilor, a armatei, a dreptului roman, a religiei creștine, a urbanizării

3. Etapa finală/ulterioară cuceririi romane (retragerea aureliană – 602)

• în 271-275, împăratul Aurelian retrage din Dacia administrația și armata
• o parte a populației (cea legată prin interese de imperiu) părăsește Dacia, dar cea mai mare parte
continuă să trăiască la N Dunării, lucru demonstrat și de descoperirile arheologice din secolul al V-lea
• consecințele retragerii aureliene:
- o parte a locuitorilor părăsește orașele și întemeiază noi așezări în zonele rurale;
- se intensifică romanizarea dacilor liberi;
- se intensifică contactele cu romanitatea sud-dunăreană; are loc decăderea vieții urbane din fosta
provincie Dacia;
• romanizarea continuă și după retragerea aureliană, în special datorită Dobrogei care rămâne sub
stăpânire romană până în 602, jucând un rol important în întărirea romanității nord-dunărene

C. 1. Colonizarea
• a reprezentat un factor de bază al romanizării; este de 2 tipuri – oficială (organizată de statul
roman) și populară/spontană
 • Traian aduce în Dacia 40.000 de coloniști “ex toto orbe Romana” (din toată lumea romană), așa
cum ne povestește istoricul roman Eutropius în secolul al IV-lea d.Hr.; scopul venirii acestor coloniști era
“de a popula orașele și de a cultiva ogoarele”
• colonizarea oficială se realizează prin întemeierea de noi colonii și atribuirea de pământ unor
grupuri de cetățeni romani
• coloniștii, proprietari de pământuri, și-au ridicat în diferite părți ale Daciei câte o villa rustica în
jurul căreia au fost întemeiate diferite așezări (canabae, vicus, pagus)
• coloniștii romani au creat în Dacia centre economice și religioase, și-au întemeiat familii și au
contribuit direct la romanizarea geto-dacilor

2. Armata
• romanii au menținut în Dacia o armată numeroasă de aproximativ 55.000 de soldați organizați în
legiuni (aveau cetățenie romană) și trupe auxiliare (care nu erau cetățeni)
• aceștia locuiau în tabere militare, numite castre, răspândite pe întreg teritoriul Daciei și al
Dobrogei
• în jurul castrelor s-au creat așezări civile, numite canabae, unde locuiau familiile soldaților,
meșteri și țărani daci
• după 25 de ani de serviciu militar, soldații erau lăsați la vatră, deveneau veterani și primeau din
partea statului roman o pensie și pământ în proprietate; veteranii s-au stabilit în orașe, au primit funcții
administrative sau au înființat ferme agricole
• ei erau latinofoni, contribuind direct la procesul de romanizare

3. Urbanizarea
• orașele aveau statut de colonii și de municipii (colonia Ulpia Traiana, colonia Napoca, colonia
Apulum, municipiul Potaissa)
• aceste orașe au fost nuclee ale romanizării, deoarece în acestea era concentrată majoritatea
instituțiilor, întemeiate după modelul Romei (administrația, teatre, școli, instanțe judecătorești, centre
religioase)

4. Limba latină
• folosirea intensă a limbii latine este atestată de cele peste 3000 de inscripții latine, față de 35
grecești, descoperite pe teritoriul Daciei
• geto-dacii preiau limba latină și o folosesc în locul limbii autohtone, își însușesc nume romane și
își ridică monumente funerare cu inscripții latine
• latina populară/vulgară a reprezentat principalul factor al romanizării, pentru că era singurul
mijloc de comunicare în administrație și justiție, educație, comerț
 5. Religia
• reprezintă unul din cei mai importanți factori ai romanizării; în prima jumătate a secolului al IV-
lea d.Hr. se răspândește creștinismul
• sincretismul – dintr-un panteon străin
• politeism
• în anul 313 prin Edictul de la Milano Constantin cel Mare acordă libertate de cult creștinismului,
alături de alte două culte orientale
• în 391 împăratul Theodosius interzice cultele păgâne, fapt care a determinat organizarea unor
episcopate la Dunărea de Jos
• există dovezi arheologice ale răspândirii creștinismului în Dacia postromană: donariul (ofrandă
religioasă) de bronz de la Biertan (Sibiu) cu inscripția “Ego Zenovius votum posui” (Eu, Zenovie, am pus
acest dar), opaițe paleocreștine, cruci, fundații ale unor biserici creștine
• din limba latină provin termenii creștini: Dumnezeu, creștin, cruce, duminică, rugăciune

D. - contactul teritoriului de la N de Dunăre cu Imperiul Roman a adus la romanizarea lui treptată,

având drept rezultat formarea poporului român și a limbii române
- asimilarea geto-dacilor s-a realizat în măsura în care ei au adoptat limba latină, felul de viață
roman, obiceiurile, civilizația romană, aceștia schimbându-și mentalitatea și ființa etnică

III. Etnogeneza românească

A. Formarea poporului român

• este un proces amplu, european și face parte din etnogeneza popoarelor romanice (francez,
spaniol, portughez, italian); poporul român s-a format prin simbioza dacilor, a romanilor și a slavilor la N
Dunării și în anumite zone din peninsula Balcanică
• acest proces are la bază o dublă sinteză:
- romanizarea geto-dacilor;
- asimilarea migratorilor de către autohtonii romanizați
• etnogeneza românească s-a dezvoltat în condițiile marilor migrații, proces istoric care a durat până
la începutul Evului Mediu; dintre migratori, slavii ajung pe teritoriul Daciei într-un număr foarte mare, iar
în 602 s-au așezat în S Dunării; aceasta dată a însemnat ruptura romanității orientale de cea occidentală și
împărțirea romanității orientale în 2 grupuri:
- romanicii nord-dunăreni (daco-romanii)
- romanii sud-dunăreni (macedo-românii, megleno-românii, istro-românii)
 B. Formarea limbii române
• este un proces paralel cu formarea poporului român si s-a terminat în secolele al VII-lea – al VIII-
lea
• structura limbii române:
- substrat traco-geto-dacic (cca 160-180 de cuvinte; de ex.: “prunc”, „barză”, „brânză”, „moș”,
„urdă”, „viezure”)
- strat latin (70-80%)
- adstrat slav (20%)
• asupra limbii române s-au exercitat influențe maghiare, germane, turce, grecești; în secolul al
XIX-lea limba română se modernizează prin împrumuturi din limba franceză

IV. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Românii sunt menționați ca popor sub numele de “vlah” în diverse variante: “blach”, “voloh”,
“valach” (vlah= un străin, popor neslav de origine romanică).

A. Primele mențiuni din Evul Mediu timpuriu

• secolul al VII-lea: un tratat militar bizantin, “Strategikon” („Arta militară”), denumește poporul de
la N Dunării cu termenul de “roman” – de Mauricius
• secolul al IX-lea: - “Geografia Armeană” a lui Moise Chorenati menționează “țara căreia îi zic
Balak”;
- Cronica turcă “Ogüzname” (Legenda despre Ogüz han) prezintă “țara Ulakili”
• secolul al X-lea: - în lucrarea “Despre administrarea imperiului” a lui Constantin al VII-lea
Porfirogenetul se relatează despre așezarea slavilor în Balcani, contactul dintre slavi și lumea veche
românească, locuitorii acesteia fiind denumiți “romani”, în opoziție cu bizantinii, numiți “romei”
- împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul, într-o scrisoare, îi
denumește pe români “vlahi”
• secolul al XI-lea: - “Podoaba istoriilor”, opera geografului persan Gardizi, oferă informații despre
români, localizându-i între slavi, ruși, unguri, între „Dunăre și un munte mare”
 - “Sfaturile și povestirile lui Kekaumenos” (secretarul împăratului bizantin
Manuel Comnenul) îi pomenește pe românii care locuiau în apropierea Dunării
• secolul al XII-lea: - Ioan Kynnamos îi amintește pe români ca fiind “coloni veniți demult din
Italia”
- Cronica notarului anonim al regelui maghiar Bela al III-lea, “Gesta
Hungarorum” („Faptele ungurilor”) / ”Cronica lui Anonymus” relatează despre formațiunile prestatale
românesti din secolul al IX-lea în Transilvania, numindu-i pe români “blachi”
• secolul al XIII-lea: - “Gesta Hungarorum et Hunnororum” („Faptele ungurilor și ale hunilor”),
scrisă de cronicarul maghiar Simon de Keza, relatează despre faptul că românii erau în Panonia la venirea
hunilor și că o parte a lor s-a împrăștiat în Italia, iar vlahii care erau păstori și agricultori au rămas aici
- în corespondența dintre Ioniță cel Frumos și Papa Inocențiu al III-lea
apare menționată originea latină a românilor

B. Romanitatea românilor în viziunea umaniștilor (secolele al XIV-lea – al XVI-lea)

în Țările Române, curentul umanist se dezvoltă în secolul al XVII-lea, odată cu apariția operelor lui
Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir; cronicile lor, “letopisețe”, reprezintă cea
dintâi imagine scrisă a istoriei noastre.

• secolul al XV-lea: umaniștii italieni călători prin Țările Române au scris despre originea latină a
poporului român
- Poggio Bracciolini - constată existența la românii nord-dunăreni a unei tradiții referitoare la
descendența lor dintr-o colonie fondată de Traian;
- Flavio Biondo - afirmă despre românii cu care se întâlnise la Roma că invocau cu mândrie
originea lor romană;
- Enea Silvio Piccolomini (devenit papă, sub numele de Pius al II-lea) – răspândește în scrierile sale
istorice teoria despre originea romană a poporului român
- Antonio Bonfini - umanist italian care a trăit la curtea regelui maghiar Matei Corvin, amintește că
românii sunt urmașii coloniștilor și a legiunilor romane din Dacia
• secolul al XVI-lea: - Nicolaus Olahus (umanist transilvănean de origine română), în lucrarea
“Hungaria”, la 1536, susține unanimitatea de neam, limbă, obiceiuri și religie a românilor
- Johannes Honterus realizează o harta în 1542 a întregului teritoriu locuit
de români pe care îl numește “Dacia”
• secolul al XVII-lea: - Grigore Ureche, în lucrarea “Letopisețul Țării Moldovei”, în capitolul
“Pentru limba noastră moldovenească”, afirmă descendența romană a românilor și unele apropieri
lingvistice între cuvintele românești și cele latinești; cronicarul afirmă originea comună a moldovenilor, a
muntenilor și a ardelenilor, precizând că “toți de la Râm se trag”
- Miron Costin, în lucrarea “De neamul moldovenilor și din ce țară au
ieșit strămoșii lor”, oferă argumente arheologice, lingvistice, etnografice în sprijinul ideii privind originea
latină a poporului român
• secolul al XVIII-lea: - stolnicul Constantin Cantacuzino (istoric și geograf din Țara
Românească), în lucrarea “Istoria Țării Rumânești dintru început”, analizează autorii bizantini și
occidentali, formulând cu exactitate originea comună a tuturor românilor: „toți aceștia dintr-o fântână au
izvorât și cură”
- Dimitrie Cantemir - domn al Moldovei (1710-1711), istoric, lingvist, diplomat - în opera
“Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor”, scrisă în limba latină, analizează istoria noastră de la origini
și susține originea comună a tuturor românilor (pentru această scriere a consultat peste 150 de izvoare în
latină, greacă, polonă, rusă); în “Descrierea Moldovei” ne oferă informații despre “slovele folosite, care la
început au fost latinești”

C. Teoria autohtoniei. Teoria imigraționistă

a. Contextul și cauzele politizării ideii romanității românilor

- începând cu secolul al XVII-lea, romanitatea românilor devine un subiect politic, datorită
stăpânirii lui Mihai Viteazul în Transilvania, stăpânire care va atrage ostilitatea nobilimii maghiare, care
considera ca românii ar amenința puterea națiunilor privilegiate
- se afirmă în continuare romanitatea românilor (Martin Opitz), dar apar și opinii care contestă
această idee, cum ar fi cea a lui Ștefan Szamoskozy care încearcă să afirme supremația maghiarilor în
Transilvania
- în secolul al XVIII-lea, susținătorii teoriei imigraționiste au fost:
 F. Y. Sulzer – autor al lucrării ” Istoria Daciei Transalpine” - susține că românii s-au format ca
popor la S Dunării, iar în secolul al XIII-lea au imigrat în Transilvania, unde i-au găsit stabiliți pe unguri
și pe sași (1781)
 J. Ch. Engel susține că românii au imigrat la N Dunării în secolul al IX-lea și contestă originea lor
latină
- în secolul al XIX-lea: după 1867 (realizarea dualismului austro-ungar), lupta românilor din
Transilvania pentru drepturi politice s-a intensificat. În acest context, reapar ideile imigraționiste, care vor
culmina în 1871, odată cu apariția cărții lui Robert Roesler - ”Studii românești. Cercetări cu privire la
istoria veche a românilor”. Principalele idei ale teoriei imigraționiste/roesleriene sunt:
 1. dacii ar fi fost exterminați ca popor în urma războaielor cu romanii. El se bazează pe
informațiile istoricului roman din secolul al IV-lea, Eutropius (”Dacia a fost secătuită de bărbați în urma
lungului război cu romanii”)
2. romanizarea nu ar fi fost posibilă în cei 165 ani de stăpânire romană efectivă
3. toți locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene
4. poporul român s-ar fi format la S Dunării, unde ar fi primit influență slavă și a devenit
ortodox
5. vocabularul comun româno-albanez se datorează conviețuirii timpurii între primii români
și albanezi
6. nu există izvoare istorice care să ateste prezența românilor la N Dunării înainte de secolul
al XIII-lea, deci românii ar fi venit după maghiari în Transilvania

- această teorie a fost combătută de reprezentanții Școlii Ardelene (Gheorghe Șincai, Petru Maior,
Samuil Micu, Ion Budai-Deleanu) care au susținut teoria autohtoniei/continuității. Totuși, Școala
Ardeleană a exagerat rolul limbii latine în formarea limbii și poporului român, susținând originea pur
latină și negând rolul substratului dacic (teoria latinismului pur) – lucrarea „Supplex Libelus Valahorum”
(1791)
- în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ideile Școlii Ardelene vor fi continuate de reprezentanții
curentului romantic (M. Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu)
- în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Bogdan Petriceicu-Hașdeu, în lucrarea ”Pierit-au
dacii?”, demonstrează că dacii nu au fost exterminați, romanizarea a avut loc, iar poporul român s-a
format din câteva elemente din care niciunul nu este predominant.

- A.D. Xenopol – autorul primei sinteze de istorie a românilor - ”Teoria lui Rosler. Studiu asupra
stăruinței românilor din Dacia traiană” (1884) - folosește argumente istorice, lingvistice și logice pentru a
combate teoria lui Rosler:
1. elementele traco-dacice peste care se suprapun elementele romane reprezintă baza etnică a
poporului român
2. dintre migratori, slavii au avut influența cea mai mare
3. migrațiile au împins populația daco-romană spre munți
4. arheologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi ale continuității dacilor după 106 și a daco-
romanilor după 271-275
5. poporul român este o îmbinare a elementelor tracice, romane și slave, dintre care cel roman
este predominant și fundamental
 b. Perioada interbelică (1918-1939)
- se constată existența în istoriografia românească a mai multor puncte de vedere legate de
etnogeneza românească. Apar primele documente arheologice privind continuitatea dacică, descoperite de
arheologul Constantin Daicoviciu
- Vasile Pârvan – istoric român - a scris în 1926 ”Getica”, o vastă sinteză istorio-arheologică
- Nicolae Iorga afirmă sinteza daco-romană în cadrul romanității orientale
- Gheorghe Brătianu, în lucrarea ”O enigmă și un miracol istoric: poporul român”, aduce argumente
de natură istorică, lingvistică, geografică, etnografică și arheologică, respingând teoria imigraționistă.

D. Romanitatea românilor în perioada regimului comunist. Exagerarea rolului slavilor în

etnogeneză

După 1945, România a devenit stat-satelit al URSS-ului. În această perioadă, istoriografia României
a insistat foarte mult pe slavi și pe contribuția lor la crearea poporului român și a limbii române.

În prima etapă a regimului comunist (perioada Gheorghiu-Dej), Mihail Roller (un istoric comunist)
a publicat manuale în care s-a pus accent pe influența slavă în formarea poporului român, precizând
totodată că limba română este o limbă slavonă.

În anii ‘50, s-a exagerat slavismul, manualele de istorie precizând că ”înainte de a fi român, trebuia
să fii comunist”

În a doua etapă a regimului comunist (perioada Nicolae Ceaușescu), istoria a fost folosită în scop
politic și propagandistic. Au existat lucrări ce susțineau că ”dacii sunt primul popor din lume” (curentul
protocronist) sau că ”Ceaușescu este urmașul lui Burebista”. Au fost falsificate dovezi istorice pentru a se
demonstra continuitatea daco-romană.

4. Autonomii locale și instituții centrale în spațiul românesc (secolele al IX-lea – al XVIII-lea)

În secolul al IX-lea, se formează statele slave, cehi, polonezi, sârbi, croați, statul Kievean, iar în
secolul al XI-lea, statul maghiar. În secolul al IX-lea sunt atestați în izvoare istorice, din S Peninsulei
Balcanice până în interiorul arcului carpatic, românii, populația romanică, organizați în forme politice
prestatale: autonomii locale cu diverse denumiri (jupanate, cnezate, voievodate, țări). Aceste formațiuni
prestatale românești s-au menținut până târziu, în secolul al XIII-lea.

a. Autonomii locale în spațiul românesc

I.Spațiul intracarpatic (viitoarea Transilvanie în secolele al IX-lea – al XI-lea)

Aceste autonomii locale existente în interiorul arcului carpatic și în Banat sunt menționate în 2
izvoare istorice, “Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor) și “Legenda Sf. Gerard”.
 secolul al IX-lea - “Gesta Hungarorum” (cronică maghiară), scrisă de notarul anonim al regelui
maghiar Bella al III-lea, descrie luptele purtate de maghiari cu românii și menționează în acest context 3
autonomii locale românești:
- Voievodatul lui Glad, în Banat (cetatea de scaun la Cuvin)
- Voievodatul lui Menumorut, în Crișana (cetatea de scaun la Biharea)
- Voievodatul lui Gelu, în centrul Transilvaniei (cetatea de scaun la Dăbâca)
oîn urma luptelor dintre maghiari și români, Menumorut e înfrânt, iar cetatea sa, Biharea, e cucerită
ovoievodul Gelu se retrage în cetatea sa de pe Someș, dar e înfrânt și ucis
oultimul teritoriu supus autorității maghiare e cel al lui Glad
 secolul al XI-lea - “Legenda Sf. Gerard” menționează 2 voievodate românești:
- Voievodatul condus de Gyla (Gyula) în centrul Transilvaniei
- Voievodatul condus de Ahtum în Banat

II. Spațiul extracarpatic (la S de Carpați, viitoarea Țară Românească în secolul al XIII-lea)
Cel mai important document istoric pentru acest secol e “Diploma Cavalerilor Ioaniți” din 1247, act
acordat de regele Ungariei, Bella al IV-lea, prin care li se permitea așezarea acestor cavaleri ioaniți în
Banat, Oltenia și teritoriul de la E de Olt. Diploma menționează existența la S de Carpați a 5 formațiuni
politice române:
- voievodatul lui Litovoi, între Olt și Jiu
- voievodatul lui Seneslau, în stânga Oltului
- cnezatul lui Ioan, în S Olteniei
- cnezatul lui Farcaș, în N Olteniei
- Țara Severinului, în E Banatului și V Olteniei, numită ulterior “Banatul de Severin”
 III. Spațiul extracarpatic (de la E de Carpați, viitoarea Moldovă în secolele al XII-lea – al XIII-
lea)
În secolul al XII-lea, cronicile rusești menționează o “țară Berlad” (locuitorii fiind berladnici); în
secolul al XIII-lea documentele maghiare vorbesc despre “țara brodnicilor”, iar o cronică rusească atestă
“țara bolohovenilor”.
De asemenea, documentele atestă existența unor autonomii locale, denumite “codrii” (Codrii
Cosminului),“câmpuri” (Câmpul lui Dragoș), “ocoale” și “cobâle”.

IV. Spațiul extracarpatic (între Dunăre și Mare, viitoarea Dobrogea în secolele al X-lea – al
XIII-lea)
- în secolul al X-lea, o inscripție de la Mircea Vodă, datată în 943, și unele inscripții de la Basarabi-
Murfatlar atestă un “jupanat” condus de jupan Gheorghe
- în secolul al XI-lea, între Dunăre și Mare se manifestă autoritatea bizantină, iar în acest spațiu a
funcționat “Thema Paristrion”, condusă de un funcționar al Imperiului Bizantin
- în a doua jumătate a secolului al XI-lea, în lucrarea Anei Comnena, “Alexiada”, sunt atestate 3
formațiuni politice conduse de:
• Tatos (cu reședința la Dristor)
• Satza (cu reședința la Preslav)
• Sestlav (cu reședința la Vicina)
- în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, împărații bizantini îi coloniează pe turci în zona
Bagdadului, așezarea lor contribuind la limitarea incursiunilor tătare; aici se organizează o arhiepiscopie,
apoi o mitropolie, cu sediul la Vicina (primul mitropolit, Iachint, numit în 1359)

Concluzie:
Autonomiile locale, cnezatele și voievodatele sunt dovada progresului înregistrat în interiorul
obștilor sătești și al uniunilor de obști, pe care Nicolae Iorga le va numi “romanii populare”.
Statele române constituite în secolele al XI-lea – al XIV-lea sunt continuarea acestor autonomii
locale, consemnate în izvoare scrise.
b. Formarea statelor medievale românești

1. Întemeierea statului medieval Transilvania

În secolul al XI-lea s-a format regatul maghiar și tot atunci începe expansiunea maghiară spre E, ce
întâmpină rezistența autonomiilor locale din spațiul intracarpatic. Două secole au loc expediții militare
însoțite de consolidarea stăpânirii maghiare.
În secolul al XIII-lea, cucerirea Transilvaniei e încheiată și spațiul intracarpatic e organizat ca
voievodat autonom în cadrul regatului maghiar până în 1541. Regalitatea maghiară organizează în
Transilvania noi forme administrative și religioase: “comitate” (Bihor, Crasna, Dăbâca, Cluj, Alba) și
episcopia catolică de la Oradea.
În secolul al XII-lea se încearcă înlocuirea formei de organizare a voievodatului cu modelul apusean
al principatului, specific maghiar. Populația românească rămasă majoritară în Transilvania își păstrează
vechile forme de organizare (Țara Făgărașului, Zarandului, Maramureșului, Hațegului).
În secolele al XII-lea – al XIII-lea, pentru consolidarea stăpânirii maghiare în Transilvania
regalitatea maghiară colonizează populația de origine catolică (sași, secui, cavaleri teutoni).

oSași
- populație de origine germană, provenită din zonele Flandrei și ale Saxoniei
- sunt așezați în regiunea Sibiului, a Bistriței, în Țara Bârsei, în teritoriu cu autonomie proprie
- au întemeiat orașe după model apusean: Sibiu, Sighișoara, Brașov
- regalitatea maghiară le-a acordat privilegii prin Andreanum sau bula de aur a sașilor (emisă de
regele Andrei al II-lea - 1224)

oSecui
- populație de origine necunoscută, probabil turcă
- au fost așezați în zonele Târnavelor și în Subcarpații de Curbură
- cu rol militar de apărare a trecătorilor din Carpați

oCavaleri teutoni
- au fost aduși în 1211
- au fost colonizați de Andrei al II-lea în Țara Bârsei în scopul apărării hotarelor și al extinderii
religiei catolice
- în 1225 au fost alungați din Transilvania

2. Întemeierea statului medieval Țara Românească

S-a realizat prin unificarea formelor politice existente între Carpați și Dunăre, proces început în a
doua jumătate a secolului al XIII-lea și încheiat în prima jumătate a secolului al XIV-lea.
 Formațiunile politice prestatale menționate în “Diploma Cavalerilor Ioaniți” din 1247 sunt dovada
prezenței autonomiilor locale la S de Carpați.
Aceste autonomii locale erau vasale, cu excepția voievodatului lui Seneslau.
La sfârșitul secolului al XIII-lea, voievodul Litovoi (un urmaș al celui menționat în 1247) încearcă
anularea vasalității față de coroana maghiară, fiind ucis în luptele cu maghiarii, iar un frate de-al său,
Bărbat, e luat prizonier și răscumpărat apoi de români.
  O contribuție importantă au avut-o românii din Transilvania. Tradiția istorică (legenda) spune că
la sfârșitul secolului al XIII-lea, voievodul Negru Vodă trece la S de Carpați, prigonit fiind de Andrei al
III-lea, “descalecă” la Câmpulung și pune bazele unui nou stat prin unirea autonomiilor locale existente
(teoria descălecatului)
 Basarab I (1310?-1352), “marele voievod”, e întemeietorul de fapt al Țării Românești, confirmat
fiind de izvoarele istorice.
La 1324, Basarab e numit de regalitatea maghiară “voievodul nostru transalpin” (semn că noul
domnitor accepta suzeranitatea maghiară).
Cu timpul apar neînțelegeri între Basarab I și maghiari, din cauza Banatului de Severin.
În acest context, în 1330, la Posada are loc o confruntare între Basarab I și regele maghiar Carol
Robert de Anjou (în Defileul Oltului, aproape de localitatea Turnu Roșu)
Lupta a fost menționată de cronica pictată de la Viena. Termenul de “posadă” denumește o
trecătoare, un defileu cu râpi adânci și abrupte.
Această victorie de la Posada din 9/12 octombrie 1330 înseamnă sfârșitul suzeranității maghiare și
apariția primului stat românesc independent.
După Basarab I, Țara Românească urmează parcursul consolidării statale de organizare a
instituțiilor și de afirmare în relațiile internaționale:
- Nicolae Alexandru (1359, a întemeiat mitropolia Țării Românești de la Curtea de Argeș)
- Vladislav Vlaicu (respinge primul atac al turcilor în Țara Românească și e primul domnitor care
bate monedă)

3. Întemeierea Moldovei
Începe în a doua jumătate a secolului al XIV-lea și se încheie la sfârșitul aceluiași secol; se disting 3
etape:
I. De la mijlocul secolului al XIV-lea (Descălecatul lui Dragoș din Maramureș)
I. A doua jumătate a secolului al XIV-lea (Descălecatul lui Bogdan din Maramureș)
II. Sfârșitul secolului al XIV-lea, alipirea Sudului Moldovei

În cazul formării Moldovei, “teoria descălecatului” poate fi demonstrată istoric; Gheorghe Brătianu,
în lucrarea “Tradiția istorică despre întemeierea statelor române” (1945), dovedește că și tradiția conține
un sâmbure de adevăr istoric.

I. Descălecatul lui Dragoș

 La 1350, regele maghiar Ludovic I de Anjou organizează o campanie militară la care participă și
Dragoș din Maramureș. În acest context, regele maghiar întemeiază o marcă de apărare (unitate teritorială
cu rol militar) condusă de Dragoș, cu reședința la Baia. Aceasta a fost denumită “Moldova Mică”,
reprezentând nucleul teritorial și politic de unde s-a început unificarea statală.

II. Descălecatul lui Bogdan

Urmașii lui Dragoș (Sas și Balc) au fost tot mai dependenți de coroana maghiară, iar românii din
Moldova Mică au luat hotărârea de a-i îndepărta, de a înlătura suzeranitatea maghiară. Au fost ajutați de o
căpetenie politică din Maramureș, Bogdan din Cuhea.
În 1359, Bogdan participă la revolta românilor și „descalecă” la E de Carpați, înlăturând
suzeranitatea maghiară.
La 1364, “Cronica lui Ioan de Târnave” atestă Moldova ca stat independent.

III. Urmașii lui Bogdan vor consolida instituțiile statului și vor desăvârși unitatea teritorială
- Petru Mușat stabilește relații internaționale cu Polonia; astfel, în 1387, depune jurământ de
vasalitate regelui polon Vladislav Jagello; în schimbul unei sume de bani împrumutate regelui polon,
Petru Mușat primește drept garanție Procuția în 1388, teritoriu disputat între Moldova și Polonia.
- Roman I (1391-1394), “voievod al Țării Moldovei de la munți până la mare”, este creatorul
“Moldovei Mari”.

4. Întemeierea statului medieval Dobrogea

Teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră se afla sub autoritatea Imperiului Bizantin. În prima
jumătate a secolului al XIII-lea era atestată drept Țara Cavarniei, recunoscută de Imperiul Bizantin ca
unitate politică distinctă, aflată sub autoritatea religioasă a patriarhiei din Constantinopol.
Această formațiune politică reprezintă nucleul viitorului stat Dobrogea, iar un prim conducător e
atestat în prima jumătate a secolului al XIV-lea, Balica.
Urmașul acestuia, Dobrotici/Dobrotiță, primește de la Imperiul Bizantin titlul de “despot” și va
unifica teritoriul dintre Dunăre și Mare.
În 1386, fiul lui Dobrotici, Ivanco, va participa la primele lupte cu turcii.
Mircea cel Bătrăn, domn al Țării Românești, va alipi Dobrogea în 1389 și o va pierde în 1417, în
favoarea Imperiului Otoman, căruia îi va aparține până în 1878.
c. Instituțiile statelor medievale românești

a) Domnia
- reprezintă instituția centrală în Țara Românească și Moldova
 - era ereditară și electivă - se transmitea din tată în fiu, iar domnitorul era ales de boierimea mare și
mică ce făceau parte din Sfatul Domnesc
- titlul domnesc (titulatura), așa cum apare el consemnat în documentele vremii, reflectă întreaga
autoritate a domnitorului (“Io Cunsul lui Dumnezeu… mare voievod, domn și singur stăpânitor”)
 particula “Io” reflectă originea divină a puterilor domnești și e o prescurtare de la “Ioannes” = cel
ales de Dumnezeu
 “mare voievod” - comandant suprem al armatei
 “domn” - latinescul dominus (stăpân) – sugerează stăpânul întregului pământ și al locuitorilor săi
 “singur stăpânitor”/ “de sine stătător”/ “autocrator” - reprezintă o afirmare de independență față de
statele vecine
- atribuțiile domnitorului:
• declara război și încheia pace
• semna tratate cu țările vecine
• conducea întreaga administrație
• stăpânul întregului pământ
• instituia sisteme de impozite
• reprezenta instanța supremă de judecată
• confirma episcopii și mitropolitul
• întemeia mănăstiri și biserici
• emitea acte cu valoare de lege care se numeau așezăminte sau brisoave, prin care acorda privilegii
negustorilor
La sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, otomanii asociază domnia în
țările române cu o funcție administrativă, iar domnitorii devin înalți dregători ai Porții. Odată cu instalarea
secolului fanariot (1711 - Moldova; 1716 - Țara Românească, până la 1821), domnitorii vor fi numiți de
Imperiul Otoman, domniile vor fi scurte, majoritatea domnitorilor fiind de origine greacă.
În Transilvania, voievodatul se menține până în secolul al XVI-lea, după care Transilvania devine
mare principat autonom sub suzeranitate otomană.
Din 1541, Transilvania va fi condusă de un principe ales de Dietă, din care făceau parte
reprezentanții națiunilor privilegiate.
Din 1699, Transilvania devine provincie a Imperiului Habsburgic, condusă de împărat prin
intermediul unui guvernator (ales de Dietă și confirmat de Curtea de la Viena).
Domnitorul era ajutat de Sfatul Domnesc și de Adunările de Stări (clase sociale).

 Sfatul Domnesc
- are rol consultativ la judecată sau la încheierea tratatelor cu țările vecine
 - inițial era format din marii boieri, apoi din boierii cu dregătorii; funcții administrative: vornicul
(șeful Curții Domnești), vistiernicul (șeful finanțelor), spătarul (purtătorul de spadă), postelnicul
(activitate diplomatică și primirea solilor străini)
- ca dregători speciali în Țara Românească, exista Banul Olteniei, iar în Moldova, Portar al Sucevei
- de la sfârșitul secolului al XVI-lea, Sfatul Domnesc se va numi Divan. În Transilvania, Imperiul
Habsburgic a creat o instituție la Viena, “Cancelaria aulică a Transilvaniei”, condusă de un cancelar aulic
și de 6 consilieri

 Adunările de stări
- în Țara Românească și Moldova exista Marea Adunarea Țării, formată din boierimea mare,
mijlocie, mică, clerul înalt și curteni
- Marea Adunare avea rol consultativ, participa la alegerea domnitorului, declara război și încheia
pace
- în Transilvania, statutul politic al României s-a degradat, stările medievale se reuneau în cadrul
unor congregații generale (ultima congregație în care au participat românii a fost în secolul al XIII-lea)

b) Biserica
- era considerată cea mai importantă instituție din societate
- în Țara Românească și Moldova exista câte o mitropolie, în subordinea căreia se aflau episcopiile
- mitropolitul avea un rol important în Sfatul Domnesc și ținea locul domnitorului în caz de vacanță
a tronului
- primele mitropolii au fost în Țara Românească; cea de la Curtea de Argeș - 1359, de Nicolae
Alexandru, iar în Moldova, Mitropolia de la Suceava a lui Petru Mușat, recunoscută de Patriarhia de la
Constantinopol - 1401
- între domnie și biserică au existat relații de bună înțelegere: domnitorul confirma mitropoliții,
episcopii și ctitorea mănăstiri și biserici
- în Transilvania, la 1366 prin “Diplomele Regale”, Ludovic de Anjou condiționa calitatea de nobil,
de apartenență la catolicism (românii fiind excluși)
- la începutul secolului al XVIII-lea apare biserica greco-catolică (unită cu Roma)
- biserica ortodoxă din Transilvania a fost reprezentată de o serie de mănăstiri din Maramureș, Țara
Bârsei, Hunedoara

 Armata
 - în Țara Românească și Moldova exista:
• oastea cea mare (țăranii care trebuiau să-și îndeplinească obligațiile față de domnie la cererea
acesteia)
• oastea cea mică (armată ridicată de pe domeniile domnești, orașe, din satele libere și din steagurile
boierilor puse la dispoziția domnitorilor)
- de la mijlocul secolului al XV-lea apar armele de foc și mercenarii, sistemul de apărare era format
din cetățile de la hotare și din cele din interiorul țării: Neamț, Suceava, Hotin, Cetatea Albă, Chilia
(Moldova); Turnu, Cetatea de Baltă, Ciceu, Giurgiu (Țara Românească)
- în Transilvania, voievodul conducea armata în calitate de reprezentant al regelui Ungariei

 Administrația
- în Transilvania, unitatea teritorial-administrativă era Comitatul Regal Maghiar
- primul comitat – 1111 (Bihor); Cluj, Alba, Dăbâca, Crasna etc.
- teritoriul secuiesc era împărțit în scaune secuiești și săsești (ex. Trei Scaune, Odorhei, Sepsi etc.)
- românii locuiau în districte sau “țări”; Țara Maramureșului, Țara Făgărașului, Țara Hațegului,
Țara Bârsei etc.
- existau orașe numite burguri
- sașii s-au organizat la sfârșitul secolului al XV-lea într-o universitate a sașilor
- Țara Românească era alcătuită din județe, iar Moldova, din ținuturi conduse de dregători locali

 Organizarea judecătorească
La început, exista obiceiul pământului (dreptul valahic). În secolul al XVI-lea apare primul cod de
legi în Transilvania, tripartitumul lui Werboczi (1517). În Țara Românească și Moldova, primele scrieri
juridice apar în secolele al XIV-lea – al XV-lea în traducere bizantină.
Ex.: Țara Românească – în 1451, din porunca domnitorului Vladislav al II-lea apare o culegere de
legi, numită “Zakonikul”, iar în Moldova este copiată în 1472 o culegere de legi a juristului Matei
Vlastares, numită “Syntagma”.
 7. Spațiul românesc între diplomație și conflict în Evul Mediu și la începuturile modernității

I.Mircea cel Bătrân (1386-1418)

Tratate:
A. Tratatul de la Radom din 1389 cu Polonia

În 1389, la Radom, Mircea cel Bătrân încheie un tratat militar pe picior de egalitate, prin
intermediul domnitorului Moldovei, Petru I Mușat, cu regele Poloniei Vladislav Jagellio. Acest tratat
prevedea că dacă regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, atacă Polonia sau Țara Românească cele
două state trebuie să se sprijine militar reciproc, dar acest tratat nu a fost pus în aplicare.

B. Tratatul de la Brașov din 7 martie 1395 cu Ungaria

Pe 7 martie 1395, la Brașov, se încheie primul tratat militar din S-E Europei, antiotoman, dintre
Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, și Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Acest tratat
prevedea că dacă regele Ungariei dorește să-i atace pe turci la S de Dunăre are voie să treacă prin
ținuturile stăpânite de Mircea cel Bătrân, cu hrana acestuia, iar domnul Țării Românești trebuia să-l
sprijine militar cu întregul efectiv și totodată, dacă Țara Românească era atacată de turci, și regele
Ungariei trebuia să-l sprijine militar cu întregul efectiv pe Mircea cel Bătrân. Se pare că acest tratat a fost
unul de vasalitate.

Bătălii:
A. Bătălia din 1389 de la Kossovo Polje (Câmpia Mierlei)

În 1389, la Kossovo Polje (Câmpia Mierlei), în Serbia are loc bătălia dintre balcanici, conduși de
cneazul sârb Lazăr, și turcii conduși de sultanul Murad I. La această bătălie, a participat și Mircea cel
Bătrân cu un efectiv militar, dar degeaba, pentru că victoria a fost de partea turcilor, cu toate că în primă
fază balcanicii erau în avantaj, dar ambii conducători (Lazăr și Murad I) au pierit pe câmpul de luptă.

B. Bătălia de la Rovine din 10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395

 Pe 10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395, la Rovine (o zonă mlăștinoasă în apropiere de Curtea de
Argeș) Mircea cel Bătrân îi înfruntă pe turcii conduși de Baiazid I. Baiazid I a venit însoțit de 40.000 de
soldați turci, la care s-au adăugat 8000 de soldați de la vasalii balcanici; odată ce au pătruns în Țara
Românească, au fost urmăriți și hărțuiți în permanență de Mircea cel Bătrân, recoltele au fost pârjolite, iar
femeile, copiii și bătrânii au fost duși la adăpost.

Cronicile otomane ne relatează că a fost o bătălie crâncenă la Rovine, că multe lănci s-au rupt, cerul
era întunecat de săgeți, apa râului era roșie de sângele vărsat de soldați și că Baiazid I s-a înspăimântat și
s-a retras la S de Dunăre. Singurul succes al turcilor a fost ocuparea fortăreței de la Turnu.

C. Cruciada de la Nicopole din 26 septembrie 1396

În 1396, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, conduce tabăra creștină împotriva turcilor
conduși de Baiazid I. Trupele creștine s-au strâns la Timișoara, acolo unde a fost organizată tabăra
cruciată și s-au prezentat, pe lângă maghiari și români, burgunzi, italieni și germani.

Inițial, creștinii înregistrează câteva succese ușoare, nesemnificative, după care se îndreaptă către
cetatea Nicopole, acolo unde se afla sultanul Baiazid I cu grosul armatei otomane. Mircea cel Bătrân îi
cere regelui maghiar să atace primul cu armata Țării Românești, iar regele este de acord, numai că
intervine ducele de Burgundia spunând că a venit cel mai de departe, însoțit de 6000 de cavaleri, având
cheltuială mare și dorește să aibă onoarea să deschidă atacul cruciaților. Cavaleria apuseană se avântă
într-un atac nesăbuit asupra cetății Nicopole, fiind decimată de turci, iar întreaga bătălie a fost un dezastru
total pentru creștini. Mircea cel Bătrân nu a mai intervenit în luptă cu armata Țării Românești, fiind
acuzat ulterior de tabăra creștină de trădare.

Regele maghiar Sigismund de Luxemburg a scăpat cu viață, îmbarcându-se pe o corabie care a

ajuns la Constantinopol; Ioan de Burgundia a fost luat prizonier și s-a răscumpărat contra unei sume mari
de bani, iar palatinul Rupertus a scăpat deghizându-se în cerșetor.

II. Iancu de Hunedoara

În primăvara lui 1442, la Sântimbru, Iancu de Hunedoara este surprins de o armată otomană
condusă de Mezed Pașa, dar pe 12 martie 1442 îi învinge pe turci la Sibiu. Pe 2 septembrie 1442, după ce
pătrunde în Țara Românească, Iancu îi învinge pe turci pe râul Ialomița.
 A. “Campania cea lungă” din 1443-1444

Între 1443 și 1444 are loc “Campania cea lungă”, începută în septembrie 1443, atunci când Iancu de
Hunedoara a trecut Dunărea, a obținut 6 victorii și a cucerit orașele Niș și Sofia, înaintând aproximativ
300 de kilometri în teritoriul stăpânit de otomani. Datorită iernii grele, Iancu a ordonat retragerea pe 23
decembrie 1443, iar în februarie 1444 regele Vladislav I al Ungariei intra cu importante trofee în orașul
Buda.

“Campania cea lungă” se încheie prin pacea de 10 ani semnată pe 10 iunie 1444 la Adrianopol de
către sultan și la sfârșitul lui iulie 1444 la Seghedin de către regele Ungariei. Această pace prevedea că
turcii, în următorii 10 ani, nu vor mai ataca în Europa.

B. Cruciada de la Varna din 1444

Pacea de 10 ani de la Seghedin nu a fost respectată de tabăra creștină, care a crezut că Imperiul
Otoman este slăbit și neputincios și, astfel, la inițiativa papei, pornește o nouă cruciadă condusă de regele
Ungariei Vladislav I. Iancu de Hunedoara nu a fost de acord cu această cruciadă, spunând că ar fi doar o
falsă părere că Imperiul Otoman este slăbit, dar nu a fost luat în considerare. Pe 10 noiembrie 1444, la
Varna, tabăra creștină este învinsă de turci, creștinii pierzând aproximativ 16.000 de soldați în frunte cu
regele Ungariei Vladislav I.

C. Cruciada de la Kossovo Polje (Câmpia Mierlei) din 1448

În 1448, are loc bătălia de la Kossovo Polje împotriva turcilor, dar cu toată priceperea militară
arătată de Iancu de Hunedoara, prin folosirea carelor husite, creștinii sunt învinși, iar pierderile din tabăra
creștină s-au ridicat la aproximativ 17000 de soldați.

D. Bătălia de la Belgrad de la 1456

În 1456, sultanul Mehmed al II-lea (Mahomed Cuceritorul) pornește ofensiva către Europa
Centrală, începută prin asediul asupra cetății Belgrad. Pe 14 iulie 1456, flota turcă a fost distrusă și astfel
creștinii au putut să primească întăriri de la aliați.

Datorită distrugerii flotei otomane, dar și a întăririlor primite de către tabăra creștină, pe 21 iulie
1456 sultanul ordonă retragerea care se transformă într-o fugă rușinoasă. Numai că Iancu de Hunedoara
se îmbolnăvește de ciumă și se stinge pe 11 august 1456 în tabăra sa militară de la Zemun de lângă
Belgrad, fiind înmormântat în catedrala catolică de la Alba Iulia, iar pe sicriu era inscripționat: “S-a stins
lumina lumii”.

III. Vlad Țepeș (1448; 1456-1462; 1476)

În primii ani ai domniei, se achită de obligațiile fiscale față de Poartă (Imperiul Otoman), plătind
haraciul de 10000 de galbeni. În 1459, pe fondul contextului internațional favorabil creștinilor, refuză să
mai plătească tribut turcilor și se pare că la sfârșitul anului 1459 sau începutul anului 1460 a încheiat o
alianță militară îndreptată împotriva turcilor cu regele Ungariei, Matei Corvin.

În iarna dintre 1461-1462, Vlad Țepeș atacă cetatea Giurgiu, trece Dunărea pe la Zimnicea și
pustiește malul sudic până la vărsare.

(acțiune diplomatică) Pe 11 ianuarie 1462, Vlad Țepeș a trimis o scrisoare lui Matei Corvin, regele
Ungariei, prin care îl informa că a omorât 23884 de turci ale căror capete au fost numărate fără a adăuga
numeroase cadavre ale celor care au murit arși în incendii.

Bătălia / Atacul de noapte de la Târgoviște

În primăvara lui 1462, sultanul Mahomed al II-lea, însoțit de Radu cel Frumos, fratele vitreg al lui
Vlad Țepeș, a trecut Dunărea pe la Turnu, cu scopul de a face rocada pe tronul Țării Românești. Vlad
Țepeș a aplicat tactica străbună a „pământului pârjolit”, otrăvirea fântânilor și retragerea în zone
adăpostite a femeilor, a bătrânilor și a copiilor.

Înaintarea către Târgoviște a fost anevoioasă, datorită hărțuirii permanente a turcilor de către Vlad
Țepeș, dar și a unei călduri insuportabile.

În noaptea dinspre 16-17 iulie 1462, are loc bătălia intitulată “Atacul de noapte de la Târgoviște”,
atunci când Vlad Țepeș, însoțit de câțiva soldați destoinici, a pătruns în tabăra otomană, deghizați în turci,
vizând să-l asasineze pe sultan, numai că din greșeală au pătruns în cortul marelui vizir.

Atacul de noapte a creat panică în rândul turcilor și astfel sultanul a ordonat retragerea, dar nu
înainte de a-l instala ca domn pe Radu cel Frumos.
 În octombrie 1462, Vlad Țepeș trece în Transilvania, la Bran, unde era așteptat de Matei Corvin
pentru a fi sprijinit să recapete tronul Țării Românești, dar la insistența negustorilor brașoveni și
plăsmuind trei scrisori de trădare, trimise din Transilvania marelui vizir și domnului Moldovei, este
capturat și închis timp de 12 ani la Buda.

Pe 8 noiembrie 1476, cu sprijinul lui Ștefan cel Mare, recapătă tronul Țării Românești, dar pentru o
scurtă perioadă de timp, deoarece în decembrie 1476 își găsește sfârșitul.

IV. Ștefan cel Mare (1457-1504)

Tratate:
A. Tratatul de la Overchelăuți din 4 aprilie 1459

Acest tratat a fost unul de vasalitate cu regele Poloniei Cazimir al IV-lea și prevedea:
- Petru Aron era alungat din Polonia
- Cetatea Hotinului intra în administrarea Poloniei
- Ștefan era recunoscut ca domnitor al Moldovei
- Boierii refugiați în Polonia cu Petru Aron își recăpătau moșiile și le-a emis un hrisov prin care i-a
chemat înapoi în țară
- Ștefan trebuia să-l sprijine militar pe regele Poloniei, Cazimir al IV-lea, în confruntarea cu
cavalerii teutoni

B. Tratatul cu Ungaria din 1475

Tratatul cu Ungaria s-a semnat pe 12 iulie 1475 la Suceava de Ștefan cel Mare și pe 15 august 1475,
la Buda, de către Matei Corvin. Acesta era un tratat încheiat pe “picior de egalitate“ și era vădit îndreptat
împotriva turcilor. Prevedea că Ștefan, dacă pierde tronul Moldovei, găsește adăpost în Ungaria; nu aveau
voie să ofere adăpost dușmanilor și impunerea ca domnitor în Țara Românească a lui Vlad Țepeș.

C. Tratatul de la Colomeea din 1485

 În 1485, la Colomeea, Ștefan cel Mare a depus jurământ de vasalitate în fața regelui Poloniei
Cazimir al IV-lea, dar și a nobilimii poloneze și a boierilor moldoveni care au fost prezenți la acest
eveniment. În schimbul vasalității, Ștefan cel Mare primea asigurări din partea regelui polon Cazimir al
IV-lea că va primi sprijin militar împotriva turcilor, dar acest lucru nu s-a întâmplat.

D. Tratatul de la Hârlău din 1499

În 1499, la Hârlău, Ștefan cel Mare încheie un tratat cu regele Poloniei Ioan Albert I. Prin acest
tratat erau eliminate pretențiile de suzeranitate ale Poloniei față de Moldova și trebuiau să-și asigure
sprijin militar în caz de război.

Bătălii:
A. Bătălia de la Baia din 14-15 decembrie 1467

Regele Ungariei, Matei Corvin, însoțit de Petru Aron și în fruntea a 40000 de soldați, a trecut din
Transilvania în Moldova pe Valea Oituzului și a prădat cetățile Târgu-Trotuș, Roman, Bacău și Târgu
Neamț. Ștefan cel Mare, în fruntea armatei Moldovei, l-a urmărit în permanență pe regele Ungariei, Matei
Corvin, și l-a hărțuit și intenționat i-a lăsat să înnopteze la Baia. În noaptea dinspre 14-15 decembrie
1467, Ștefan cel Mare a ordonat ca orașul să fie incendiat, iar Matei Corvin a fost rănit în trei locuri de
două săgeți și de un vârf de lance.

B. Bătălia de la Vaslui (Podu Înalt) din 10 ianuarie 1475

Moldova este atacată de 120000 de turci, conduși de Hadâm Suleiman Pașa, care era beireibelul
Rumeliei, la care s-a adăugat un corp de oaste de 17000 de soldați trimiși de domnul Țării Românești
Laiotă Basarab. Ștefan cel Mare avea la dispoziție 40000 de oșteni moldoveni, la care se adăugau 5000 de
secui și 3000 de polonezi. Domnul Moldovei și-a fixat tabăra militară la Vaslui, a aplicat tactica străbună
a pământului pârjolit, hărțuirea permanentă, otrăvirea fântânilor, retragerea femeilor, a copiilor și a
bătrânilor în zone ferite. Ștefan a ales ca loc al bătăliei o zonă mlăștinoasă, fiind vorba de confluența
pârâului Racova cu râul Bârlad. Domnul Moldovei a avut parte de o vreme favorabilă, fiind vorba de o
ceață densă și astfel, cu ajutorul trâmbițelor și buciumelor, i-a atras pe turci în zona mlăștinoasă, aceștia s-
au împotmolit, iar Ștefan cel Mare i-a atacat prin surprindere din spate cu grosul armatei și astfel a obținut
o victorie răsunătoare.
 C. Bătălia de la Valea Albă – Războieni din 26 iulie 1476

Sultanul Mahomed al II-lea a venit în Moldova în fruntea unei armate de peste 100000 de soldați, la
care s-a adăugat un efectiv de 12000 de soldați din partea domnitorului Țării Românești, Laiotă Basarab,
iar din est au atacat Moldova și 10000 de tătari. Cavaleria moldoveană a atacat tabăra otomană, după care
s-au retras la Valea Albă, acolo unde Ștefan cel Mare întărise malurile pârâului Alb cu trunchiuri de
copaci și aștepta cu grosul armatei.

Datorită inferiorității numerice și a pierderilor suferite, Ștefan cel Mare este nevoit să se retragă în
nordul Moldovei, unde și-a refăcut armata. Sultanul Mahomed al II-lea asediază Suceava, Neamț și Hotin,
dar fără sorț de izbândă și datorită foametei, a ciumei și a apropierii armatelor ungare și polone, venite în
sprijinul lui Ștefan cel Mare, ordonă retragerea care într-un final se transformă într-o fugă rușinoasă.

D. Bătălia de la Codrii Cosminului din 26 octombrie 1497

Regele polon Ioan Albert I, în fruntea unei armate numeroase, pătrunde în Moldova sub pretextul
eliberării cetăților Chilia și cea Albă. Regele se răzgândește și ordonă asedierea Sucevei, dar Suceava era
o cetate bine fortificată și aprovizionată, iar după patru luni de asediu fără succes Ioan Albert I ordonă
retragerea. Polonezii au ales alt drum pentru a se întoarce, numai că la Codrii Cosminului Ștefan cel Mare
le taie retragerea, atrage cavaleria poloneză într-o capcană, doborând copaci peste ei, iar regele polon Ioan
Albert I, cu restul armatei, fuge rușinos către țara sa.

V. Petru Rareș (1527-1538; 1541-1546)

Tratate:
A. Tratatul cu Polonia din 1527

În 1527, pe 13 decembrie, la Cracovia, încheie un tratat cu Polonia care, în mare, reprezenta, cu

unele completări, o preluare a tratatelor anterioare și se avea în vedere realizarea unei viitoare expediții
antiotomane care urma să se organizeze și împreună cu Ungaria.

B. Tratatul de la Lipova din 1529

În mai 1529, la Lipova, Petru Rareș încheie un tratat cu Ioan Zapolya, principele Transilvaniei. Prin
acest tratat, Petru Rareș întărea posesiunile mai vechi ce aparținuseră Moldovei, Ciceu și Cetatea Albă,
precum și altora noi ca Ungurașul cu 34 de sate, Bistrița cu 50 de sate și Rodna cu 23 de sate. Petru Rareș
a întreprins 3 expediții în Transilvania, unde i-a supus pe sașii și secuii ce nu-l recunoșteau pe Ioan
Zapolya ca principe al Transilvaniei și ulterior i-a înfrânt la Feldioara pe partizanii lui Ferdinand de
Habsburg.

C. Tratatul de la Iași din 4 aprilie 1535

Pe 4 aprilie 1535, la Iași, Petru Rareș încheie un tratat cu Ferdinand de Habsburg, prin care se
angaja să participe cu întreaga armată în lupta antiotomană și totodată primea din partea lui Ferdinand de
Habsburg 6000 de ducați anual.

Bătălii:
A. Campania lui Soliman Magnificul în Moldova

La orientarea marii expediții a sultanului spre Moldova, a contribuit și Polonia care a început
asediul Hotinului. Împotriva Moldovei s-au îndreptat și tătarii care, fiind atacați de Petru Rareș la
Ștefănești, au fost obligați să se întoarcă. Petru Rareș a concentrat armata în zona Botoșani – Hârlău
(aproximativ 60000 de soldați), dar boierimea, antrenată de Mihu, pârcălab de Hotin, și de fostul logofăt
Trotușan, a considerat împotrivirea inutilă. La 21 august 1538, oastea otomană a trecut Dunărea pe la
Vadul Ogluciței, iar peste 10 zile oastea sultanului traversa Prutul pe la Fălciu. Deși domnul voia să
reziste, marea boierime a preferat tratativele cu sultanul, iar solii boierilor “s-au închinat“ în tabăra
otomană a lui Mehmed Bey, comandantul oștii din Semendria, și astfel Petru Rareș a fost nevoit să se
refugieze cu familia și apropiații săi în Transilvania, iar oastea sultanului a intrat fără luptă în Suceava, de
unde a luat tezaurul Moldovei.

VI. Mihai Viteazul (1593-1601)

Tratate:
A. Tratatul de la Alba Iulia din 20 mai 1595

Mihai Viteazul trimite o delegație formată din 12 boieri, mitropolitul Eftimie și episcopii Luca și
Teofil pentru a încheia un tratat de alianță cu principele Transilvaniei Sigismund Bathory. Prin acest tratat
încheiat de boierii munteni, Mihai Viteazul pierde tronul Țării Românești, devenind locțiitor al principelui
Transvilaniei în Țara Românească. Prin acest tratat, Mihai Viteazul pierdea și dreptul la politică externă,
străinii nu aveau voie să dețină proprietăți în țară; nu avea drept de judecată și de pedeapsă asupra
boierilor, iar, în schimb, principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, promitea ajutor militar în cazul în
care turcii atacau Țara Românească.

B. Tratatul de la Mănăstirea Dealu din 1598

Pe 9 iunie 1598, la mănăstirea Dealu de lângă Târgoviște, Mihai Viteazul încheie un tratat cu
reprezentanții împăratului Austriei, Rudolf al II-lea, prin care domnul Țării Românești recunoaște
suzeranitatea împăratului Austriei și totodată primește anual bani pentru a întreține o armată de 5000 de
mercenari. O altă prevedere a tratatului asigura libertatea negustorilor munteni de a face comerț pe
teritoriul Transilvaniei și al Ungariei.

Bătălii:
A. Bătălia de la Călugăreni din 13 august 1595

După neplăcerile provocate de Mihai Viteazul, în noiembrie 1594 sultanul trimite o armată
numeroasă în fruntea căreia se afla Sinan Pașa. Bătălia se dă în valea mlăștinoasă a râului Neașlov, acolo
unde înaintarea se putea face pe un singur pod. Mihai Viteazul lasă ca Sinan Pașa să treacă o parte a
armatei pe pod, după care cu întregul efectiv militar pe care-l avea la dispoziție i-a atacat pe turcii care
trecuseră podul. Aceștia s-au înspăimântat și au încercat să treacă înapoi și mulți dintre ei au murit înecați
în mlaștină. Se spune că și Sinan Pașa ar fi căzut de pe pod și și-ar fi pierdut dinții.

În a doua zi, Sinan Pașa a reorganizat armata, a instalat garnizoane turcești la Târgoviște și la
București și a trecut la organizarea Țării Românești ca pașalâc. Mihai Viteazul a primit ajutor din partea
creștinilor și recucerește pe 8 octombrie 1595 Târgoviște, pe 12 octombrie București, iar pe 27 octombrie
la Giurgiu creștinii obțin victoria finală împotriva turcilor.

B. Bătălia de la Șelimbăr din 28 octombrie 1599

Pe 28 octombrie 1599, la Șelimbăr, Mihai Viteazul obține o mare victorie împotriva

transilvănenilor, conduși de principele Andrei Bathory. Pe 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intra în Alba
Iulia pe poarta Sfântul Gheorghe pe un cal roib, fiind așteptat de episcopul Napragy, care i-a predat cheile
orașului și visteria țării, evaluată la aproximativ 200000 de florini.

C. Bătălia de la Mirăslău din 18 septembrie 1600

 Pe 18 septembrie 1600, la Mirăslău, Mihai Viteazul este înfrânt de nobilimea transilvăneană și de
mercenarii generalului Georgio Basta, trimiși de împăratul Rudolf al II-lea, în sprijinul transilvănenilor.
După această înfrângere, Mihai Viteazul pierde Transilvania, iar în Moldova domnitorul Eremia Movilă
își recapătă tronul cu sprijinul polonezilor și, mai mult de atât, pătrunde în Țara Românească, unde-l
instalează ca domnitor pe fratele său, Simion Movilă.

D. Bătălia de la Gurăslău din 3 august 1601

Pe 3 august 1601, la Gurăslău, a avut loc confruntarea dintre transilvăneni și armatele lui Mihai
Viteazul și ale generalului Giorgio Basta. Victoria este de partea lui Mihai Viteazul și a lui Georgio Basta,
dar generalul Basta mai primise o misiune din partea împăratului Rudolf al II-lea, numai că după ce-i
învinge pe transilvăneni pe 9 august 1601 Mihai Viteazul organizează o masă festivă la Turda, dar după
aceasta Mihai Viteazul este asasinatde mercenarii generalului Basta, trupul său fiind tăiat bucăți și aruncat
într-o fântână și doar capul i-a fost recuperat și înmormântat creștinește la mănăstirea Dealu de lângă
Târgoviște.

VII. Matei Basarab (1632-1654)

Tratate:
A. Tratatul din 1635 cu Transilvania

Pe 21 iunie 1635, încheie un tratat cu principele Transilvaniei, Gheorghe Rakokzy I, care prevedea
ajutor reciproc împotriva dușmanilor, oferirea de informații reciproce, iar Matei Basarab primea 5000 de
florini anual ca dișmă pentru iernarea oilor în Țara Românească.

Tratatul a fost întărit de Matei Basarab pe 24 iulie 1635, atunci când a depus jurământ de credință.
Tratatul a fost pus în practică prin faptul că Matei Basarab l-a susținut pe Gheorghe Rakokzy I în disputa
pentru tronul Transilvaniei cu Ștefan Bethlem care era susținut de sultan.

B. Tratatul din 1636 cu Transilvania

Pe 12 octombrie 1636, Matei Basarab încheie un nou tratat cu Gheorghe Rakokzy I, principele
Transilvaniei. Se pare că acesta a fost tot un tratat de vasalitate a lui Matei Basarab față de principele
Transilvaniei, deoarece domnul Țării Românești, boierii, căpitanii și slujitorii țării au depus jurământ de
credință față de principele Transilvaniei.
 Bătălii:
*Proiectul de cruciadă

În 1640 a fost întocmit un proiect de cruciadă de către regele Poloniei, Vladislav al IV-lea, și
arhiepiscopul catolic al Bulgariei, Pietro Diodato Bakxic. Proiectul prevedea acțiuni militare simultane în
teritoriile bulgărești, venețiene și poloneze, arhiepiscopul catolic al Bulgariei urma să-i conducă pe
răsculații sud-dunăreni, iar Matei Basarab s-a angajat că va participa cu 20000 de soldați. Seimul polonez
nu a votat sumele necesare operațiunilor militare, iar în martie 1648 regele Poloniei Vladislav al IV-lea
moare, iar proiectul de cruciadă este abandonat.

VIII. Vasile Lupu (1634-1653)

Tratate:
A. Tratatul din 1638 cu Transilvania

În 1638, domnul Moldovei, Vasile Lupu, încheie un tratat pe picior de egalitate cu principele
Transilvaniei, Gheorghe Rakokzy I. Prin acest tratat, cei doi conducători își declarau credință și se
obligau să nu intre în vreo alianță unul împotriva celuilalt. Acest tratat mai prevedea că Vasile Lupu nu
poate să-l atace pe Matei Basarab fără acordul principelui Transilvaniei. Acest tratat a fost reînnoit în
1643 și tot atunci la Iași s-a perfectat nunta dintre Ruxandra, fata cea mică a lui Vasile Lupu, și
Sigismund de Rakokzy, fiul principelui Transilvaniei. Dar această nuntă nu a mai avut loc.

B. Alianța politică-matrimonială din 1652

În august 1652, se pun bazele unei alianțe politico-matrimoniale dintre Vasile Lupu și conducătorul
cecenilor Bogdan Hmelțmiki. Prin această alianță, Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, o căsătorește pe
Ruxandra, fiica cea mică, cu Timuș, fiul lui Bogdan Hmelțmiki. Această alianță s-a pus în aplicare prin
Bătălia de la Finta împotriva domnitorului Țării Românești, Matei Basarab. Timuș, ginerele lui Vasile
Lupu, a participat împreună cu 8000 de ceceni în bătăliile de pe râul Jijia – Propicani, Tecuci, Valea
Seacă, Sârca și Finta, dar cu toată această susținere Vasile Lupu a fost înfrânt de Matei Basarab și ulterior
s-a retras la cetatea Sucevei.

IX. Constantin Brâncoveanu (1688-1714)

Tratate:
A. Tratatul cu austriecii din 1689
 Pe 30 ianuarie 1689, Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești, a semnat un tratat cu
austriecii prin care habsburgii recunosc individualitatea Țării Românești, închinată lor doar formal. În
ianuarie 1698, o solie austriacă cerea reînnoirea tratatului, dar domnitorul Brâncoveanu nu a respins
propunerea, ci a condiționat orice acord de prezență a trupelor imperiale pe teritoriul Țării Românești.

Diplomație:
A. Pe 30 ianuarie 1695, autoritățile austriece de la Viena i-au acordat lui Constantin
Brâncoveanu titlul de “prinț al Sfântului Imperiu” și dreptul de a purta titlul de “illustrissimus”, atât lui,
cât și fiului celui mare.

Austriecii i-au permis lui Constantin Brâncoveanu să cumpere proprietăți la Brașov și o clădire
rezidențială la Sâmbăta de Sus, iar mai târziu, prin diplome imperiale i-a oferit dreptul să se refugieze în
Transilvania în caz de primejdie din partea turcilor.

B. Pe 21 august 1700, Constantin Brâncoveanu a fost decorat de țarul Rusiei, Petru cel Mare,
cu crucea de cavaler al ordinului Sfântul Andrei și a întreținut legături cu cancelarii Feodor Aleksevici
Golofkin și Gavril Ivanovici Golofkin printr-o intensă corespondență și schimb de emisari, furnizând
informații prețioase și ambasadorului rus de la Constantinopol, Piotr Andreievici Tolstoi.

Bătălii:
A. În iarna anului 1689, o armată austriacă, condusă de generalul Donat Heissler, a pătruns în
Țara Românească, a ocupat Bucureștiul, iar domnitorul Brâncoveanu, împreună cu curtea sa, s-a retras în
satul Ruși din Prahova, de unde a cerut sprijin tătarilor conduși de Gazi Ghirai și astfel, împreună cu
armata sa, tătarii și un corp de oaste otoman, i-a alungat pe austrieci în Transilvania. A trecut în urmărirea
lor și i-a învins pe 11/21 august 1690 la Zărnești. În urma acestei bătăli, generalul Donat Heissler este luat
prizonier, iar Constantin Bălăcianu, care era susținut pentru tronul Țării Românești, este ucis.

X. Dimitrie Cantemir (1693; 1710-1711)

Tratat:
Tratatul de la Luțk cu Rusia

Pe 13 aprilie 1711, la Luțk, se încheie tratatul dintre Moldova și Rusia, condusă de țarul Petru cel
Mare. Acest tratat a fost semnat în numele domnitorului Dimitrie Cantemir de către logofătul Ștefan
Luca. Tratatul cuprindea 16 articole, dintre care
 8 de politică internă, 6 de politică externă și 2 articole ce stabileau garanții personale pentru
domnitorul Cantemir.

Principalele prevederi: - Moldova trecea sub protecția Imperiului Rus

- Moldova primea Bugeagul, Tighina, Chilia și Cetatea Albă
- Domnie ereditară pentru familia Cantemir
- Domnul și dregătorii își păstrau vechile drepturi, rușii neavând dreptul să se amestece “la boieriile
Moldovei”, și nici să se însoare în țară, și nici moșii să cumpere
- Domnitorul primea dreptul de azil și ospitalitate în Rusia

Bătălie:
Bătălia de la Stănilești pe Prut din 18-22 iulie 1711 împotriva Imperiului Otoman

Pe 10 iunie 1711, trupele rusești au trecut Nistrul pe la Soroca și au pătruns pe teritoriul Moldovei.
Pe 24 iunie 1711, țarul Petru cel Mare, însoțit de țarina Ecaterina, de miniștri și statul său major au ajuns
la Iași, iar pe 25 iunie 1711 domnitorul Dimitrie Cantemir dă un mare banchet în cinstea oaspeților. Pe 11
iulie 1711, țarul Petru cel Mare, însoțit de Dimitrie Cantemir, în fruntea a 30000 de soldați ruși și a 6000
de moldoveni, părăseau Iașul, coborând pe Prut în întâmpinarea celor 120000 de soldați turci și tătari,
conduși de marele vizir Baltadji Mehmed Pașa, care trecuseră Dunărea pe la Oblucița. bătălia începe pe
18 iulie 1711, printr-un bombardament puternic din partea turcilor asupra taberei rusești. Acest asediu al
taberei rusești a durat 3 zile, iar pe 21 iulie 1711 rușii încearcă o contraofensivă, dar aceasta eșuează,
pierd mulți soldați, doi generali și astfel Petru cel Mare cere pace.

Pacea de la Vadul Hușilor din 22 iulie 1711

- Țarul se retrăgea din Moldova cu întreaga armată și cu armele

- Rusia ceda Imperiului Otoman cetatea Azov și dărâma cetățile de la hotarul Ucrainei
- Regele Carol al XII-lea al Suediei putea să se întoarcă în țară
- Rusia plătea o mare sumă de bani ca despăgubiri de război
5. Statul român modern: de la proiect politic la realizarea
României Mari (secolele al XVIII-lea – al XX-lea)
1) Proiectele politice din secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea:
a) reformismul boieresc
b) memoriile boierești din secolul al XVIII-lea
c) proiectele politice boierești
d) proiectul politic pașoptist (1848)

2) Constituirea statului român modern

a) acțiuni care contribuie la formarea statului român modern (1859)

3) Consolidarea statului român modern

a) consolidarea statului român modern în timpul lui A. I. Cuza (1839-1866)
b) consolidarea statului în timpul lui Carol I (1866-1914)

4) Consolidarea statului prin câștigarea independenței. Proiectul independenței de stat a României

5) Consolidarea statului prin Unirea din 1918. Proiectul constituirii României Mari (statul român
unitar)
a) Unirea Basarabiei cu România
b) Unirea Bucovinei cu România
c) Unirea Transilvaniei cu România
 1). a) Reformismul boieresc
- în secolul al XVIII-lea, boierii sunt cei care vor elabora o serie de proiecte politice sub diverse
forme:
 memorii boierești
 proiecte de constituții
 programe revoluționare
 legislație elaborată de domnitori sau de marile puteri

- context istoric: în secolul al XVIII-lea, spațiul românesc cunoaște regimul dominațiilor străine (în
Țara Românească și în Moldova – regimul fanariot; Transilvania – regimul habsburgic). Domnitorii
străini, numiți de sultan în Țările Române, au fost numiți “fanarioți”, deoarece majoritatea proveneau din
familii de greci, bogate, care erau stabilite în cartierul Fanar de la Istanbul.
- familii de domni fanarioți
a. greci: Mavrocordat, Mavrogheni, Șuțu, Ipsilanti, Moruzi, Caragea
b. români: Callimachi (Călmașu), Racoviță
c. albanezi: Ghica

- în secolul al XVIII-lea în Moldova și în Țara Românească se accentuează dominația otomană

începând cu 1711 / 1716 prin care Poarta urmărea consolidarea controlului otoman; în această perioadă a
existat o serie de domnitori fanarioți care, după modelul iluminist, a inițiat reforme în plan cultural,
politic, administrativ

- exemple:
 Constantin Mavrocordat a inițiat reforme:
- în domeniul fiscal: în 1740, a introdus reforma fiscală prin care a făcut un recensământ al populației,
a desființat taxele multiple și a introdus un impozit fix pe cap de locuitor
- în domeniul social: a fost introdusă în 1746 în Țara Românească și în 1749 în Moldova desființarea
Șerbiei, permițându-le țăranilor dependenți să-și răscumpere libertatea contra sumei de zece taleri pe
cap de om
- în domeniul administrativ: a reformat administrația după model austriac și a numit câte doi ispravnici
în fiecare județ
- în domeniul judecătoresc: a reformat justiția prin înființarea de instanțe locale în ținuturi și județe, iar
activitatea instanțelor era scrisă
- un proiect de constituție publicat în 1771 în gazeta franceză “Le Mercure de France”

 Alexandru Ipsilanti reorganizează Academia Domnească de la Sf. Sava, organizează

sistemul de poștă, înființează o școală de preoți, un orfelinat și pune bazele manufacturilor de hârtie, a
construit o nouă curte domnească la București, a început regularizarea cursului râului Dâmbovița,
deoarece în fiecare primăvară producea inundații în capitală și a construit primele cișmele cu apă potabilă
de izvor la cca 20 de kilometri de București.

 în domeniul juridic domnitorii fanarioți, după modelul lui Napoleon Bonaparte, au inițiat
coduri de legi: Alexandru Ipsilanti în 1780 – “Pravilniceasca condică” („Mica rânduială juridică”); Scarlat
Callimachi în 1817 – “Codul Callimachi” („Condica țivilă a Moldovei”); Ioan Gheorghe Caragea în 1818
– „Legiuirea Caragea”

- în Transilvania, regimul habsburgic a urmărit prin reformele Mariei Tereza și ale lui Iosif al II-lea,
îmbunătățirea relațiilor agrare, a educației, a administrației și a bisericii astfel:
 în 1783, a fost elaborat un decret cu privire la îmbunătățirea relațiilor dintre nobili și țărani
 în domeniul învățământului, a fost elaborat “Ratio Educationes” cu scopul de a crește
numărul școlilor din mediul rural și al școlilor confesionale
  în 1781, prin „Edictul de Toleranță” se acordă libertate religioasă și credincioșilor
necatolici, ridicându-se astfel restricțiile privitoare la accesul în funcții, deținerea de proprietăți sau
practicarea unor meserii

2). b) Memoriile boierești din secolul al XVIII-lea

- în contextul accentuării dominației otomane, boierii români au pus în discuție modernizarea

socială, politică, economică și culturală astfel:

 în 1772, o delegație a boierilor din Țara Românească și Moldova adresează marilor puteri,
în contextul tratativelor de la Focșani (în urma unui război ruso-turc), un memoriu prin care solicită
revenirea la domniile pământene, respectiv autonomia și unirea celor 2 țări sub protecția Austriei, a Rusiei
și a Prusiei

 în 1791, cu prilejul tratativelor de la Șiștov, boierii Țării Românești adresează delegaților

Rusiei și Austriei un memoriu în care cereau autonomie, neutralitate, garanția Austriei și a Rusiei,
libertatea comerțului, desființarea obligațiilor față de Poartă

3). c) Proiectele politice boierești

- context istoric:

 se menține problema orientală astfel încât continuă emiterea memoriilor de către

boieri, adresate marilor puteri
 din 1829, Rusia va deveni putere protectoare pentru Principate și va constitui un
factor de modernizare în spațiul românesc, până în 1856:

 în 1802, Dumitrache Sturdza a elaborat “Planul de oblăduire aristo-democrăticească” care

propunea un proiect de conducere republican de nuanță aristocratică

 în 1817-1818, boierul Iordache Rosetti-Roznovanu elaborează o serie de proiecte în care

solicită instaurarea unui regim politic, în care Adunarea Obștească și Divanul să dețină rolul principal în
stat, în detrimentul domniei

 în 1821, în contextul revoluției lui Tudor Vladimirescu sunt emise o serie de documente cu
rol de proiecte politice; principalul document “Cererile norodului românesc” care prevedea:
- limitarea prezenței grecilor în funcțiile politice și bisericești
- înlăturarea abuzurilor și corupției din administrație și justiție, iar funcționarii să fie numiți fără
“dare de bani”
- desființarea tuturor categoriilor de scutiți ai impozitelor
- reformarea justiției prin desființarea “legiuirii lui Caragea”
- stimularea comerțului prin desființarea vămilor interne și reducerea taxelor vamale la import -
export
- reformă școlară prin care învățământul trebuia să cuprindă tot tineretul țării, indiferent de clasa
socială, iar treptat să devină obligatoriu și gratuit
- reînființarea armatei naționale permanente alcătuite din panduri cu căpeteniile lor și două sute de
arnăuți
- modernizarea legislației
- elaborarea unei constituții cu confirmarea Porții și susținerea Rusiei și Austriei
- consecința imediată a mișcării lui Tudor Vladimirescu a fost revenirea din 1822 la domniile
pământene
  1822 - Ionică Tăutu redactează proiectul de constituție numit “Constituția Cărvunarilor” în
care era prevăzută limitarea puterii domnești prin crearea Sfatului Obștesc; pentru prima dată se dorea
separarea puterilor în stat precum si proiectarea unei justiții organizate

 în 1822-1829, etape importante în procesul de modernizare a spațiului românesc:

- în 1826, la Convenția de la Akkerman, sunt puse în aplicare o serie de solicitări ale
proiectelor politice românești (alegerea domnitorilor dintre boierii pământeni, libertatea comerțului
garantată de Poartă)
- în 1829, prin Tratatul de la Adrianopol se instituie oficial Protectoratul Rusesc, se
acordă libertatea navigației pe Dunăre și se restituie Raialele de pe malul stâng al Dunării

 1831 pentru Țara Românească și în 1832 în Moldova intră în vigoare Regulamentele

Organice - acte cu valoare de constituție, elaborate de comisii de boieri români care au fost coordonate de
contele rus Pavel Kiseleff și aprobate de Rusia. Aceste acte au reprezentat un progres aducând elemente
de noutate și modernizare: separarea puterilor în stat, organizare administrativă, organizarea justiției
(instituirea Corpului de Avocați, Judecători și Procurori), o nouă organizare fiscală, reglementări
economice si sociale. Regulamentele Organice au înzestrat Moldova și Țara Românească cu instituții
aproape identice și au acordat cetățenie comună locuitorilor lor, grăbind, astfel, unirea celor două țări

 vor continua memoriile boierilor români organizați acum într-o mișcare denumită “Partida
Națională”, condusă de Ion Câmpineanu. În 1838, acesta elaborează “Act de Unire și Independență”,
“Osăbitul act de numire a suveranului românilor” (prin care se solicită înlăturarea suzeranității otomane și
a protectoratului rusesc, independență, unire, monarhie ereditară)
 în 1843, ia ființă o societate secretă, masonică numită “Frăția” (Nicolae Bălcescu, A. I. Cuza,
Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Avram Iancu, mitropolitul Andrei Șaguna), care avea înscrise în
program obiective precum unirea Țării Românești cu Moldova, independența acestora, emanciparea
țăranilor clăcași, egalitatea cetățenilor în fața legii. Societatea “Frăția” a avut un rol determinant în
organizarea și desfășurarea Revoluției de la 1848 din Țara Românească

În Transilvania, în 1744, drepturile românilor apar prezentate în ”Supplex Libellus”, redactat

de episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu Klein. Ideile acestuia vor fi reluate de Școala Ardeleană
(Gheorghe Șincai, Samuel Micu, Ion Budai-Deleanu, Petru Maior) în 1791, în documentul ”Supplex
Libellus Valachorum”, primul memoriu politic al românilor în Transilvania.

1). d) Proiectul politic pașoptist

În 1848 în Europa izbucnesc revoluții cunoscute sub numele de ”Primăvara popoarelor”.

Programele revoluționiste române de la 1848 reprezintă o continuare a proiectelor politice de
până atunci:
 Revoluția din Moldova; pe 27 martie 1848, la Iași, oamenii ies în stradă manifestând în primul
rând împotriva despotismului domnitorului Mihail Sturdza, care le cere revoluționarilor să întocmească
un program, ”Petițiunea-Proclamațiune” (35 de articole), redactată de Vasile Alecsandri, ce prevedea:
- desființarea cenzurii
- funcții acordate după merite
- reforma școlilor
- desființarea pedepselor corporale
 - ”grabnica îmbunătățire a stării locuitorilor săteni”
- ”sfânta păzire a Regulamentelor organice”
Alți revoluționari – Al. I. Cuza, Costache Negri, M. Kogălniceanu;

 Transilvania: 3/15 mai 1848 la Blaj, ”Petiția națională”, redactată de Simion Bărnuțiu, ce
prevedea:
- independența națiunii române
- egalitatea în drepturi cu celelalte națiuni conlocuitoare
- respingerea anexării la Ungaria
- libertatea tiparului, libertatea școlii românești, libertatea personală, a industriei și a
comerțului
- la prevedere socială: desființarea iobăgiei fără nicio despăgubire

 (Este tot un program al revoluționarilor moldoveni, refugiați în Transilvania) La 12 mai

1848 la Brașov, ”Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”, redactată de Vasile Alecsandri și Costache
Negri, ce prevedea:
- unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat independent (“neatârnat”)
- libertate, egalitate, frățietate
- desființarea privilegiilor feudale
- egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii
- împroprietărirea țăranilor clăcași fără nicio despăgubire

 Bucovina: În 20 mai 1848 la Cernăuți, ”Petiția țării”, redactată de Eudoxiu Hurmuzache, ce

prevedea:
- autonomia Bucovinei în cadrul Imperiului Habsburgic
- egalitate religioasă
- desființarea privilegiilor feudale
- folosirea oficială a limbii române

 Țara Românească: În 9/21 iunie 1848 - ”Proclamația de la Islaz”, redactată de I. H.

Rădulescu, ce prevedea:
- domn ales pe 5 ani
- libertatea învățământului
- emanciparea clăcașilor și împroprietărirea prin despăgubire
- autonomia și independența administrativă și legislativă
- emanciparea evreilor și a țiganilor
 - adoptarea unei constituții și abolirea protectoratului rus

 Banat: pe 15 iunie 1848 – Lugoj, ”Petiția neamului românesc din Ungaria și Banat”,
redactată de Eftimie Murgu, ce prevedea:
- respectarea autonomiei, a limbii române, a bisericii ortodoxe

 Bucovina: în august 1848 la Cernăuți - ”Dorințele partidei naționale din Moldova”,

redactată de M. Kogălniceanu, ce prevedea:
- unirea Moldovei cu Muntenia ce reprezintă cheia de boltă fără de care s-ar prăbuși tot
edificiul național
- egalitatea cetățenilor în fața legii
- desființarea privilegiilor feudale
- libertatea cuvântului, a întrunirilor, a învățământului
- împroprietărirea țăranilor prin despăgubire

2). Constituirea statului român modern

Acțiuni care contribuie la formarea statului român modern (unirea Moldovei cu Țara Românească):

În 1853-1856 se desfășoară Războiul Crimeei (între Rusia și Imperiul Otoman), un nou moment al
crizei orientale. Cele 7 Mari Puteri garante (Anglia, Rusia, Prusia, Austria, Franța, Sardinia, Imperiul
Otoman) organizează ”Congresul de pace de la Paris”. Cu această ocazie, problema Principatelor Române
devine problemă internațională, abordată în cadrul ”Tratatului de la Paris” din 1856, ce prevedea:
- eliminarea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române și intrarea acestora sub
garanția colectivă a celor 7 Mari Puteri
- menținerea suzeranității otomane
- Rusia cedează Moldovei S Basarabiei cu cele 3 județe (Cahul, Bolgrad, Ismail)
- convocarea unor Adunări ad hoc cu rol consultativ privind organizarea principatelor

În 1857, la Iași și București, Adunările ad hoc, alcătuite din reprezentanți ai tuturor claselor sociale,
elaborează rezoluții pe care le vor înainta Marilor Puteri:
- unirea Moldovei cu Țara Românească într-un singur stat cu numele de România
- statul să fie condus de un prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană, iar moștenitorii
să fie crescuți în religia țării
- respectarea autonomiei sub granița colectivă a Marilor Puteri
 În 1858, în cadrul Conferinței de la Paris, Marile Puteri au emis ”Convenția de la Paris” - act cu
valoare constituțională pentru Principatele Române, ce prevedea:
- unirea principatelor cu numele de ”Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”
- alegeri separate pentru domn (2 domni) și Adunarea electivă
- suzeranitatea Imperiului Otoman
- protectoratul colectiv al Marilor Puteri
- principiul separării puterilor în stat
- instituții comune: ”Comisia Centrală” și ”Înalta Curte de Casație și Justiție” (ambele cu
sediul la Focșani)
- Adunarea electivă trebuia aleasă prin vot cenzitar
- art. 46 prevedea: egalitatea între moldoveni și munteni în fața legii și la plata impozitelor,
desființarea privilegiilor boierești, dreptul de a deține proprietate în reciprocitate, egalitatea la promovarea
în funcții și stabilirea unor noi raporturi între proprietari și țărani

În 1859, are loc dubla alegere a lui Al. I. Cuza. În textul convenției nu se menționează că persoana
care candida în funcție de domn în ambele principate trebuie să fie diferit, iar românii l-au ales ca
domnitor unic pe Al. I. Cuza la 5 ianuarie 1859 în Moldova și pe 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

3). Consolidarea statului român modern

3). a) CONSOLIDAREA STATULUI ROMÂN MODERN SUB DOMNIA LUI AL. I. CUZA
(1859-1866)

Domnia lui Cuza cunoaște 3 etape:

I. 1859-1862: Recunoașterea dublei alegeri și a unirii din partea Marilor Puteri, măsuri de
unificare internă
II. 1862-1864: ”Epoca marilor reforme”
III. 1864-1866: Domnia autoritară a lui Cuza

I. 1859-1862
În 1861, la Conferința de la Constantinopol, Marile Puteri acceptă unirea administrativă și
legislativă numai pe timpul domniei lui Cuza. Cuza a realizat unificarea serviciilor vamale, a telegrafului
și a poștelor, a sistemului de măsuri și greutăți, a desființat granița dintre Moldova și Țara Românească, a
declarat Bucureștiul drept capitală unică și a înființat consulate în principalele capitale europene.
 II. 1862-1864
În 1862 a numit primul guvern unic avându-l ca prim-ministru pe conservatorul Barbu Catargiu; în
1863, prim-ministru va fi liberal-moderatul Mihail Kogălniceanu.
În 13/25 decembrie 1863 a fost adoptată legea secularizării averilor mănăstirești; prin această lege,
au fost confiscate și trecute în proprietatea statului pământurile bisericilor și ale mănăstirilor, iar astfel
revine în stăpânirea statului 25% din suprafața agricolă și forestieră a Principatelor.

III. 1864-1866
La 2/14 mai 1864, domnitorul Cuza și Mihail Kogălniceanu dau o lovitură de stat, prin care dizolvă
Adunarea legiuitoare și adoptă un nou act constituțional, ”Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris”,
însoțit și de o lege electorală. Parlamentul devine bicameral prin înființarea Camerei Ponderatoare
(Senat).
În 14/26 august 1864, Cuza adoptă Legea rurală sau reforma agrară, prin care țăranii sunt
împroprietăriți în funcție de numărul de vite deținut în bătătură, fără a putea vinde sau ipoteca pământul
timp de 30 de ani și plătindu-l timp de 15 ani. Aproximativ 400 de familii de țărani au fost împroprietărite
cu loturi de teren agricol, iar aproape 60000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină, iar țăranii au
devenit contribuabili la bugetul de stat prin impozitarea terenurilor.
În decembrie 1864, e emisă Legea instrucțiunii publice (prima lege modernă a învățământului
primar care-l face obligatoriu și gratuit, iar părinții care nu își dădeau copiii la școală erau amendați).
În 1860 a fost înființată Universtatea din Iași, iar în 1864, în București.

Alte măsuri reformatoare:

- emiterea codului civil, elaborat pe baza codului lui Napoleon Bonaparte și cel penal, făcut
după model austriac
- legea organelor judecătorești
- înființarea cecului și a burselor
- a înființat Școala Națională de Arte Frumoase la București, pusă sub conducerea lui
Theodor Aman (pictor)
- a înființat o școală de medicină veterinară
- în timpul său a fost adoptat alfabetul latin

Din 1864, Cuza va introduce domnia autoritară, fapt ce va crea o opoziție formată din conservatori
și liberalii radicali, numiți ”Monstruoasa Coaliție”.
 În noaptea de 10-11 februarie 1866, “Monstruoasa Coaliție” a reușit să îl oblige pe domnitorul Al. I.
Cuza să abdice și să părăsească țara. În lipsa unui conducător, țara va fi guvernată de o Locotenență
Domnească.

3). b). CONSOLIDAREA STATULUI ROMÂN MODERN SUB CONDUCEREA LUI CAROL I
(1866-1914)

Domnia lui Carol I reprezintă momentul de maturizare politică a României; aceasta devine un stat
modern, guvernat după principiile liberalismului.
Au avut loc acțiuni în plan politic, economic, cultural și social, prin care România și-a câștigat un
prestigiu deosebit în plan internațional.

Proiecte politice de modernizare a statului:

- Constituția din 1866 – a fost adoptată pe 1 iulie 1866 și a fost inspirată de constituția
belgiană din 1831; prin noua constituție statul se va numi România, care era o monarhie constituțională
ereditară. Constituția realiza un echilibru între puterea executivă și cea legislativă, pe baza ei guvernându-
se România modernă.
- Proiectul partidelor politice moderne – potrivit Constituției din 1866, România avea un
sistem parlamentar modern; apar atunci primele partide politice și se consolidează instituția monarhiei.
- scena politică românească va fi dominată în această perioadă de două partide: cel liberal și
cel conservator:
 Partidul Național Liberal – a luat ființă în 1875, avându-i ca reprezentanți de seamă
pe Mihail Kogălniceanu, I. C. Brătianu, Ion I. C. Brătianu, C. A. Rosetti, Dimitrie A. Sturdza. Partidul
promova constituționalismul, libertatea de exprimare, pluralismul politic, spiritul de toleranță, principiile
de egalitate și libertate. Deviza partidului era ”Prin noi înșine” și presupunea valorificarea resurselor
umane și naturale ale țării. De asemenea, liberalii puneau accent și pe libertatea presei, a dreptului de
asociere și exprimare, pe garantarea drepturilor și a libertăților cetățenești.
 Partidul Conservator – a luat naștere în 1880, avându-i ca reprezentanți pe Lascăr
Catargiu, Petre P. Carp, Titu Maiorescu. Partidul îi reunea încă de la început pe marii proprietari funciari.
Conservatorii erau pentru o modernizare progresivă a țării și o evoluție proprie adaptată specificului
societății românești fără salturi mari sau preluarea modelelor occidentale. Titu Maiorescu, la Junimea,
lansează “teoria formelor fără fond”, considerând că România are o tradiție instituțională proprie, structuri
sociale peste care nu se pot implementa modelele occidentale. În 1884, este emisă o nouă lege electorală
care lărgește baza electorală, astfel încât puteau vota toți cei care plăteau un impozit la stat.
 În 1895, Carol I introduce „rotativa guvernamentală”, adică alternanța la guvernare între liberali și
conservatori.
Instituția monarhiei în România modernă se va consolida în urma independenței de stat 1877-1878
– Carol I primește titlul de Alteță Regală, iar în 1881, când România devine regat, titlul de rege.

- Proiectul modernizării economice - legislație economică liberală;

1867 - este adoptată moneda națională „leul”;
1880 - înființarea Băncii Naționale a României;
1887 - legea de încurajare a industriei ce prevedea scutiri de taxe și tarife vamale,
reducerea costului transportului acordat cetățenilor români și străini care înființează întreprinderi cu
minimum 25 de muncitori;
1908 - legea Casei Rurale - se crea un fond din care să li se permită țăranilor să cumpere
pământ.

- legislația economică conservatoare:

1889 - legea vânzării unor proprietăți ale statului către țărani;
1892 - reorganizarea Creditului Agricol pentru a asigura o participare mai bună a
țăranilor;
1896 - legea minelor, care proclamă dreptul statului asupra resurselor subsolului cu
excepția petrolului și permite străinilor să dețină proprietăți funciare.

- Proiectul modernizării culturale

Din punctul de vedere al dezvoltării învățământului, în 1883 s-a înființat Casa Școalelor, devenită
apoi Instrucțiunea Publică (ministrul în această perioadă a fost Spiru Haret, cel care a acordat o atenție
deosebită pregătirii învățătorilor de la sate și ridicării culturale). Se pun bazele Academiei Române, sub
numele de Societatea Literară Academică Română.
1868 - apare revista “Juna Dreaptă”;
1876 – apare ziarul “Timpul”;
1901 – apare revista “Sămănătorul”.
 4). CONSOLIDAREA STATULUI PRIN CÂȘTIGAREA INDEPENDENȚEI. PROIECTUL
INDEPENDENȚEI DE STAT A ROMÂNIEI

Pe plan extern, Carol I a acționat pentru cucerirea independenței de stat și întărirea prestigiului
internațional al României. Obiectivul obținerii independenței țării a rămas una dintre marile probleme ale
statului român modern. Acesta a fost atins prin participarea României la război împotriva Imperiului
Otoman între 1877-1878.
Pe 4 aprilie 1877, la București, se semnează Convenția româno-rusă, prin care românii acordau
“liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta apărarea și menținerea
integrității teritoriale a României.
Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale românilor și a luat o serie de măsuri
de descurajare.
La 9/21 mai 1877, M. Kogălniceanu a dat citire proclamației de independență în Parlamentul
României, iar pe 10/22 mai 1877 actul a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele
Carol I.
Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze activ cu
România în acțiunile de război, ceea ce i-ar fi permis României să participe și la tratativele de pace de
după război, dar, datorită eșecurilor armatelor ruse pe front, România este “invitată” să intervină militar în
S Dunării, iar, împreună, armatele ruso-române au învins Imperiul Otoman.
Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe 19
februarie/3 martie 1878, dar Imperiul Rus nu s-a arătat dispus să-și respecte promisiunile făcute în
Convenția de la București din 4 aprilie 1877.
Marile Puteri nu au fost satisfăcute de Tratatul de la San Stefano prin care Imperiul Rus și-a extins
influența în Balcani și în Caucaz, iar, astfel, la Congresul de la Berlin s-a cerut revizuirea tratatului.
Prin Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878, arbitrat de cancelarul Germaniei Otto von Bismarck,
se recunoștea independența României, care primea Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor de la
Imperiul Otoman, iar în schimb Imperiul Rus primea S Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad, Ismail).
Totodată, România era nevoită să modifice art. 7 din Constituția de la 1866.

*Tratatul cu Puterile Centrale

Regele Carol I și oamenii politici erau convinși că numai afilierea la un sistem de alianțe va putea să
promoveze interesele de politică externă a țării și să ofere protecție față de presiunile externe. La 18/30
octombrie 1883, se semnează tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria, iar în aceeași zi
Germania a semnat tratatul de aderare la alianța româno-austro-ungară. La acest tratat a mai aderat și
Italia, iar România devine, astfel, un garant al menținerii statuquo-ului în Balcani, această regiune fiind
denumită “butoiul cu pulbere al Europei”.

*Al Doilea Război Balcanic

România a rămas neutră pe parcursul Primului Război Balcanic desfășurat în 1912, dar a urmărit cu
interes acest conflict. Neînțelegerile dintre aliații din primul război fac ca la 30 iunie 1913 să izbucnească
al Doilea Război Balcanic, atunci când Bulgaria atacă foștii aliați. Cu acordul Franței și al Rusiei,
guvernul român ordonă mobilizarea armatei la 3 iulie 1913 și dă aviz de intrare pe teritoriul Bulgariei pe
10 iulie 1913. Astfel, România devine factorul determinant în a convinge statele beligerante să înceteze
ostilitățile, iar la 22 iulie 1913 România acceptă armistițiul cu Bulgaria. Prin Pacea de la București din 10
august 1913, la care au participat doar reprezentanții statelor beligerante, frontiera româno-bulgară devine
linia Turtucaia - Balcic. Astfel, S Dobrogei, Cadrilaterul (județele Durostor, Caliacra), revine României.
Războaiele Balcanice au constituit începutul depărtării României de Puterile Centrale și apropierea
de Antantă.

*Participarea României la Primul Război Mondial (1916-1918)

La izbucnirea Primului Război Mondial (28 iulie 1914), România era o țară aflată la finalul unei
etape, de mai bine de 50 de ani, a unui proces de modernizare structurală.
Imediat după izbucnirea războiului, ambele tabere (Puterile Centrale și Antanta) îi solicită României
să intre în război de partea lor. Existau dezacorduri politice serioase între rege și un mic grup de
germanofili, pe de o parte, și majoritatea politicienilor și opinia publică favorabile Antantei, pe de altă
parte.
După aceste discuții aprinse, s-a adoptat oficial, cu aproape unanimitate de voturi, poziția de
neutralitate față de acest război.
În perioada neutralității (1914-1916), România a purtat tratative atât cu reprezentanții Puterilor
Centrale, cât și cu cei ai Antantei.
Consiliul de Coroană a hotărât intrarea României în război, declarându-i război pe 27 august 1916
Austro-Ungariei. În seara aceleiași zile, trupele române au înaintat peste Carpați în Transilvania, ajungând
până în apropiere de Sibiu, Brașov și Sighișoara, unde soldații români au fost primiți cu bucurie de
populația română de acolo.
Declanșarea ofensivei germano-bulgare în Dobrogea și înfrângerea de la Turtucaia au determinat ca
armata română să se retragă din Transilvania. Pe 6 decembrie 1916, în urma bătăliilor de pe Neașlov și
Argeș, Bucureștiul a fost ocupat de trupele germane și, astfel, familia regală, guvernul și principalii
oameni politici s-au retras la Iași, oraș ce devine capitala provizorie a României.
 În prima parte a anului 1917, s-a realizat o intensă activitate de reorganizare a armatei, un rol
important revenindu-i misiunii franceze conduse de generalul Henry Mathias Berthelot. Războiul a fost
reluat în iulie 1917 pe linia frontului Mărăști – Mărășești – Oituz, unde soldații români sub conducerea
generalilor Alexandru Averescu, Constantin Cristescu și Ieremia Grigorescu au luptat eroic sub deviza
“Pe aici nu se trece”.
Datorită ieșirii Rusiei din război, România este nevoită să negocieze și să încheie pace separată cu
Puterile Centrale. Prevederi ale Păcii de la Buftea - București din 7 mai 1918:
- România trebuia să retrocedeze Dobrogea de S, Cadrilaterul (județele Durostor,
Caliacra) și să-i cedeze o parte a Dobrogei de N Bulgariei. Restul Dobrogei, deși rămânea în proprietate
nominală a României, urma să fie controlată și ocupată de Germania și Bulgaria, iar România păstra un
culoar pentru a ajunge la portul Constanța.
- România urma să-i cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților
Carpați și totodată ceda masivele montane Negoiu, Ceahlău și Caraiman.
- Dreptul Germaniei și al Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre;
- România îi concesiona pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, iar
șantierele navale intrau în stăpânirea statului german.
- României i se recunoștea Unirea cu Basarabia.
Pacea a fost negociată și semnată din partea României de prim-ministrul Alexandru Marghiloman,
dar nu a fost niciodată ratificată și de către regele Ferdinand I al României și, astfel, ea nu a intrat în
vigoare, permițându-i României să reintre în război pe 10 noiembrie 1918 cu doar o zi înainte ca războiul
să se încheie, iar acest lucru i-a permis României să participe ca stat beligerant la Conferința de pace de la
Paris din 1919-1920.

*Participarea României la al Doilea Război Mondial

La 23 august 1939, Germania și URSS au semnat Pactul de neagresiune Ribbentrop-Molotov, al
cărui protocol secret prevedea împărțirea Poloniei și a României între cele două puteri totalitare. La 1
septembrie 1939, este invadată și împărțită ulterior Polonia conform pactului, iar România a rămas oficial
o țară neutră, dar a adăpostit refugiați polonezi.
După semnarea de către Franța la 22 iunie 1940 a armistițiului cu Germania, URSS-ul îi adresează
României pe 26 și 28 iunie 1940 două ultimatumuri pentru a ceda Basarabia și N Bucovinei, dar ulterior
Armata Roșie, pe lângă cele două provincii, ocupă și ținutul Herța.
Pe 30 august 1940, are loc Dictatul de la Viena, în urma căruia România este nevoită să îi cedeze
Ungariei N-V Transilvaniei, iar pe 7 septembrie 1940, prin Tratatul de la Craiova, România îi cedează
Bulgariei Cadrilaterul.
 Aceste pierderi teritoriale au fost “aruncate” în spatele regelui Carol al II-lea, care a fost nevoit să
abdice și să părăsească țara, lăsând tronul fiului său Mihai I, dar de fapt puterea era deținută de către
generalul Ion Antonescu, care a fost numit prim-ministru.
La 22 iunie 1941 (Planul Barbarossa), România a intrat în război alături de Germania, împotriva
URSS, în vederea reîntregirii teritoriului național. Eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord a fost
finalizată la 26 iulie 1941, eveniment care a fost primit cu satisfacție de opinia publică românească.
Începând cu 1943, Armata Roșie trece la eliberarea teritoriului rusesc, înaintând către Europa.
Astfel, în spațiul politic românesc încep să apară discuții cu privire la continuarea războiului alături de
Germania și, astfel, la 23 august 1944 România trece în tabăra aliaților, trecând la eliberarea țării de sub
naziști.
La 25 octombrie 1944, au fost eliberate orașele Carei și Satu Mare, încheindu-se, astfel, eliberarea
teritoriului național de sub naziști. Armata română a trecut granița, ajutând și la eliberarea Ungariei, a
Cehoslovaciei și a Austriei.
Prin Convenția de armistițiu din septembrie 1944 și prin Tratatele de pace de la Paris din 1946-
1947, României i s-au impus condiții grele de natură politică, economică și militară din partea Marilor
Puteri din Coaliția Națiunilor Unite.

5). CONSOLIDAREA STATULUI PRIN UNIREA DIN 1918. PROIECTUL CONSTITUIRII

ROMÂNIEI MARI (STATUL ROMÂN UNITAR)

Îndeplinirea acestui mare obiectiv vine în contextul Primului Război Mondial (1914-1918), când
România decide participarea la acest conflict (1916-1918) cu scopul recunoașterii dreptului asupra
teritoriilor aflate sub dominație străină.

Factorii externi favorabili Unirii au fost:

- încheierea Primului Război Mondial cu victoria Antantei, din care a făcut parte și
România;
- destrămarea imperiilor multinaționale (țarist, austro-ungar, otoman);
- afirmarea principiului autodeterminării naționale în cadrul “Celor 14 puncte” prezentate la
Congresul de Pace de la Paris din 1919-1920 de președintele SUA, W. Wilson.
 ETAPELE UNIRII

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA (27 martie 1918):

- În octombrie 1917, în Rusia, izbucnește revoluția bolșevică, puterea fiind preluată de Vladimir
Ilici Lenin, care proclamă dreptul popoarelor din imperiu la autodeterminare națională.
- În octombrie 1917, la Chișinău, se proclamă Congresul Ostașilor Moldoveni și se înființează
Sfatul Țării, ca organ legislativ, sub conducerea lui Ion Inculeț, care proclamă Republica Democratică
Moldovenească.
- Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a proclamat independența Basarabiei, iar la solicitarea Sfatului
Țării armata română a trecut Prutul pentru a restabili ordinea în condițiile agitațiilor create de trupele
rusești, care se retrăgeau de pe front în mod dezorganizat. Astfel, guvernul rus rupe legăturile diplomatice
cu România și anunță că nu va mai înapoia tezaurul țării.
- La 27 martie 1918, Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România.

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA (15 noiembrie 1918):

- Bucovina aparținea Imperiului Austro-Ungar din 1775 prin Convenția de la Constantinopol;
- În vara anului 1918, în condițiile suferite pe front de Puterile Centrale, a dorinței popoarelor din
Imperiul Austro-Ungar de a se elibera, împăratul Austro-Ungariei propune prin manifestul ”Către
Popoarele Mele Credincioase” soluția federalizării, cu acordarea autonomiei, în scopul de a salva
imperiul.
- Autonomia Bucovinei a fost proclamată la Cernăuți de către Adunarea Națională a Românilor. S-a
constituit ca organ de conducere Consiliul Național Român, cu un birou executiv condus de Iancu
Flondor.
- Unirea s-a hotărât în contextul amenințării Ucrainei de a anexa Bucovina. La solicitarea
Consiliului Național, Armata Română intervine restabilind ordinea.
- Congresul General al Bucovinei (adunare a tuturor locuitorilor Bucovinei: români, germani,
polonezi, ruteni – reprezentanții ucrainenilor au refuzat să participe), care s-a ținut în Sala Sinodală a
Palatului Mitropolitan din Cernăuți sub președinția lui Iancu Flondor, votează unirea Bucovinei cu
România la 15 noiembrie 1918.
 UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA (1 decembrie 1918):
- În condițiile înfrângerilor suferite pe front de Puterile Centrale, în vara lui 1918 împăratul Austro-
Ungariei propune prin manifestul “Către popoarele mele credincioase” soluția federalizării, cu scopul de a
salva imperiul.
- Prin “Declarația de la Oradea”, redactată de politicienii români din Parlamentul de la Budapesta,
se solicită autonomia și independența Transilvaniei.
- S-a constituit ca organ de conducere “Comitetul Național Român Central” (CNRC, format din 12
membri – 6 de la Partidul Național Român din Transilvania și 6 de la Partidul Social Democrat), condus
de Ștefan Cicio Pop, iar la nivel local, consilii locale și gărzi naționale.
- Între 13 și 15 noiembrie 1918, la Arad, au loc negocieri între guvernul maghiar și CNRC.
Guvernul maghiar oferea autonomia Transilvaniei în cadrul Ungariei, dar CNRC este nemulțumit și se
retrage de la negocieri, decizând să țină alegeri convocând pe 1 decembrie 1918 o Mare Adunare
Națională a românilor din Transilvania și Ungaria la Alba Iulia.
- Unirea a fost hotărâtă în contextul refuzului guvernului maghiar de a recunoaște și independența,
nu doar autonomia Transilvaniei.
- La 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, au fost prezenți 1228 de delegați cu drept de vot și peste
100000 de români veniți din toate colțurile Transilvaniei. Ca președinte al Marii Adunări Naționale a fost
ales Gheorghe Pop de Băsești, iar rezoluția Unirii a fost citită de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu.
CNRC hotărăște în cadrul “Marii Adunări Naționale” de la Alba Iulia Unirea Transilvaniei cu România.
- Până la unirea efectivă cu România, conducerea a fost asigurată de “Marele Sfat Național” cu rol
legislativ și de “Consiliul Dirigent” cu rol executiv, condus de Iuliu Maniu.
- Unirea a fost consfințită de Parlamentul României la 22 decembrie 1918 și pune tratatele de pace
semnate la Conferința de pace de la Paris (1919-1920), prin care se recunoaște internațional noul stat
național unitar român.
- La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia s-a desfășurat încoronarea regelui Ferdinand și a reginei
Maria ca regi ai României Mari.

CONSECINȚE (semnificația Unirii)

• România devine un stat național unitar, teritoriul statului sporește considerabil (295049 km 2) și cu
o populație de 18,052,896 și include noi minorități etnice (sași, secui, polonezi, sârbi). Ideile din Actul
unirii de la Alba Iulia vor guverna România interbelică: vot universal, libertate națională, religioasă,
politică, reforma agrară, drepturi pentru muncitori după model apusean.
• Marea Unire a influențat structura socială și economică a României, dar și evoluția partidelor
politice. Un rol important l-a avut legea din 1918, care introducea votul universal (aveau drept de vot toți
bărbații cu vârsta de peste 21 de ani, cu excepția magistraților și a cadrelor militare), egal, secret,
obligatoriu, care a dus la democratizarea vieții politice. Sistemul partidelor politice a avut la bază
Constituția din 1923; acum, dispare Partidul Conservator și apare al doilea mare partid de guvernământ
din perioada interbelică, PNȚ (în 1926, a fuzionat Partidul Țărănesc din vechiul regat condus de Ion
Mihalache cu Partidul Național Român din Transilvania condus de Iuliu Maniu), ca urmare a reformelor
agrare din 1921. Apar noi partide, cele ale minorităților etnice, precum Partidul German (1929), Partidul
Maghiar (1922), Partidul Evreiesc (1931).
În această perioadă, apar partide extremiste, precum Partidul Comunist Român (1921, care datorită
ideilor promovate în 1924 a fost scos în afara legii, și în 1927 a fost înființată Legiunea Arhanghelului
Mihail, care în 1930 se redenumește “Garda de Fier”, iar în 1935, Partidul Totul pentru Țară, condus mai
întâi de Corneliu Zelea Codreanu și, apoi, de Horia Sima. Evoluția democratică a României a fost
întreruptă de instituirea monarhiei autoritate a lui Carol al II-lea (1938-1940). În timpul acestuia, au fost
desființate partidele politice și s-a înființat un singur partid, Frontul Renașterii Naționale, condus din
umbră de rege.
• Din punctul de vedere economic, s-a intensificat ritmul dezvoltării și au apărut mari conglomerate
industriale (Uzinele Malaxa, Industria Aeronautică de la Brașov) și asistăm la încurajarea producției și a
comerțului național prin adoptarea de măsuri protecționiste. Ca urmare a reformei agrare din 1921, s-a
consolidat proprietatea mică și mijlocie, cu un efect favorabil asupra activității din agricultură. Criza
economică a anilor ’30 a oprit temporar această dezvoltare a economiei românești.
• Politica externă a României din perioada interbelică a urmărit consolidarea statului național unitar
prin conservarea clauzelor teritoriale și politice stabilite în anii 1919-1923. Pornind de la acest fapt,
România a creat un sistem de alianțe politico-diplomatice și militare:
- În 1919 a fost creată Societatea (Liga) Națiunilor, România făcând parte ca membru
fondator (1930-1931, Nicolae Titulescu a fost președinte al Societății).
- Între 1919-1920, România a participat la lucrările Conferinței de pace de la Paris din 1919-
1920, semnând tratate de pace cu Ungaria, Bulgaria.
- În 1921, s-a creat Mica Înțelegere între România, Cehoslovacia și Regatul Sârbo-Croato-
Sloven, care prevedea respingerea politicii revizioniste și apărarea granițelor prin ajutor reciproc în caz de
atac neprovocat.
- În 1934, la Atena, statele România, Iugoslavia, Grecia și Turcia au semnat pactul de
constituire a înțelegerii balcanice.
 3. Constituțiile din România

A. INTRODUCERE
Ideea de constituție apare pentru prima dată în secolul al XVIII-lea, în contextul epocii luminilor,
fiind enunțată de filosoful francez J. J. Rousseau. Acesta considera necesară încheierea unui contract
social între suveran și popor, ce trebuia respectat prin introducerea unei constituții. Necesitatea unei
constituții a apărut în societatea română la sfârșitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea.
A existat o serie de documente cu rol constituțional, prima constituție română fiind cea din 1866.

B. DOCUMENTE CU ROL CONSTITUȚIONAL

1. “Cererile norodului românesc” din 1821, a lui Tudor Vladimirescu;

Prevederi:
- limitarea prezenței grecilor în funcțiile civile și bisericești
- înlăturarea abuzurilor și a corupției din administrație și justiție, iar funcționarii să fie
numiți fără “dare de bani”;
- desființarea tuturor categoriilor de scutiți de la plata impozitelor;
- reformarea justiției prin desființarea “legiuirii lui Caragea”;
- stimularea comerțului prin desființarea vămilor interne și reducerea taxelor vamale la
import – export;
- reformă școlară prin care învățământul trebuia să cuprindă tot tineretul țării, indiferent de
clasa socială, iar treptat să devină obligatoriu și gratuit;
- reînființarea armatei naționale permanente alcătuite din panduri cu căpeteniile lor și două
sute de arnăuți;
- modernizarea legislației;
- elaborarea unei constituții cu confirmarea Porții și susținerea Rusiei și a Austriei;
- consecința imediată a mișcării lui Tudor Vladimirescu a fost revenirea din 1822 la
domniile pământene.

2. ”Constituția cărvunarilor”- Iași, 1822; Ionică Tăutul indică necesitatea introducerii unui sistem
modern de guvernare, bazat pe separarea puterilor în stat.

3. Regulamentele organice - 1831 (Țara Românească), 1832 (Moldova);

Prevederi:
- separarea puterilor în stat în:
• puterea executivă - era deținută de domn ales pe viață și de o Adunare Obștească
extraordinară; acesta era ajutat de un sfat format din 6 miniștri.
• puterea legislativă - era exercitată de Adunarea Obștească, formată din boieri,
prezidată de mitropolit;
 • puterea judecătorească - era exercitată de Înaltul Divan Domnesc;
- instituirea bugetului țării;
- introducerea unui impozit unic pe cap de locuitor (capitația) pentru țărani și (patenta) pentru
negustori;
- înființarea arhivelor statului si a armatei (miliție pământeană).

4. Proclamația de la Islaz
Prevederi:
- domn ales pe 5 ani;
- libertatea învățământului;
- emanciparea clăcașilor și împroprietărirea prin despăgubire;
- autonomia și independența administrativă și legislativă;
- emanciparea evreilor și a țiganilor;
- adoptarea unei constituții și abolirea protectoratului rus.

5. Cele menționate anterior au rămas în vigoare până la Convenția de la Paris din 1858.
Convenția de la Paris - în urma Războiului Crimeii (1853-1856), și a Congresului de la Paris
(1856), în care Marile Puteri abordează problema unirii Țării Românești cu Moldova, se va adapta
Convenția de la Paris (1858) cu rol de constituție pentru Principate.
Prevederi:
- un nou statut politico-juridic pentru Țara Românească și Moldova, care căpătau numele de
Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, ce se aflau sub suzeranitate otomană și garanția
colectivă a Marilor Puteri.
- separarea puterilor în stat in:
 puterea executivă - reprezentată de 2 domni și 2 guverne, câte unul pentru fiecare țară;
 puterea legislativă - exercitată de domni și Adunarea Legislativă (câte una pentru fiecare
țară) și Comisia Centrală (instituții comune ambelor Principate), ce avea la Focșani sediul;
 puterea judecătorească - exercitată de Înalta Curte de Justiție și Casație de la Focșani.

6. Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris– prin lovitura de stat (2 mai 1864), Alexandru Ioan
Cuza va impune un nou act constituțional care menține principiul separării puterilor în stat și instituie
domnia personală, autoritară, deoarece cele mai importante atribuții revin domnitorului ce era ales prin
vot cenzitar, putea numi miniștri, să sancționeze legi și să dizolve Adunarea Legislativă.
 C. CONSTITUȚII DEMOCRATICE
I. Constituția din 1866
II. Constituția din 1923
III. Constituția din 1991

I. Constituția din 1866

 Context și cauze:
Regimul monarhiei constituționale în România a fost introdus in 1866, dar a fost pregătit politic pe
baza unui program coerent încă din 1857, atunci divanurile ad hoc au fost direcțiile de dezvoltare ale
statului român modern (unirea Moldovei cu Muntenia sub conducerea unui prinț străin). Abdicarea forțată
a lui Al. I. Cuza la 11 februarie 1866 și aducerea în țară a lui Carol I au urgentat elaborarea unei noi legi
fundamentale a statului (Constituția din 1866, cea dintâi constituție română întocmită de reprezentanți
legitimi ai națiunii române).
Aceasta a avut ca model constituția Belgiei din 1831, care era cea mai democratică la momentul
respectiv în Europa. A fost promulgată de principele Carol I în 1/13 iulie 1866.

 Prevederi:
Constituția din 1866 avea 8 titluri și 133 de articole; a funcționat până în 1923. A suferit 3
modificări importante:
- în 1877-1878, când odată cu obținerea independenței de stat se va impune modificarea art. 7 din
constituție privind acordarea cetățeniei române și celor de religie neortodoxă;
- în 1884, când se introduce titlul de “Regatul României” și se modifica și legea electorală;
- în 1918, când se lărgește dreptul de vot și odată cu reforma agrară se modifică articolul privind
proprietatea, în sensul că statul avea dreptul de expropriere în scopul realizării acestei reforme;

- prevedea că teritoriul statului este inalienabil și indivizibil. Statul se numea România, iar forma de
guvernământ era monarhia ereditară constituțională (pe linie masculină), regimul politic era
constituțional; deși România era vasală Imperiului Otoman, acest lucru nu se menționa în constituție.

- drepturi fundamentale:
o drepturi politice (de a alege/ de a fi ales);
o drepturi și libertăți cetățenești (libertate individuală, drept de întrunire și asociere,
libertatea conștiinței, libertatea de exprimare);
o dreptul la proprietate (proprietatea era sacră și inviolabilă);
o dreptul la educație (învățământul primar era gratuit și obligatoriu);
 o inviolabilitatea persoanei și a domiciliului;
o secretul corespondenței;
o art. 7 din constituție preciza că cetățenia română era oferită doar celor de religie creștină;
o dreptul de vot: era înscris în legea electorală care era inclusă în Constituție;
 electoratul era împărțit în 2 colegii (2 - Senat/ 4 - Adunarea Deputaților);
 votul era cenzitar (în funcție de venit și contribuția la bugetul țării);
 erau scutiți de la cens profesiunile liberale, ofițerii în rezervă, profesorii, inginerii,
arhitecții, medicii, magistrații, pensionarii, țăranii își exprimau votul prin delegați;
 acest sistem se va modifica în 1884, când se va reduce la 3 numărul Colegiilor
pentru Adunarea Deputaților;
 nu aveau drept de alegător servitorii, cerșetorii, cei care nu aveau patru clase, cei
condamnați pentru anumite delicve și cei ce nu aveau contribuții la bugetul statului.

- Principii generale:
« guvernare reprezentativă (poporul își alegea un reprezentant care să guverneze
statul și care să le reprezinte interesele);
« suveranitatea națiunii (toate puterile emană de la națiune);
« monarhia ereditară (succesiunea în monarhia ereditară se făcea pe linie masculină și
prin drept de primogenitură și cu excluderea perpetuă a femeilor; exista și principiul potrivit căruia regele
domnește, dar nu guvernează; în acest sens, persoana regelui era inviolabilă, iar miniștrii lui sunt
răspunzători și niciun act al regelui nu putea avea tărie dacă nu era contrasemnat de un ministru care, prin
aceasta, devenea răspunzător de acel act).

 Principiul separării puterii în stat:

« puterea executivă - aparținea domnului sau principelui, ce devine alteță regală

(1878), iar rege din 1881;
o alături de domn, Guvernul deține puterea executivă prin punerea în aplicare
a legilor și prin prezentarea proiectelor de legi.

« puterea legislativă exercitată de Parlamentul bicameral (Adunarea Deputaților și

Senat);
o activitatea Parlamentului începea pe 15 noiembrie al fiecărui an și se
desfășura 3 luni (sesiune parlamentară), începea cu Mesajul Tronului și se încheia cu un discurs al prim-
ministrului;
o Parlamentul se ocupa cu votarea legilor și adoptarea rezoluțiilor;
 o Parlamentul avea drept de:
 legiferare;
 interpelare a Guvernului (chestionare);
 autoconducere;
 de a da vot de blam (neîncredere);
 a discuta și a vota bugetul.

« puterea judecătorească - exercitată de instanțele judecătorești, de curți de judecată,

de tribunale cu jurați, iar instanța supremă era Înalta Curte de Casație și Justiție;
o hotărârile judecătorești erau pronunțate în numele regelui;
o puterea judecătorească era independentă.

 Principalele atribuții ale domnitorului:

« drept de amnistie politică;
« numește și confirmă în toate funcțiile politice;
« dreptul de a bate monedă;
« conduce armata;
« declară război, încheie tratate și convenții;
« dreptul de a dizolva Parlamentul;
« inițiativă legislativă;
« drept de veto absolut;
« acordă distincții și decorații militare;
« numește și revocă miniștri;
« rol de a asigura stabilitate întreg sistemului constituțional;
« putea grația condamnați;

 Importanța Constituției din 1866:

- Constituția liberală din 1866 a fost un act de afirmare politică:
o a fost promulgată de domn, fără a ține cont de suzeranitatea otomană și
garanția Marilor Puteri;
o a consolidat instituțiile statului;
o a pus bazele partidelor politice și a sistemului democratic.
 II. Constituția din 1923

 Context și cauze:
În urma Unirii din 1918, s-a simțit nevoia modificării Constituției din 1866, pentru a se reglementa
noua situație a țării. Unirea Basarabiei, a Bucovinei și a Transilvaniei cu România a fost ratificată de
Parlamentul României în 1920. La modul tacit, organizarea statului s-a extins și a funcționat pe tot
cuprinsul României întregite. Se impune revizuirea Constituției și în legătură cu votul universal, problema
minorităților și a confesiunilor religioase.

 Prevederi:
Constituția din 1923 are 8 titluri și 138 de articole, jumătate dintre ele fiind păstrate din Constituția
din 1866. Proiectul Constituției aparține Partidului Național Liberal, în frunte cu Ionel I. C. Brătianu.

- Statul român - “Regatul României un stat național, unitar și indivizibil, teritoriul său fiind
inalienabil” (Art. 1).

- drepturi fundamentale:
Se regăsesc în titlul II, “Despre drepturile românilor”:
 egalitatea tuturor în fața legilor;
 desființarea privilegiilor de clasă;
 libertatea muncii, a conștiinței și a învățământului;
 libertatea presei;
 proprietatea privată - spre deosebire de Constituția din 1866, unde proprietatea era
declarată “sacră și inviolabilă”, statul primește drept de proprietate asupra zăcămintelor minere și
bogățiilor subsolurilor; se prevedea exproprierea în caz de utilitate publică.
 dreptul de vot:
o era universal, egal, direct, secret, obligatoriu, pe baza reprezentării majorității, doar
pentru bărbații de peste 21 ani, fiind excluși reprezentanții armatei și justiției, femeile erau excluse de la
vot.

- Principii generale:
 separarea puterilor în stat (executivă, legislativă, judecătorească):
 puterea executivă - încredințată regelui, iar responsabilitatea actelor sale o
au miniștrii (orice act al regelui trebuia contrasemnat de miniștrii de resort; prin aceasta, minștrii își
atribuiau responsabilitatea actelor);
  puterea legislativă - exercitată colectiv de către rege și de Reprezentanța
Națională, alcătuită din Senat și Camera Deputaților;
 puterea judecătorească - exercitată de organele judecătorești; hotărârile
acestora se pronunță în virtutea legii și se execută în numele regelui;
- judecătorii erau inamovibili.
 atribuțiile regelui;
 monarhia ereditară, constituțională și drept de primogenitură pe linie masculină;
 suveranitatea națională;
 guvernarea reprezentativă.

 Importanța Constituției din 1923:

- a avut un rol important în consolidarea statului român unitar, a independenței și a
suveranității sale;
- a contribuit la crearea cadrului politic instituțional;
- a fost considerată una dintre cele mai avansate constituții din Europa interbelică.

III. Constituția din 1991

 Context și cauze:
Anul 1989 marchează sfârșitul comunismului în Europa de Est, mai precis în România, Bulgaria,
Ungaria, Polonia, Republica Democrată Germană. În România, s-a revenit la un regim democratic și la
statul de drept. Se impunea elaborarea unei noi constituții, care să înscrie principiile democratice.

 Prevederi:
Are 8 titluri și 156 articole. A intrat în vigoare în 1991. A fost revizuită în 2003, pentru a permite
aderarea României la UE.
- Statul român - “România este stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil”;
forma de guvernământ este republica.

- drepturi fundamentale:
 libertatea individuală;
 siguranța personală;
 libertatea de exprimare;
 dreptul la învățătură;
 dreptul la proprietate e inviolabil;
  dreptul de a fi ales, inclusiv în Parlamentul European;
 dreptul de vot - era universal pentru femei și bărbați după 18 ani.

- Principii generale:
o Constituția din 1991 are ca model constituția franceză din 1958. Sistemul politic propus:
 România e o republică semiprezidențială, în care președintele e ales de popor, dar
puterile îi sunt mai limitate decât în republicile prezidențiale;
 pluripartidismul;
 drepturi și libertăți politice și cetățenești;
 separarea puterilor în stat.
o Separarea puterilor în stat:
a). Puterea executivă - deținută de președinte, ales prin vot universal, direct, egal,
secret, pe o perioadă de 4 ani (5 ani după revizuirea din 2003), și de guvern, care funcționează atâta timp
cât are susținerea majorității parlamentare.
b). Puterea legislativă - deținută de Parlamentul bicameral: Camera Deputaților și
Senat
«Atribuțiile Parlamentului:
 Parlamentul, unica autoritate legiuitoare a țării;
 legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare, președintelui.

c). Puterea judecătorească - este exercitată de către instanțele judecătorești (tribunale,

Curți de Apel și Curtea Supremă de Justiție); judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

o Atribuțiile președintelui:
 reprezintă statul român;
 veghează la respectarea constituției;
 de mediator între puterile statului;
 numește Guvernul și prim-ministrul;
 încheie tratate internaționale și le supune ratificării Parlamentului;
 Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe și conducerea generală a
administrației publice;
 oferă decorații;
 poate grația.
  Importanța Constituției din 1991:
- a creat un cadru juridic în care s-a dezvoltat democrația postdecembristă; procesul
integrării europene și NATO a arătat imperfecțiunile acestei constituții, ce a dus la revizuirea ei în 2003.

D. CONSTITUȚII AUTORITARE

Constituția din 1938

 Context și cauze:
Elaborată în timpul lui Carol al II-lea, Constituția din 1938 a avut ca scop schimbarea de regim de
la unul democratic la unul autoritar. Alegerile parlamentare din 1937 au fost ultimele alegeri libere din
istoria României înainte de 1990. La aceste alegeri, partidele politice istorice (PNL, PNȚ) nu au reușit să
obțină majoritatea voturilor exprimate, iar, astfel, Carol al II-lea își va impune propria soluție, instalând
monarhia autoritară.
Dupa o scurtă guvernare a Partidului Național Creștin cu Octavian Goga ca prim-ministru, Carol al
II-lea, încălcând Constituția din 1923, îl numește prim-ministru pe patriarhul Miron Cristea. Apoi, prin
decret regal, este introdusă starea de asediu pe tot cuprinsul țării. În februarie 1938, se adoptă noua
constituție, al cărui text reprezenta un abuz.

 Prevederi:
Avea 8 titluri și 100 de articole.
- Statul român - “România e stat național, unitar și indivizibil, cu un teritoriu inalienabil și
care nu poate fi colonizat cu populațiuni de seminție străină”;
- Era interzisă propaganda privind schimbarea formei de guvernământ și lupta de clasă,
tinerii fiind înregimentați politic în “Straja țării”.
- Dreptul de vot: se introduce votul universal de la vârsta de 30 ani, inclusiv pentru femei, și
doar pentru știutorii de carte.

- Încălcări ale drepturilor fundamentale, prevăzute în constituție:

o erau controlate scrisori, telegrame, iar dreptul de întrunire și manifestare era
controlat de poliție;
o s-a înființat Consiliul de Coroană numit de rege, compus din miniștri de stat, și au
fost dizolvate toate grupările și partidele politice;
o au fost desființate Sindicatele și înlocuite cu Bresle de Lucrători;
o era anulat dreptul de asociere;
 o se prevedeau formal libertatea conștiinței, a presei, a învățământului.

- Principii generale:
 era suprimată separarea puterilor în stat, fiind consacrat principiul supremației
regelui;
 principiul pluripartidismului era înlocuit cu monopartidism - Frontul Renașterii
Naționale, numit din 1940 Partidul Națiunii.

 Separarea puterilor în stat:

a) Puterea executivă - era exercitată de rege prin Guvern, numit și revocat de el
însuși (Guvernul nu mai răspunde în fața Parlamentului ci direct în fața regelui).
«Persoana regelui era inviolabilă, miniștrii erau răspunzători, iar actele de stat
ale regelui trebuiau contrasemnate de un ministru de resort.
b) Puterea legislativă - era exercitată de rege prin intermediul Parlamentului
bicameral, limitat numai la legiferare.
«Parlamentul devine, dintr-un factor politic esențial, un organism lipsit de
atribuții;
«deputații și senatorii trebuiau sa depună jurământ de credință regelui;
«în intervalul dintre sesiunile parlamentare, regele putea să elaboreze decrete,
legi, să semneze tratate politice și militare cu alte țări, fără acordul Parlamentului.
c) Puterea judecătorească:
« aparținea Curții de Justiție și Casație;
« justiția nu mai era independentă, iar hotărârile judecătorești se executau în
numele regelui.

 Importanța Constituției din 1938:

- A urmărit să consolideze puterea instituției regelui și autoritatea personală a monarhului.
Evoluția ulterioară a evenimentelor nu a justificat înlăturarea unui regim democratic cu unul autoritar și,
astfel, pe 5 septembrie 1940, constituția a fost suspendată.
 E. CONSTITUȚII COMUNISTE
I. Constituția din 1948
II. Constituția din 1952
III. Constituția din 1965

 Context și cauze:
Între 1947- 1989, perioadă în care România a cunoscut regimul totalitar comunist, au fost adoptate
3 constituții, și anume cele din 1948, 1952, 1965.
Prima dintre cele 3 constituții a fost adoptată în contextul înlăturării monarhiei la 30 decembrie
1947. Abdicarea forțată a regelui Mihai I a dus la modificarea formei de guvernământ a țării, România
fiind proclamată republică. Totodată, Constituția din 1948 era necesară pentru a legitima regimul
comunist.
În 1952 a fost adoptată a doua constituție, fiind menită a face trecerea spre regimul comunist de tip
stalinist. Aceasta era făcută după modelul constituției staliniste.
Ultima constituție, cea din 1965, a fost adoptată ca urmare a schimbării liderului Gheorghe
Gheorghiu Dej cu Nicolae Ceaușescu și a trecerii la național-comunism.

 Prevederi:
Constituțiile din 1948 și 1952 conțineau fiecare câte 10 titluri și 105 articole.
Constituția din 1965 cuprindea 9 titluri și 114 articole.

- Statul român:
Constituțiile din 1948 și 1952 prevedeau că denumirea statului era “Republica Populară
Română”. Constituția din 1965 modifică denumirea statului în“Republica Socialistă Română”.

- Drepturi fundamentale:
Cele 3 constituții au avut câte un capitol separat de drepturi ale omului. În realitate, acestea
nu erau respectate de stat.

- Principii generale:
La constituțiile totalitare, spre deosebire de cele democratice, nu putem identifica principii clare de
organizare a statului, întrucât acestea nu sunt clar menționate și nici respectate. Putem vorbi, însă, de “o
serie de principii” pe baza cărora Partidul Comunist și-a asigurat controlul asupra societății.
  Principiul partidelor statului:
- Regimul comunist s-a intitulat drept un regim de “democrație populară”, în care, potrivit
Constituției din 1948, “puterea e a poporului” și era exercitată prin reprezentanții săi aleși democratic în
Marea Adunare Națională.
- Principiul partidelor statului s-a aplicat în ceea ce privește Consiliul de Miniștri (Guvernul
Comunist), fiind format exclusiv din membrii partidului unic, Partidul Muncitoresc Român, devenit
Partidul Comunist Român. Art. 26 din Constituția din 1965 prevedea că “Partidul îndeplinește rolul de
conducător în toate domeniile construcției socialiste”.

 Principiul dublei subordonări, de partid și de stat:

- Consiliul Apărării Naționale, Consiliul Culturii și Educației Socialiste erau subordonate atât
statului (Consiliul de Miniștri), cât și Partidului Comunist (Comitetul Central al Partidului Comunist
Român). Astfel, deciziile partidului nu se aplicau doar membrilor săi, ci asupra societății, prin controlul
exercitat de partid asupra instituțiilor statului.

 Principiul inconsecvenței:
- Toate constituțiile comuniste au avut prevederi contradictorii (se garanta dreptul de asociere și de
organizare al cetățenilor cu mențiunea că acest drept nu putea fi folosit împotriva ordinii democratice
stabilite prin constituție).
- În constituția din 1952, la art. 28 se prevedea libertatea cuvântului, iar la art. 29 se menționa că
această libertate nu putea fi folosită împotriva ordinii instituite de regim.

 Principiul minciunii
- Toate constituțiile comuniste aveau prevederi care nu au fost respectate, dar care au avut rolul de a
le conferi un caracter aparent democratic. Art. 27 din Constituția din 1948 stabilea faptul că “libertatea
conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de stat”. În realitate, în 1948 a fost desființată de către
regimul comunist Biserica Greco-Catolică, iar proprietățile acesteia au fost confiscate și trecute în
proprietatea statului.
- Art. 80 din Constituția din 1952 menționa că “statul se îngrijește de dezvoltarea științei, a
literaturii și artei”. În realitate, articolul era flagrant încălcat de existența cenzurii și a listelor cu cărți
interzise. În ceea ce privește libertatea personală a individului de a-și stabili domiciliul unde dorește,
decretul numărul 68 din 1976 nu permitea stabilirea domiciliului într-un număr de 14 orașe, declarate
orașe mari.
  Principiul separării puterilor în stat:
- România era un stat centralizat, în care exercitarea puterii se realiza prin intermediul autorităților
centrale; în fapt, toate instituțiile de stat erau subordonate față de partid.
- În aceste condiții, era clar că acest principiu, deși era înscris în constituție, nu funcționa.

1. Puterea legislativă:
Parlamentul Comunist (Marea Adunare Națională) nu a avut decât un rol formal, întrunindu-se de
câteva ori pe an pentru a vota legi deja stabilite de partid.

2. Puterea executivă:
- Exercitată de Guvernul Comunist (Consiliul de Miniștri), ce conducea țara din punctul de vedere
administrativ, format exclusiv din membri de partid.
- Singura întrebare apare în urma adoptării legii 1 din 1974, care modifica Constituția din 1965 și
înființa funcția de Președinte al Republicii Socialiste Române (Nicolae Ceaușescu, care va cumula
atribuții legislative și executive, devine secretar general al Partidului Comunist Român).

3. Puterea judecătorească:
- aparținea Tribunalului Suprem al Republicii Populare (republică socialistă după 1965);
- instanțele judecătorești se aflau sub controlul direct al Partidului Comunist Român.

Dreptul de vot:
 cele 3 constituții prevedeau votul universal pentru toți cetățenii cu vârsta de 18 ani;
 la alegeri exista un singur candidat al Partidului Comunist Român, deci cetățenii nu aveau
posibilitatea reală de a alege, ci doar obligația de a confirma o stare de fapt.

 Importanța Constituțiilor comuniste:

Constituțiile comuniste au consacrat noua formă de guvernământ, adică republica, și noul regim
comunist. Constituția din 1948 are drept consecință naționalizarea întreprinderilor miniere, bancare, de
asigurare și de transport.
Se elaborează o noua reformă monetară și se hotărăște transformarea socialistă a agriculturii
(colectivizarea).
Constituția din 1952 consacră statul român drept “democrație populară”, iar prietenia cu URSS
constituie “baza politicii noastre externe”.
Constituțiile comuniste au legalizat grave abateri de la principiile democratice, favorizând și
perpetuând regimul comunist din România. Prin caracterul lor ambiguu și contradictoriu se puteau
ascunde mai ușor abuzurile regimului sub o aparență democratică.
 2. Secolul al XX-lea - între democrație și totalitarism. Ideologii
și practici politice în România și în Europa

1. Ideologii și practici politice în Europa

Idei și regimuri democratice în Europa

După 1945, are loc o confruntare între regimurile democratice și cele totalitare în Europa.
Democrația a fost prezentă în state precum Marea Britanie, Franța, Statele Unite ale Americii și a
trebuit să facă față unor grave probleme de după Primul Război Mondial. Electoratul a adus la putere
partide de dreapta (ex.: Partidul Conservator în Marea Britanie, Blocul Național în Franța, Partidul
Republican în Statele Unite ale Americii). Acestea au promovat o politică de redresare, dar cu efecte
antisociale. Vor domina scena politică până la marea criză economică a anilor ’30 (1929-1933).
În Europa Centrală și de Răsărit, după 1918, se produce prăbușirea marilor imperii multinaționale și
pe harta Europei apar state noi. Acestea introduc în 1918-1921 o serie de reforme (mai ales agrare). Se
elaborează constituții democratice.
După marea criză economică, democrația este pusă în dificultate din cauza gravelor probleme
sociale. Aceasta va supraviețui în state precum Marea Britanie, Franța, Olanda, Belgia, Elveția,
Danemarca, Norvegia, Suedia, Cehoslovacia. În alte state (Germania, Italia, Spania, Portugalia, Grecia),
democrația va eșua, fiind înlocuită cu regimurile totalitare.

Idei și regimuri totalitare în Europa

 Fascismul

A apărut în Italia și a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta va preconiza o societate organizată în

grupuri profesionale, numite corporații.
Pe plan politic, corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegațiilor
corporațiilor, membrii acesteia dorind să asigure prosperitatea tuturor categoriilor sociale.
Fasciștii puneau accent pe naționalism și pe promisiunea de restaurare a “onoarei naționale”.
Regimul fascist a fost instaurat de Benito Mussolini (“Il Duce”), care a preluat puterea în urma
“Marșului asupra Romei” în care l-a determinat pe regele Victor Emanuel al III-lea să demită guvernul și
să-l numească prim-ministru (29 octombrie 1922). O lună mai târziu, Parlamentul îi acordă puteri depline.
 Mussolini va desființa sindicatele, libertatea presei și va interzice partidele politice. Va înființa
poliția politică “Ovra” și un Tribunal social în 1925, care stabilea ani grei de închisoare pentru opozanții
regimului.
Regimul fascist s-a bucurat de susținere populară datorită măsurilor privind stăvilirea corupției și a
abuzurilor și încercarea de a controla marele capital.
Printr-o propagandă abilă, Mussolini a reușit să le insufle italienilor mândria de a fi urmașii
romanilor.
Intrarea în al Doilea Război Mondial și angrenarea în acțiuni externe vor duce la scăderea
popularității lui Mussolini și la înlăturarea lui de la putere în iulie 1943, precum și la asasinarea sa de
către patrioții italieni în 1945.

 Nazismul

A apărut într-o perioadă dificilă pentru națiunea germană. Germania, după Primul Război Mondial,
s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Naziștii au pus mare accent pe
naționalism și pe promisiunea de a restaura onoarea națională.
Hitler considera că vinovat pentru problemele economice și sociale ale Germaniei era sistemul
parlamentar german. Singura soluție era dictatura unui singur partid condus de un lider carismatic care să
aducă națiunea germană spre binele general.
Teoria raselor o va expune în lucrarea “Lupta mea” (“Mein Kampf”) - 1925, ce consideră rasa
ariană (germană) drept rasa “pură” a Europei, alături de rasele inferioare (slavii, latinii) și cele impure
(evreii, țiganii), ultimele urmând a fi exterminate.
Preluarea puterii de către naziști a avut loc în ianuarie 1933, când în urma unor alegeri președintele
Hindenburg l-a numit pe Adolf Hitler cancelar al Germaniei. Hitler era atunci șeful Partidului Național
Socialist al Muncitorilor din Germania (NSDAP).
În martie 1933, Hitler obține puteri dictatoriale. Va desființa partidele politice, cu excepția
partidului său, va distruge mișcarea sindicală și va elimina fizic adversarii politici.
În 1934, după moartea președintelui Hindenburg, preia și atribuțiile acestuia, proclamându-se
“Führer”.
Din 1935 începe prigoana împotriva evreilor.
Acesta va controla cultura și biserica și va înregimenta tineretul în organizații precum “Tineretul
Nazist”.
  Comunismul

Își are originea în lucrările lui Karl Marx. Societatea comunistă promova ideea creării “omului
nou”, o societate fără clase sociale în care să domine “egalitatea și dreptatea”.
Comunismul pornea de la socialism, ce menținea statul ca instrument al “dictaturii proletariatului”
(a clasei muncitoare), necesar reprimării oricărei forme de rezistență a dușmanilor clasei muncitoare.
Primul regim comunist din istorie s-a instaurat în Rusia în octombrie 1917, sub conducerea lui
Vladimir Ilici Lenin. Reformele adoptate de bolșevici au fost: naționalizarea fabricilor și a băncilor (cea
din urmă fiind cunoscută sub numele de “etatizare”), a locuințelor, a întregii proprietăți private (pământul
țăranilor în mod deosebit, proces numit colectivizare), proclamarea dreptului la autodeterminare
națională.
Între 1918-1921 s-a desfășurat un război civil între partizanii vechiului regim (“albii”) și comuniști
(“roșiii”).
Mai multe state europene au intervenit militar împotriva Rusiei sovietice. Bolșevicii au instaurat
teroarea prin înființarea poliției secrete (“Ceka”) ce avea misiunea de a-i lichida pe toți opozanții
regimului. A fost suprimată libertatea presei, a fost decretată munca obligatorie și a fost înființată Armata
Roșie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea internă și a fost respinsă intervenția străină.
În 1922, a fost creată URSS („Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste”).
Teroarea și totalitarismul s-au amplificat în timpul regimului lui Stalin. Economia URSS-ului
înregistrează unele progrese în domeniile: energetic, metalurgic, construcții de mașini. A fost lichidat
analfabetismul și au fost adoptate unele măsuri de protecție socială.
Cultura, însă, a fost subordonată de Stalin într-un cult al personalității nemaiîntâlnit până atunci.
Comunismul va deveni mondial după 1945, iar în ultimul deceniu al secolului al XX-lea s-a
prăbușit, statele respective optând pentru democrație.

2. Ideologii și practici politice în România

După 1918, viața politică românească a cunoscut o dezvoltare democratică prin introducerea votului
universal în 1918 și prin adoptarea unei constituții liberale în 1923 (în art. 5 erau prevăzute drepturi și
libertăți cetățenești specifice unui stat democratic). Această constituție avea la bază principiul separării
puterilor în stat și a constituit baza democrației românești interbelice.
Mecanismul democratic stabilit prin această constituție a avut dificultăți din cauza lipsei de
experiență a electoratului, a rivalității dintre partide, a ambiției liderilor, a concentrării puterii în mâinile
conducătorului statului.
 În 1918-1921 cresc numeric partidele politice, unele având scopul de a atrage electoratul din mediul
rural, în timp ce altele urmăreau atragerea la ideea de patriotism, de naționalism.
Două mari partide au dominat scena politică interbelică: Partidul Național Liberal, Partidul Național
Țărănesc.

a). Liberalismul
Punea în centrul societății individul, teorie care a fost susținută până la Primul Război Mondial.
După 1918, au loc modificări în ideologia liberală, apărând neoliberalismul care pune accent pe
intervenția statului, apreciind că interesul general are prioritate față de cel individual. Această concepție a
fost dezvoltată de personalități de marcă precum Ștefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu,
Victor Slăvescu. Cel mai de seamă teoretician al neoliberalismului a fost Ștefan Zeletin, care considera că
viitorul constă în industrializare și în urbanizare.
Reprezentanții neoliberalismului au dezvoltat teoria protecționismului economic, concretizată prin
formula “prin noi înșine”, prin care se putea asigura o valorificare superioară a resurselor naționale prin
forțe proprii.
Pentru Ștefan Zeletin, Constituția din 1923 reprezenta actul de naștere a neoliberalismului
românesc.
Democrația, ideea de bază a gândirii liberale, s-a bucurat și ea de atenția ideologilor liberali,
virulent combătută de grupările extremiste de dreapta.

b). Țărănismul
A fost promovat de: Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gheorghe Zane. Aceștia
susțin că România, ca celelalte state agrare, evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica
proprietate țărănească.
Adepții țărănismului considerau că țăranii reprezintă baza unei societăți și se dorea realizarea unui
stat țărănesc, bazat pe “proprietatea de muncă”. Considerau că agricultura trebuie să fie baza economiei,
valorificarea produselor agricole și a bogățiilor subsolului fiind principalele direcții în economie.
Toate aceste idei s-au pronunțat în politica “porților deschise” față de capitalul străin.

Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, prin politica “prin noi
înșine”, au urmărit valorificarea bogățiilor țării și emanciparea României de sub dependența capitalului
străin. Au adoptat Constituția din 1923 și o serie de legi precum:
1924 – legea privind comercializarea și controlul întreprinderilor statului, legea minelor,
legea energiei;
1925 – legea pentru organizarea și exploatarea căilor ferate.
 Al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanța la guvernare a țărăniștilor cu liberalii.
țărăniștii au guvernat în intervalele 1928-1931 și 1932-1933, punând în practică politica economică a
“porților deschise”. În 1933, revenind la guvernare, liberalii au promovat măsuri de încurajare a industriei
naționale și de creștere a rolului statului în economie.
Din cauza factorilor interni și externi, democrația a început să funcționeze tot mai defectuos și va
eșua în urma alegerilor parlamentare din 1937.

c). Extremismul
 Extrema dreaptă
Cea mai importantă grupare a fost cea a lui Corneliu Zelea Codreanu, care în 1927 a înființat
Legiunea Arhanghelului Mihail (în 1930 își constituie o secție politică, “Garda de Fier”, care se
redenumește ulterior Partidul Totul Pentru Țară).
Doctrina legionară promova antisemitismul, misticismul, considerând că societatea românească e
dominată de corupție, de materialism, de o democrație parlamentară, fiind condamnată la moarte, fiind
acuzată de sărăcirea populației, lipsa de moralitate și subordonarea țării marii finanțe internaționale
evreiești.
În politica externă, mișcarea legionară s-a apropiat de mișcarea lui Hitler, afirmând că “va face din
România o țară mândră ca soarele de pe cer”.
În septembrie 1940, legionarii au ajuns la putere, promovând un regim antidemocratic, dictatorial,
dominat de teroare.

 Extrema stângă
A fost reprezentată de Partidul Comunist Român (1921-1924 – când a fost scos din afara legii).
Comuniștii considerau că România era “o creație a imperialismului apusean” prin actul unirii din
1918 (nu erau de acord cu acesta). Pentru această idee, partidul a fost scos din afara legii.
În august 1944, îl vom regăsi la guvernare, inițial alături de partidele istorice, apoi singur.
 *Caracteristici

a. regimuri democratice
- votul universal
- alegeri libere și corecte
- pluripartidism
- separarea puterilor în stat (legislativă, executivă, judecătorească)
- libertatea de exprimare
- respectarea drepturilor și a libertăților cetățenești (dreptul la educație, la asistență medicală, la
asistență socială, la viață privată, la secretul corespondenței etc.)

b. regimuri totalitare
- existența în fruntea statului a unui dictator
- partidul unic
- teroarea folosită ca metodă de conducere
- existența cenzurii
- propaganda de partid și cultul personalității
- poliție politică
- antisemitism
- încălcarea frecventă a libertăților și a drepturilor cetățenești
 6. România postbelică. Stalinism, național-comunism și
disidență anticomunistă. Construcția democrației postdecembriste

Instaurarea regimului comunist a făcut parte dintr-un proces mai amplu de impunere a regimurilor
comuniste de către URSS în Europa de Est după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Statutul
internațional al României a fost stabilit prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947 care confirma
menținerea României în sfera de influență sovietică.
Prin proclamarea revenirii la democrație după 23 august 1944, Partidul Comunist a fost
acceptat în viața politică și publică a României. Pe 6 martie 1945 se instaurează primul guvern de
orientarea procomunistă, condus de doctor Petru Groza, care va conduce Partidul Comunist pentru
preluarea puterii în România. Alegerile generale din noiembrie 1946 s-au desfășurat într-un climat de
teroare, creat de forțele comuniste și de aliații lor, iar rezultatele au fost falsificate în favoarea Partidului
Comunist, care a pus mâna și pe puterea legislativă. În 1947, a fost declanșat un proces împotriva liderilor
Partidului Național Țărănesc care au fost condamnați la ani grei de închisoare, iar partidul a fost
desființat.
La 30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost nevoit să abdice și să părăsească țara, iar în aceeași
zi autoritățile comuniste au proclamat Republica Populară Română. Astfel, comuniștii au înlăturat ultima
instituție care mai amintea de regimul democratic, monarhia, garantul constituției.
Regimul comunist din România a fost un regim de tip totalitar și, în consecință, a avut toate
trăsăturile acestui tip de organizare politică și socială: antidemocratic, anticapitalist, antimodern, agresiv,
bazat pe teroare și pe cultul personalității. În evoluția sa, regimul comunist din România a avut două
etape: etapa stalinistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1948-1965) și etapa național-comunistă a lui
Nicolae Ceaușescu (1965-1989).
Între 1945 și 1989 România s-a aflat la nivel internațional în sfera de influență comunistă, iar ca o
primă caracteristică a acestui fapt a fost guvernarea prin teroare, instituțiile de represiune au fost create
după modelul celui sovietic: Securitatea (poliția politică), miliția (forța de impunere și de apărare a
ordinii publice), justiția, armata și lagărele de muncă.
În 1948 comuniștii preiau întreaga putere politică, odată cu adoptarea Constituției din 13 aprilie
1948 și încep lupta împotriva proprietății private. În 1948, pe 11 iunie, printr-un decret-lege, au fost
naționalizate băncile, întreprinderile, mijloacele de transport și de producție. Tot în 1948 a fost desființată
Biserica Greco-Catolică, iar proprietățile acesteia au fost confiscate și mulți dintre preoți au fost arestați și
și-au găsit sfârșitul în închisorile comuniste.
În perioada 1949-1962, a avut loc colectivizarea agriculturii, iar ca principal scop al acesteia a
fost distrugerea chiaburilor și organizarea Gospodăriilor Agricole Colective (GAC-uri). Colectivizarea a
determinat proteste ale țăranilor, opoziția lor manifestată și prin atacarea “autorităților comuniste” și mai
mult a declanșat rezistența țărănească, concretizată pe parcursul întregii perioade între 1949 și 1962
printr-un lung șir de răscoale în toate zonele țării. În aceste condiții, metodele folosite pentru înființarea
GAC-urilor mergeau de la brutalități, confiscări, arestări, deportări, până la corupere, campanii de presă și
de izolare. Foștii proprietari, numiți chiaburi, au fost deportați în zonele slab populate, precum Câmpia
Bărăganului, sau internați în lagărele de muncă. În 1962, 96% din suprafața arabilă a țării făcea parte din
GAC-uri și, astfel, procesul de colectivizare a fost declarat încheiat. Totuși, colectivizarea nu a dus la
creșterea producției și a nivelului de trai, deoarece utilajele erau puține și învechite și totodată erau foarte
puțini specialiști care lucrau în agricultură.
În paralel cu procesul de colectivizare, s-a trecut și la industrializarea forțată și s-a pus accent pe
industria grea, iar după modelul sovietic, începând cu 1952, a fost adoptat Sistemul Planurilor
Cincinale și acest lucru a constituit obiectul unei intense propagande politice.

“Războiul Rece”
În 1949, România a devenit membră a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), dar
URSS i-a cerut României să rămână printre țările agricole ale lagărului socialist, iar în semn de protest
Gheorghe Gheorghiu-Dej a început aplicarea unui masiv proiect de industrializare. Când URSS propune
în 1964 Planul Valev România începe industrializarea prin construirea combinatului de la Galați.
Ca reacție la constituirea NATO (1949), la 14 mai 1955, la inițiativa liderului sovietic Nikita
Hrusciov, a fost semnat Tratatul de la Varșovia, “tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală”, între
URSS, România, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, Albania și RDG. În 1968, Albania se retrage
din acest tratat, cu toate că în 1956 Ungaria și în primăvara lui 1968 Cehoslovacia au încercat și ele, dar
fără succes.
Tratatul de la Varșovia a avut o intervenție în 1968 împotriva Cehoslovaciei (“Primăvara de la
Praga”), dar România nu a participat la această intervenție și s-a alăturat partidelor comuniste din Italia,
Iugoslavia și Franța, care au formulat proteste împotriva înăbușirii procesului de liberalizare, mai mult,
liderul comunist român Nicolae Ceaușescu a criticat cu vehemență intervenția trupelor Tratatului de la
Varșovia împotriva Cehoslovaciei, iar acest lucru era să ducă la o intervenție a trupelor pactului și în
România.

În 1965, la Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, conducerea partidului și, implicit, a
regimului politic, a fost preluată de Nicolae Ceaușescu (președinte al României din 1974). Prin noua
constituție din 1965, statul își schimba din nou denumirea din RPR în RSR. Până în 1971, politica
internă s-a caracterizat prin continuarea proceselor de desovietizare și destalinizare, începute de
Gheorghiu-Dej în 1958.
Regimul lui Nicolae Ceaușescu a dat un nou impuls industrializării, punându-se în continuare
accent pe industria grea, constructoare de mașini și petrochimie. Au fost construite multe combinate
industriale, precum cele de la Galați, Slatina și Călărași, și, totuși, Ceaușescu a încercat amplasarea
echilibrată a capacităților industriale pe întreg teritoriul țării. România a aderat la FMI și avea relații
economice privilegiate cu Comunitatea Economică Europeană.
După 1970, Nicolae Ceaușescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei fără a ține cont de
indicatorii economici reali, deoarece aceștia au fost supliniți de dirijism economic absolut care, pe termen
scurt, s-a resimțit pozitiv, dar pe termen lung s-a dovedit a fi falimentar.

Vizite:
În 1969, președintele SUA, Richard Nixon, a vizitat România, în 1973 Ceaușescu a întors vizita, în
1975 Jaques Chirac, președintele Franței, a vizitat România. Tot în 1975 Ceaușescu vizitează Japonia, în
1978 a mers la regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, iar în 1979 a vizitat Spania.

După 1964, regimul închisorilor și exterminarea fizică a opozanților au fost înlocuite de metode mai
subtile de supraveghere a societății în ansamblu, precum o puternică rețea de informatori și încurajarea
delațiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal.
Din 1971, a început “Revoluția culturală”, manifestată în special prin exacerbarea propagandei
comuniste și a cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu.
Fiecare moment din viața unui locuitor al României era supravegheat de instituțiile statului, iar
înregimentarea politică era instituită de la vârste fragede: “șoimi ai patriei”, “Organizația Pionerilor”,
“Uniunea Tineretului Comunist”. Viața privată era supravegheată îndeaproape prin măsuri care lezau
adeseori demnitatea umană, așa cum au fost cele privind controlul nașterilor. Alimentația populației era
stabilită prin “măsuri raționale”, instituite prin legi speciale. Munca “voluntară” sau “patriotică” în
folosul statului era obligatorie, de fapt, fiind reglementată la un anumit număr de zile pe an. După 1970,
continuarea industrializării forțate în condițiile deteriorării climatului economic internațional și inițierea
unor construcții megalomanice care solicitau eforturi financiare uriașe (Canalul Dunăre – Marea Neagră,
Transfăgărășanul, Casa Poporului) au determinat creșterea fără precedent a datoriei externe a țării,
achitată cu prețul raționalizării drastice a tuturor produselor ce țineau de consumul populației (alimente,
medicamente, energie electrică, termică, gaze naturale) și al sacrificării nivelului de trai al populației

Disidența anticomunistă

Opozanții sau intelectualii de marcă (Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Radu Rosetti, Mihail Manoilescu,
Gheorghe Brătianu etc.) au fost condamnați la închisoare sau la muncă forțată în lagăre, un număr mare
de persoane pierzându-și viața în detenție. În închisori precum Sighet, Aiud, Miercurea Ciuc, Pitești,
Gherla sau Râmnicu Sărat ori la muncă forțată la canalul Dunăre – Marea Neagră, s-au aplicat măsuri de
tortură, execuții sau așa-numita “reeducare”.
 Represiunea politică din perioada 1948-1964 s-a mai caracterizat prin utilizarea deportării împotriva
unor comunități întregi (germani din Transilvania, sârbi din Banat) pentru a fi preîntâmpinată orice formă
de rezistență.
Revolte muncitorești au apărut în anii ’70 - ’80 ca formă de reacție a populației față de scăderea
nivelului de trai și au cuprins Valea Jiului (Revolta minerilor din 1977) și Brașovul (Revolta muncitorilor
de la uzina Steagul Roșu din 1987). În urma unui proces trucat, dintre cele 300 de persoane arestate la
Brașov, 88 au fost deportate în alte zone ale țării sau li s-a instituit domiciliul obligatoriu.

Construcția democrației postdecembriste în România

În anul 1989, s-a prăbușit regimul comunist în toate statele Europei de Est. Acest proces a fost
favorizat de politica de reforme economice și sociale (Perestroika=restructurare și Glasnost=transparență)
introduse de conducătorul Uniunii Sovietice, Mihail Gorbaciov, în anul 1985. Dintre toți liderii
comuniști, Nicolae Ceaușescu a fost cel mai refractar la politica reformatoare, refuzând orice schimbare
de structură. Dacă după 1968 el era considerat de către occidentali un reformator, în anii ’80 imaginea sa
era a unui dictator nemilos care își priva poporul de cele mai elementare aspecte ale unui trai decent. În
decembrie 1989, au izbucnit manifestații de stradă împotriva lui Nicolae Ceaușescu și a regimului
comunist, mai întâi la Timișoara, apoi la București și ulterior și în alte orașe. Armata și Securitatea au tras
în demonstranți, producând peste 1000 de victime. În ziua de 22 decembrie 1989 Ceaușescu a fost
înlăturat de la putere, iar România a fost singura țară din Europa de Est în care prăbușirea comunismului
s-a produs violent.
După fuga lui Nicolae Ceaușescu, s-a format un organism revoluționar cu rol executiv, numit
Frontul Salvării Naționale (FSN), condus de Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist.
La 25 decembrie 1989, Nicolae și Elena Ceaușescu, în urma unui proces-fulger, au fost executați la
Târgoviște. În 31 decembrie 1989, FSN a dat un decret-lege care permitea revenirea la pluripartidism și,
astfel, în ianuarie 1990, au reapărut PNL și PNȚ la inițiativa unor membri ai acestora din anii ’40. Dar în
lunile următoare este înființat un număr mare de partide politice de toate coloraturile, iar FSN se
transformă în partid politic. În mai 1990, au loc primele alegeri libere după 1937, care sunt câștigate de
FSN și Ion Iliescu.
Un rol important în construcția regimului democratic l-au avut organizațiile non-guvernamentale
care au luptat pentru apărarea drepturilor omului, ale minorităților sau ale categoriilor defavorizate, pentru
libertatea cuvântului, sau au avut inițiative importante în organizarea societății democratice. Una dintre
cele mai importante a fost Alianța Civică, alcătuită din numeroși oameni de cultură, recunoscuți ca
luptători anticomuniști.
Fundamentele regimului democratic sunt puse de noua constituție, adoptată în decembrie 1991, iar
prin această constituție se garanta respectarea drepturilor cetățenești și permitea dezvoltarea regimului
democratic. Revenirea la regimul democratic nu a fost lipsită de momente, așa cum au fost conflictele
interetnice de la Târgu Mureș din martie 1990 sau mineriadele din 1990-1991 și 1999.
În 1992 au loc alte alegeri, de data aceasta într-un regim constituțional, iar alegerile sunt câștigate
tot de Ion Iliescu și formațiunea sa politică, numită atunci Frontul Democrat al Salvării Naționale.
Un alt rol important în susținerea regimului democratic a fost revenirea la proprietatea privată în
agricultură și în industrie, dar aici privatizarea s-a făcut cu dificultăți și cu pierderi economice uriașe.

Viața politică în anii ‘90

În 1993, FSN și-a luat numele de Partidul Democrat, fiind condus de Petre Roman, până în 2001, și
apoi de Traian Băsescu până în 2004, când a fost ales președinte al României.
FDSN a devenit în 1993 Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), iar în 2001 și-a
schimbat numele în Partidul Social Democrat (PSD), care a fost condus până în 2004 de Ion Iliescu și
Adrian Năstase și s-a aflat la guvernare între 1992-1996 și 2000-2004.
Partidul Național Țărănesc a fost reînființat de Corneliu Coposu, lider țărănist de marcă din
perioada interbelică, fost secretar al lui Iuliu Maniu, care a stat în închisorile comuniste, iar un alt lider
important al partidului a fost Ion Rațiu, fost exilat politic în Anglia.
Partidul Național Liberal a fost reînființat de Radu Câmpeanu, lider al tineretului liberal, în perioada
interbelică, fost deținut politic în închisorile comuniste și exilat politic în Franța, iar un alt lider al
partidului a fost Mircea Ionescu Quintus.
Uniunea Democrată a Maghiarilor din România a fost o altă organizație politică importantă care
aproape de fiecare dată a obținut 6-7% la alegerile parlamentare, iar de multe ori s-au aflat și la
guvernare, începând cu anul 1996.
În perioada 1990-1996, scena vieții politice românești a fost dominată de Ion Iliescu și PDSR, dar
în 1996 președinte ajunge Emil Constantinescu, susținut de alianța politică numită Convenția
Democratică din România (CDR), care era alcătuită din PNȚCD, PNL, PD, UDMR și alte partide mai
mici, dar CDR s-a confruntat cu grave probleme economice și, astfel, alegerile din 2000 au fost câștigate
de Ion Iliescu și PDSR.
În 2004, alegerile prezidențiale sunt câștigate de Traian Băsescu, care a fost sprijinit de alianța
politică Dreptate și Adevăr (PNL și PD).

După anul 1990, România s-a orientat către găsirea unei situații de securitate națională capabile să
asigure integritatea teritorială și menținerea independenței. Pe de altă parte, valorile pe care România se
străduia să le edifice o apropiau de concertul statelor europene aflate sub umbrela de securitate a NATO.
Fără să se petreacă de la sine, apropierea României de structurile alianței militare nord-atlantice a fost o
necesitate. În anul 1993 România și-a exprimat oficial dorința de aderare la NATO, iar în 1994 România a
semnat parteneriatul pentru pace. Începând cu 1996, România participă cu trupe la diverse acțiuni de
menținere a păcii inițiate de NATO în zone de conflict din Bosnia-Herțegovina, Kossovo sau
Afghanistan. În 2002, România este invitată să înceapă convorbirile de aderare la NATO, iar la 29 martie
2004 România devine stat membru cu drepturi depline al NATO.
Pe fondul conflictului permanent între mentalitățile trecutului și noua viziune europeană asupra
dezvoltării țării, la 1 februarie 1993 România a semnat acordul de asociere la Uniunea Europeană. Acest
acord a intrat în vigoare în 1995, iar asocierea avea ca scop asigurarea unui cadru adecvat pentru dialogul
politic dintre cele două părți în vederea integrării graduale a României în Uniunea Europeană. La 22 iunie
1995, România și-a depus candidatura pentru aderarea la UE și pe 1 ianuarie 2007 România a devenit stat
membru al UE.